&&&

 La 27 noiembrie 1940, șapte legionari au intrat pe ușa casei lui din Sinaia la ora 17:30. I-au spus soției că sunt de la Poliția Legionară și că vin să îl ducă la București pentru un interogatoriu. Iorga era la biroul lui, scriind la „Istoria Universală" — un proiect uriaș la care lucra de ani. A cerut servitoarei să lase materialele pe birou, că se întoarce și continuă. A plecat cu ei. Nu s-a opus, nu a strigat, nu a cerut ajutor — probabil pentru că nu voia să înspăimânte familia. Dimineața lui 28 noiembrie, pe câmpul de la marginea comunei Strejnic din județul Prahova, șoferul care trecea pe acolo a văzut un trup aruncat în iarbă. Corpul era acoperit cu brumă de noapte — deci asasinarea avusese loc înainte de miezul nopții. Lângă cadavru se aflau nouă tuburi de cartușe. Fusese împușcat de nouă ori și a murit cu degetele împreunate în semnul crucii. Asasinii nu au fost prinși niciodată.

Nicolae Iorga s-a născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani, fiul judecătorului Nicu Iorga și al Zulniei Arghiropol. A crescut cu mama și cu mătușa lui Aglaia — tatăl murise când el avea un an. Primele lecții de la dascălul Giorgi Nichitescu din Botoșani. Liceul Național din Iași. Și Universitatea din Iași — absolvită într-un singur an, obținând licența în Litere la 18 ani. Maiorescu l-a văzut de tânăr și a înțeles că are în față un fenomen.

A plecat cu o bursă la Paris, la Berlin, la Leipzig. La 26 de ani — doctor în filosofie și litere la Paris, cu o teză despre Philippe de Mézières, cancelarul Ciprului medieval. La Leipzig — o a doua teză, despre o figură a diplomatiei medievale. Și s-a întors în România cu o viziune clară: istoria națională trebuie scrisă din arhive, nu din manuale, cu documente originale, nu cu legende. A intrat ca profesor la Universitatea din București la 26 de ani și a predat acolo până în 1940 — 44 de ani de catedră, fără întrerupere.

Producția lui intelectuală a uimit Europa. Autor a peste 1.000 de volume și 25.000 de articole — cifre pe care contemporanii le considerau imposibile și pe care cercetătorii le-au verificat ulterior. Monografii despre Imperiul Bizantin, despre cruciade, despre arta medievală, despre istoria Imperiului Otoman, despre istoria literaturii române, despre Mihai Viteazul, despre Ștefan cel Mare, despre Constantin Brâncoveanu. Scria câte 12-14 ore pe zi, la biroul lui, cu o regulă neclintită: dimineața devreme, fără întrerupere, fără vizite. Secretarele lui notau că în zile bune producea 40-50 de pagini tipărite. Pe zi.

A fondat în 1901 la Vălenii de Munte — orășelul de munte din Prahova pe care îl alesese ca reședință permanentă — Universitatea Populară. O instituție fără precedent în România: cursuri de vară pentru oameni din toate clasele sociale, cu profesori universitari de top, cu conferințe în aer liber, cu participanți din toată România și din diaspora. A funcționat 40 de ani fără nicio finanțare publică — din taxele de participare și din donații. Prin Vălenii de Munte au trecut în decenii George Enescu, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, oameni politici, scriitori, preoți, țărani curioși.

A fondat ziarul „Neamul Românesc" în 1906 — publicat neîntrerupt până în 1940. L-a scris personal în mare parte, în fiecare zi, an de an. A luptat pentru intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei. A fost prim-ministru în 1931-1932 — o guvernare scurtă, fără rezultate spectaculoase, dar cu Iorga mai puțin interesat de putere și mai mult interesat de a-și termina cartea la birou. A luptat contra Gărzii de Fier cu o consecvență care era de fapt curaj suicidar — știa că se pune în pericol.

Conflictul decisiv a venit în 1938. Iorga a depus o plângere penală contra lui Codreanu — legionarul îl amenințase public. Plângerea a dus la condamnarea lui Codreanu la 10 ani. Codreanu a fost sugrumat câteva luni mai târziu la ordinul Regelui Carol II. Legionarii au decis că Iorga era vinovatul moral. A primit scrisori de amenințare. Antonescu personal l-a rugat să plece în Italia, unde avea o casă la Veneția. Iorga a refuzat vehement, pe motiv că nu e laș să-și părăsească țara. Soția și cumnata îl rugaseră la fel. Tot a refuzat. Stătea la birou și scria.

Asasinarea lui Iorga nu a fost văzută cu ochi buni nicăieri în lume. Nu mai puțin de 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă după aflarea veștii morții sale. George Călinescu a scris: „Voltaire al României." Nu ca metaforă — ca evaluare exactă a unui om care a produs atât, în atât de mult timp, pe atâtea subiecte, cu atâta energie.

La Vălenii de Munte, casa memorială lui Iorga este astăzi muzeu. Institutul de Studii Sud-Est Europene, fondat de el, funcționează și astăzi. Biblioteca lui personală — donată statului — este una din cele mai mari colecții de cărți donate de o singură persoană în istoria României.

