&&&

 La botezul lui din 1926 de pe moșia de la Ilovat, județul Mehedinți, nașul era Octavian Goga — poetul național, viitorul prim-ministru. Tatăl copilului și Goga fuseseră „prieteni nedespărțiți de-a lungul întregii vieți." Băiatul acela botezat de poet a crescut la moșie, a urmat liceul la București la „Sfântul Sava" și la „Spiru Haret," a luat bacalaureatul în 1944 în comuna Sișești — refugiați din calea bombardamentelor — și la toamnă, din cauza invaziei sovietice, a ajuns cu întârziere la București și a ratat termenul de înscriere la facultate. Un an pierdut din pricina istoriei. Câți ani mai mulți vor urma din aceeași pricină, nu știa încă.

Ion Ioanid s-a înscris la Facultatea de Drept în 1945. În 1950, în anul al treilea, a fost exmatriculat — „origine socială nesănătoasă." Tatăl lui fusese prieten cu Goga. Asta era de ajuns pentru a nu fi lăsat să termine dreptul. A fost arestat în 1949, interogat și eliberat. Rearestat în iulie 1952. Condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică pentru „înaltă trădare." Douăzeci de ani — pentru un student de 26 de ani care avusese origine socială nesănătoasă și amiciții politice greșite. Ancheta a durat luni. Ce s-a întâmplat în beciurile de la Interne în lunile acelea, a scris mai târziu cu aceeași precizie chirurgicală cu care a scris tot: fără patetism, fără ură explicită, cu o claritate care tăia mai bine decât orice rechizitoriu.

La Văcărești și la Jilava, a acumulat informații. La Cavnic — mina de plumb din Maramureș, unde deținuții coborau zilnic în galeriile cu aer greu de metale — a construit. Luni de zile, împreună cu Ion Pantazi, Titi Coșereanu, Make Ionescu și alți nouă oameni, a studiat cu răbdare de inginer tot ce era de știut: rotația gardienilor, structura galeriilor, orarul coliviilor — micile lifturi verticale ale minei — poziția posturilor de pază la suprafață. Informațiile au venit de la medicul Make Ionescu, care vindecase un milițian de o boală cronică și în conversațiile de recunoștință afla detalii pe care gardienii nu realizau că le dau.

Pe 6 iunie 1953 — ziua Rusaliilor — planul s-a executat. Treisprezece oameni au coborât în mină ca în fiecare zi. La momentul calculat, gardienii au fost imobilizați în galerie, corfagiul — operatorul liftului — a fost neutralizat după o scurtă luptă, și cei treisprezece s-au urcat în colivii spre suprafață. Ioanid a ieșit pe ușa din vârful suitoarei în întunericul ploios al nopții de Rusalii, a pornit spre pădure și a intrat în arbori. Era singur. Liber.

Securitatea a declanșat una din cele mai mari operațiuni de urmărire din istoria ei. Câinii, trupele, barajele pe drumuri. Ioanid a mers pe jos zile întregi prin păduri și dealuri spre București. Nu spre granița ca alții — spre capitală, unde știa că are oameni. A ajuns. A stat ascuns. Și apoi, în plin centrul Bucureștiului, pe o stradă aglomerată, un agent l-a recunoscut. Pus în lanțuri. Dus la penitenciarul din Oradea. Unde, cum va scrie mai târziu cu imperturbabilă ironie, suferințele trăite i-au făcut din celebra Zarcă a Aiudului — temuta izolare a închisorii de maximă securitate — un „adevărat liman al suferințelor."

A mai executat ani de închisoare. A trecut prin Pitești, Aiud, Gherla. A ieșit în 1964, prin decretul de grațiere. A lucrat la negru — că altfel nu putea. În 1969 a plecat în Germania și a cerut azil politic. La München, a muncit în primul an ca necalificat, și timp de douăzeci de ani a fost crainic la secția română a Radio Europa Liberă — vocea care ajungea în România captivă prin unde scurte, ascultată cu urechea la receptor, cu volumul dat jos ca să nu audă vecinul.

Și a scris. Trei volume — „Închisoarea noastră cea de toate zilele. 1949, 1952-1954," „1954-1957," „1959-1968." Un roman-fluviu de memorie fără patetism și fără ură, în care fiecare zi de temniță era reconstituită cu exactitate și cu înțelegere totală pentru omenescul din oameni — inclusiv din oamenii care îl ținuseră în lanțuri. Criticii l-au numit „Soljenițân al României." El însuși a scris: „S-ar putea spune că închisoarea a fost un fel de muzeu în care s-a păstrat o parte din mentalitatea societății românești, cu calitățile și defectele ei. Pusă la adăpost după gratii, n-a suferit aceleași deteriorări ca partea rămasă expusă intemperiilor de afară."

