$$$

 La 38 de ani, Eminescu l-a găsit la Iași — un diacon caterisit, dat afară din mănăstire, dat afară din învățământ, care vindea tutun la un debit ca să supraviețuiască și care stătea într-o bojdeucă de căsuță din mahalaua Țicăului. Eminescu l-a ascultat vorbind. A ascultat cum povestea, cum râdea, cum punea vorbele una după alta cu o naturalețe care nu semăna cu nimic din literatura română a epocii. Și l-a convins să scrie. Ion Creangă a scris opt ani — între 1875 și 1883 — și a lăsat în urmă „Amintiri din copilărie," basmele și poveștile, și limbajul cel mai viu și mai firesc pe care l-a produs vreodată literatura română. Cei doi s-au îmbolnăvit în același an, 1883. Au murit în același an, 1889 — Eminescu în iunie, Creangă în ultima zi a anului, pe 31 decembrie. Veronica Micle s-a sinucis în august al aceluiași an. Trei destine legate de același fir, rupte în același an.

Ion Creangă s-a născut pe 1 martie 1837 în Humulești, județul Neamț, fiul lui Ștefan a Petrei Ciubotarul și al Smarandei, fiica lui David Creangă din Pipirig. O familie de țărani moldoveni simpli, cu casă pe dealul de la marginea satului, cu o livadă, cu vaca, cu gâsca lui Bobiță — pe care copilul Nică a omorât-o odată din greșeală și de care povestea cu atâta detaliu că parcă tot mai simțea vina. Copilăria lui Nică a Petrei din Humulești — cu Smărăndița lui Ionel a Piraiei, cu dascălul Vasile a Ilioaei, cu moș Vasile a Ilioaei și cu balaurul lui Chiriac, cu sania de iarnă și cu pârâul Ozana — este în „Amintirile din copilărie." Nu e ficțiune — e memorie, transformată în artă cu o naturaleță care nu se poate învăța.

A urmat școala din sat, seminarul de la Fălticeni, cursurile Institutului Teologic din Iași. A ajuns diacon la Biserica Golia din Iași. Și s-a comportat ca un om care nu înțelegea ce sunt regulile bisericești în raport cu bucuriile lumii. A umblat la vânătoare, a frecventat teatrul, a mâncat de dulce în post. Biserica l-a mustrat. A continuat. În 1872, pentru că frecventase spectacolele Teatrului Național din Iași — lucru considerat incompatibil cu statutul de cleric — a fost suspendat de la slujire și dat afară din casa mănăstirii Golia unde locuia. Ministerul Instrucțiunii i-a retras și postul de institutor. La 35 de ani era fără casă, fără slujbă, fără venituri.

A găsit-o pe Tinca Vartic — nepoata unui diacon, o femeie cu suflet mare care l-a primit și l-a îngrijit tot restul vieții fără nicio pretenție și fără nicio recunoaștere oficială. Au locuit în bojdeuca din mahalaua Țicăului — o căsuță mică, cu tavan jos, cu uliță noroioasă iarna și prăfuită vara. Și-a cumpărat-o în 1879 cu 50 de galbeni, dar a trecut-o pe numele Tincăi — femeia care îl îngrijea merita să aibă ceva al ei.

Eminescu l-a descoperit în 1875 — venise la Iași ca revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. Au devenit prieteni imediați — tipuri umane diferite la suprafață: Eminescu grav, tăcut, cu privirea adâncă; Creangă hâtru, zgomotos, cu râsul lui de om care nu se ia prea în serios. Dar amândoi cu o inteligență care nu se potrivi în formele obișnuite. Eminescu l-a adus la Junimea — Maiorescu l-a ascultat citind din poveștile lui și l-a primit cu brațele deschise. „Câtă plăcere și haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv," nota Negruzzi, unul din membrii Junimii. Nu era condescendență — era uimire autentică în fața cuiva care nu semăna cu nimeni altcineva.

A debutat la 1 octombrie 1875 în „Convorbiri Literare" cu „Soacra cu trei nurori." Au urmat „Pungița cu doi bani," „Dănilă Prepeleac," „Povestea porcului," „Harap-Alb," „Ivan Turbincă," „Povestea unui om leneș." Și, în 1881-1882, primele trei părți din „Amintiri din copilărie" — a patra parte a apărut postum. Opt ani, scriere consecventă, opere care nu semănau cu nimic din literatura română a epocii — nici cu proza romantică a lui Alecsandri, nici cu jurnalele de călătorie ale lui Odobescu, nici cu romanele lui Slavici. Era o voce care venea din altă parte — din oralitate, din basm, din limba pământului.

La bojdeuca din Țicău venea Eminescu când trecea prin Iași. Venea Caragiale. Venea Slavici. Venea câteodată și Veronica Micle — femeia lui Eminescu. Emil Gârleanu, un elev al lui Creangă, a povestit ceva ce a auzit de la Tinca Vartic: „Eminescu veni abătut la Iași. Nu stătu mult și-i ceti lui Creangă „Doina," scrisă la București. Apoi când se puse să se odihnească, scoase din buzunar un revolver mic și-l așeză pe masă. La întrebarea lui Creangă de ce-l poartă, Eminescu răspunse că îi e frică să nu-l ucidă cineva. Acest lucru îl îndurerâ adânc pe Creangă." Povestit de o femeie care văzuse cu ochii ei, despre un moment care nu a intrat în nicio biografie oficială.