Morala: Nicolae Iorga a scris 1.000 de volume și 25.000 de articole, a fondat o universitate populară, a condus un ziar 34 de ani, a luptat contra Gărzii de Fier când toți tăceau, a refuzat să plece din România deși știa că va fi ucis, și a murit cu degetele împreunate în semnul crucii, împușcat de nouă ori pe un câmp din Prahova. Asasinii nu au fost prinși niciodată. La vestea morții lui, 47 de universități din toată lumea au arborat drapelul în bernă. Câteodată grandoarea se măsoară nu în ce face un om pentru el însuși, ci în câte lumi construi ește pentru alții.

&&&

 Nu a vorbit până la patru ani. Nu un cuvânt. Părinții erau îngrijorați — poate era surd, poate era mut, poate era altceva. Medicii nu găseau nicio explicație. La patru ani, dintr-o dată, a rostit o propoziție completă — nu silabe, nu cuvinte răzlețe, ci o propoziție întreagă, formulată corect. Ca și cum ar fi așteptat să aibă ceva de spus înainte să deschidă gura. Restul vieții a vorbit — în versuri, în piese de teatru, în trilogii filosofice, în discursuri academice, în traduceri din Goethe pe care le considera mai bune decât originalul. Și la capătul vieții, comuniștii i-au interzis să vorbească: i-au luat catedra, l-au scos din Academie, i-au retras cărțile din biblioteci și i-au șters numele din manuale. A murit bibliotecar, cu dosare de manuscrise ascunse în sertare, cu 77 de poeme pe care nu avusese voie să le publice, și cu o singură frază care rezuma tot: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare."

Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai 1895 în Lăncrăm, un sat lângă Sebeș, județul Alba. Tatăl — Isidor Blaga, preot ortodox. Mama — Ana Moga. Un sat de deal transilvan, cu o biserică veche și cu tăceri lungi de iarnă care intră în oase. Blaga a spus mai târziu că tăcerea anilor de copilărie din Lăncrăm era „primul meu filosof." Poate de aceea nu vorbise — poate asculta.

A urmat Școala Primară Germană din Sebeș — în germană, nu în română. Liceul „Andrei Șaguna" din Brașov, unde preda unchiul lui, Iosif Blaga. La Brașov a scris primele versuri, a condus societatea literară a liceului. La Viena — Facultatea de Teologie și Filosofie, doctorat în 1920 cu o teză despre teoriile cunoașterii lui Bergson. Și la Berna — studii suplimentare, imersie în cultura germană, întâlnire cu filosofia lui Kant, Nietzsche, Simmel, Spengler. A adus din Germania altceva decât Maiorescu și Eminescu și Iorga — a adus un sistem.

Singurul sistem filosofic original din cultura română — Trilogia Cunoașterii, Trilogia Culturii, Trilogia Valorilor, Trilogia Cosmologică. Douăsprezece volume de filosofie sistematică, organizate în patru trilogii, cu concepte proprii — „matricea stilistică," „spațiul mioritic," „marele anonim," „cenzura transcendentă" — care nu reproduceau nicio filosofie occidentală și nu puteau fi reduse la nicio influență directă. Blaga construise ceva al lui. Și în paralel — poezia. „Poemele luminii" (1919), „Pașii profetului" (1921), „În marea trecere" (1924), „Lauda somnului" (1929), „La cumpăna apelor" (1933), „La curțile dorului" (1938), „Nebănuitele trepte" (1943). Șapte volume de versuri care defineau un univers poetic inconfundabil — nu romantic, nu simbolist, nu expresionist, ci blagian.

A fost diplomat — atașat cultural la Varșovia, Praga, Lisabona, Berna, Viena. A vorbit la radio, la universități, la academii. A intrat în Academia Română în 1937. Discursul de recepție — „Elogiul Satului Românesc" — este poate cel mai frumos discurs rostit vreodată în Academia Română: „A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie."

Și atunci a venit 1948. Reforma comunistă a învățământului. Blaga a fost convocat la un birou — i s-a propus să conducă Partidul Național Popular, un partid satelit al comuniștilor. Un post cu prestanță, cu salariu, cu funcție. A refuzat. Consecințele au venit imediat: eliminat de la catedra de Filosofia Culturii de la Universitatea din Cluj, exclus din Academia Română, cărțile trecute pe „Index" — lista lucrărilor interzise în biblioteci. Dintr-un profesor universitar la zenitul carierei, devenise în câteva zile un bibliotecar la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.

La biblioteca aceea, într-o cămăruță pe care o numea „Bârlogul lui Faust," a tradus din Goethe cel mai important Faust românesc. Când l-a terminat, a spus: „Păcat că nu mai trăiește Goethe să traducă Faust din românește, că ar ieși mai bine decât originalul de la 1800." Nu era aroganță — era convingerea unui traducător care se luptase cu textul până la capăt și știa exact ce reușise. A tradus și Nathan Înțeleptul de Lessing, și alte capodopere germane. Și a scris — în secret, în sertare — 77 de poeme pe care nu putea să le publice.