A murit la München pe 12 octombrie 2003. A fost înmormântat acolo, alături de soția lui, Nora Ioanid. Fiul lui nașului care îl botezase — Octavian Goga — fusese și el deținut politic în același sistem care îl zdrobise pe Ion Ioanid. Cercul se închisese, cum se închid toate cercurile în istoria României secolului XX.

Morala: Ion Ioanid a fost botezat de Octavian Goga, dat afară din Drept pentru origine socială nesănătoasă, condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică, prins în centrul Bucureștiului după evadare și pus în lanțuri la Oradea. Și a scris trei volume de memorii în care a reconstruit fiecare zi de temniță fără ură și fără patetism. A spus că închisoarea fusese un muzeu al demnității — că oamenii din celule rămăseseră mai întregi decât cei de afară. Câteodată cel mai important lucru pe care îl poți face cu suferința ta este s-o scrii exact, ca  să nu se piardă.

&&&

 La vama din 1979, dacă vreun agent de frontieră ar fi verificat pingelele pantofilor lui Cicerone Ionițoiu, găsea microfilme. Sute de fișe fotografiate la scară microscopică — numele, data arestării, condamnarea, locul morții a mii de oameni dispăruți în închisorile comuniste. Dacă le-ar fi găsit, ar fi murit. Nu pentru că Securitatea nu știa cum să ucidă discret — ci pentru că dosarul lui deja era plin de condamnări, iar o ultimă acuzație ar fi fost definitiv. Nu le-a găsit. Ionițoiu a trecut granița cu pingelele acelea și a ajuns la Paris. Și în anii care au urmat a construit din microfișele acelea, din memorii, din mărturii adunate de la supraviețuitori, din arhive ale exilului — cea mai mare enciclopedie a victimelor comunismului român. Zece volume. Sute de mii de nume.

Cicerone Aristotel Traian Ionițoiu s-a născut pe 8 mai 1924 la Craiova. Tatăl — funcționar. Mama — casnică. A crescut cu credința ortodoxă și cu politica național-țărănistă care impregna lumea intelectuală din Oltenia interbelică. La facultate a intrat în conducerea Tineretului Universitar Național Țărănist — studenți care credeau în democrație și în Iuliu Maniu. Acesta era dosarul lui când comuniștii au preluat puterea.

Prima arestare — 1945, la Craiova, unde fusese trimis să organizeze TUNȚ-ul. A trăit ascuns o vreme în județul Giurgiu. Pe 15 august 1949 — arestat din nou, judecat într-un lot de 31 de persoane „care se vedeau pentru prima dată la proces." Condamnat la cinci ani pentru „uneltire contra ordinii sociale." Lagărul Peninsula la Canalul Dunăre-Marea Neagră — locul unde munciau sub paza armată câteva zeci de mii de deținuți, unde normele zilnice erau imposibil de îndeplinit și unde hrana era calculată să omoare lent. Poarta Albă. Jilava. Oradea. A făcut grevă a foamei la Peninsula împotriva condițiilor inumane. A supraviețuit. Eliberat în 1954.

Nu s-a oprit. A continuat să funcționeze în rețelele subterane ale PNȚ clandestin, să adune informații, să transmită mesaje. Rearestat în mai 1961. Condamnat la șase ani. Eliberat în 1964. Condamnări totale: 26 de ani în dosar, din care zece executați efectiv — pentru „vina" de a fi condus tineretul unui partid democratic.

Liber, dar supravegheat permanent, a trebuit să se angajeze pe diverse șantiere — că altfel nu primea drept de ședere în București. Și în paralel, cu un risc pe care îl calculase rece și îl acceptase, a început să adune. Fișe despre victimele regimului: cine fusese arestat, când, unde, cu ce sentință, unde murise. O muncă de benedict interzisă, periculoasă, imposibilă de justificat dacă ar fi fost prins. A fotografiat fișele la dimensiuni microscopice. A ascuns microfilmele.

Securitatea a observat. Laţul s-a strâns. Ionițoiu a înțeles că urmează să fie „lichidat" — un eufemism pe care sistemul îl practica regulat pentru oamenii incomozi care nu puteau fi acuzați de nimic nou. A cerut să plece din țară. Cererea a fost refuzată. A apelat la români din exil, care au apelat la congresmeni americani, care au apelat la Valery Giscard d'Estaing — Președintele Franței. Giscard a intervenit personal la Ceaușescu. Și în 1979, Ionițoiu a primit aprobarea să plece.

La vamă a trecut cu pingelele. La Paris a deschis pingelele. Și cu microfilmele acelea, cu memoriile proprii și cu mărturiile adunate de la supraviețuitori din toată diaspora, a început construcția celei mai mari enciclopedii a morții din literatura română. „Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, închiși, uciși" — zece volume, sute de mii de fișe individuale. „Morminte fără cruce" — trei volume. „Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România" — două volume. „Cartea de aur a rezistenței românești." O monografie despre Iuliu Maniu — mentorul generației lui.

