&&&

 Povestea a pornit de la un motan. Se numea Arpagic — un personaj inventat de Ana Blandiana pentru o carte de versuri pentru copii în 1980. Opt ani mai târziu, în 1988, l-a repus în scenă — de data aceasta motanul se purta exact ca Nicolae Ceaușescu. Cartea a dispărut din librării în câteva ore, cumpărată de oamenii care înțeleseseră ce citiseră. Ediția a fost retrasă oficial. Volumele în curs de apariție care conțineau numele autoarei — chiar și ca simplă mențiune bibliografică — au fost returnate din drum. Rubrica săptămânală din România Literară — scoasă. Ana Blandiana fusese redusă la tăcere completă de un motan. Nu a regretat. A început să țină un jurnal secret al zilelor acelea, convinsă că regimul nu va cădea niciodată în timpul vieții ei — și că trebuie să existe o mărturie, indiferent când ar fi citită.

Otilia Valeria Coman — Ana Blandiana este pseudonimul pe care și l-a ales în clasa a XI-a, în 1959, dintr-un capriciu de elev de liceu: „Blandiana" era satul mamei din județul Alba, fosta cetate romană, iar „Ana" rimă cu „Blandiana." Mai târziu a descoperit pe harta Daciei romane numele „Blandiana" scris cu litere mari — ca și cum pseudonimul ales în joacă de o adolescentă era scris deja acolo de două mii de ani.

S-a născut pe 25 martie 1942 la Timișoara. Tatăl, Gheorghe Coman — preot ortodox, absolvent al Facultăților de Teologie și Drept din Cernăuți, professor de religie și filosofie — a fost arestat în 1959 sub acuzația fabricată de „posesie ilegală a unei arme" — în realitate o înscenare a Securității în urma unei percheziții domiciliare. A murit la câteva săptămâni după eliberare, într-un accident survenit după ani de detenție. Ana Blandiana — fiica unui deținut politic — a primit automat interdicție de publicare patru ani. Debuta deja în 1959 în revista Tribuna din Cluj, semnând pentru prima dată „Ana Blandiana." A trebuit să aștepte 1963 ca să reapară.

A scris. Volumele ei de poezie au circulat în România comunistă cu o intensitate pe care puțini autori o mai cunoșteau — nu pentru că erau inofensive, ci pentru că conțineau adevăruri îmbrăcate în limbajul înalt al poeziei, unde cenzura nu vedea întotdeauna ce vedeau cititorii. Poezia „Totul" — publicată în revista Amfiteatru în 1984 — era un inventar al vieții cotidiene la București: o înșiruire de lucruri și absențe, de cozi și întuneric și frig și lipsuri, prezentate cu aparentă neutralitate, care alcătuiau împreună cea mai precisă radiografie a României lui Ceaușescu. Numărul revistei a fost retras în câteva ore de la apariție. Redactorii au fost concediați. Poezia a apărut în traducere în presa occidentală — ziarul britanic The Independent a publicat-o cu fiecare cuvânt explicat: ce înseamnă acel lucru pentru un român obișnuit.

Cartea cu motanul Arpagic din 1988 a venit la capătul unui lung șir de avertizări. Securitatea o urmărea. Volumele îi fuseseră trecute pe liste de „fond secret" în biblioteci. Și totuși — cartea a dispărut din librării în câteva ore, nu pentru că regimul o confiscase, ci pentru că oamenii o cumpăraseră pe nerăsuflate, înțelegând imediat ce citiseră. Regimul a reacționat cu interdicție totală — nu mai putea publica nimic, nu mai putea fi menționată. Fără speranța că regimul va cădea, a deschis un caiet și a scris.

Pe 22 decembrie 1989 a ieșit în Piața Universității. Și în zilele imediat următoare, când România liberă era un haos, a înțeles că trebuie construit ceva care să nu lase să se uite. Ceva concret, nu o declarație.

În 1993, invitată la Consiliul Europei, i-a vorbit Catherinei Lalumiére despre o idee: la Sighet, la doi kilometri de fosta frontieră sovietică, se afla o închisoare unde fusese exterminată elita interbelică a României. Ar putea deveni muzeu. Lalumiére a sprijinit. Blandiana și soțul ei, Romulus Rusan, au strâns bani, au convins autoritățile locale, au demarat cercetarea. Au înregistrat peste 3.000 de ore de istorie orală — foști deținuți care abia în 1993 îndrăzneau să vorbească, după ce semnaseră la eliberare că nu vor spune nimic.

Presa românească apropiată de putere a atacat proiectul drept „sacrilegiu" — că vând străinătății suferințele României. În 1998, Consiliul Europei a clasat Memorialul de la Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Auschwitz și Memorialul de la Caen. La Sighet există astăzi un muzeu de referință mondială al victimelor comunismului, cu săli de istorie riguroasă și artă contemporană, cu un Spațiu de Reculegere și Rugăciune în curtea închisorii, cu arhive și centru de studii la București. Credo-ul Anei Blandiana, scris pe pereții lui: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție."