În 1956, la inițiativa lui Mircea Eliade — care era la Paris și înțelesese valoarea lui Blaga mai bine decât mulți din țară — Rosa del Conte și Basil Munteanu l-au propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Autoritățile comuniste nu au sprijinit candidatura — dimpotrivă, au sabotat-o cum au putut. Nu a primit Nobelul. Dar lista propunerilor, devenită publică decenii mai târziu, a confirmat că numele lui fusese acolo.

A murit pe 6 mai 1961, la Cluj, la 66 de ani, de neoplasm vertebral. Fiica lui, Dorli Blaga, a povestit mai târziu: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a școlilor și universităților, din manuale, din bibliotecile publice." Abia în 1962 — un an după moartea lui — opera sa a reintrat în circuitul public. Biblioteca Centrală Universitară din Cluj îi poartă astăzi numele. Teatrul Național din Cluj îi poartă numele. Bancnota de 200 de lei îi poartă chipul.

Și cele 77 de poeme pe care nu avusese voie să le publice — reunite în ciclul „Ecce tempus" — au apărut postum. Printre ele, una din cele mai frumoase poezii scrise vreodată în limba română, „Sufletul satului," care începe cu versul: „Copii, cu ochii mari și mici,/ sub streșini, iată ies pe drum./ Sufletul satului e-un fum/ Și toate sunt ca niștenimic."

Morala: Lucian Blaga nu a vorbit până la patru ani și a creat singurul sistem filosofic original din cultura română. A refuzat să conducă un partid comunist și a ajuns bibliotecar. A tradus Faust în cel mai frumos Faust românesc. A scris 77 de poeme pe care nu a avut voie să le publice și le-a lăsat în sertare. A murit interzis. A lăsat în urmă o operă pe care comunismul nu a putut să o distrugă — doar să o ascundă temporar. Câteodată misterul cel mai mare nu e ce se vede. E ce e acolo, în  sertare, așteptând.

&&&

 La 6 iunie 1953, la câteva sute de metri sub pământ, în galeriile minei de plumb de la Cavnic, Ion Pantazi și-a strâns în pumn bucata de cretă cu care marcaseră pe ziduri planul de evadare și a dat semnalul. Afară era întuneric. Ploua cu găleată. Gardianul era imobilizat și legat. Pantazi a început să urce scările: „Una, două, trei... Cincisprezece!" Fiecare treaptă o număra ca pe un an de viață. Sus, ușa era deschisă. Camarazii dispăruseră deja în pădure. Era singur. A pornit spre arbori: „Sunt liber! Sunt fericit!" Nu pentru că libertatea îl aștepta cu ceva frumos — știa că îl urmăreau câinii și Securitatea. Ci pentru că reușise. Dintr-o mină de plumb comunistă. Prin forțe proprii. Asta era tot ce contase.

Ion Pantazi s-a născut pe 26 iulie 1920 la București, fiul generalului Constantin Pantazi — ministrul Apărării din guvernul Antonescu, condamnat la moarte în 1946 și mort în temniță în 1958. Nepotul filosofului Constantin Rădulescu-Motru și al scriitoarei Alice Voinescu. O familie din care comuniștii vroiau să nu rămână nimic. A absolvit Liceul Militar din Cernăuți în 1940 și Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie în 1942. La câteva zile după absolvire a plecat pe front — Regimentul 9 Roșiori. Decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier clasa I și II, Steaua României. La 10 mai 1945, avansat locotenent. Zece luni mai târziu — arestat.

Comuniștii îl arestaseră, îl eliberaseră, îl arestaseră din nou — de câteva ori, fără să îl poată condamna. Nu aveau ce să îi reproșeze concret. Până pe 23 octombrie 1950, când a fost prins încercând să treacă fraudulos granița. Cinci ani de închisoare corecțională. Jilava. Baia Sprie. Cavnic. La mina de plumb de la Cavnic, în inima Munților Maramureșului, deținuții coborau în fiecare dimineață în măruntaiele pământului și scoteau minereu cu mâinile. Norma era calculată să îi distrugă. Aerul era greu de metale. Lumina lipsea complet în galerii.

Acolo, în bezna galeriilor, Pantazi și un grup de doisprezece oameni — Ion Ioanid, Make Ionescu, Titi Coșereanu și alții — au construit în secret cel mai elaborat plan de evadare din istoria închisorilor comuniste române. Luni de zile de informații adunate cu răbdare: rotația gardienilor, poziția miliției la suprafață, structura subsolului, orarul coliviilor — micile lifturi care transportau minerii pe verticala galeriilor. Un medic dintre deținuți vindecase un miliţian de o boală cronică și în conversațiile de după îl descosea discret pe gardian despre toate detaliile coloniei. Informațiile curgeau dintr-o parte în alta prin mesaje ascunse în mâncare.

