@@@

 Emil Cioran – artistul seducţiei şi al paradoxului, om de o rarisimă fineţe şi inteligenţă

Motto: “Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi” – poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri.” – Emil Cioran în „Îndreptar pătimaş” – anul 1945

Astazi, 8 aprilie, se împlinesc 111 ani de la naşterea marelui filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran, unul dintre cei mai importanți gânditori lumii din secolului al XX-lea, descris ca aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării şi încadrat în generaţia interbelică a mentorilor, alături de Noica, Eliade şi Ţuţea.

Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său, Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș.

Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcusrul primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte.

Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.

Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în gazdă, la Sibiu.

În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, muzică şi restul.

La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu.

În această perioadă, Cioran, bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism, sau cum spunea el ulterior spre „incoveniența existenței”. Începe să fie influenţat de operele lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.

În ultimul an al facultăţii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat, în speranţa obţinerii unei burse în Franţa sau în Germania.

Un an mai târziu obține o bursă a Fundaţiei Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935, unde intră în contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages.

În anul 1934, i se publică în România primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români.

Un an mai târziu îi este publicată „Cartea amăgirilor“, urmată de „Schimbarea la faţă a României“ – în 1936 şi „Lacrimi şi sfinţi“ – în anul 1937.

Revenit în ţară în 1936, devine timp de un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, fără însă să fie atras de această latură pedagogică. Dealtfel Cioran le spunea studenţilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.

În anul 1937, obţine o bursă a Institutului Francez din București şi pleacă la Paris, şederea sa aici prelungindu-se până în 1944.

În 1942 o cunoaşte chiar la cantina studenţească, când lua masa, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la plecarea în eternitate a filosofului. Se spune că Simone Boué este cea care, de fapt, a adus un real echilibru în viaţa lui Emil Cioran.

În această perioadă începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în 1945, în acelaşi an Cioran stabilindu-se definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste.

În anul 1949, îi apare „Précis de décomposition“ („Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale. Volumul îi aduce în anul 1950 Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincţiile şi premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat şi Nimier), dar şi remuneraţii de mii de franci.

Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate.

A urmat publicarea volumelor Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii) –în 1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista) – în 1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie) – în 1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp) – în 1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) – în 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut) – în 1973, Écartèlement (Sfârtecare) – în 1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie) – în 1986 şi Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme) – în 1987.

A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”

La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.

Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai – profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.

În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.

În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.

Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Casa filosofului din comuna natală este acum proprietate privată, pe care se află un bust al filosofului. Anual aici au loc colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat încă îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende.

Lada cu manuscrise şi documente lăsate de Emil Cioran în grija părinţilor la plecarea la Paris în 1937, a ajuns peste ani în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L’ Herne, şi fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran. Ulterior colecţia a fost cumpărată, cu 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitaţie, de omul de afaceri de origine română, George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române.

Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiţie între Universitatea din Paris şi o firmă de curăţenie care le-a descoperit în urmă cu câţiva ani în pivniţa apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia.

În februarie 1995, Simone Boue scria Cancelariei Universităţilor din Paris că vrea să doneze bibliotecii instituţiei mai multe manuscrise ale lui Emil Cioran, însă ea a decedat după doi ani, iar donaţia nu s-a mai realizat. În cele din urmă justiţia franceză a decis că firma de curăţenie va putea dispune în mod liber de aceste manuscrise.

Cioran a fost şi un om al contrastelor. Filosoful a scris cuvinte înfiorătoare despre români şi istoria lor, însă în anul 1989, după prăbuşirea dictaturii, ţopăia realmente pe stradă de bucurie şi striga că „ţara lui şi-a recăpătat libertatea”, în contextul în care el nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. A abandonat limba română motivând că nu dorea să scrie într-o limbă „pe care n-o înţelege nimeni”, dar a rămas până la sfârşitul vieţii cu sentimentul că, atunci când vorbeşte franceza, o „maltratează”.