A scris lui Ceaușescu o scrisoare deschisă din Paris — în care descria România ca „un lagăr înconjurat cu sârmă ghimpată." A fondat Association des Anciens Détenus Politiques Roumains. A fost unul din oamenii de încredere ai lui Corneliu Coposu după 1989.

A murit pe 26 ianuarie 2014 la Paris, la 89 de ani. Enciclopedia era neterminată — numele victimelor erau mai multe decât poate cuprinde o viață de om.

Morala: Cicerone Ionițoiu a fost arestat și condamnat de șase ori, a trecut granița cu microfilmele ascunse în pingele, și a construit singur în exil o enciclopedie cu sute de mii de victime ale comunismului. Nu pentru că îl plătea cineva. Nu pentru că era o datorie oficială. Ci pentru că dacă nu o face el, nu o face nimeni, și atunci toți acei oameni mor de două ori — o dată în temniță și o dată în uitare. A ales să nu îi lase să  moară a doua oară.

&&&

 Povestea a pornit de la un motan. Se numea Arpagic — un personaj inventat de Ana Blandiana pentru o carte de versuri pentru copii în 1980. Opt ani mai târziu, în 1988, l-a repus în scenă — de data aceasta motanul se purta exact ca Nicolae Ceaușescu. Cartea a dispărut din librării în câteva ore, cumpărată de oamenii care înțeleseseră ce citiseră. Ediția a fost retrasă oficial. Volumele în curs de apariție care conțineau numele autoarei — chiar și ca simplă mențiune bibliografică — au fost returnate din drum. Rubrica săptămânală din România Literară — scoasă. Ana Blandiana fusese redusă la tăcere completă de un motan. Nu a regretat. A început să țină un jurnal secret al zilelor acelea, convinsă că regimul nu va cădea niciodată în timpul vieții ei — și că trebuie să existe o mărturie, indiferent când ar fi citită.

Otilia Valeria Coman — Ana Blandiana este pseudonimul pe care și l-a ales în clasa a XI-a, în 1959, dintr-un capriciu de elev de liceu: „Blandiana" era satul mamei din județul Alba, fosta cetate romană, iar „Ana" rimă cu „Blandiana." Mai târziu a descoperit pe harta Daciei romane numele „Blandiana" scris cu litere mari — ca și cum pseudonimul ales în joacă de o adolescentă era scris deja acolo de două mii de ani.

S-a născut pe 25 martie 1942 la Timișoara. Tatăl, Gheorghe Coman — preot ortodox, absolvent al Facultăților de Teologie și Drept din Cernăuți, professor de religie și filosofie — a fost arestat în 1959 sub acuzația fabricată de „posesie ilegală a unei arme" — în realitate o înscenare a Securității în urma unei percheziții domiciliare. A murit la câteva săptămâni după eliberare, într-un accident survenit după ani de detenție. Ana Blandiana — fiica unui deținut politic — a primit automat interdicție de publicare patru ani. Debuta deja în 1959 în revista Tribuna din Cluj, semnând pentru prima dată „Ana Blandiana." A trebuit să aștepte 1963 ca să reapară.

A scris. Volumele ei de poezie au circulat în România comunistă cu o intensitate pe care puțini autori o mai cunoșteau — nu pentru că erau inofensive, ci pentru că conțineau adevăruri îmbrăcate în limbajul înalt al poeziei, unde cenzura nu vedea întotdeauna ce vedeau cititorii. Poezia „Totul" — publicată în revista Amfiteatru în 1984 — era un inventar al vieții cotidiene la București: o înșiruire de lucruri și absențe, de cozi și întuneric și frig și lipsuri, prezentate cu aparentă neutralitate, care alcătuiau împreună cea mai precisă radiografie a României lui Ceaușescu. Numărul revistei a fost retras în câteva ore de la apariție. Redactorii au fost concediați. Poezia a apărut în traducere în presa occidentală — ziarul britanic The Independent a publicat-o cu fiecare cuvânt explicat: ce înseamnă acel lucru pentru un român obișnuit.

Cartea cu motanul Arpagic din 1988 a venit la capătul unui lung șir de avertizări. Securitatea o urmărea. Volumele îi fuseseră trecute pe liste de „fond secret" în biblioteci. Și totuși — cartea a dispărut din librării în câteva ore, nu pentru că regimul o confiscase, ci pentru că oamenii o cumpăraseră pe nerăsuflate, înțelegând imediat ce citiseră. Regimul a reacționat cu interdicție totală — nu mai putea publica nimic, nu mai putea fi menționată. Fără speranța că regimul va cădea, a deschis un caiet și a scris.