În octombrie 2024, la 82 de ani, a primit Premiul Prințesa Asturiei — unul din cele mai importante premii literare din lume, echivalentul iberic al Nobelului. În octombrie 2017 primise Premiul Griffin pentru întreaga operă. Tradusă în 16 limbi. 

Morala: Ana Blandiana a parodiat pe Ceaușescu printr-un motan și a văzut cartea dispărând din librării în câteva ore, cumpărată de oameni care înțeleseseră. A construit Memorialul de la Sighet fără să fi crezut vreodată că se poate. A scris jurnal în secret când era convinsă că regimul nu va cădea în timpul vieții ei. A formulat cel mai concis principiu al memoriei istorice: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție." Câteodată cel mai important monument nu e de marmură — e construit din 3.000 de ore de  voce înregistrată.

&&&

 Pe 22 decembrie 1989, dimineața devreme, o vecină a bătut la ușa lui Mircea Dinescu. I-a spus că mașina Securității nu mai este la poartă. El a ieșit. N-a mai văzut pe nimeni. Zece luni, zi și noapte, câte șase securiști pe tură — 18 oameni care se perindau în schimburi de opt ore — stătuseră acolo. Acum dispăruseră. Dinescu s-a alăturat coloanei de manifestanți care se îndrepta spre televiziune. A urcat pe un TAB. A intrat în Studioul 4. Și acolo, în fața camerelor care transmiteau pentru prima dată liber, a spus trei cuvinte care au intrat în istoria României: „Am învins!"

Mircea Dinescu s-a născut pe 11 noiembrie 1950 la Slobozia — același oraș din Câmpia Munteniei de unde vine și cititorul acestei povești, poate. A studiat jurnalismul la Academia de Științe Social-Politice din București — școala de partid, care era singura cale spre o carieră în presă în România comunistă. A debutat în 1967 în revista Luceafărul, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A lucrat ca redactor la Luceafărul și la România Literară. Un poet integrat în sistemul cultural al epocii — cu volume publicate, cu premii, cu funcție la o revistă importantă. Nimic care să anunțe ce va urma.

Dar Dinescu nu era un om care tăcea ușor. Versurile lui aveau o vioiciune și o ironie care nu se potriveau cu lemnăria discursului oficial. Cenzura i-a respins o carte — „Moartea citește ziarul" — în 1988. A trimis manuscrisul la Amsterdam. A apărut acolo, în limba română, cu o prefață care constata că autorul „trecuse Rubiconul și intrase în lumea politicului."

La sfârșitul lui 1988 a acordat un interviu ziarului francez Libération. Interviul — trimis prin valiza diplomatică olandeză la Paris, cu complicitatea ambasadorului Coen Stork, care recunoaște gestul în memoriile sale — critica în termeni duri regimul Ceaușescu, exact în momentul în care toată presa occidentală era deja ostilă dictatorului din cauza demolărilor de sate și a sărăciei generalizate. A apărut pe 17 martie 1989 în Libération. A doua zi, Dinescu a fost chemat la redacția România Literară și concediat. Motivul oficial: „primire de vizite de la diplomați și ziariști din țări socialiste și capitaliste fără aprobare." Exclus din Partidul Comunist. Arest la domiciliu.

De pe 17 martie pe 22 decembrie 1989 — nouă luni și cinci zile — câte șase securiști pe tură au stat la poarta casei lui de pe strada Dimbovița. Niciunul dintre prietenii sau colegii lui nu putea intra fără să lase buletinul. Andrei Pleșu — filosoful care fusese trimis bibliotecar la Tescani ca pedeapsă pentru că semnase o scrisoare în apărarea lui Dinescu — venea câteodată la poartă. Lăsa buletinul. Securistul îl nota. Mergeau la plimbare în parculeț, flancați de oameni în civil. O săptămână. Și Pleșu a fost trimis în Moldova.

Ziua era structurată simplu: scria poezii. Nu pentru publicare — că nu mai putea publica. Ci pentru că altceva nu știa să facă. Cartea cu versurile din această perioadă — „Exil pe o boabă de piper" — a apărut după Revoluție.

Pe 22 decembrie 1989, vecina a bătut la ușă. Mașina nu mai e la poartă. A ieșit. S-a dus. A urcat pe TAB. A intrat în Studioul 4. Actorul Ion Caramitru era deja acolo, venind cu o altă coloană de manifestanți. Primul mesaj transmis în România liberă a fost rostit de un poet din Slobozia care trăise nouă luni sub arest la domiciliu cu securiști la poartă: „Am învins!"