În tinereţe se declara, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifica provocator „Noaptea cuțitelor lungi”, manifesta vădite afinităţi legionare – ca şi prietenii săi Ţuţea şi Eliade -, dar şi clare idei antisemite, viziuni repudiate peste ani, cu furie și rușine, motivându-le ca fiind „inadmisibile rătăciri ale tinereții”.

Emil Cioran, om de o rarisimă inteligenţă şi fineţe, ne-a oferit însă lecţia unei existenţe în care a luptat neîncetat să arate că noi oamenii suntem prost alcătuiţi, o aglomerare de fragmente, în care se întâlnesc urâtul şi divinul, în schimb a indicat ca sublime muzica şi poezia – ca fiind singurele care ne pot duce în rai. Desigur că sensurile cele mai ascunse ale gândirii şi creaţiei sale, ni se vor arăta celor care vom avea „cutezanţa” să îi studiem impresionanta sa operă.

Însă cel mai bine tot Cioran îşi sintetizează propria viaţă şi operă: „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm. Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

$$$

 10 aprilie 1848 - Domnitorul Mihail Sturdza înăbuşă mişcarea revoluţionară din Moldova cu forţa armată.

Sub influenţa revoluţiilor izbucnite în Europa, tinerii moldoveni reveniţi din occident si-au fixat pentru început ca obiectiv înlăturarea domnitorului Mihail Sturdza, considerat de ei vinovat pentru toate abuzurile şi nedreptăţile din ţară. Totodata, acestia au publicat un program de 35 de revendicări , prezentat sub forma unei Petiţii-Proclamaţie. Această „petițiune a boierilor și notabililor moldoveni” avea un caracter moderat. Simțind pericolul mișcării în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul cuprindea reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării.

Au loc mai multe arestări, iar 13 dintre conducători (printre care şi Alexandru Ioan Cuza), au fost trimişi sub stare de arest la Galaţi, pentru a fi exilaţi în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol important a fost Maria Rosetti, care „mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni”, pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. Viitorul domnitor, Alexandru Ioan Cuza, a fost salvat de către soția sa, Elena Cuza, care a intervenit pe lângă consulul englez Cunningham. După eliberare, acesta s-a refugiat la Viena, fiind urmat mai târziu de soție. Astfel, sase dintre cei 13 fruntasi ai miscarii , au reuşit să scape si au trecut în Transilvania.

$$$

 Un tânăr îşi vizitează bunicul, cioban.

Îl pune moşu la masă, îi prăjeşte ouă, nişte costiţă şi i le pune-n farfurie.

Nepotul,în timp ce mânca:

-Farfuria asta..e spălată?

-Este mă. Apărece…

După un timp:

-Poate-ar trebui să-ncălzeşti niţel apa, bunicule.

După masă,nepotul dă să plece.

-Bunicule,câinele ăsta se repede la mine!

Bunicul:

-Apărece, marş la loc!

***

 Omar Sharif, sultanul seducției de la Hollywood

Omar Sharif, pe numele său real Michel Demitri Shalhoub, s-a născut pe 10 aprilie 1932 în Egipt, la Alexandria, fiind fiul lui Joseph Shalhoub, un negustor de lemn prețios, și al lui Claire Saada, ambii imigranți libanezi din Zahle. Crescut în spiritul religiei greco-catolice melkite, tânărul s-a convertit la Islam în 1955, pentru a se putea căsători cu frumoasa actriță Faten Hamama, partenera sa din filmul “Struggle in the Valley”, cu care va avea un băiat, Tarek, devenit un actor foarte cunoscut în lumea arabă.

Tânărul Michel a urmat cursurile colegiului britanic Victoria din Alexandria, unde a studiat matematica, fizica, franceza, araba, engleza, greaca, italiana și turca. După ce a obținut diploma în matematică și fizică, a lucrat timp de cinci ani în fabrica tatălui său, apoi s-a înscris la cursuri de actorie de la Royal Academy of Dramatic Art din Londra.

