&&&

 Pe 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului Cristiana din București, Petre Țuțea murea la optzeci și nouă de ani — lucid, cu ochii deschiși, intervievat până în ultimele ore de un grup de reporteri care veniseră să îl asculte. Nu ceruse nimic. Nu protestase. Fusese pur și simplu el însuși până la capăt: un bătrân cu fes pe cap, ochelari-lupă pe nasul acvilin, culcat în pat la etajul opt al unui bloc de lângă Cișmigiu, care răspundea la întrebări cu fraze tăioase ca lama și zâmbea când îl întrebau dacă îi e teamă de moarte. România tocmai ieșise din comunism de doi ani. El stătuse în el șaizeci. Dintre care treisprezece în pușcărie. Și nu dădea nimănui satisfacția să îl vadă frânt.

Petre Țuțea s-a născut pe 6 octombrie 1902 la Boteni, în Muscel, fiul preotului din sat — sau, mai exact, fiul enoriașei pe care preotul rămas văduv o chemase să îi ajute la gospodărie și cu care avusese un copil pe care l-a recunoscut și l-a crescut ca pe al lui. A urmat Liceul din Câmpulung-Muscel, apoi pe cel din Cluj, iar mai departe Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj — doctor în drept administrativ, magna cum laude, în 1929. Era prietenul lui Emil Cioran, al lui Constantin Noica, al lui Mircea Eliade, al lui Nae Ionescu — generația care scutura cultura română interbelică din temelii. Cioran îl descria pe tânărul Țuțea în anii '30 pe o stradă din București cumpărând ziarul Pravda, făcându-și cruce și sărutându-l. Era marxist înfocat. Nu știa un cuvânt rusește. Săruta Pravda cu convingere mistică.

Trecerea de la marxism la legionarism și înapoi la liberalism — traseul lui Țuțea printre ideologii secolului — ar putea părea zig-zag sau oportunism. Nu era. Era un om care căuta ceva și nu găsea unde se oprește adevărul. Până la urmă s-a oprit la Dumnezeu. Și acolo a rămas.

Pe 12 aprilie 1948, la două săptămâni după destituirea prietenului și fostului coleg de partid Lucrețiu Pătrășcanu — singurul care îl protejase de epurările comuniste din minister —, Petre Țuțea a fost arestat. Pretextul oficial: spionaj în favoarea anglo-americanilor. Motivul real: un diplomat britanic citase, într-un raport trimis la Londra, dintr-o lucrare economică pe care Țuțea o scrisese cu ani în urmă la Ministerul Industriei. Atât. A fost suficient. A intrat în pușcărie fără proces. A ieșit, cu o întrerupere scurtă, abia în 1964 — șaizeci și doi de ani, cu sănătatea zdruncinată, fără nicio carte publicată, fără niciun drept recunoscut.

Treisprezece ani totali de detenție. Malmaison, Aiud, Jilava, Ocnele Mari. La Aiud, în celulele acelea în care mai trecuseră Ion Pantazi, Nicolae Steinhardt și atâția alții, Petre Țuțea a continuat să filosofeze. Nu pe hârtie — hârtia nu exista. În cap. Și cu glas, pentru cine voia să asculte. Ținea în celulă adevărate prelegeri despre Platon, despre Kant, despre tensiunea dintre creștinism și gândirea antică. Deținuții îl ascultau. Gardienii, uneori, priveau pe vizor nedumeriți. Omul acesta nu putea fi doborât pe dinăuntru. Nu știau cum.

Eliberat în 1964, Securitatea nu l-a lăsat în pace. I-a confiscat manuscrisele — aproximativ o mie de pagini scrise în ani. „Mi-au luat tot ce scrisesem — spunea el — de am fost nevoit să refac din memorie. Mi-au mai ieșit abia trei sute de foi. Mai bine — prea mă întinsesem ca o pomană țigănească." Și râdea. Nu pentru că era fericit. Ci pentru că umorul era singura armă pe care Securitatea nu știa cum să i-o ia.

Nu i se recunoștea perioada de detenție drept vechime în muncă — deținuții politici nu aveau drept la pensie. În 1968, la șaizeci și șase de ani — vârsta normală de pensionare — i s-a întocmit o fișă prin care i se cerea să se angajeze undeva. A refuzat. „Sunt inadaptabil la situația politică și economică actuală" — scria el însuși în documente. Securitatea nota în dosarul lui: „poziție dușmănoasă semnalată de mai mulți informatori."