Ce a urmat a fost, cum Dinescu însuși recunoaște cu umor, mai complicat decât „Am învins!" și decât puloverul iconic pe care îl purta în acea zi. A fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor. A intrat în Consiliul Frontului Salvării Naționale. A ieșit repede, dezamăgit. Și-a cumpărat o cramă la Cetatea de Baltă și a început să facă vin — o meserie pe care a practicat-o cu același entuziasm și cu aceeași ironie cu care a scris versuri. A continuat să scrie, să gătească, să vorbească — cu acel amestec de seriozitate și haz care nu lasă pe nimeni nepăsător.

La 32 de ani de la Revoluție, Dinescu era tot indignat — că procesul teroriștilor nu fusese rezolvat, că România post-comunistă continuase să fie condusă de structuri de securitate reconvertite. Spunea că ar fi vrut ca Ceaușescu să nu fie executat, ci mutat în cartierul Balta Albă, să stea cu cartelele și cu lumina stinsă la ora nouă seara, să trăiască măcar un an în condițiile în care trăiseră românii sub el.

Morala: Mircea Dinescu a acordat cel mai curajos interviu dat de un scriitor din România în ultimii ani ai comunismului, a trăit nouă luni sub arest la domiciliu, a scris poezii în fiecare zi când nu putea altceva, și pe 22 decembrie 1989, după ce o vecină i-a spus că securiștii au plecat, a urcat pe un TAB și a anunțat România că a câștigat. Câteodată trei cuvinte — „Am învins!" — spuse la momentul exact, de omul exact, în locul exact, valorează mai mult de cât orice discurs.

&&&

 La câteva zile după ce fusese concediat din funcția de redactor-șef al României Libere, în august 1983, Octavian Paler a primit diagnosticul: pensionat medical. Nu boală gravă, nu accident — pensionat medical, formulă folosită în epocă pentru a scoate oamenii din sistem fără scandal, fără dosar deschis, fără sentință. Pur și simplu, nu mai există. Un om de 57 de ani, cu una din cele mai mari cariere jurnalistice din România comunistă, cu premii ale Uniunii Scriitorilor și ale Academiei, pensionat medical. A mers acasă. Și a scris.

Octavian Paler s-a născut pe 2 iulie 1926 în Lisa, județul Brașov — un sat de munte, cu oameni tăcuți și cu vederi lungi peste Apuseni. Tatăl era un om simplu cu aspirații mari pentru fiul lui. A urmat Liceul Spiru Haret din București, cu o săptămână înainte de absolvire s-a certat cu directorul — care era și unchiul lui — și a fost obligat să termine la Liceul Radu Negru din Făgăraș. Premiu I la latină, greacă și filosofie. A urmat două facultăți simultan: Litere și Filosofie și Drept. A debutat publicistic, a ajuns la Radiodifuziunea Română, și în 1964 — după lungi eforturi — a obținut postul de corespondent la Roma pentru Agerpres.

Roma l-a format altfel decât ar fi putut să îl formeze orice altceva. Trei ani în Italia, cu accesul la presa occidentală, la cărțile interzise acasă, la dezbaterile libere ale intelectualilor europeni. S-a întors cu o vedere care nu mai putea fi redusă la limitele ideologice ale epocii. A ajuns redactor-șef la România Liberă în 1970 — cel mai mare post pe care putea să îl ocupe un jurnalist în România comunistă. Și a condus ziarul treisprezece ani, navigând cu abilitate prin constrângerile cenzurii, publicând cât se putea publica, manevrând cât se putea manevrând, fără să cedeze complet și fără să lupte direct.

Cărțile lui mergeau pe un alt drum. „Apărarea lui Galilei" — 1978, Premiul Academiei Române — era o parabolă transparentă: Galileo Galilei, obligat să retracteze adevărul pe care îl descoperise, în fața autorității care nu putea suporta adevărul. Cenzura a lăsat-o să treacă — poate nu a văzut, poate a văzut și nu a putut dovedi. „Viața pe un peron" — 1981 — era alt tip de scriitură: doi oameni care fug de frică, se întâlnesc pe un peron de gară unde ceasul nu funcționează și trenurile nu au destinații marcate, și descoperă că nu știu să trăiască altfel decât cu frica în spate. Cartea vorbea despre România cu o precizie pe care niciun articol nu o putuse atinge.

În 1983, „Un om norocos" — titlu ironic, care provoca în presa timpului „reacții contradictorii" — a depășit ce putea tolera aparatul. Demiterea și pensionarea medicală au venit imediat.

Acasă, pensionat, Paler a continuat ce nu putuse face la ziar. A scris scrisori deschise. A semnat alături de Dinescu, Pleșu, Paleologu, Bogza și alți șase scriitori o scrisoare adresată conducerii Uniunii Scriitorilor cerând anularea concedierii lui Mircea Dinescu din 1989. Securitatea urmărea fiecare contact. Fiecare întâlnire era notată. El știa. Continua.