În 1954, în vârstă de 22 ani, s-a reîntors în Egipt unde a fost descoperit de compatriotul său, cineastul Yussef Shahin, care l-a distribuit în filmul „Sira` Fi al-Wadi”, sub numele de Omar El Sharif.

În 1962, la vârsta de 30 de ani, a jucat rolul prințului deșertului Ali Ibn Kharish în primul său film occidental, Lawrence al Arabiei, regizat de David Lean, cu Peter O’Toole în rolul titular.

După succesul spectaculos în acest rol, Omar Sharif s-a mutat împreună cu fiul său la Hollywood, unde a semnat un contract pe 7 ani cu Studiourile Columbia Pictures. În aceeași perioadă s-a despărțit de soție, motivul fiind incompatibilitatea vieții de cuplu cu angajamentele lui ca actor internațional.

Anul 1965 vine cu un nou success, rolul din filmul Doctor Jivago, regizat de David Lean, pentru care obține cel de-al doilea Glob de aur și în care primește un rol, cel al lui Yuri, și micuțul Tarek, care avea doar opt ani la acel moment.

Omar Sharif a jucat în mai mult de 60 de filme americane și franceze alături de Anthony Quinn, Catherine Deneuve, Jean-Paul Belmondo, Barbra Streisand sau Henri Verneuil. Actorul a fost și unul dintre cei mai mari jucători de bridge din lume. La Olimpiada de Bridge de Deauville a jucat în echipa Egiptului, înfruntându-se cu echipa campionului mondial Giorgio Belladonna. Câțiva ani mai târziu a participat la un turneu internațional organizat de Lancia Team. Cum regulamentul spunea că în fiecare oraș al turneului câștigătorul primea o mașină, Omar a câștigat 24 de automobile.

De asemenea, a fost cunoscut și pentru pasiunea sa pentru caii de rasă și pentru cursele hipice. Omar Sharif va povesti la bătrânețe despre cariera sa de succes: “Mi-a dat glorie, dar mi-a dat și singurătate. Și mi-a lipsit mult propriul meu pământ, propriul meu popor și propria mea țară”.

Printre cuceririle lui amoroase s-au numărat actrița și cântăreața Barbra Streisand și actrița Catherine Deneuve. Pe 5 august 2003 a fost condamnat la închisoare pentru o lună pentru că a lovit un polițist și a fost nevoit să plătească o sumă considerabilă ca daune.

Omar Sharif a suferit o operație de by-pass în 1992 și un atac de cord doi ani mai târziu. În mai 2015, fiul său a informat publicul că marele actor suferă de boala Alzheimer și trei luni mai târziu, pe 10 iulie 2015, după doar șase luni de la moartea fostei sale soții, acesta a murit în urma unui atac masiv de cord într-un spital din Cairo, la vârsta de 83 de ani.

$$$

 Cu tine 

    - Adrian Păunescu -

Cu tine viaţa mea se luminează,

Cu tine hotărăsc a obosi,

Cu tine urc astenic spre amiază

Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,

Cu tine este tot şi e nimic,

Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,

Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,

Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,

Cu tine astăzi mi se face mâine.

Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,

Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,

Cu tine nici tristeţea nu e tristă,

Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,

Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,

Cu tine-ncep şi se termină toate,

Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,

Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,

Cu tine cubul redevine sferic,

Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,

Cu tine reîncepe viaţa mea,

Cu tine e mai greu ca fară tine,

Dar fară tine nu s-ar mai putea. 

$$$

 Mieii zburdă prin iarba proaspătă, neștiind că nimeni nu-i mai vrea.