Pe 6 iunie 1953 — ziua Rusaliilor —, în dimineața obișnuită, grupul a coborât în mină ca în fiecare zi. Dar de data aceasta cu un plan precis în buzunare. Gardienii au fost imobilizați și legați în galerie. Corfagiul — operatorul liftului — a fost neutralizat după o scurtă luptă. Treisprezece oameni s-au urcat în cele două colivii și au urcat spre suprafață. Pantazi număra treptele pe scara de rezervă: una, două... cincisprezece. Ușa de la capăt era deschisă. Plouă. Întuneric. Baraca Securității se vedea la câțiva metri dreapta. Nu s-a uitat. A pornit drept spre pădure. A suierat discret după camarazi. Niciun răspuns. Era singur. Și liber.

Securitatea a declanșat imediat urmărirea — câini, trupe, baraj pe toate drumurile. Pantazi a mers patru zile prin păduri și dealuri spre Baia Mare, a dormit cu o zi la un activist de partid care nu îl recunoscuse, și a fost prins în a patra zi când ieșea din oraș. Recapturat. Bătut. Anchetat. Condamnat la unsprezece ani pentru evadare.

Ce a urmat a depășit în brutalitate tot ce trăise înainte. Zece ani în lanțuri la mâini și la picioare, singur în celulă, la Aiud și Gherla. Mâncare o dată la două zile. Același program pentru closet. Nu a primit niciodată haine curate. A urinar pe el ani la rând. A supraviețuit. Și la procesul evadaților de la Cavnic — unde statul a vrut să îi umilească public — s-a întâmplat ceva neașteptat: procesul s-a transformat în rechizitoriu al comunismului. Deținuții au vorbit. Au spus adevăruri pe care statul fusese nevoit să le asculte. „Invinsii s-au dovedit invingatori," a scris un contemporan.

A fost eliberat în 1964. A lucrat ani buni ca maistru miner — „experiența" de la Cavnic și Baia Sprie îi fusese de folos. A cerut pașaport de unsprezece ori. I-a fost refuzat de unsprezece ori. La a douăsprezecea cerere, în 1978, i-a fost aprobat. A plecat la München. Nu s-a mai întors. A scos un ziar — „Stindardul Românilor" — și a continuat să scrie contra comunismului din exil. A publicat memoriile — „Am trecut prin iad" — pe care Vintilă Horia le-a numit „cea mai completă și mai obiectivă cronică a anilor de tragedie pe care România i-a trăit." Și a reușit să scoată din țară și memoriile tatălui său, generalul Constantin Pantazi, publicate postum în 1999.

A murit la München pe 9 august 1996. Tatăl lui murise în 1958 în temnița de la Râmnicu Sărat. Mama lui lucrase doisprezece ani la încărcatul vagoanelor de marfă la Craiova. Și el trăise cu certitudinea că dacă Sistemul te bagă în mină, poți ieși din ea. Că dacă te leagă în lanțuri, poți supraviețui lanțurilor. Că dacă te condamnă la unsprezece ani pentru o evadare, înseamnă că evadarea a contat.

Morala: Ion Pantazi a evadat dintr-o mină de plumb comunistă pentru că doisprezece oameni au ales să se uite la gardieni timp de luni, să asculte, să planifice și să aștepte momentul exact. Nu a sărit din niciun tren — a ieșit dintr-o galerie subterană la 6 iunie 1953, pe scara de rezervă, cu ploaia pe față și Securitatea la câțiva metri. A numărat cincisprezece trepte până la libertate. A spus „Sunt fericit!" Nu pentru că era în siguranță. Ci pentru că reușise. Câteodată asta  e tot ce contează.

&&&

 La botezul lui din 1926 de pe moșia de la Ilovat, județul Mehedinți, nașul era Octavian Goga — poetul național, viitorul prim-ministru. Tatăl copilului și Goga fuseseră „prieteni nedespărțiți de-a lungul întregii vieți." Băiatul acela botezat de poet a crescut la moșie, a urmat liceul la București la „Sfântul Sava" și la „Spiru Haret," a luat bacalaureatul în 1944 în comuna Sișești — refugiați din calea bombardamentelor — și la toamnă, din cauza invaziei sovietice, a ajuns cu întârziere la București și a ratat termenul de înscriere la facultate. Un an pierdut din pricina istoriei. Câți ani mai mulți vor urma din aceeași pricină, nu știa încă.

Ion Ioanid s-a înscris la Facultatea de Drept în 1945. În 1950, în anul al treilea, a fost exmatriculat — „origine socială nesănătoasă." Tatăl lui fusese prieten cu Goga. Asta era de ajuns pentru a nu fi lăsat să termine dreptul. A fost arestat în 1949, interogat și eliberat. Rearestat în iulie 1952. Condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică pentru „înaltă trădare." Douăzeci de ani — pentru un student de 26 de ani care avusese origine socială nesănătoasă și amiciții politice greșite. Ancheta a durat luni. Ce s-a întâmplat în beciurile de la Interne în lunile acelea, a scris mai târziu cu aceeași precizie chirurgicală cu care a scris tot: fără patetism, fără ură explicită, cu o claritate care tăia mai bine decât orice rechizitoriu.