Ceva care nu apare în biografia oficială, dar care apare în eseurile lui: sentimentul vinei proprii. Paler era un om care nu se ierta ușor. Scria despre complicitatea tacită a intelectualilor cu sistemul — și scria despre ea din interior, ca participant, nu ca observator extern. „Niciodată n-am să uit cu câtă ușurință am trădat." Nu specifica ce trădase, pentru că nu trebuia specificat. Știa ce trădase. Și noi știm că știa.

Revoluția din 1989 i-a dat vocea înapoi. A scris la gazete, a apărut la televiziuni, a vorbit cu o directețe care nu mai fusese posibilă. „Don Quijote în Est" — 1993 — era bilanțul deziluzie al anilor de după Revoluție, al „democrației în curs de fabricare" care nu semăna cu ce visase. A continuat să scrie, cu aceeași ardoare și aceeași nemulțumire de sine, până la capăt.

A murit pe 7 mai 2007 la București, la 80 de ani. Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor în 2005 — cu doi ani înainte de moarte. „Viața pe un peron" a ajuns la a cincea ediție. „Apărarea lui Galilei" — la a treia. Cărțile lui continuă să se vândă, cumpărate de oameni care nu știu cine era Octavian Paler dar care găsesc în ele răspunsuri la întrebări pe care nu știau să le pună.

Cel mai cunoscut citat al lui: „Rugați-vă să nu vă crească aripi dacă trăiți într-un loc în care nu puteți zbura." Titlul unuia din volumele lui de eseuri. Și poate cel mai precis portret al României pe care l-a lăsat.

Morala: Octavian Paler a navigat treisprezece ani prin apele tulburi ale jurnalismului comunist, a scris cărți care spuneau adevărul în parabolă când nu îl puteau spune direct, a fost pensionat medical la 57 de ani, și a continuat să scrie cu aceeași onestitate dureroasă față de propria complicitate. Nu s-a iertat niciodată complet pentru că supraviețuise. Și tocmai de aceea ce a scris e de neocolit — pentru că vine din locul cel mai greu de atins: autocu noașterea fără milă.

&&&

 Motivul oficial pentru care Andrei Pleșu a fost exclus din Partidul Comunist în mai 1982 și trimis la Tescani — un sat din județul Bacău, la moșia fostă a familiei Enescu — a fost participarea la o conferință despre Meditația Transcendentală. Nu o manifestație politică, nu o acțiune de rezistență armată, nu o scrisoare deschisă — o conferință despre meditație. Sistemul comunist construia dosare din orice, și Securitatea alesese această conferință ca pretext pentru a scoate din circulație un intelectual pe care îl considera periculos nu pentru ce făcuse, ci pentru ce era: un om care gândea liber și îi contamina pe alții cu libertatea lui de gândire. La Tescani, la conacul unde George Enescu compusese și unde acum se înfiripase un muzeu memorial, Pleșu a trăit câțiva ani de exil intern. Și a scris un jurnal — publicat mai târziu sub titlul „Jurnalul de la Tescani." Nu era un jurnal al amărăciunii. Era un jurnal al unui om care găsise în exil forța de a gândi mai limpede decât o putuse face în zgomotul orașului.

Andrei Gabriel Pleșu s-a născut pe 23 august 1948 la București, fiul unui medic și al unei profesoare. A urmat Liceul Spiru Haret — care apare în atâtea biografii din această serie de povești, încât pare că acel liceu a format singur o generație întreagă. A intrat la Facultatea de Arte Plastice, secția Istoria și Teoria Artei. Șef de promoție. Într-o altă epocă ar fi urmat o carieră academică fără asperități. Dar el l-a întâlnit pe Noica.

La Păltiniș, cămăruța de opt metri pătrați a lui Noica, Pleșu era unul din cei mai fideli și mai strălucitori discipoli. Alături de Gabriel Liiceanu — cu care îl legau o prietenie și o complicitate intelectuală care durează și astăzi — urmase seminariile lui Noica cu seriozitatea unui om care înțelesese că ce se întâmpla acolo nu se mai întâmpla nicăieri altundeva în România. Despre acele întâlniri, Gabriel Liiceanu a scris „Jurnalul de la Păltiniș" — publicat în 1983, una din cărțile care au explodat în cultura română comunistă ca o bombă. Pleșu era prezent în paginile acelui jurnal, ca voce și ca prezență.

A intrat în PCR la 20 de ani, în 1968. Nu era o excepție — o generație întreagă intrase, pentru că altfel nu puteai face nimic în România acelor ani: nu puteai preda, nu puteai publica, nu puteai călători în Occident. A primit burse Humboldt la Universitatea din Bonn în 1975-1977 și la Heidelberg în 1983-1984. A obținut doctoratul în istoria artei în 1980 cu o teză despre sentimentul naturii în cultura europeană.

Și atunci a venit Meditația Transcendentală. Sistemul comunist o instrumentalizase pentru a discredita și îndepărta o serie de intelectuali care deveniseră incomozi — printre ei Ovidiu Maitec și Marin Sorescu. Pleșu a participat la o conferință pe tema MT. Atât. A fost de ajuns. Exclus din partid în mai 1982. Scos de la Institutul de Istorie a Artei. Trimis la Tescani. I s-a luat dreptul de semnătură — nu putea publica nimic sub numele lui.