În 1883, amândoi s-au îmbolnăvit. Eminescu — colaps nervos, internat la sanatoriu. Creangă — primele crize de epilepsie. Niciuna din bolile lor nu a mai permis scriere importantă după acel an. Eminescu a murit pe 15 iunie 1889. Veronica Micle s-a sinucis pe 3 august 1889 la Mănăstirea Văratec. Creangă a mai trăit câteva luni, devastat — s-a stins pe 31 decembrie 1889, în ultima zi a anului, în bojdeuca din Țicău. A fost înmormântat pe 2 ianuarie 1890 la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Casa lui — bojdeuca din mahalaua Țicăului — a fost primul muzeu memorial deschis în România, la 15 aprilie 1918. Și astăzi trece pragul ei 50.000 de vizitatori pe an.

Morala: Ion Creangă a scris opt ani, îndemnate de un prieten care l-a descoperit la 38 de ani vânzând tutun. A murit în ultima zi a anului în care muriseră și Eminescu și Veronica Micle. Nu a existat vreun an mai greu în literatura română decât 1889. Și totuși — ce a lăsat Creangă nu se poate distruge. Vocea lui e acolo, în fiecare frază din „Amintiri," un om care a știut să tranforme viața în poveste și povestea în viață. Câteodată cel mai mare dar al unui om este că știe să râdă de el însuși — și prin asta, să îți dea și ție perm isiunea să o faci.

&&&

 La 15 ani, Titu Maiorescu era student la Universitatea din Berlin. Nu ca excepție, nu ca copil minune invitat la conferințe — ca student înscris în regulă, cu cataloage și examene. La 22 de ani era doctor în filosofie la Giessen, doctor în drept la Paris și licențiat în litere la Paris — trei titluri în trei ani de la trei universități din trei țări. La 23 de ani era rector al Universității din Iași. Dacă asta pare imposibil, este pentru că era 1863 și România abia își construia instituțiile. Și Maiorescu a înțeles că cel mai important lucru pe care îl poate face un om în acel moment este să construiască standardele după care se va judeca tot ce vine după.

Titu Liviu Maiorescu s-a născut pe 15 februarie 1840 la Craiova, fiul lui Ioan Maiorescu — profesor, filolog, om politic, unul din dascălii de frunte ai generației pașoptiste. Tatăl îl dusese mic la Viena, de unde familia se mutase la Brașov. La 10 ani, Titu era la Brașov, la Theresianum — un internat iezuit de elită. La 13 ani — la Viena, la internatul Theresianum din capitala imperiului — cel mai selectiv internat din Europa, care formase generații de aristocrați și diplomați. A absolvit la 15 ani. Și în toamna lui 1857 era student la Berlin.

Ce a adus din Germania — din Berlin, din Giessen, din Viena, din München unde mai studiase — era ceva ce România nu avusese niciodată: standardul. Criteriul. Capacitatea de a spune „acesta e bun și acela nu e bun" cu argumente care nu depindeau de simpatii personale sau de politici partizane, ci de un etalon estetic și intelectual obiectiv. Nu era ușor — în România anilor 1860, orice critică a unui autor era interpretată ca atac politic sau personal. Maiorescu a insistat că nu e.

Cu patru prieteni — Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi — a înființat în 1863, la Iași, societatea Junimea. Nu un cerc de admirație reciprocă — un for critic unde se citea cu voce tare și se critica fără menajamente. Unde tinerii scriitori auzeau adevărul despre ce scriu, înainte să îl publice. Și în 1867 a apărut „Convorbiri Literare" — revista Junimii, în care vor debuta Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Fără Maiorescu — fără Junimea și fără „Convorbiri" — e posibil ca niciunul din cei patru să nu fi publicat în forma în care îi cunoaștem.

„Formele fără fond" — formulată în 1868 în eseul „În contra direcțiunii de astăzi a culturii române" — este poate cea mai importantă idee sociologică produsă de cultura română. Maiorescu observa că România importase masiv instituții, legi, titluri academice și forme de cultură occidentale, fără să construiască premisele lor reale. Universitate fără oameni capabili să predea la nivel universitar. Academie cu membri care nu publicaseră opere academice. Legi copiate din Franța aplicabile unei societăți cu totul diferite. Forma fără fond nu ajuta — strica, pentru că ocupa locul și împiedica construcția autentică. Teoria aceasta — scrisă la 28 de ani — descrie România și astăzi cu o precizie dureroasă.

A descoperit pe Eminescu în 1870 — tânărul de 20 de ani care trimisese versuri la „Convorbiri Literare." Maiorescu a recunoscut geniul imediat, l-a sprijinit ani întregi — bursă, publicare, recomandări, protecție. Când Eminescu s-a prăbușit psihic în 1883, Maiorescu a organizat tratamentul, a plătit din banii lui, a alcătuit volumul de poezii care a apărut în același an — singurul volum tipărit în viața lui Eminescu. Și l-a susținut pe Creangă la Junimea și a apărat comediile lui Caragiale în fața atacurilor sistematice ale presei liberale.