Ion se sprijină în bâtă și privește livada înflorită din spatele stânei. Douăzeci și cinci de ani a crescut oi pe dealurile astea din Mărginimea Sibiului, și niciodată n-a avut atâția miei nevânduți înainte de Paște. Cerul e de un albastru perfect, contrastând cu verdele crud al pășunilor unde oile lui pasc liniștite, dar bucuria primăverii nu-i mai ajunge la suflet.

"Măi Vasile, câți ai vândut tu anul ăsta?" strigă către vecinul care-și mână oile spre pășune.

"Trei," răspunde Vasile sec. "Și ăia la neamuri. În București n-am dus niciunul."

Ion oftează adânc, iar ridurile feței par să se adâncească și mai mult. Anul trecut a vândut treizeci de miei în Capitală. Oameni cu care lucra de ani de zile îl așteptau cu porțile deschise. Acum telefonul îi stă mut în buzunar. Când sună vreun client vechi, conversația e mereu aceeași:

"Cât ceri pe un miel, nea Ioane?"

"Păi, cu 350 de lei îl dau, că atât mă costă să-l cresc."

"La Kaufland e 280, tranșat frumos și ambalat."

Și discuția se termină. Nimeni nu mai întreabă dacă mielul a mâncat iarbă de munte, dacă a crescut în aer liber, dacă l-a îngrijit un cioban care-și cunoaște fiecare oaie după nume. Nimeni nu mai vrea să știe poveștile din spatele fiecărui animal - povești despre nopți geroase când Ion a stat treaz să ajute o oaie la fătare, despre lupte cu urșii coborâți prea aproape de stână, despre alegerea cu grijă a celor mai bune pășuni pentru ca mieii să crească sănătoși.

La cârciuma din sat, unde ciobanii se adună seara, poveștile sunt la fel. Costin a rămas cu cincisprezece miei, Gheorghe cu douăzeci. Miei crescuți cu grijă, hrăniți natural, care ar trebui să fie pe mesele românilor de Paște.

"Am sunat la un hotel mare din București," povestește Costin, învârtind paharul de țuică între degetele crăpate de vreme și muncă. "Le-am zis că le aduc miei din Mărginime, crescuți la munte. Miei pe care bunicii lor i-ar fi recunoscut ca fiind adevărați. Mi-au zis că au contract cu un importator, că e mai simplu așa pentru acte."

Ion înțelege. Lumea s-a schimbat, iar ciobănitul a rămas ancorat în alte vremuri. Facturi, chitanțe, certificate - pentru un cioban care abia știe să folosească un smartphone, birocrația e mai înfricoșătoare decât lupii. Anul trecut a încercat să vândă la un restaurant. I-au cerut atâtea hârtii că s-a dat bătut după o săptămână.

"Ce facem cu ei?" întreabă Vasile, privind spre mieii care se joacă neștiutori.

"Îi creștem," răspunde Ion, golind paharul dintr-o înghițitură. "Ce să facem? Îi creștem, deși berbecu' nu face nici jumătate din banii unui miel de Paște."

Drumul înapoi spre stână e lin, dar Ion îl simte mai greu ca niciodată. Câinele său, Ursu, merge lângă el, simțindu-i parcă neliniștea. Din când în când, bătrânul cioban se oprește să-și tragă sufletul și să privească în zare spre orașul care se vede în depărtare. Acolo, în apartamentele acelea înghesuite, oamenii mănâncă miei crescuți la mii de kilometri depărtare, fără să știe diferența.

Seara, când se întoarce acasă, nepoata lui îi arată un videoclip pe telefon. Un influencer din București prezintă masa de Paște: "Traditional Romanian Easter meal". Pe platou, o bucată de carne palidă, abia gătită. "New Zealand lamb - așa scria în supermarket," râde tânăra din video. "E mai ieftin și nu miroase a oaie."

Ion nu comentează. Se întreabă doar câți dintre orășenii aceștia au gustat vreodată adevăratul miel românesc, fript la proțap, cu miros puternic de munte și de viață liberă. Se întreabă câți știu diferența dintre un miel crescut cu lapte și iarbă de munte și unul crescut intensiv cu furaje industriale.