A trimis două memorii lui Ceaușescu personal — cerând reangajarea la Institut și explicând că participarea la conferință nu fusese un act politic. Ceaușescu nu a răspuns. Andrei Dinescu, fratele lui Mircea Dinescu, venise la el la Tescani și stătuse o săptămână — vizita notată imediat în dosarul Securității. Mircea Dinescu, arestat la domiciliu în 1989, povestea că Pleșu venea la poarta lui, lăsa buletinul, și mergeau la plimbare în parculeț flancați de securiști.

La Tescani, Pleșu a scris „Jurnalul de la Tescani" — o meditație despre natură, despre lectură, despre timp, despre ce înseamnă să gândești fără zgomotul orașului în jur. Și a scris „Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului" — o carte de etică practică, despre ce înseamnă să trăiești decent în condiții indecente, cum să îți păstrezi integritatea morală când sistemul în care exiști lucrează sistematic împotriva ei.

Pe 22 decembrie 1989 era la Televiziunea Română alături de Dinescu, Caramitru și alții. Câteva zile mai târziu — ministrul Culturii în primul guvern liber al României. A condus ministerul până în 1991 — a reformat sistemul cultural, a redeschis accesul la operele interzise, a pus bazele unor instituții care au funcționat decenii. Ministru de Externe în 1997-1999 — a negociat admiterea României în primul val de extindere NATO.

A fondat în 1994 Colegiul Noua Europă — un centru de studii avansate la București, modelat după institutele similare din Occident, care a atras zeci de ani cercetători din toată lumea. A scris „Despre îngeri" — o carte despre angelologie care a surprins pe toată lumea și a devenit bestseller. A scris „Obscenitatea publică," „Comedii la porțile Orientului," „Parabolele lui Iisus." A primit premii în Germania, Franța, Austria, Italia.

Morala: Andrei Pleșu a fost exclus din PCR și trimis în exil la Tescani pentru că participase la o conferință despre meditație. Nu pentru rezistență militantă, nu pentru manifeste politice — pentru meditație. La Tescani a scris „Minima moralia," cartea despre cum trăiești decent în condiții indecente. A ajuns ministrul Culturii în prima zi liberă a României. Câteodată cel mai bun răspuns la absurdul unui sistem nu este revolta — este să folosești exilul pe care ți-l impune ca să gândești mai limpede decât ai fi putut g ândi în libertate.

$&&

 Pe 23 ianuarie 1990, la o lună după Revoluție, Gabriel Liiceanu a fondat la București o editură. Nu era un act birocratic — era un act de recuperare. Treizeci de ani de cultură română interzisă, confiscată, distorsionată, trebuiau tipărite și puse în mâinile oamenilor care nu avuseseră acces la ele. Noica, Eliade, Cioran, Steinhardt, Paleologu, Blaga, Gyr, Bălcescu rescris corect, Eminescu nedistorsionat, Maniu, Coposu, Vulcănescu, Mircea Vulcănescu — toți aveau dosare de manuscrise care așteptau. Liiceanu a numit editura Humanitas — după termenul latin pentru „omenia deplină," umanismul complet. Și în primii ani, a publicat o carte pe zi. O carte pe zi, timp de ani. Cum se tipăreau suficient de repede ca să nu se piardă entuziasmul. Astăzi Humanitas este cel mai important editor din România și una din marile edituri culturale din Europa de Est.

Gabriel Liiceanu s-a născut pe 23 august 1942 la Pitești — același an cu Ana Blandiana, o coincidență pe care istoria culturii române n-a explorat-o suficient. Tatăl, pedagog și om de cultură. A urmat Facultatea de Filosofie din București, absolvind în 1964. Doctorat în filosofie în 1976, cu o teză despre tragicul — categorie estetică și filosofică pe care o va întoarce pe toate fețele în studii ulterioare. A lucrat la Institutul de Filosofie al Academiei Române — postura academică solidă, fără spectaculos.

Și atunci l-a întâlnit pe Noica. Sau mai exact — Noica îl chemase, prin intermediari, la Păltiniș. Condiția de admitere la seminarul lui Noica era strictă: limbile clasice, germana, o lectură solidă din filosofia occidentală. Liiceanu îndeplinea condițiile. A venit prima dată în 1977 și a continuat să urce la Păltiniș regulat până în 1981 — patru ani de întâlniri cu maestrul, de conversații despre Hegel și Platon și Heidegger, de confruntare directă cu o minte care nu accepta mediocritatea în nicio formă.