Pe 22 decembrie 1989 a ieșit în Piața Universității. Și în zilele imediat următoare, când România liberă era un haos, a înțeles că trebuie construit ceva care să nu lase să se uite. Ceva concret, nu o declarație.

În 1993, invitată la Consiliul Europei, i-a vorbit Catherinei Lalumiére despre o idee: la Sighet, la doi kilometri de fosta frontieră sovietică, se afla o închisoare unde fusese exterminată elita interbelică a României. Ar putea deveni muzeu. Lalumiére a sprijinit. Blandiana și soțul ei, Romulus Rusan, au strâns bani, au convins autoritățile locale, au demarat cercetarea. Au înregistrat peste 3.000 de ore de istorie orală — foști deținuți care abia în 1993 îndrăzneau să vorbească, după ce semnaseră la eliberare că nu vor spune nimic.

Presa românească apropiată de putere a atacat proiectul drept „sacrilegiu" — că vând străinătății suferințele României. În 1998, Consiliul Europei a clasat Memorialul de la Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Auschwitz și Memorialul de la Caen. La Sighet există astăzi un muzeu de referință mondială al victimelor comunismului, cu săli de istorie riguroasă și artă contemporană, cu un Spațiu de Reculegere și Rugăciune în curtea închisorii, cu arhive și centru de studii la București. Credo-ul Anei Blandiana, scris pe pereții lui: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție."

În octombrie 2024, la 82 de ani, a primit Premiul Prințesa Asturiei — unul din cele mai importante premii literare din lume, echivalentul iberic al Nobelului. În octombrie 2017 primise Premiul Griffin pentru întreaga operă. Tradusă în 16 limbi. 

Morala: Ana Blandiana a parodiat pe Ceaușescu printr-un motan și a văzut cartea dispărând din librării în câteva ore, cumpărată de oameni care înțeleseseră. A construit Memorialul de la Sighet fără să fi crezut vreodată că se poate. A scris jurnal în secret când era convinsă că regimul nu va cădea în timpul vieții ei. A formulat cel mai concis principiu al memoriei istorice: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție." Câteodată cel mai important monument nu e de marmură — e construit din 3.000 de ore de  voce înregistrată.

&&&

 Pe 22 decembrie 1989, dimineața devreme, o vecină a bătut la ușa lui Mircea Dinescu. I-a spus că mașina Securității nu mai este la poartă. El a ieșit. N-a mai văzut pe nimeni. Zece luni, zi și noapte, câte șase securiști pe tură — 18 oameni care se perindau în schimburi de opt ore — stătuseră acolo. Acum dispăruseră. Dinescu s-a alăturat coloanei de manifestanți care se îndrepta spre televiziune. A urcat pe un TAB. A intrat în Studioul 4. Și acolo, în fața camerelor care transmiteau pentru prima dată liber, a spus trei cuvinte care au intrat în istoria României: „Am învins!"

Mircea Dinescu s-a născut pe 11 noiembrie 1950 la Slobozia — același oraș din Câmpia Munteniei de unde vine și cititorul acestei povești, poate. A studiat jurnalismul la Academia de Științe Social-Politice din București — școala de partid, care era singura cale spre o carieră în presă în România comunistă. A debutat în 1967 în revista Luceafărul, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A lucrat ca redactor la Luceafărul și la România Literară. Un poet integrat în sistemul cultural al epocii — cu volume publicate, cu premii, cu funcție la o revistă importantă. Nimic care să anunțe ce va urma.

Dar Dinescu nu era un om care tăcea ușor. Versurile lui aveau o vioiciune și o ironie care nu se potriveau cu lemnăria discursului oficial. Cenzura i-a respins o carte — „Moartea citește ziarul" — în 1988. A trimis manuscrisul la Amsterdam. A apărut acolo, în limba română, cu o prefață care constata că autorul „trecuse Rubiconul și intrase în lumea politicului."

La sfârșitul lui 1988 a acordat un interviu ziarului francez Libération. Interviul — trimis prin valiza diplomatică olandeză la Paris, cu complicitatea ambasadorului Coen Stork, care recunoaște gestul în memoriile sale — critica în termeni duri regimul Ceaușescu, exact în momentul în care toată presa occidentală era deja ostilă dictatorului din cauza demolărilor de sate și a sărăciei generalizate. A apărut pe 17 martie 1989 în Libération. A doua zi, Dinescu a fost chemat la redacția România Literară și concediat. Motivul oficial: „primire de vizite de la diplomați și ziariști din țări socialiste și capitaliste fără aprobare." Exclus din Partidul Comunist. Arest la domiciliu.