"În fiecare primăvară, bunicul meu aștepta prima zi când scotea oile la păscut după iarnă," își amintește Ion pentru nepoata care-l ascultă cu jumătate de ureche, ocupată cu telefonul. "Spunea că mieii care mănâncă prima iarbă a anului au carnea cea mai dulce. Acum cine mai are răbdare să aștepte ritmul naturii?"

"Poate ar trebui să mergem în orașe, să facem degustări," propune nepoata, ridicând pentru prima dată privirea din ecran. "Să le arătăm diferența. Să faceți și voi marketing, ca firmele mari."

Ion clatină din cap. Părul lui alb strălucește în lumina lămpii. "Cine mai are timp azi să simtă diferența? Toți vor ieftin, repede și fără miros. Viața de la țară e prea puternică pentru nasurile lor."

De Paște, Ion taie un miel pentru familia lui. Îl pregătește cum a învățat de la tatăl său - cu mărar și usturoi, fript încet. Nepoata poftește o prietenă de la oraș, care privește cu suspiciune carnea.

"Miroase foarte... intens," spune ea, alegând cu grijă cuvintele.

"Așa trebuie să miroasă," răspunde Ion. "E semn că mielul a trăit cum trebuie, nu într-o hală fără ferestre."

Tânăra gustă timid, apoi ochii i se luminează. "E complet diferit de ce mâncăm noi de obicei!"

Ion zâmbește trist. O singură convertită nu va salva turma lui de miei nevânduți. În România de azi, ciobanii și mieii lor autentici au devenit cumva un lux. Tradițiile costă, iar economia modernă nu mai are răbdare cu ele. Și cine știe? Poate în câțiva ani, copiii de la oraș vor crede că mieii se nasc în caserole de plastic, sub etichete colorate.

Pe drum spre stână, în dimineața de după Paște, Ion se oprește lângă un izvor să bea apă. Își privește chipul brăzdat de riduri, reflectat în apa limpede. Nu știe cât va mai continua, câți ani va mai urca cu oile pe munte.

Doar cei care au crescut gustând diferența vor înțelege vreodată de ce merită să plătești mai mult pentru un miel crescut după tradiții vechi de secole. Restul vor alege mereu prețul mai mic, ignorând costul real al acestei alegeri pentru tradițiile noastre.

Oare câți dintre noi mai știm cu adevărat gustul tradițiilor autentice românești, înainte ca ele să dispară complet de pe mesele noastre?

$$$

 Într-un sat de sub munte, el își măsoară zilele de la dispariția ei în cafele neatinse și cămăși prea bine călcate.

Gheorghe deschide ușa dormitorului cu aceeași grijă ca-n seara de taină. O deschide încet, parcă să nu trezească pe nimeni, deși știe prea bine că nimeni nu doarme acolo. Aerul din cameră are ceva aparte - e un amestec de lavandă, Chanel No. 5 (singurul lux pe care Florica și l-a permis vreodată) și un strop din parfumul acela de femeie pe care niciun bărbat nu-l poate descrie, dar pe care-l recunoaște instantaneu.

La șaizeci și șapte de ani, Gheorghe e un bărbat încă în putere. Mâinile lui, deși brăzdate de vene proeminente, încă despică lemnul pentru iarnă fără efort. Spatele, deși ușor încovoiat, încă suportă sacii cu cartofi din grădina din spatele casei. Doar ochii lui s-au schimbat - parcă s-au adâncit mai mult în orbite, iar albastrul lor a devenit mai spălăcit, ca cerul de toamnă târzie.

Se așază pe marginea patului, pe partea lui - niciodată pe partea ei. Patul e făcut perfect, cu colțurile cearșafului prinse sub saltea așa cum îi plăcea Floricăi. Pe noptiera ei, o fotografie în ramă de argint - singurul obiect din toată casa care e șters de praf în fiecare dimineață.