Era și om politic — ministru, prim-ministru între 1912 și 1913, reprezentantul României la Conferința de Pace de la București care a pus capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic. Se opunea intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei — credea că Germania va câștiga, că alianța cu Anglia și Franța e o greșeală strategică fatală. România a intrat totuși. Și în 1916, când armata germană a ocupat Bucureștiul, Maiorescu a rămas în capitală. Germanii l-au invitat să colaboreze cu administrația de ocupație — ar fi fost un câștig de prestigiu enorm pentru ei. A refuzat. Omul care toată viața favoriza Germania cultural și politic a refuzat să colaboreze cu Germania atunci când colaborarea ar fi însemnat trădarea țării sale.

A murit pe 18 iunie 1917, la Iași — unde se refugiase cu ce mai rămăsese din România după ocupația germană. La 77 de ani, cu mintea limpede, cu jurnalul scris până în ultimele zile. Jurnalul lui — publicat în mai multe volume după moarte — este unul din documentele cele mai fascinante ale epocii: un om care îi judeca pe toți cu același ochi rece și imparțial cu care judeca și literatura, și care se judeca pe sine cu aceeași severitate.

Morala: Titu Maiorescu a intrat la universitate la 15 ani, a luat trei doctorate la trei universități în trei ani, a fondat Junimea la 23 de ani, a descoperit pe Eminescu, Creangă și Caragiale, a inventat teoria „formelor fără fond" la 28 de ani, a ajuns prim-ministru la 72 de ani, și a refuzat să colaboreze cu armata germană care ocupase Bucureștiul — deși el însuși se opusese războiului contra Germaniei. Câteodată cel mai important om dintr-o epocă nu e cel care scrie cel mai bine — ci cel care știe să recunoască ce e bun și să îl pună în lumină. Fără Maiorescu, Eminescu ar fi rămas poate un poet necunoscut. Standardul contează la fel de  mult ca geniul.

&&&

 La 27 noiembrie 1940, șapte legionari au intrat pe ușa casei lui din Sinaia la ora 17:30. I-au spus soției că sunt de la Poliția Legionară și că vin să îl ducă la București pentru un interogatoriu. Iorga era la biroul lui, scriind la „Istoria Universală" — un proiect uriaș la care lucra de ani. A cerut servitoarei să lase materialele pe birou, că se întoarce și continuă. A plecat cu ei. Nu s-a opus, nu a strigat, nu a cerut ajutor — probabil pentru că nu voia să înspăimânte familia. Dimineața lui 28 noiembrie, pe câmpul de la marginea comunei Strejnic din județul Prahova, șoferul care trecea pe acolo a văzut un trup aruncat în iarbă. Corpul era acoperit cu brumă de noapte — deci asasinarea avusese loc înainte de miezul nopții. Lângă cadavru se aflau nouă tuburi de cartușe. Fusese împușcat de nouă ori și a murit cu degetele împreunate în semnul crucii. Asasinii nu au fost prinși niciodată.

Nicolae Iorga s-a născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani, fiul judecătorului Nicu Iorga și al Zulniei Arghiropol. A crescut cu mama și cu mătușa lui Aglaia — tatăl murise când el avea un an. Primele lecții de la dascălul Giorgi Nichitescu din Botoșani. Liceul Național din Iași. Și Universitatea din Iași — absolvită într-un singur an, obținând licența în Litere la 18 ani. Maiorescu l-a văzut de tânăr și a înțeles că are în față un fenomen.

A plecat cu o bursă la Paris, la Berlin, la Leipzig. La 26 de ani — doctor în filosofie și litere la Paris, cu o teză despre Philippe de Mézières, cancelarul Ciprului medieval. La Leipzig — o a doua teză, despre o figură a diplomatiei medievale. Și s-a întors în România cu o viziune clară: istoria națională trebuie scrisă din arhive, nu din manuale, cu documente originale, nu cu legende. A intrat ca profesor la Universitatea din București la 26 de ani și a predat acolo până în 1940 — 44 de ani de catedră, fără întrerupere.

Producția lui intelectuală a uimit Europa. Autor a peste 1.000 de volume și 25.000 de articole — cifre pe care contemporanii le considerau imposibile și pe care cercetătorii le-au verificat ulterior. Monografii despre Imperiul Bizantin, despre cruciade, despre arta medievală, despre istoria Imperiului Otoman, despre istoria literaturii române, despre Mihai Viteazul, despre Ștefan cel Mare, despre Constantin Brâncoveanu. Scria câte 12-14 ore pe zi, la biroul lui, cu o regulă neclintită: dimineața devreme, fără întrerupere, fără vizite. Secretarele lui notau că în zile bune producea 40-50 de pagini tipărite. Pe zi.

A fondat în 1901 la Vălenii de Munte — orășelul de munte din Prahova pe care îl alesese ca reședință permanentă — Universitatea Populară. O instituție fără precedent în România: cursuri de vară pentru oameni din toate clasele sociale, cu profesori universitari de top, cu conferințe în aer liber, cu participanți din toată România și din diaspora. A funcționat 40 de ani fără nicio finanțare publică — din taxele de participare și din donații. Prin Vălenii de Munte au trecut în decenii George Enescu, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, oameni politici, scriitori, preoți, țărani curioși.