De pe 17 martie pe 22 decembrie 1989 — nouă luni și cinci zile — câte șase securiști pe tură au stat la poarta casei lui de pe strada Dimbovița. Niciunul dintre prietenii sau colegii lui nu putea intra fără să lase buletinul. Andrei Pleșu — filosoful care fusese trimis bibliotecar la Tescani ca pedeapsă pentru că semnase o scrisoare în apărarea lui Dinescu — venea câteodată la poartă. Lăsa buletinul. Securistul îl nota. Mergeau la plimbare în parculeț, flancați de oameni în civil. O săptămână. Și Pleșu a fost trimis în Moldova.

Ziua era structurată simplu: scria poezii. Nu pentru publicare — că nu mai putea publica. Ci pentru că altceva nu știa să facă. Cartea cu versurile din această perioadă — „Exil pe o boabă de piper" — a apărut după Revoluție.

Pe 22 decembrie 1989, vecina a bătut la ușă. Mașina nu mai e la poartă. A ieșit. S-a dus. A urcat pe TAB. A intrat în Studioul 4. Actorul Ion Caramitru era deja acolo, venind cu o altă coloană de manifestanți. Primul mesaj transmis în România liberă a fost rostit de un poet din Slobozia care trăise nouă luni sub arest la domiciliu cu securiști la poartă: „Am învins!"

Ce a urmat a fost, cum Dinescu însuși recunoaște cu umor, mai complicat decât „Am învins!" și decât puloverul iconic pe care îl purta în acea zi. A fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor. A intrat în Consiliul Frontului Salvării Naționale. A ieșit repede, dezamăgit. Și-a cumpărat o cramă la Cetatea de Baltă și a început să facă vin — o meserie pe care a practicat-o cu același entuziasm și cu aceeași ironie cu care a scris versuri. A continuat să scrie, să gătească, să vorbească — cu acel amestec de seriozitate și haz care nu lasă pe nimeni nepăsător.

La 32 de ani de la Revoluție, Dinescu era tot indignat — că procesul teroriștilor nu fusese rezolvat, că România post-comunistă continuase să fie condusă de structuri de securitate reconvertite. Spunea că ar fi vrut ca Ceaușescu să nu fie executat, ci mutat în cartierul Balta Albă, să stea cu cartelele și cu lumina stinsă la ora nouă seara, să trăiască măcar un an în condițiile în care trăiseră românii sub el.

Morala: Mircea Dinescu a acordat cel mai curajos interviu dat de un scriitor din România în ultimii ani ai comunismului, a trăit nouă luni sub arest la domiciliu, a scris poezii în fiecare zi când nu putea altceva, și pe 22 decembrie 1989, după ce o vecină i-a spus că securiștii au plecat, a urcat pe un TAB și a anunțat România că a câștigat. Câteodată trei cuvinte — „Am învins!" — spuse la momentul exact, de omul exact, în locul exact, valorează mai mult de cât orice discurs.

&&&

 La câteva zile după ce fusese concediat din funcția de redactor-șef al României Libere, în august 1983, Octavian Paler a primit diagnosticul: pensionat medical. Nu boală gravă, nu accident — pensionat medical, formulă folosită în epocă pentru a scoate oamenii din sistem fără scandal, fără dosar deschis, fără sentință. Pur și simplu, nu mai există. Un om de 57 de ani, cu una din cele mai mari cariere jurnalistice din România comunistă, cu premii ale Uniunii Scriitorilor și ale Academiei, pensionat medical. A mers acasă. Și a scris.

Octavian Paler s-a născut pe 2 iulie 1926 în Lisa, județul Brașov — un sat de munte, cu oameni tăcuți și cu vederi lungi peste Apuseni. Tatăl era un om simplu cu aspirații mari pentru fiul lui. A urmat Liceul Spiru Haret din București, cu o săptămână înainte de absolvire s-a certat cu directorul — care era și unchiul lui — și a fost obligat să termine la Liceul Radu Negru din Făgăraș. Premiu I la latină, greacă și filosofie. A urmat două facultăți simultan: Litere și Filosofie și Drept. A debutat publicistic, a ajuns la Radiodifuziunea Română, și în 1964 — după lungi eforturi — a obținut postul de corespondent la Roma pentru Agerpres.

Roma l-a format altfel decât ar fi putut să îl formeze orice altceva. Trei ani în Italia, cu accesul la presa occidentală, la cărțile interzise acasă, la dezbaterile libere ale intelectualilor europeni. S-a întors cu o vedere care nu mai putea fi redusă la limitele ideologice ale epocii. A ajuns redactor-șef la România Liberă în 1970 — cel mai mare post pe care putea să îl ocupe un jurnalist în România comunistă. Și a condus ziarul treisprezece ani, navigând cu abilitate prin constrângerile cenzurii, publicând cât se putea publica, manevrând cât se putea manevrând, fără să cedeze complet și fără să lupte direct.