"Uite, Florica, a-nflorit salcâmul ăla pe care l-am plantat când s-a născut Ionuț," începe el, vorbind cu fotografia de parcă ar fi cea mai firească conversație din lume. "Ți-am adus o creangă, uite-o aici, lângă pozna ta."

Așază cu grijă ramura de salcâm lângă fotografie, înlocuind-o pe cea de ieri, care deja începuse să se ofilească. În fiecare zi, de trei ani încoace, Gheorghe aduce câte ceva proaspăt în cameră - o floare, o creangă, un fruct - de parcă într-un fel aceste lucruri vii ar putea să țină și amintirea ei la fel de vie.

De pe peretele din față, Florica îl privește din mai multe fotografii - mireasa tânără cu coroana de flori, femeia de patruzeci de ani ținând în brațe primul nepot, bunica mândră la absolvirea nepoatei. Viața ei, oprită la șaizeci și patru de ani de un infarct nemilos, e arhivată pe pereții acestei camere, ca într-un muzeu personal.

"Azi a venit poștărița, a adus o scrisoare de la Maria," continuă el, scoțând din buzunar un plic. "Zice că la vară vrea să vină cu toți nepoții. O să fie gălăgie, Florica. Știu că ție-ți plăcea gălăgia asta, dar eu m-am obișnuit cu liniștea."

Bătrânii de la țară iubesc altfel - mai tăcut, mai profund, cu gesturi mici care conțin universuri întregi de afecțiune. Gheorghe și Florica nu și-au spus "te iubesc" prea des în cei patruzeci și doi de ani de căsnicie. Nu era nevoie. Dragostea lor se măsura în alte unități: în farfuria de supă pusă deoparte când el întârzia de la câmp, în gheata reparată pe ascuns ca să nu-l doară piciorul, în cafeaua făcută în zori fără să trezească pe nimeni.

"Popa iar a insistat să donez hainele tale pentru femei nevoiașe," spune Gheorghe, cu un oftat. "I-am zis că încă nu-s gata. Nu știu când oi fi gata, Florica."

Camera e exact cum a lăsat-o ea. Pe scaunul din colț, rochia de casă cu flori albastre așteaptă să fie îmbrăcată. În dulap, hainele ei stau aliniate perfect - Florica avea o obsesie pentru ordine. Chiar și papucii ei de casă sunt la locul lor, lângă pat, îndreptați ușor către ușă, ca și cum în orice clipă ar putea să-i calce cineva.

Bătrânii noștri nu renunță ușor la ce-a fost. Poate pentru că au apucat vremuri când lucrurile se reparau, nu se aruncau. Când o relație zdruncinată se cârpea, nu se arunca. Când durerea era purtată cu demnitate, nu expusă pe rețele sociale.

"A sunat Ionuț azi-dimineață," continuă monologul lui Gheorghe. "Mi-a zis iar să vând casa și să mă mut la ei, la bloc. Să stau la etajul zece și să privesc lumea printr-o fereastră... Ce să caut eu acolo, Florica? Aici te aud în scârțâitul porții. Te văd în liliacul din curte. Te simt în mirosul de pâine când deschid cuptorul."

Pe masa de toaletă, sticluțele de parfum și cremele ei stau neatinse. Pensula de păr încă are fire argintii prinse între perii. O mărțișorul din sârmă și mătase roșie atârnă de oglindă - ultimul pe care i l-a dăruit el, făcut manual, așa cum îi făcea în fiecare an.

"Mi-au zis vecinii că nu-i normal ce fac. Că ar trebui să dau lucrurile tale, să mă-nsor din nou, să trăiesc. De parcă asta nu e trăit, Florica." Bătrânul zâmbește amar. "Ce știu ei? Crezi că l-a întrebat cineva pe Manole dacă e normal să-și zidească nevasta în mănăstire? Unele lucruri se fac pentru că trebuie, nu pentru că-s normale."