A fondat ziarul „Neamul Românesc" în 1906 — publicat neîntrerupt până în 1940. L-a scris personal în mare parte, în fiecare zi, an de an. A luptat pentru intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei. A fost prim-ministru în 1931-1932 — o guvernare scurtă, fără rezultate spectaculoase, dar cu Iorga mai puțin interesat de putere și mai mult interesat de a-și termina cartea la birou. A luptat contra Gărzii de Fier cu o consecvență care era de fapt curaj suicidar — știa că se pune în pericol.

Conflictul decisiv a venit în 1938. Iorga a depus o plângere penală contra lui Codreanu — legionarul îl amenințase public. Plângerea a dus la condamnarea lui Codreanu la 10 ani. Codreanu a fost sugrumat câteva luni mai târziu la ordinul Regelui Carol II. Legionarii au decis că Iorga era vinovatul moral. A primit scrisori de amenințare. Antonescu personal l-a rugat să plece în Italia, unde avea o casă la Veneția. Iorga a refuzat vehement, pe motiv că nu e laș să-și părăsească țara. Soția și cumnata îl rugaseră la fel. Tot a refuzat. Stătea la birou și scria.

Asasinarea lui Iorga nu a fost văzută cu ochi buni nicăieri în lume. Nu mai puțin de 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă după aflarea veștii morții sale. George Călinescu a scris: „Voltaire al României." Nu ca metaforă — ca evaluare exactă a unui om care a produs atât, în atât de mult timp, pe atâtea subiecte, cu atâta energie.

La Vălenii de Munte, casa memorială lui Iorga este astăzi muzeu. Institutul de Studii Sud-Est Europene, fondat de el, funcționează și astăzi. Biblioteca lui personală — donată statului — este una din cele mai mari colecții de cărți donate de o singură persoană în istoria României.

Morala: Nicolae Iorga a scris 1.000 de volume și 25.000 de articole, a fondat o universitate populară, a condus un ziar 34 de ani, a luptat contra Gărzii de Fier când toți tăceau, a refuzat să plece din România deși știa că va fi ucis, și a murit cu degetele împreunate în semnul crucii, împușcat de nouă ori pe un câmp din Prahova. Asasinii nu au fost prinși niciodată. La vestea morții lui, 47 de universități din toată lumea au arborat drapelul în bernă. Câteodată grandoarea se măsoară nu în ce face un om pentru el însuși, ci în câte lumi construi ește pentru alții.

&&&

 Nu a vorbit până la patru ani. Nu un cuvânt. Părinții erau îngrijorați — poate era surd, poate era mut, poate era altceva. Medicii nu găseau nicio explicație. La patru ani, dintr-o dată, a rostit o propoziție completă — nu silabe, nu cuvinte răzlețe, ci o propoziție întreagă, formulată corect. Ca și cum ar fi așteptat să aibă ceva de spus înainte să deschidă gura. Restul vieții a vorbit — în versuri, în piese de teatru, în trilogii filosofice, în discursuri academice, în traduceri din Goethe pe care le considera mai bune decât originalul. Și la capătul vieții, comuniștii i-au interzis să vorbească: i-au luat catedra, l-au scos din Academie, i-au retras cărțile din biblioteci și i-au șters numele din manuale. A murit bibliotecar, cu dosare de manuscrise ascunse în sertare, cu 77 de poeme pe care nu avusese voie să le publice, și cu o singură frază care rezuma tot: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare."

Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai 1895 în Lăncrăm, un sat lângă Sebeș, județul Alba. Tatăl — Isidor Blaga, preot ortodox. Mama — Ana Moga. Un sat de deal transilvan, cu o biserică veche și cu tăceri lungi de iarnă care intră în oase. Blaga a spus mai târziu că tăcerea anilor de copilărie din Lăncrăm era „primul meu filosof." Poate de aceea nu vorbise — poate asculta.

A urmat Școala Primară Germană din Sebeș — în germană, nu în română. Liceul „Andrei Șaguna" din Brașov, unde preda unchiul lui, Iosif Blaga. La Brașov a scris primele versuri, a condus societatea literară a liceului. La Viena — Facultatea de Teologie și Filosofie, doctorat în 1920 cu o teză despre teoriile cunoașterii lui Bergson. Și la Berna — studii suplimentare, imersie în cultura germană, întâlnire cu filosofia lui Kant, Nietzsche, Simmel, Spengler. A adus din Germania altceva decât Maiorescu și Eminescu și Iorga — a adus un sistem.

Singurul sistem filosofic original din cultura română — Trilogia Cunoașterii, Trilogia Culturii, Trilogia Valorilor, Trilogia Cosmologică. Douăsprezece volume de filosofie sistematică, organizate în patru trilogii, cu concepte proprii — „matricea stilistică," „spațiul mioritic," „marele anonim," „cenzura transcendentă" — care nu reproduceau nicio filosofie occidentală și nu puteau fi reduse la nicio influență directă. Blaga construise ceva al lui. Și în paralel — poezia. „Poemele luminii" (1919), „Pașii profetului" (1921), „În marea trecere" (1924), „Lauda somnului" (1929), „La cumpăna apelor" (1933), „La curțile dorului" (1938), „Nebănuitele trepte" (1943). Șapte volume de versuri care defineau un univers poetic inconfundabil — nu romantic, nu simbolist, nu expresionist, ci blagian.