A trăit până la Revoluție într-o garsonieră la etajul opt al unui bloc de lângă Parcul Cișmigiu, ajutat de câțiva prieteni care obținuseră pentru el mâncare de la Casa Scriitorilor și un mic ajutor bănesc. Fără lift funcțional de multe ori. Fără cărți publicate. Sub urmărire permanentă. Și totuși, în jurul lui se strângeau tineri — studenți, filosofi începători, oameni care simțeau că acolo, la etajul opt, se întâmplă ceva ce nu găseau nicăieri altundeva. Radu Preda — mai târziu teolog și profesor — a locuit o perioadă cu el, notând conversațiile. Parcul Cișmigiu devenise, pentru cei care știau, o prelungire a garsonierei: Țuțea ieșea și se plimba cu tinerii pe alei, explicând diferența dintre lumina soarelui la apus și la răsărit, dintre prostie și spirit, dintre necredință și credință. Un Socrate de bloc comunist, cu fes.

După Revoluție, România l-a descoperit. Televiziunile s-au înghesuit. Ziarele. Opt-zece jurnaliști pe zi urcau cele opt etaje. Câteodată liftul mergea, câteodată nu. Întotdeauna găseau același bătrân în pat, cu fesul pe cap, dispus să vorbească — dar în termenii lui, nu ai lor. „Ăștia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacționar și vorbăreț. Nu sunt un automat care scoate propoziții la comandă." Și continua să vorbească, cu fraze construite cu precizia unui ceasornicar și umorul unui om care a înțeles că totul e, până la urmă, comic.

A murit pe 3 decembrie 1991. Corpul a fost transportat la Boteni — în satul natal — cu o mașină care ducea în acea direcție morcovi. I s-a părut că se potrivea.

Morala: Petre Țuțea a intrat în pușcărie pentru că un diplomat britanic citase un studiu economic al lui într-un raport. A stat treisprezece ani. A ieșit fără o carte publicată, fără pensie, fără recunoaștere — și a continuat să gândească și să vorbească exact ca înainte. Securitatea i-a luat o mie de pagini de manuscrise. El a refăcut trei sute din memorie și a zis că sunt mai bune. Câteodată rezistența nu arată ca o evadare spectaculoasă sau ca un atentat supraviețuit. Arată ca un bătrân cu fes care urcă opt etaje pe jos și continuă să vorbească despre Platon când toată lumea vrea să îl  întrebe de politică.

&&&

 În 1958, undeva în celula de la Aiud, Radu Gyr stătea întins pe prici și compunea în minte. Nu era hârtie. Nu era creion. Simpla posesie a unui creion îți aducea bătăi și săptămâni de izolare în Zarcă — o celulă de beton de un metru pe trei, fără pat, fără scaun, cu apă pe jos, neîncălzită. Așa că el scria pe tavan. Cu ochii, nu cu mâna. Construia versuri strofă cu strofă, le repeta în gând până intrau în memorie ca pietrele în zid, le șoptea pe sub ușă sau le bătea în codul lui pe țeava caloriferului, ca vecinul de celulă să le prindă și să le ducă mai departe. Poezia lui se răspândea prin pușcărie ca un virus invers — nu bolnav, ci vindecător. Mii de deținuți știau versurile lui pe dinafară. El era biblioteca lor.

Radu Gyr — pseudonim literar al lui Radu Ștefan Demetrescu — s-a născut pe 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel, fiul actorului Coco Dumitrescu din Craiova. La paisprezece ani publicase deja un poem dramatic în revista liceului. La nouăsprezece, debuta editorial. La douăzeci și nouă — doctor în litere la Universitatea din București, conferențiar la Catedra de Critică și Estetică. Publicase volume de versuri premiate de Academia Română și de Societatea Scriitorilor Români. Câștigase respectul criticii literare serioase. Și scrisese imnul Mișcării Legionare — o afiliere politică profundă și controversată, care i-a marcat și i-a umbrit întreaga viață și care face imposibilă orice portret simplu al lui.

Primul val de detenție a venit de la Carol al II-lea: 1938, lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu și alți intelectuali. A doua închisoare — sub Antonescu. Eliberat, trimis pe front ca pedeapsă, pentru „reabilitare." S-a întors din Est rănit, cu o raniță plină de poezii scrise în tranșee, publicate în 1942. A treia arestare — 1945, regimul comunist proaspăt instalat, „lotul ziariștilor creștini." Doisprezece ani. A ieșit în 1956.

Doi ani de libertate. Atât.