A notat tot. Și în 1983, la editura Cartea Românească, a publicat „Jurnalul de la Păltiniș" — o carte care consemna acele întâlniri cu o precizie și o căldură pe care niciun roman nu le-ar fi putut inventa. A fost bestseller al anilor '80, când se vindea pe sub mână și se împrumuta numai prietenilor de încredere. Noica însuși a citit cartea și a spus: „Rareori mi s-a spus lucruri atât de adevărate." Emil Cioran, din Paris, a scris despre ea: „Crima ce încoronează cartea îl privește mai puțin pe Maestru cât pe Discipol." Nu crima în sens moral — ci tensiunea dramatică, îngrijorarea discipolului că va pierde maestrul.

Dar cenzura intervenise. Ediția din 1983 conținea pagini tăiate — fragmente considerate prea periculoase pentru sistemul comunist. Liiceanu a păstrat textul complet în minte și în manuscris. Prima ediție necenzurată a apărut în 1991, la Humanitas — la doi ani după Revoluție.

Ce s-a întâmplat în 1990 și în anii imediat următori la Humanitas a fost o explozie culturală fără precedent în istoria editorială a României. Toți cei pe care comunismul îi interzisese — Noica, Eliade, Cioran, Ionescu, Steinhardt, Paleologu, Blandiana, Pleșu, Dinescu — au apărut la Humanitas. Autorii români mari care publicaseră în exil au revenit. Traducerile din filosofia occidentală pe care nimeni nu avusese voie să le facă — Platon, Aristotel, Kant, Heidegger — au intrat în colecțiile editurii. Noica însuși îi ceruse lui Liiceanu: „Dacă vrei să dai ceva generațiilor viitoare, dă-le Platon în românește." Humanitas a publicat Platon integral.

Liiceanu a scris în paralel — „Epistolar" (1987), corespondența sa cu Noica. „Tragicul" — studiul de filosofie. „Ușa interzisă" — un eseu despre libertate și constrângere. „Despre minciună," „Despre ură," „Despre seducție" — o trilogie de eseuri morale scurte și tăioase. „Dragul meu turnător" — o carte despre informatorii Securității, scrisă după ce CNSAS deschisese arhivele și el aflase cine îl turnase în anii comunismului. Nu a dezvaluit numele informatorului — a scris o scrisoare adresată lui direct, publicând-o ca eseu. O formă de confruntare morală fără să recurgă la răzbunare publică.

Iar Humanitas a continuat să crească. Astăzi are sute de titluri noi pe an, librării proprii în toate marile orașe din România, colecții pentru copii, colecții academice, colecții de popularizare. Este, după orice criterie, cea mai importantă editură din România și una din marile edituri culturale din spațiul est-european.

Noica notase în jurnalul lui despre fotografia lor împreună: „Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul."

Morala: Gabriel Liiceanu a ținut un jurnal al întâlnirilor cu Noica la Păltiniș, l-a publicat în 1983 în versiune cenzurată, și în 1990 a fondat o editură ca să publice tot ce comunismul interzisese. A publicat o carte pe zi timp de ani. A construit singur cea mai importantă editură din România. Când a aflat cine îl turnase la Securitate, i-a scris o scrisoare și a publicat-o — fără să îi dea numele. Câteodată cel mai important om dintr-o cultură nu e cel care scrie cele mai mari cărți — ci cel care se asigură că ele ajung în  mâinile oamenilor.

&&&

 În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Horia-Roman Patapievici a fost arestat. Nu pentru că ar fi fost disident — nu scrisese nicio scrisoare deschisă, nu publicase nicio carte, nu organizase nicio acțiune de rezistență. Fusese arestat pentru că era pe stradă, în Piața Universității, în mulțimea care ieșise să vadă ce se întâmpla cu România. Eliberat a doua zi, când Ceaușescu fugise deja. Acea noapte în care crezuse că va fi executat a rămas în el un nucleu de memorie vie. A scris despre ea, mai târziu, un text intitulat „În preajma ștreangului (istoria unei nopți)" — un document al fricii transformate în luciditate. Și din acea noapte în care crezuse că moare, a ieșit un om hotărât să gândească tot ceea ce generația lui nu putuse gândi liber.

Horia-Roman Patapievici s-a născut pe 18 martie 1957 la București, fiul unui inginer. A urmat Facultatea de Fizică a Universității din București, specializarea Optică și Laser — una din cele mai tehnice și mai exacte specializări posibile. A lucrat ca cercetător la Institutul de Cercetare a Semiconductorilor din 1985 până în 1989. Un fizician. Nu un filosof, nu un critic literar, nu un intelectual de salon — un om care știa matematică și care privea lumea prin lentile.

Și tocmai de aceea ce a gândit după 1989 a surprins atât de mult. A debutat în presă în 1992 — la 35 de ani, cu câțiva ani după Revoluție — în Revista 22, publicația Grupului pentru Dialog Social. Primele texte au arătat imediat că tipul acesta de minte — formată în exactitatea fizicii, dar dornică de adevăruri mai mari decât cele pe care le putea măsura un aparat — era o raritate în cultura română. Scria cu o claritate chirurgicală, cu concepte definite precis, cu argumente construite pas cu pas — dar despre subiecte pe care alți eseisti le tratau vag și poetic: libertate, democrație, valori, identitate, modernitate.