A fost diplomat — atașat cultural la Varșovia, Praga, Lisabona, Berna, Viena. A vorbit la radio, la universități, la academii. A intrat în Academia Română în 1937. Discursul de recepție — „Elogiul Satului Românesc" — este poate cel mai frumos discurs rostit vreodată în Academia Română: „A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie."

Și atunci a venit 1948. Reforma comunistă a învățământului. Blaga a fost convocat la un birou — i s-a propus să conducă Partidul Național Popular, un partid satelit al comuniștilor. Un post cu prestanță, cu salariu, cu funcție. A refuzat. Consecințele au venit imediat: eliminat de la catedra de Filosofia Culturii de la Universitatea din Cluj, exclus din Academia Română, cărțile trecute pe „Index" — lista lucrărilor interzise în biblioteci. Dintr-un profesor universitar la zenitul carierei, devenise în câteva zile un bibliotecar la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.

La biblioteca aceea, într-o cămăruță pe care o numea „Bârlogul lui Faust," a tradus din Goethe cel mai important Faust românesc. Când l-a terminat, a spus: „Păcat că nu mai trăiește Goethe să traducă Faust din românește, că ar ieși mai bine decât originalul de la 1800." Nu era aroganță — era convingerea unui traducător care se luptase cu textul până la capăt și știa exact ce reușise. A tradus și Nathan Înțeleptul de Lessing, și alte capodopere germane. Și a scris — în secret, în sertare — 77 de poeme pe care nu putea să le publice.

În 1956, la inițiativa lui Mircea Eliade — care era la Paris și înțelesese valoarea lui Blaga mai bine decât mulți din țară — Rosa del Conte și Basil Munteanu l-au propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Autoritățile comuniste nu au sprijinit candidatura — dimpotrivă, au sabotat-o cum au putut. Nu a primit Nobelul. Dar lista propunerilor, devenită publică decenii mai târziu, a confirmat că numele lui fusese acolo.

A murit pe 6 mai 1961, la Cluj, la 66 de ani, de neoplasm vertebral. Fiica lui, Dorli Blaga, a povestit mai târziu: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a școlilor și universităților, din manuale, din bibliotecile publice." Abia în 1962 — un an după moartea lui — opera sa a reintrat în circuitul public. Biblioteca Centrală Universitară din Cluj îi poartă astăzi numele. Teatrul Național din Cluj îi poartă numele. Bancnota de 200 de lei îi poartă chipul.

Și cele 77 de poeme pe care nu avusese voie să le publice — reunite în ciclul „Ecce tempus" — au apărut postum. Printre ele, una din cele mai frumoase poezii scrise vreodată în limba română, „Sufletul satului," care începe cu versul: „Copii, cu ochii mari și mici,/ sub streșini, iată ies pe drum./ Sufletul satului e-un fum/ Și toate sunt ca niștenimic."

Morala: Lucian Blaga nu a vorbit până la patru ani și a creat singurul sistem filosofic original din cultura română. A refuzat să conducă un partid comunist și a ajuns bibliotecar. A tradus Faust în cel mai frumos Faust românesc. A scris 77 de poeme pe care nu a avut voie să le publice și le-a lăsat în sertare. A murit interzis. A lăsat în urmă o operă pe care comunismul nu a putut să o distrugă — doar să o ascundă temporar. Câteodată misterul cel mai mare nu e ce se vede. E ce e acolo, în  sertare, așteptând.

&&&

 La 6 iunie 1953, la câteva sute de metri sub pământ, în galeriile minei de plumb de la Cavnic, Ion Pantazi și-a strâns în pumn bucata de cretă cu care marcaseră pe ziduri planul de evadare și a dat semnalul. Afară era întuneric. Ploua cu găleată. Gardianul era imobilizat și legat. Pantazi a început să urce scările: „Una, două, trei... Cincisprezece!" Fiecare treaptă o număra ca pe un an de viață. Sus, ușa era deschisă. Camarazii dispăruseră deja în pădure. Era singur. A pornit spre arbori: „Sunt liber! Sunt fericit!" Nu pentru că libertatea îl aștepta cu ceva frumos — știa că îl urmăreau câinii și Securitatea. Ci pentru că reușise. Dintr-o mină de plumb comunistă. Prin forțe proprii. Asta era tot ce contase.

Ion Pantazi s-a născut pe 26 iulie 1920 la București, fiul generalului Constantin Pantazi — ministrul Apărării din guvernul Antonescu, condamnat la moarte în 1946 și mort în temniță în 1958. Nepotul filosofului Constantin Rădulescu-Motru și al scriitoarei Alice Voinescu. O familie din care comuniștii vroiau să nu rămână nimic. A absolvit Liceul Militar din Cernăuți în 1940 și Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie în 1942. La câteva zile după absolvire a plecat pe front — Regimentul 9 Roșiori. Decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier clasa I și II, Steaua României. La 10 mai 1945, avansat locotenent. Zece luni mai târziu — arestat.