Cărțile lui mergeau pe un alt drum. „Apărarea lui Galilei" — 1978, Premiul Academiei Române — era o parabolă transparentă: Galileo Galilei, obligat să retracteze adevărul pe care îl descoperise, în fața autorității care nu putea suporta adevărul. Cenzura a lăsat-o să treacă — poate nu a văzut, poate a văzut și nu a putut dovedi. „Viața pe un peron" — 1981 — era alt tip de scriitură: doi oameni care fug de frică, se întâlnesc pe un peron de gară unde ceasul nu funcționează și trenurile nu au destinații marcate, și descoperă că nu știu să trăiască altfel decât cu frica în spate. Cartea vorbea despre România cu o precizie pe care niciun articol nu o putuse atinge.

În 1983, „Un om norocos" — titlu ironic, care provoca în presa timpului „reacții contradictorii" — a depășit ce putea tolera aparatul. Demiterea și pensionarea medicală au venit imediat.

Acasă, pensionat, Paler a continuat ce nu putuse face la ziar. A scris scrisori deschise. A semnat alături de Dinescu, Pleșu, Paleologu, Bogza și alți șase scriitori o scrisoare adresată conducerii Uniunii Scriitorilor cerând anularea concedierii lui Mircea Dinescu din 1989. Securitatea urmărea fiecare contact. Fiecare întâlnire era notată. El știa. Continua.

Ceva care nu apare în biografia oficială, dar care apare în eseurile lui: sentimentul vinei proprii. Paler era un om care nu se ierta ușor. Scria despre complicitatea tacită a intelectualilor cu sistemul — și scria despre ea din interior, ca participant, nu ca observator extern. „Niciodată n-am să uit cu câtă ușurință am trădat." Nu specifica ce trădase, pentru că nu trebuia specificat. Știa ce trădase. Și noi știm că știa.

Revoluția din 1989 i-a dat vocea înapoi. A scris la gazete, a apărut la televiziuni, a vorbit cu o directețe care nu mai fusese posibilă. „Don Quijote în Est" — 1993 — era bilanțul deziluzie al anilor de după Revoluție, al „democrației în curs de fabricare" care nu semăna cu ce visase. A continuat să scrie, cu aceeași ardoare și aceeași nemulțumire de sine, până la capăt.

A murit pe 7 mai 2007 la București, la 80 de ani. Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor în 2005 — cu doi ani înainte de moarte. „Viața pe un peron" a ajuns la a cincea ediție. „Apărarea lui Galilei" — la a treia. Cărțile lui continuă să se vândă, cumpărate de oameni care nu știu cine era Octavian Paler dar care găsesc în ele răspunsuri la întrebări pe care nu știau să le pună.

Cel mai cunoscut citat al lui: „Rugați-vă să nu vă crească aripi dacă trăiți într-un loc în care nu puteți zbura." Titlul unuia din volumele lui de eseuri. Și poate cel mai precis portret al României pe care l-a lăsat.

Morala: Octavian Paler a navigat treisprezece ani prin apele tulburi ale jurnalismului comunist, a scris cărți care spuneau adevărul în parabolă când nu îl puteau spune direct, a fost pensionat medical la 57 de ani, și a continuat să scrie cu aceeași onestitate dureroasă față de propria complicitate. Nu s-a iertat niciodată complet pentru că supraviețuise. Și tocmai de aceea ce a scris e de neocolit — pentru că vine din locul cel mai greu de atins: autocu noașterea fără milă.

&&&

 Motivul oficial pentru care Andrei Pleșu a fost exclus din Partidul Comunist în mai 1982 și trimis la Tescani — un sat din județul Bacău, la moșia fostă a familiei Enescu — a fost participarea la o conferință despre Meditația Transcendentală. Nu o manifestație politică, nu o acțiune de rezistență armată, nu o scrisoare deschisă — o conferință despre meditație. Sistemul comunist construia dosare din orice, și Securitatea alesese această conferință ca pretext pentru a scoate din circulație un intelectual pe care îl considera periculos nu pentru ce făcuse, ci pentru ce era: un om care gândea liber și îi contamina pe alții cu libertatea lui de gândire. La Tescani, la conacul unde George Enescu compusese și unde acum se înfiripase un muzeu memorial, Pleșu a trăit câțiva ani de exil intern. Și a scris un jurnal — publicat mai târziu sub titlul „Jurnalul de la Tescani." Nu era un jurnal al amărăciunii. Era un jurnal al unui om care găsise în exil forța de a gândi mai limpede decât o putuse face în zgomotul orașului.

Andrei Gabriel Pleșu s-a născut pe 23 august 1948 la București, fiul unui medic și al unei profesoare. A urmat Liceul Spiru Haret — care apare în atâtea biografii din această serie de povești, încât pare că acel liceu a format singur o generație întreagă. A intrat la Facultatea de Arte Plastice, secția Istoria și Teoria Artei. Șef de promoție. Într-o altă epocă ar fi urmat o carieră academică fără asperități. Dar el l-a întâlnit pe Noica.