Prima carte — „Cerul văzut prin lentilă" (1995) — era o colecție de eseuri care arătau un om care citise tot ce era de citit, de la Platon la Wittgenstein, de la Pascal la Hayek, și care se uita la România postcomunistă cu ochii cuiva care înțelegea atât fizica socială a sistemelor cât și filosofia valorilor. „Zbor în bătaia săgeții" — tot din 1995 — era mai personal: un bildungsroman al formării intelectuale în România comunistă, o radiografie a cum este să crești cu mintea care vrea să zboare într-o societate care pune gratii pe orice fereastră. „Politice" — 1996 — era mai dur: eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, reflecții despre ce înseamnă să fii de dreapta în România anilor '90, când tot ce era de dreapta era suspectat fie de nostalgii fasciste, fie de conformism occidental.

Și apoi a venit „Omul recent" — 2001. O carte despre criza valorilor în modernitatea târzie, despre ce se întâmplă cu un om care renunță la tradiție, la transcendență, la ierarhia valorilor, și devine un consumator de experiențe fără rădăcini. O carte atacată de toată lumea — de stânga, care o considera reacționară și elitistă; de biserica ortodoxă, care nu aprecia tonul critic față de religia instituționalizată; de anumite drepte, care o considerau prea complicată. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu și a fost tradusă în spaniolă. A continuat să deranjeze ani de zile.

„Ochii Beatricei" — 2004 — era altceva complet: o investigație a cosmologiei lui Dante, o tentativă de a înțelege cum arăta cu adevărat lumea în Divina Comedie — nu ca metaforă, ci ca geometrie, ca fizică medievală, ca model al universului pe care Dante îl vedea efectiv în minte când scria. Un fizician care citea pe Dante nu ca un literat, ci ca un om de știință. Cartea a surprins și a fascinat.

A condus Institutul Cultural Român între 2005 și 2012 — șapte ani în care a transformat ICR dintr-o instituție obscură și modestă într-o rețea de 23 de institute culturale în lume, cu programe de promovare a culturii române la Paris, Londra, New York, Berlin, Madrid. A adus scriitori și artiști români în fața publicului occidental care nu știuse că ei există. A primit atacuri politice masive — acuzat de „cosmopolitism" și de „elitism" de presa pro-PSD. A demisionat în 2012, când presiunile politice au depășit ce putea gestiona independent.

A continuat să scrie. „Ultimul Culianu" — 2010, despre asasinarea filosofului Ioan Petru Culianu de la Chicago. „Partea nevăzută decide totul" — 2015, despre percepție și realitate. „O idee care ne sucește mințile" — în colaborare cu Pleșu și Liiceanu, un dialog despre politică, democrație și valorile europene.

Morala: Horia-Roman Patapievici a intrat în Revoluție fizician și a ieșit filosof, arestat o noapte în care credea că va fi executat. A gândit în public ceea ce generația lui nu putuse gândi liber. A scris cartea care a supărat pe toată lumea simultan — și tocmai de aceea era importantă. A construit rețeaua culturală internațională a României. Câteodată omul cel mai puțin potrivit pentru un rol — un fizician care gândește cu exactitate matematică despre lucruri pe care le tratăm de obicei vag — este exact omul de  care ai nevoie.

&&

 La Geneva, în 1935, din tribuna Ligii Națiunilor, Nicolae Titulescu a rostit o frază care a tăiat aerul din sală: „Regret a nu fi de acord nici cu delegatul Franței, nici cu delegatul Marii Britanii. Aceasta nu mi se întâmplă des. Dar când mi se întâmplă, nu voi lipsi de a persista în opinia mea, cu aceeași tenacitate pe care mi-o cunoașteți cu toții." Nu era aroganță. Era România — o țară mică de la marginea Europei, vorbind prin gura unui singur om în fața celor mai mari puteri ale lumii și spunând că are o opinie proprie și că nu cedează. A murit în 1941 la Cannes, exilat de Carol al II-lea, fără să mai fi pus piciorul în România pe care o apărase toată viața. Testamentul lui cerea să fie îngropat la Brașov. Nu a fost dus acolo decât la 78 de ani după moarte.

Nicolae Titulescu s-a născut pe 4 martie 1882 la Craiova, fiul unui avocat care era și proprietar de moșie la Titulești, Olt — sat căruia familia îi dăduse numele sau, invers. A absolvit Liceul „Carol I" din Craiova cu premiul de onoare în 1900 și a plecat la Paris, la Facultatea de Drept. Doctoratul cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels" — Teoria drepturilor condiționale — o lucrare de filosofie juridică riguroasă, remarcată de profesorii parizieni. S-a întors în 1905 ca profesor la Universitatea din Iași, s-a mutat la București în 1907, a intrat în politică pe listele lui Take Ionescu în 1912.