Doar cei care au crescut în casele bunicilor pot înțelege cu adevărat cât de multă viață poate încăpea între aceste ziduri simple. Cum fiecare obiect are o poveste, fiecare colț o amintire, fiecare geam oferă o privire nu doar spre exterior, ci și spre interior, spre trecut.

Din buzunarul cămășii, bătrânul scoate un mic pieptene de os. 

"Uite ce-am găsit azi în pod, când căutam niște semințe. Pieptenele tău de mireasă. Țin minte cum ți-l prinsese maică-ta în coc, cu flori de lămâiță. Erai cea mai frumoasă mireasă din sat, Florica. Toți flăcăii m-au dușmănit în ziua aia."

Râde încet, apoi devine brusc serios.

"Mi-e dor de tine în fiecare zi mai mult ca-n ziua dinainte. E ciudat, nu? De când nu mai ești, parcă ești mai prezentă ca niciodată."

Afară, seara se lasă încet peste sat. Prin fereastra întredeschisă intră mirosul de fân cosit și sunetul îndepărtat al unei turme care se întoarce de la pășune. În bucătărie, cina simplă - o bucată de brânză, niște roșii din grădină, pâinea făcută de vecina Mărioara - așteaptă pe masă. Gheorghe o va mânca mai târziu, singur, poate cu un pahar de vin roșu făcut de el toamna trecută.

Dar acum, în această cameră suspendată în timp, el e cu Florica lui. Îi povestește despre ziua care a trecut, despre nepotul care a luat examenul la facultate, despre vecina care iar a făcut prea multe cozonaci și i-a adus și lui unul.

Apoi, cu delicatețe, bătrânul atinge rochia de pe scaun, mângâind materialul cum ai atinge o relicvă sfântă.

"Îți mai aduci aminte de rochia asta?" șoptește el, zâmbind. "O purtai la hora din sat, în duminica când te-am cerut de nevastă. Toți flăcăii se uitau la tine, dar tu doar mie mi-ai zâmbit. Ai fost cea mai frumoasă fată din sat toată viața, Florica."

Bătrânul se așază din nou pe marginea patului și privește lung fotografia. Pentru el, Florica e acolo, prezentă, cu rochia ei bună, cea bleumarin, cu mirosul ei de lavandă și zâmbetul care-i ajungea până la ochi.

"Azi am visat că eram tineri din nou," spune el încet. "Tu coseai în grădină, iar eu veneam de la câmp. Ți-am adus flori de câmp, și tu m-ai certat că-s pline de furnici, dar tot le-ai pus într-o vază."

Se ridică și netezește patul cu mâinile lui aspre, cu o grijă infinită.

Cu grijă, bătrânul îndreaptă perna de pe partea ei de pat, netezește cearșaful, aranjează pătura. Apoi, cu un gest delicat, ia fotografia de pe noptieră și o sărută ușor.

"Noapte bună, Florica. Ne vedem mâine."

Punând fotografia la loc, Gheorghe stinge lumina și iese din cameră, închizând ușa încet, ca să nu trezească pe nimeni. Deși știe prea bine că nimeni nu doarme acolo.

Am pierdut atât de mult din felul în care generațiile anterioare știau să trăiască cu pierderea - cu demnitate, cu respect, fără terapeuți și antidepresive. Oare ei sufereau mai puțin, sau doar știau mai bine să poarte durerea?

Noaptea, în patul lui din camera alăturată - pentru că în dormitorul matrimonial nu mai doarme de când a plecat ea - Gheorghe visează mereu același vis: el și Florica, tineri, stând pe banca de sub salcâmul din curte, cu mâinile împletite, privind apusul. Și de fiecare dată, înainte să se trezească, ea îi șoptește la ureche: "Te aștept, dar nu te grăbi."

Iar bătrânul zâmbește în somn, știind că, atunci când va veni vremea, va recunoaște drumul spre ea.