La Văcărești și la Jilava, a acumulat informații. La Cavnic — mina de plumb din Maramureș, unde deținuții coborau zilnic în galeriile cu aer greu de metale — a construit. Luni de zile, împreună cu Ion Pantazi, Titi Coșereanu, Make Ionescu și alți nouă oameni, a studiat cu răbdare de inginer tot ce era de știut: rotația gardienilor, structura galeriilor, orarul coliviilor — micile lifturi verticale ale minei — poziția posturilor de pază la suprafață. Informațiile au venit de la medicul Make Ionescu, care vindecase un milițian de o boală cronică și în conversațiile de recunoștință afla detalii pe care gardienii nu realizau că le dau.

Pe 6 iunie 1953 — ziua Rusaliilor — planul s-a executat. Treisprezece oameni au coborât în mină ca în fiecare zi. La momentul calculat, gardienii au fost imobilizați în galerie, corfagiul — operatorul liftului — a fost neutralizat după o scurtă luptă, și cei treisprezece s-au urcat în colivii spre suprafață. Ioanid a ieșit pe ușa din vârful suitoarei în întunericul ploios al nopții de Rusalii, a pornit spre pădure și a intrat în arbori. Era singur. Liber.

Securitatea a declanșat una din cele mai mari operațiuni de urmărire din istoria ei. Câinii, trupele, barajele pe drumuri. Ioanid a mers pe jos zile întregi prin păduri și dealuri spre București. Nu spre granița ca alții — spre capitală, unde știa că are oameni. A ajuns. A stat ascuns. Și apoi, în plin centrul Bucureștiului, pe o stradă aglomerată, un agent l-a recunoscut. Pus în lanțuri. Dus la penitenciarul din Oradea. Unde, cum va scrie mai târziu cu imperturbabilă ironie, suferințele trăite i-au făcut din celebra Zarcă a Aiudului — temuta izolare a închisorii de maximă securitate — un „adevărat liman al suferințelor."

A mai executat ani de închisoare. A trecut prin Pitești, Aiud, Gherla. A ieșit în 1964, prin decretul de grațiere. A lucrat la negru — că altfel nu putea. În 1969 a plecat în Germania și a cerut azil politic. La München, a muncit în primul an ca necalificat, și timp de douăzeci de ani a fost crainic la secția română a Radio Europa Liberă — vocea care ajungea în România captivă prin unde scurte, ascultată cu urechea la receptor, cu volumul dat jos ca să nu audă vecinul.

Și a scris. Trei volume — „Închisoarea noastră cea de toate zilele. 1949, 1952-1954," „1954-1957," „1959-1968." Un roman-fluviu de memorie fără patetism și fără ură, în care fiecare zi de temniță era reconstituită cu exactitate și cu înțelegere totală pentru omenescul din oameni — inclusiv din oamenii care îl ținuseră în lanțuri. Criticii l-au numit „Soljenițân al României." El însuși a scris: „S-ar putea spune că închisoarea a fost un fel de muzeu în care s-a păstrat o parte din mentalitatea societății românești, cu calitățile și defectele ei. Pusă la adăpost după gratii, n-a suferit aceleași deteriorări ca partea rămasă expusă intemperiilor de afară."

A murit la München pe 12 octombrie 2003. A fost înmormântat acolo, alături de soția lui, Nora Ioanid. Fiul lui nașului care îl botezase — Octavian Goga — fusese și el deținut politic în același sistem care îl zdrobise pe Ion Ioanid. Cercul se închisese, cum se închid toate cercurile în istoria României secolului XX.

Morala: Ion Ioanid a fost botezat de Octavian Goga, dat afară din Drept pentru origine socială nesănătoasă, condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică, prins în centrul Bucureștiului după evadare și pus în lanțuri la Oradea. Și a scris trei volume de memorii în care a reconstruit fiecare zi de temniță fără ură și fără patetism. A spus că închisoarea fusese un muzeu al demnității — că oamenii din celule rămăseseră mai întregi decât cei de afară. Câteodată cel mai important lucru pe care îl poți face cu suferința ta este s-o scrii exact, ca  să nu se piardă.

&&&

 La vama din 1979, dacă vreun agent de frontieră ar fi verificat pingelele pantofilor lui Cicerone Ionițoiu, găsea microfilme. Sute de fișe fotografiate la scară microscopică — numele, data arestării, condamnarea, locul morții a mii de oameni dispăruți în închisorile comuniste. Dacă le-ar fi găsit, ar fi murit. Nu pentru că Securitatea nu știa cum să ucidă discret — ci pentru că dosarul lui deja era plin de condamnări, iar o ultimă acuzație ar fi fost definitiv. Nu le-a găsit. Ionițoiu a trecut granița cu pingelele acelea și a ajuns la Paris. Și în anii care au urmat a construit din microfișele acelea, din memorii, din mărturii adunate de la supraviețuitori, din arhive ale exilului — cea mai mare enciclopedie a victimelor comunismului român. Zece volume. Sute de mii de nume.