Comuniștii îl arestaseră, îl eliberaseră, îl arestaseră din nou — de câteva ori, fără să îl poată condamna. Nu aveau ce să îi reproșeze concret. Până pe 23 octombrie 1950, când a fost prins încercând să treacă fraudulos granița. Cinci ani de închisoare corecțională. Jilava. Baia Sprie. Cavnic. La mina de plumb de la Cavnic, în inima Munților Maramureșului, deținuții coborau în fiecare dimineață în măruntaiele pământului și scoteau minereu cu mâinile. Norma era calculată să îi distrugă. Aerul era greu de metale. Lumina lipsea complet în galerii.

Acolo, în bezna galeriilor, Pantazi și un grup de doisprezece oameni — Ion Ioanid, Make Ionescu, Titi Coșereanu și alții — au construit în secret cel mai elaborat plan de evadare din istoria închisorilor comuniste române. Luni de zile de informații adunate cu răbdare: rotația gardienilor, poziția miliției la suprafață, structura subsolului, orarul coliviilor — micile lifturi care transportau minerii pe verticala galeriilor. Un medic dintre deținuți vindecase un miliţian de o boală cronică și în conversațiile de după îl descosea discret pe gardian despre toate detaliile coloniei. Informațiile curgeau dintr-o parte în alta prin mesaje ascunse în mâncare.

Pe 6 iunie 1953 — ziua Rusaliilor —, în dimineața obișnuită, grupul a coborât în mină ca în fiecare zi. Dar de data aceasta cu un plan precis în buzunare. Gardienii au fost imobilizați și legați în galerie. Corfagiul — operatorul liftului — a fost neutralizat după o scurtă luptă. Treisprezece oameni s-au urcat în cele două colivii și au urcat spre suprafață. Pantazi număra treptele pe scara de rezervă: una, două... cincisprezece. Ușa de la capăt era deschisă. Plouă. Întuneric. Baraca Securității se vedea la câțiva metri dreapta. Nu s-a uitat. A pornit drept spre pădure. A suierat discret după camarazi. Niciun răspuns. Era singur. Și liber.

Securitatea a declanșat imediat urmărirea — câini, trupe, baraj pe toate drumurile. Pantazi a mers patru zile prin păduri și dealuri spre Baia Mare, a dormit cu o zi la un activist de partid care nu îl recunoscuse, și a fost prins în a patra zi când ieșea din oraș. Recapturat. Bătut. Anchetat. Condamnat la unsprezece ani pentru evadare.

Ce a urmat a depășit în brutalitate tot ce trăise înainte. Zece ani în lanțuri la mâini și la picioare, singur în celulă, la Aiud și Gherla. Mâncare o dată la două zile. Același program pentru closet. Nu a primit niciodată haine curate. A urinar pe el ani la rând. A supraviețuit. Și la procesul evadaților de la Cavnic — unde statul a vrut să îi umilească public — s-a întâmplat ceva neașteptat: procesul s-a transformat în rechizitoriu al comunismului. Deținuții au vorbit. Au spus adevăruri pe care statul fusese nevoit să le asculte. „Invinsii s-au dovedit invingatori," a scris un contemporan.

A fost eliberat în 1964. A lucrat ani buni ca maistru miner — „experiența" de la Cavnic și Baia Sprie îi fusese de folos. A cerut pașaport de unsprezece ori. I-a fost refuzat de unsprezece ori. La a douăsprezecea cerere, în 1978, i-a fost aprobat. A plecat la München. Nu s-a mai întors. A scos un ziar — „Stindardul Românilor" — și a continuat să scrie contra comunismului din exil. A publicat memoriile — „Am trecut prin iad" — pe care Vintilă Horia le-a numit „cea mai completă și mai obiectivă cronică a anilor de tragedie pe care România i-a trăit." Și a reușit să scoată din țară și memoriile tatălui său, generalul Constantin Pantazi, publicate postum în 1999.

A murit la München pe 9 august 1996. Tatăl lui murise în 1958 în temnița de la Râmnicu Sărat. Mama lui lucrase doisprezece ani la încărcatul vagoanelor de marfă la Craiova. Și el trăise cu certitudinea că dacă Sistemul te bagă în mină, poți ieși din ea. Că dacă te leagă în lanțuri, poți supraviețui lanțurilor. Că dacă te condamnă la unsprezece ani pentru o evadare, înseamnă că evadarea a contat.

Morala: Ion Pantazi a evadat dintr-o mină de plumb comunistă pentru că doisprezece oameni au ales să se uite la gardieni timp de luni, să asculte, să planifice și să aștepte momentul exact. Nu a sărit din niciun tren — a ieșit dintr-o galerie subterană la 6 iunie 1953, pe scara de rezervă, cu ploaia pe față și Securitatea la câțiva metri. A numărat cincisprezece trepte până la libertate. A spus „Sunt fericit!" Nu pentru că era în siguranță. Ci pentru că reușise. Câteodată asta  e tot ce contează.