La Păltiniș, cămăruța de opt metri pătrați a lui Noica, Pleșu era unul din cei mai fideli și mai strălucitori discipoli. Alături de Gabriel Liiceanu — cu care îl legau o prietenie și o complicitate intelectuală care durează și astăzi — urmase seminariile lui Noica cu seriozitatea unui om care înțelesese că ce se întâmpla acolo nu se mai întâmpla nicăieri altundeva în România. Despre acele întâlniri, Gabriel Liiceanu a scris „Jurnalul de la Păltiniș" — publicat în 1983, una din cărțile care au explodat în cultura română comunistă ca o bombă. Pleșu era prezent în paginile acelui jurnal, ca voce și ca prezență.

A intrat în PCR la 20 de ani, în 1968. Nu era o excepție — o generație întreagă intrase, pentru că altfel nu puteai face nimic în România acelor ani: nu puteai preda, nu puteai publica, nu puteai călători în Occident. A primit burse Humboldt la Universitatea din Bonn în 1975-1977 și la Heidelberg în 1983-1984. A obținut doctoratul în istoria artei în 1980 cu o teză despre sentimentul naturii în cultura europeană.

Și atunci a venit Meditația Transcendentală. Sistemul comunist o instrumentalizase pentru a discredita și îndepărta o serie de intelectuali care deveniseră incomozi — printre ei Ovidiu Maitec și Marin Sorescu. Pleșu a participat la o conferință pe tema MT. Atât. A fost de ajuns. Exclus din partid în mai 1982. Scos de la Institutul de Istorie a Artei. Trimis la Tescani. I s-a luat dreptul de semnătură — nu putea publica nimic sub numele lui.

A trimis două memorii lui Ceaușescu personal — cerând reangajarea la Institut și explicând că participarea la conferință nu fusese un act politic. Ceaușescu nu a răspuns. Andrei Dinescu, fratele lui Mircea Dinescu, venise la el la Tescani și stătuse o săptămână — vizita notată imediat în dosarul Securității. Mircea Dinescu, arestat la domiciliu în 1989, povestea că Pleșu venea la poarta lui, lăsa buletinul, și mergeau la plimbare în parculeț flancați de securiști.

La Tescani, Pleșu a scris „Jurnalul de la Tescani" — o meditație despre natură, despre lectură, despre timp, despre ce înseamnă să gândești fără zgomotul orașului în jur. Și a scris „Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului" — o carte de etică practică, despre ce înseamnă să trăiești decent în condiții indecente, cum să îți păstrezi integritatea morală când sistemul în care exiști lucrează sistematic împotriva ei.

Pe 22 decembrie 1989 era la Televiziunea Română alături de Dinescu, Caramitru și alții. Câteva zile mai târziu — ministrul Culturii în primul guvern liber al României. A condus ministerul până în 1991 — a reformat sistemul cultural, a redeschis accesul la operele interzise, a pus bazele unor instituții care au funcționat decenii. Ministru de Externe în 1997-1999 — a negociat admiterea României în primul val de extindere NATO.

A fondat în 1994 Colegiul Noua Europă — un centru de studii avansate la București, modelat după institutele similare din Occident, care a atras zeci de ani cercetători din toată lumea. A scris „Despre îngeri" — o carte despre angelologie care a surprins pe toată lumea și a devenit bestseller. A scris „Obscenitatea publică," „Comedii la porțile Orientului," „Parabolele lui Iisus." A primit premii în Germania, Franța, Austria, Italia.

Morala: Andrei Pleșu a fost exclus din PCR și trimis în exil la Tescani pentru că participase la o conferință despre meditație. Nu pentru rezistență militantă, nu pentru manifeste politice — pentru meditație. La Tescani a scris „Minima moralia," cartea despre cum trăiești decent în condiții indecente. A ajuns ministrul Culturii în prima zi liberă a României. Câteodată cel mai bun răspuns la absurdul unui sistem nu este revolta — este să folosești exilul pe care ți-l impune ca să gândești mai limpede decât ai fi putut g ândi în libertate.

$&&

 Pe 23 ianuarie 1990, la o lună după Revoluție, Gabriel Liiceanu a fondat la București o editură. Nu era un act birocratic — era un act de recuperare. Treizeci de ani de cultură română interzisă, confiscată, distorsionată, trebuiau tipărite și puse în mâinile oamenilor care nu avuseseră acces la ele. Noica, Eliade, Cioran, Steinhardt, Paleologu, Blaga, Gyr, Bălcescu rescris corect, Eminescu nedistorsionat, Maniu, Coposu, Vulcănescu, Mircea Vulcănescu — toți aveau dosare de manuscrise care așteptau. Liiceanu a numit editura Humanitas — după termenul latin pentru „omenia deplină," umanismul complet. Și în primii ani, a publicat o carte pe zi. O carte pe zi, timp de ani. Cum se tipăreau suficient de repede ca să nu se piardă entuziasmul. Astăzi Humanitas este cel mai important editor din România și una din marile edituri culturale din Europa de Est.