Cicerone Aristotel Traian Ionițoiu s-a născut pe 8 mai 1924 la Craiova. Tatăl — funcționar. Mama — casnică. A crescut cu credința ortodoxă și cu politica național-țărănistă care impregna lumea intelectuală din Oltenia interbelică. La facultate a intrat în conducerea Tineretului Universitar Național Țărănist — studenți care credeau în democrație și în Iuliu Maniu. Acesta era dosarul lui când comuniștii au preluat puterea.

Prima arestare — 1945, la Craiova, unde fusese trimis să organizeze TUNȚ-ul. A trăit ascuns o vreme în județul Giurgiu. Pe 15 august 1949 — arestat din nou, judecat într-un lot de 31 de persoane „care se vedeau pentru prima dată la proces." Condamnat la cinci ani pentru „uneltire contra ordinii sociale." Lagărul Peninsula la Canalul Dunăre-Marea Neagră — locul unde munciau sub paza armată câteva zeci de mii de deținuți, unde normele zilnice erau imposibil de îndeplinit și unde hrana era calculată să omoare lent. Poarta Albă. Jilava. Oradea. A făcut grevă a foamei la Peninsula împotriva condițiilor inumane. A supraviețuit. Eliberat în 1954.

Nu s-a oprit. A continuat să funcționeze în rețelele subterane ale PNȚ clandestin, să adune informații, să transmită mesaje. Rearestat în mai 1961. Condamnat la șase ani. Eliberat în 1964. Condamnări totale: 26 de ani în dosar, din care zece executați efectiv — pentru „vina" de a fi condus tineretul unui partid democratic.

Liber, dar supravegheat permanent, a trebuit să se angajeze pe diverse șantiere — că altfel nu primea drept de ședere în București. Și în paralel, cu un risc pe care îl calculase rece și îl acceptase, a început să adune. Fișe despre victimele regimului: cine fusese arestat, când, unde, cu ce sentință, unde murise. O muncă de benedict interzisă, periculoasă, imposibilă de justificat dacă ar fi fost prins. A fotografiat fișele la dimensiuni microscopice. A ascuns microfilmele.

Securitatea a observat. Laţul s-a strâns. Ionițoiu a înțeles că urmează să fie „lichidat" — un eufemism pe care sistemul îl practica regulat pentru oamenii incomozi care nu puteau fi acuzați de nimic nou. A cerut să plece din țară. Cererea a fost refuzată. A apelat la români din exil, care au apelat la congresmeni americani, care au apelat la Valery Giscard d'Estaing — Președintele Franței. Giscard a intervenit personal la Ceaușescu. Și în 1979, Ionițoiu a primit aprobarea să plece.

La vamă a trecut cu pingelele. La Paris a deschis pingelele. Și cu microfilmele acelea, cu memoriile proprii și cu mărturiile adunate de la supraviețuitori din toată diaspora, a început construcția celei mai mari enciclopedii a morții din literatura română. „Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, închiși, uciși" — zece volume, sute de mii de fișe individuale. „Morminte fără cruce" — trei volume. „Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România" — două volume. „Cartea de aur a rezistenței românești." O monografie despre Iuliu Maniu — mentorul generației lui.

A scris lui Ceaușescu o scrisoare deschisă din Paris — în care descria România ca „un lagăr înconjurat cu sârmă ghimpată." A fondat Association des Anciens Détenus Politiques Roumains. A fost unul din oamenii de încredere ai lui Corneliu Coposu după 1989.

A murit pe 26 ianuarie 2014 la Paris, la 89 de ani. Enciclopedia era neterminată — numele victimelor erau mai multe decât poate cuprinde o viață de om.

Morala: Cicerone Ionițoiu a fost arestat și condamnat de șase ori, a trecut granița cu microfilmele ascunse în pingele, și a construit singur în exil o enciclopedie cu sute de mii de victime ale comunismului. Nu pentru că îl plătea cineva. Nu pentru că era o datorie oficială. Ci pentru că dacă nu o face el, nu o face nimeni, și atunci toți acei oameni mor de două ori — o dată în temniță și o dată în uitare. A ales să nu îi lase să  moară a doua oară.

&&&

 Povestea a pornit de la un motan. Se numea Arpagic — un personaj inventat de Ana Blandiana pentru o carte de versuri pentru copii în 1980. Opt ani mai târziu, în 1988, l-a repus în scenă — de data aceasta motanul se purta exact ca Nicolae Ceaușescu. Cartea a dispărut din librării în câteva ore, cumpărată de oamenii care înțeleseseră ce citiseră. Ediția a fost retrasă oficial. Volumele în curs de apariție care conțineau numele autoarei — chiar și ca simplă mențiune bibliografică — au fost returnate din drum. Rubrica săptămânală din România Literară — scoasă. Ana Blandiana fusese redusă la tăcere completă de un motan. Nu a regretat. A început să țină un jurnal secret al zilelor acelea, convinsă că regimul nu va cădea niciodată în timpul vieții ei — și că trebuie să existe o mărturie, indiferent când ar fi citită.