&&&

 La botezul lui din 1926 de pe moșia de la Ilovat, județul Mehedinți, nașul era Octavian Goga — poetul național, viitorul prim-ministru. Tatăl copilului și Goga fuseseră „prieteni nedespărțiți de-a lungul întregii vieți." Băiatul acela botezat de poet a crescut la moșie, a urmat liceul la București la „Sfântul Sava" și la „Spiru Haret," a luat bacalaureatul în 1944 în comuna Sișești — refugiați din calea bombardamentelor — și la toamnă, din cauza invaziei sovietice, a ajuns cu întârziere la București și a ratat termenul de înscriere la facultate. Un an pierdut din pricina istoriei. Câți ani mai mulți vor urma din aceeași pricină, nu știa încă.

Ion Ioanid s-a înscris la Facultatea de Drept în 1945. În 1950, în anul al treilea, a fost exmatriculat — „origine socială nesănătoasă." Tatăl lui fusese prieten cu Goga. Asta era de ajuns pentru a nu fi lăsat să termine dreptul. A fost arestat în 1949, interogat și eliberat. Rearestat în iulie 1952. Condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică pentru „înaltă trădare." Douăzeci de ani — pentru un student de 26 de ani care avusese origine socială nesănătoasă și amiciții politice greșite. Ancheta a durat luni. Ce s-a întâmplat în beciurile de la Interne în lunile acelea, a scris mai târziu cu aceeași precizie chirurgicală cu care a scris tot: fără patetism, fără ură explicită, cu o claritate care tăia mai bine decât orice rechizitoriu.

La Văcărești și la Jilava, a acumulat informații. La Cavnic — mina de plumb din Maramureș, unde deținuții coborau zilnic în galeriile cu aer greu de metale — a construit. Luni de zile, împreună cu Ion Pantazi, Titi Coșereanu, Make Ionescu și alți nouă oameni, a studiat cu răbdare de inginer tot ce era de știut: rotația gardienilor, structura galeriilor, orarul coliviilor — micile lifturi verticale ale minei — poziția posturilor de pază la suprafață. Informațiile au venit de la medicul Make Ionescu, care vindecase un milițian de o boală cronică și în conversațiile de recunoștință afla detalii pe care gardienii nu realizau că le dau.

Pe 6 iunie 1953 — ziua Rusaliilor — planul s-a executat. Treisprezece oameni au coborât în mină ca în fiecare zi. La momentul calculat, gardienii au fost imobilizați în galerie, corfagiul — operatorul liftului — a fost neutralizat după o scurtă luptă, și cei treisprezece s-au urcat în colivii spre suprafață. Ioanid a ieșit pe ușa din vârful suitoarei în întunericul ploios al nopții de Rusalii, a pornit spre pădure și a intrat în arbori. Era singur. Liber.

Securitatea a declanșat una din cele mai mari operațiuni de urmărire din istoria ei. Câinii, trupele, barajele pe drumuri. Ioanid a mers pe jos zile întregi prin păduri și dealuri spre București. Nu spre granița ca alții — spre capitală, unde știa că are oameni. A ajuns. A stat ascuns. Și apoi, în plin centrul Bucureștiului, pe o stradă aglomerată, un agent l-a recunoscut. Pus în lanțuri. Dus la penitenciarul din Oradea. Unde, cum va scrie mai târziu cu imperturbabilă ironie, suferințele trăite i-au făcut din celebra Zarcă a Aiudului — temuta izolare a închisorii de maximă securitate — un „adevărat liman al suferințelor."

A mai executat ani de închisoare. A trecut prin Pitești, Aiud, Gherla. A ieșit în 1964, prin decretul de grațiere. A lucrat la negru — că altfel nu putea. În 1969 a plecat în Germania și a cerut azil politic. La München, a muncit în primul an ca necalificat, și timp de douăzeci de ani a fost crainic la secția română a Radio Europa Liberă — vocea care ajungea în România captivă prin unde scurte, ascultată cu urechea la receptor, cu volumul dat jos ca să nu audă vecinul.

Și a scris. Trei volume — „Închisoarea noastră cea de toate zilele. 1949, 1952-1954," „1954-1957," „1959-1968." Un roman-fluviu de memorie fără patetism și fără ură, în care fiecare zi de temniță era reconstituită cu exactitate și cu înțelegere totală pentru omenescul din oameni — inclusiv din oamenii care îl ținuseră în lanțuri. Criticii l-au numit „Soljenițân al României." El însuși a scris: „S-ar putea spune că închisoarea a fost un fel de muzeu în care s-a păstrat o parte din mentalitatea societății românești, cu calitățile și defectele ei. Pusă la adăpost după gratii, n-a suferit aceleași deteriorări ca partea rămasă expusă intemperiilor de afară."

A murit la München pe 12 octombrie 2003. A fost înmormântat acolo, alături de soția lui, Nora Ioanid. Fiul lui nașului care îl botezase — Octavian Goga — fusese și el deținut politic în același sistem care îl zdrobise pe Ion Ioanid. Cercul se închisese, cum se închid toate cercurile în istoria României secolului XX.

Morala: Ion Ioanid a fost botezat de Octavian Goga, dat afară din Drept pentru origine socială nesănătoasă, condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică, prins în centrul Bucureștiului după evadare și pus în lanțuri la Oradea. Și a scris trei volume de memorii în care a reconstruit fiecare zi de temniță fără ură și fără patetism. A spus că închisoarea fusese un muzeu al demnității — că oamenii din celule rămăseseră mai întregi decât cei de afară. Câteodată cel mai important lucru pe care îl poți face cu suferința ta este s-o scrii exact, ca  să nu se piardă.