Gabriel Liiceanu s-a născut pe 23 august 1942 la Pitești — același an cu Ana Blandiana, o coincidență pe care istoria culturii române n-a explorat-o suficient. Tatăl, pedagog și om de cultură. A urmat Facultatea de Filosofie din București, absolvind în 1964. Doctorat în filosofie în 1976, cu o teză despre tragicul — categorie estetică și filosofică pe care o va întoarce pe toate fețele în studii ulterioare. A lucrat la Institutul de Filosofie al Academiei Române — postura academică solidă, fără spectaculos.

Și atunci l-a întâlnit pe Noica. Sau mai exact — Noica îl chemase, prin intermediari, la Păltiniș. Condiția de admitere la seminarul lui Noica era strictă: limbile clasice, germana, o lectură solidă din filosofia occidentală. Liiceanu îndeplinea condițiile. A venit prima dată în 1977 și a continuat să urce la Păltiniș regulat până în 1981 — patru ani de întâlniri cu maestrul, de conversații despre Hegel și Platon și Heidegger, de confruntare directă cu o minte care nu accepta mediocritatea în nicio formă.

A notat tot. Și în 1983, la editura Cartea Românească, a publicat „Jurnalul de la Păltiniș" — o carte care consemna acele întâlniri cu o precizie și o căldură pe care niciun roman nu le-ar fi putut inventa. A fost bestseller al anilor '80, când se vindea pe sub mână și se împrumuta numai prietenilor de încredere. Noica însuși a citit cartea și a spus: „Rareori mi s-a spus lucruri atât de adevărate." Emil Cioran, din Paris, a scris despre ea: „Crima ce încoronează cartea îl privește mai puțin pe Maestru cât pe Discipol." Nu crima în sens moral — ci tensiunea dramatică, îngrijorarea discipolului că va pierde maestrul.

Dar cenzura intervenise. Ediția din 1983 conținea pagini tăiate — fragmente considerate prea periculoase pentru sistemul comunist. Liiceanu a păstrat textul complet în minte și în manuscris. Prima ediție necenzurată a apărut în 1991, la Humanitas — la doi ani după Revoluție.

Ce s-a întâmplat în 1990 și în anii imediat următori la Humanitas a fost o explozie culturală fără precedent în istoria editorială a României. Toți cei pe care comunismul îi interzisese — Noica, Eliade, Cioran, Ionescu, Steinhardt, Paleologu, Blandiana, Pleșu, Dinescu — au apărut la Humanitas. Autorii români mari care publicaseră în exil au revenit. Traducerile din filosofia occidentală pe care nimeni nu avusese voie să le facă — Platon, Aristotel, Kant, Heidegger — au intrat în colecțiile editurii. Noica însuși îi ceruse lui Liiceanu: „Dacă vrei să dai ceva generațiilor viitoare, dă-le Platon în românește." Humanitas a publicat Platon integral.

Liiceanu a scris în paralel — „Epistolar" (1987), corespondența sa cu Noica. „Tragicul" — studiul de filosofie. „Ușa interzisă" — un eseu despre libertate și constrângere. „Despre minciună," „Despre ură," „Despre seducție" — o trilogie de eseuri morale scurte și tăioase. „Dragul meu turnător" — o carte despre informatorii Securității, scrisă după ce CNSAS deschisese arhivele și el aflase cine îl turnase în anii comunismului. Nu a dezvaluit numele informatorului — a scris o scrisoare adresată lui direct, publicând-o ca eseu. O formă de confruntare morală fără să recurgă la răzbunare publică.

Iar Humanitas a continuat să crească. Astăzi are sute de titluri noi pe an, librării proprii în toate marile orașe din România, colecții pentru copii, colecții academice, colecții de popularizare. Este, după orice criterie, cea mai importantă editură din România și una din marile edituri culturale din spațiul est-european.

Noica notase în jurnalul lui despre fotografia lor împreună: „Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul."

Morala: Gabriel Liiceanu a ținut un jurnal al întâlnirilor cu Noica la Păltiniș, l-a publicat în 1983 în versiune cenzurată, și în 1990 a fondat o editură ca să publice tot ce comunismul interzisese. A publicat o carte pe zi timp de ani. A construit singur cea mai importantă editură din România. Când a aflat cine îl turnase la Securitate, i-a scris o scrisoare și a publicat-o — fără să îi dea numele. Câteodată cel mai important om dintr-o cultură nu e cel care scrie cele mai mari cărți — ci cel care se asigură că ele ajung în  mâinile oamenilor.