Otilia Valeria Coman — Ana Blandiana este pseudonimul pe care și l-a ales în clasa a XI-a, în 1959, dintr-un capriciu de elev de liceu: „Blandiana" era satul mamei din județul Alba, fosta cetate romană, iar „Ana" rimă cu „Blandiana." Mai târziu a descoperit pe harta Daciei romane numele „Blandiana" scris cu litere mari — ca și cum pseudonimul ales în joacă de o adolescentă era scris deja acolo de două mii de ani.

S-a născut pe 25 martie 1942 la Timișoara. Tatăl, Gheorghe Coman — preot ortodox, absolvent al Facultăților de Teologie și Drept din Cernăuți, professor de religie și filosofie — a fost arestat în 1959 sub acuzația fabricată de „posesie ilegală a unei arme" — în realitate o înscenare a Securității în urma unei percheziții domiciliare. A murit la câteva săptămâni după eliberare, într-un accident survenit după ani de detenție. Ana Blandiana — fiica unui deținut politic — a primit automat interdicție de publicare patru ani. Debuta deja în 1959 în revista Tribuna din Cluj, semnând pentru prima dată „Ana Blandiana." A trebuit să aștepte 1963 ca să reapară.

A scris. Volumele ei de poezie au circulat în România comunistă cu o intensitate pe care puțini autori o mai cunoșteau — nu pentru că erau inofensive, ci pentru că conțineau adevăruri îmbrăcate în limbajul înalt al poeziei, unde cenzura nu vedea întotdeauna ce vedeau cititorii. Poezia „Totul" — publicată în revista Amfiteatru în 1984 — era un inventar al vieții cotidiene la București: o înșiruire de lucruri și absențe, de cozi și întuneric și frig și lipsuri, prezentate cu aparentă neutralitate, care alcătuiau împreună cea mai precisă radiografie a României lui Ceaușescu. Numărul revistei a fost retras în câteva ore de la apariție. Redactorii au fost concediați. Poezia a apărut în traducere în presa occidentală — ziarul britanic The Independent a publicat-o cu fiecare cuvânt explicat: ce înseamnă acel lucru pentru un român obișnuit.

Cartea cu motanul Arpagic din 1988 a venit la capătul unui lung șir de avertizări. Securitatea o urmărea. Volumele îi fuseseră trecute pe liste de „fond secret" în biblioteci. Și totuși — cartea a dispărut din librării în câteva ore, nu pentru că regimul o confiscase, ci pentru că oamenii o cumpăraseră pe nerăsuflate, înțelegând imediat ce citiseră. Regimul a reacționat cu interdicție totală — nu mai putea publica nimic, nu mai putea fi menționată. Fără speranța că regimul va cădea, a deschis un caiet și a scris.

Pe 22 decembrie 1989 a ieșit în Piața Universității. Și în zilele imediat următoare, când România liberă era un haos, a înțeles că trebuie construit ceva care să nu lase să se uite. Ceva concret, nu o declarație.

În 1993, invitată la Consiliul Europei, i-a vorbit Catherinei Lalumiére despre o idee: la Sighet, la doi kilometri de fosta frontieră sovietică, se afla o închisoare unde fusese exterminată elita interbelică a României. Ar putea deveni muzeu. Lalumiére a sprijinit. Blandiana și soțul ei, Romulus Rusan, au strâns bani, au convins autoritățile locale, au demarat cercetarea. Au înregistrat peste 3.000 de ore de istorie orală — foști deținuți care abia în 1993 îndrăzneau să vorbească, după ce semnaseră la eliberare că nu vor spune nimic.

Presa românească apropiată de putere a atacat proiectul drept „sacrilegiu" — că vând străinătății suferințele României. În 1998, Consiliul Europei a clasat Memorialul de la Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Auschwitz și Memorialul de la Caen. La Sighet există astăzi un muzeu de referință mondială al victimelor comunismului, cu săli de istorie riguroasă și artă contemporană, cu un Spațiu de Reculegere și Rugăciune în curtea închisorii, cu arhive și centru de studii la București. Credo-ul Anei Blandiana, scris pe pereții lui: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție."

În octombrie 2024, la 82 de ani, a primit Premiul Prințesa Asturiei — unul din cele mai importante premii literare din lume, echivalentul iberic al Nobelului. În octombrie 2017 primise Premiul Griffin pentru întreaga operă. Tradusă în 16 limbi. 

Morala: Ana Blandiana a parodiat pe Ceaușescu printr-un motan și a văzut cartea dispărând din librării în câteva ore, cumpărată de oameni care înțeleseseră. A construit Memorialul de la Sighet fără să fi crezut vreodată că se poate. A scris jurnal în secret când era convinsă că regimul nu va cădea în timpul vieții ei. A formulat cel mai concis principiu al memoriei istorice: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție." Câteodată cel mai important monument nu e de marmură — e construit din 3.000 de ore de  voce înregistrată.