&&&

 La vama din 1979, dacă vreun agent de frontieră ar fi verificat pingelele pantofilor lui Cicerone Ionițoiu, găsea microfilme. Sute de fișe fotografiate la scară microscopică — numele, data arestării, condamnarea, locul morții a mii de oameni dispăruți în închisorile comuniste. Dacă le-ar fi găsit, ar fi murit. Nu pentru că Securitatea nu știa cum să ucidă discret — ci pentru că dosarul lui deja era plin de condamnări, iar o ultimă acuzație ar fi fost definitiv. Nu le-a găsit. Ionițoiu a trecut granița cu pingelele acelea și a ajuns la Paris. Și în anii care au urmat a construit din microfișele acelea, din memorii, din mărturii adunate de la supraviețuitori, din arhive ale exilului — cea mai mare enciclopedie a victimelor comunismului român. Zece volume. Sute de mii de nume.

Cicerone Aristotel Traian Ionițoiu s-a născut pe 8 mai 1924 la Craiova. Tatăl — funcționar. Mama — casnică. A crescut cu credința ortodoxă și cu politica național-țărănistă care impregna lumea intelectuală din Oltenia interbelică. La facultate a intrat în conducerea Tineretului Universitar Național Țărănist — studenți care credeau în democrație și în Iuliu Maniu. Acesta era dosarul lui când comuniștii au preluat puterea.

Prima arestare — 1945, la Craiova, unde fusese trimis să organizeze TUNȚ-ul. A trăit ascuns o vreme în județul Giurgiu. Pe 15 august 1949 — arestat din nou, judecat într-un lot de 31 de persoane „care se vedeau pentru prima dată la proces." Condamnat la cinci ani pentru „uneltire contra ordinii sociale." Lagărul Peninsula la Canalul Dunăre-Marea Neagră — locul unde munciau sub paza armată câteva zeci de mii de deținuți, unde normele zilnice erau imposibil de îndeplinit și unde hrana era calculată să omoare lent. Poarta Albă. Jilava. Oradea. A făcut grevă a foamei la Peninsula împotriva condițiilor inumane. A supraviețuit. Eliberat în 1954.

Nu s-a oprit. A continuat să funcționeze în rețelele subterane ale PNȚ clandestin, să adune informații, să transmită mesaje. Rearestat în mai 1961. Condamnat la șase ani. Eliberat în 1964. Condamnări totale: 26 de ani în dosar, din care zece executați efectiv — pentru „vina" de a fi condus tineretul unui partid democratic.

Liber, dar supravegheat permanent, a trebuit să se angajeze pe diverse șantiere — că altfel nu primea drept de ședere în București. Și în paralel, cu un risc pe care îl calculase rece și îl acceptase, a început să adune. Fișe despre victimele regimului: cine fusese arestat, când, unde, cu ce sentință, unde murise. O muncă de benedict interzisă, periculoasă, imposibilă de justificat dacă ar fi fost prins. A fotografiat fișele la dimensiuni microscopice. A ascuns microfilmele.

Securitatea a observat. Laţul s-a strâns. Ionițoiu a înțeles că urmează să fie „lichidat" — un eufemism pe care sistemul îl practica regulat pentru oamenii incomozi care nu puteau fi acuzați de nimic nou. A cerut să plece din țară. Cererea a fost refuzată. A apelat la români din exil, care au apelat la congresmeni americani, care au apelat la Valery Giscard d'Estaing — Președintele Franței. Giscard a intervenit personal la Ceaușescu. Și în 1979, Ionițoiu a primit aprobarea să plece.

La vamă a trecut cu pingelele. La Paris a deschis pingelele. Și cu microfilmele acelea, cu memoriile proprii și cu mărturiile adunate de la supraviețuitori din toată diaspora, a început construcția celei mai mari enciclopedii a morții din literatura română. „Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, închiși, uciși" — zece volume, sute de mii de fișe individuale. „Morminte fără cruce" — trei volume. „Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România" — două volume. „Cartea de aur a rezistenței românești." O monografie despre Iuliu Maniu — mentorul generației lui.

A scris lui Ceaușescu o scrisoare deschisă din Paris — în care descria România ca „un lagăr înconjurat cu sârmă ghimpată." A fondat Association des Anciens Détenus Politiques Roumains. A fost unul din oamenii de încredere ai lui Corneliu Coposu după 1989.

A murit pe 26 ianuarie 2014 la Paris, la 89 de ani. Enciclopedia era neterminată — numele victimelor erau mai multe decât poate cuprinde o viață de om.

Morala: Cicerone Ionițoiu a fost arestat și condamnat de șase ori, a trecut granița cu microfilmele ascunse în pingele, și a construit singur în exil o enciclopedie cu sute de mii de victime ale comunismului. Nu pentru că îl plătea cineva. Nu pentru că era o datorie oficială. Ci pentru că dacă nu o face el, nu o face nimeni, și atunci toți acei oameni mor de două ori — o dată în temniță și o dată în uitare. A ales să nu îi lase să  moară a doua oară.