Primul Război Mondial l-a găsit convins că România trebuia să intre de partea Antantei. A militat pentru asta. Când România a intrat în 1916 și a pierdut masiv în prima fază — Bucureștiul căzuse, armata se retrăsese în Moldova — Titulescu nu a cedat. La Paris, împreună cu Take Ionescu, Octavian Goga și Traian Vuia, a înființat Comitetul Național Român — recunoscut de aliați ca organ plenipotenţiar al națiunii române. A lobbiat neobosit pentru recunoașterea drepturilor românilor la Conferința de Pace de la Paris. Și a câștigat — Transilvania, Basarabia și Bucovina au intrat în granițele României Mari.

Nu s-a oprit acolo. În 1921 a devenit delegat permanent al României la Liga Națiunilor din Geneva — predecesoarea ONU, organizația internațională care ar fi trebuit să prevină războaiele prin dialog și arbitraj. A lucrat la Geneva ani întregi cu o energie care uimea pe toată lumea. Vorbea fluent franceza, engleza, italiana, germana. Putea ține discursuri ore întregi fără note. Memoria lui era legendară — putea cita paragrafe întregi din tratate internaționale la ore de negocieri.

La 15 septembrie 1930, a fost ales pentru prima dată președinte al Adunării Ligii Națiunilor. La 10 septembrie 1931 — ales pentru a doua oară. Era singurul om din istoria Ligii care servise două mandate consecutive. Nu pentru că României îi venea rândul — ci pentru că delegații din toate țările consideraseră că era cel mai competent om din sală să conducă dezbaterile. Un Craiovan ales de toată Europa să prezideze forul internațional.

Politica lui externă era construită pe câteva principii clare: securitate colectivă — sistemul prin care toate statele se apăra reciproc, nu fiecare singur; intangibilitatea frontierelor — opusă direct revizionismului german și ungar care cereau modificarea granițelor post-1918; Mica Înțelegere — alianța României cu Cehoslovacia și Iugoslavia, ca bloc de stabilitate central-europeană. Era alianța celor care câștigaseră și voiau să mențină ce câștigaseră, împotriva celor care pierduseră și voiau să schimbe totul.

A câștigat bătălii diplomatice remarcabile. „Problema optanților maghiari" — tentativa Ungariei de a obține reparații pentru moșierii maghiari din Transilvania expropiați la reforma agrară română din 1921 — a dus-o la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga și a câștigat-o pentru România. Un contemporan a scris: „Am avut impresia că el câștigase în diplomație un nou Mărășești."

Dar forțele care se mișcau în Europa din 1933 încoace erau mai mari decât orice diplomație. Hitler la putere în Germania. Rearmarea. Presiunile revizioniste. Titulescu lupta cu o lume care nu mai credea în principiile pe care el le apărase. Franța și Anglia — aliații pe care se bazase tot sistemul de securitate colectivă — căutau compromisuri cu Hitler. Carol al II-lea al României pendula între diferite influențe, cu o politică externă din ce în ce mai inconsistentă.

Pe 29 august 1936, în timp ce Titulescu se odihnea la Montreux, regele Carol al II-lea i-a trimis prin emitar demisia din funcția de ministru de Externe. Nu o consultare, nu o întâlnire, nu o explicație — o demisie trimisă prin altcineva unui om care apărase România timp de 15 ani pe scena mondială. Motivele oficiale — vagi. Motivele reale — presiunile Germaniei, care îl considera pe Titulescu un adversar al revizionismului, și ale dreptei românești, care nu tolera deschiderea lui față de URSS în contextul negocierii unui pact de neagresiune. Titulescu s-a dus în exil. Nu s-a mai întors.

A trăit la Paris, la Lausanne, la Cannes. A continuat să scrie, să vorbească, să prevină — că dacă Europa nu rezistă Germaniei, va urma catastrofa. Nu l-a ascultat nimeni. A murit pe 17 martie 1941 la Hotel Carlton din Cannes. La 24 martie a fost înhumat în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sfântul Mihail" din Cannes — departe de Brașovul unde ceruse prin testament să fie îngropat. Comuniștii l-au reabilitat parțial — era util ca simbol al relațiilor cu URSS pe care le negociase. Osemintele lui au fost aduse în România abia în 2019 — la 78 de ani după moarte — și depuse la Cimitirul Bellu.

Morala: Nicolae Titulescu a apărat România timp de 15 ani din tribune internaționale, a spus marii puteri că nu este de acord cu ele și a persistat în opinie, a câștigat bătălii diplomatice pe care armata nu le-ar fi putut câștiga, și a fost demis printr-un mesaj trimis prin altcineva în timp ce se odihnea la Montreux. A murit în exil cerând să fie îngropat la Brașov. A ajuns acolo la 78 de ani după moarte. Câteodată prețul de a fi cel mai bun este că ești incomod pentru toți cei care nu  sunt la fel de buni.