&&&

 Pe 22 decembrie 1989, dimineața devreme, o vecină a bătut la ușa lui Mircea Dinescu. I-a spus că mașina Securității nu mai este la poartă. El a ieșit. N-a mai văzut pe nimeni. Zece luni, zi și noapte, câte șase securiști pe tură — 18 oameni care se perindau în schimburi de opt ore — stătuseră acolo. Acum dispăruseră. Dinescu s-a alăturat coloanei de manifestanți care se îndrepta spre televiziune. A urcat pe un TAB. A intrat în Studioul 4. Și acolo, în fața camerelor care transmiteau pentru prima dată liber, a spus trei cuvinte care au intrat în istoria României: „Am învins!"

Mircea Dinescu s-a născut pe 11 noiembrie 1950 la Slobozia — același oraș din Câmpia Munteniei de unde vine și cititorul acestei povești, poate. A studiat jurnalismul la Academia de Științe Social-Politice din București — școala de partid, care era singura cale spre o carieră în presă în România comunistă. A debutat în 1967 în revista Luceafărul, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A lucrat ca redactor la Luceafărul și la România Literară. Un poet integrat în sistemul cultural al epocii — cu volume publicate, cu premii, cu funcție la o revistă importantă. Nimic care să anunțe ce va urma.

Dar Dinescu nu era un om care tăcea ușor. Versurile lui aveau o vioiciune și o ironie care nu se potriveau cu lemnăria discursului oficial. Cenzura i-a respins o carte — „Moartea citește ziarul" — în 1988. A trimis manuscrisul la Amsterdam. A apărut acolo, în limba română, cu o prefață care constata că autorul „trecuse Rubiconul și intrase în lumea politicului."

La sfârșitul lui 1988 a acordat un interviu ziarului francez Libération. Interviul — trimis prin valiza diplomatică olandeză la Paris, cu complicitatea ambasadorului Coen Stork, care recunoaște gestul în memoriile sale — critica în termeni duri regimul Ceaușescu, exact în momentul în care toată presa occidentală era deja ostilă dictatorului din cauza demolărilor de sate și a sărăciei generalizate. A apărut pe 17 martie 1989 în Libération. A doua zi, Dinescu a fost chemat la redacția România Literară și concediat. Motivul oficial: „primire de vizite de la diplomați și ziariști din țări socialiste și capitaliste fără aprobare." Exclus din Partidul Comunist. Arest la domiciliu.

De pe 17 martie pe 22 decembrie 1989 — nouă luni și cinci zile — câte șase securiști pe tură au stat la poarta casei lui de pe strada Dimbovița. Niciunul dintre prietenii sau colegii lui nu putea intra fără să lase buletinul. Andrei Pleșu — filosoful care fusese trimis bibliotecar la Tescani ca pedeapsă pentru că semnase o scrisoare în apărarea lui Dinescu — venea câteodată la poartă. Lăsa buletinul. Securistul îl nota. Mergeau la plimbare în parculeț, flancați de oameni în civil. O săptămână. Și Pleșu a fost trimis în Moldova.

Ziua era structurată simplu: scria poezii. Nu pentru publicare — că nu mai putea publica. Ci pentru că altceva nu știa să facă. Cartea cu versurile din această perioadă — „Exil pe o boabă de piper" — a apărut după Revoluție.

Pe 22 decembrie 1989, vecina a bătut la ușă. Mașina nu mai e la poartă. A ieșit. S-a dus. A urcat pe TAB. A intrat în Studioul 4. Actorul Ion Caramitru era deja acolo, venind cu o altă coloană de manifestanți. Primul mesaj transmis în România liberă a fost rostit de un poet din Slobozia care trăise nouă luni sub arest la domiciliu cu securiști la poartă: „Am învins!"

Ce a urmat a fost, cum Dinescu însuși recunoaște cu umor, mai complicat decât „Am învins!" și decât puloverul iconic pe care îl purta în acea zi. A fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor. A intrat în Consiliul Frontului Salvării Naționale. A ieșit repede, dezamăgit. Și-a cumpărat o cramă la Cetatea de Baltă și a început să facă vin — o meserie pe care a practicat-o cu același entuziasm și cu aceeași ironie cu care a scris versuri. A continuat să scrie, să gătească, să vorbească — cu acel amestec de seriozitate și haz care nu lasă pe nimeni nepăsător.

La 32 de ani de la Revoluție, Dinescu era tot indignat — că procesul teroriștilor nu fusese rezolvat, că România post-comunistă continuase să fie condusă de structuri de securitate reconvertite. Spunea că ar fi vrut ca Ceaușescu să nu fie executat, ci mutat în cartierul Balta Albă, să stea cu cartelele și cu lumina stinsă la ora nouă seara, să trăiască măcar un an în condițiile în care trăiseră românii sub el.

Morala: Mircea Dinescu a acordat cel mai curajos interviu dat de un scriitor din România în ultimii ani ai comunismului, a trăit nouă luni sub arest la domiciliu, a scris poezii în fiecare zi când nu putea altceva, și pe 22 decembrie 1989, după ce o vecină i-a spus că securiștii au plecat, a urcat pe un TAB și a anunțat România că a câștigat. Câteodată trei cuvinte — „Am învins!" — spuse la momentul exact, de omul exact, în locul exact, valorează mai mult de cât orice discurs.