În 1958, Securitatea a aflat de o poezie pe care o scrisese în prima detenție, o memorase și o spusese colegilor de celulă, care o duseseră mai departe. Versurile ajunseseră să fie știute de mii de deținuți din toate pușcăriile țării. Tribunalul Militar a primit cazul. Acuzația: instigare la revoltă armată împotriva regimului comunist. Sentința: moarte prin împușcare.

Radu Gyr a așteptat execuția unsprezece luni. Unsprezece luni în care în fiecare dimineață se putea să fie ultima. Gardienii simulau uneori că îl duc spre pelotonul de execuție, întorcându-l din drum — o tortură psihologică sistematică. El a supraviețuit și acesteia. Abia după unsprezece luni a aflat că recursul îi fusese aprobat și sentința comutată: muncă silnică pe viață, redusă ulterior la douăzeci și cinci de ani. A executat șase, până la amnistia din 1964.

Și în tot acest timp a compus. Noaptea, tavanul celulei era hartia lui. Diminețile, codul Morse pe calorifer era poșta lui. Versurile erau rescrise pe talpa bocancilor, pe săpun, pe orice suprafață pe care cuvintele puteau fi incrustate înainte să fie șterse. Unii deținuți memorau zeci de poeme întregi — le știau pe de rost și le recitau la plimbările din curte cu voce joasă, fiecare deținut ducând în el o parte din biblioteca lui Radu Gyr. „El este biblioteca mea. Știe toate poeziile mele de aici," spunea poetul despre un coleg de celulă. „Dacă se întâmplă să mor eu, rămâne el să le scoată afară."

Au ieșit afară. Nu prin el, ci prin toți cei care le știau pe dinafară.

Eliberat în 1964, Securitatea nu l-a lăsat în pace nici în libertate. În 1968 i-a cerut să furnizeze note informative despre alți scriitori. A refuzat categoric. Drept răzbunare, a fost obligat să semneze articole pe care nu le scrisese — textele erau redactate de Securitate, el punea doar numele, compromis impus cu amenințarea închisorii. Între timp, rescria din memorie sute de poeme create în celulă. Timp de doi-trei ani după eliberare, fiica lui — Simona — îl vedea zi de zi la masa lui de lucru, transcrind. „Avea o patimă a recuperării timpului pierdut", spunea ea.

Pe 29 aprilie 1975, seara, după o zi în care tradusese balade germane în română — muncă plătită mizabil, publicată sub semnătura altcuiva, singura modalitate prin care mai putea câștiga ceva bani —, a scris pe ultima foaie a zilei: „Infernal de grea." S-a culcat. A doua zi la ora șaisprezece, fiica lui a primit un telefon: nu se mai trezește. Era în comă. Radu Gyr a murit în ziua aceea. Avea șaptezeci de ani.

Volumele lui de poezii scrise în pușcărie au apărut postum, după 1992. Tot ce compusese în celulă fără hârtie și fără creion — pe tavanul celulei, în mintea lui, pe buzele colegilor de detenție — a ieșit la lumină la aproape două decenii după moartea lui. Osemintele îi odihnesc la Mănăstirea Petru Vodă din Neamț.

Morala: Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru o poezie pe care o scrisese în cap, o memorase și o șoptise pe sub ușa celulei. Regimul care îl condamnase nu înțelesese un lucru simplu: versurile care nu există pe hârtie nu pot fi confiscate. Tot ce construiești în minte și dai mai departe prin voce trăiește atâta timp cât există oameni care și-l amintesc. Securitatea putea lua creioanele. Nu putea lua memoria a mii de oameni care știau pe  dinafară fiecare vers.

$$$

 Timp de nouă luni, strada Doina Cornea din Cluj — strada unde locuia, nu strada care îi poartă azi numele — a fost blocată la ambele capete. La un capăt, un șanț cu un banner „drum în lucru." La celălalt, un indicator de interdicție. Niciun vehicul nu putea intra sau ieși. Vecinii mergeau pe jos sau ocol. Un miliție stătea permanent la poartă. Un ofițer de Securitate era de gardă non-stop. Ea ieșea o oră pe zi — la magazin, însoțită. La întoarcere, miliției îi făcea raportul. Timp de nouă luni. Apoi alte câteva. Până pe 21 decembrie 1989, când a ieșit în stradă la Cluj alături de protestatari, știind că Securitatea o urmărea și că putea fi împușcată.

Doina Cornea s-a născut pe 30 mai 1929 la Brașov, fiica unui funcționar. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj în 1952 — secția franceză-italiană — și a predat franceza la un liceu din Zalău, unde s-a căsătorit cu avocatul Leontin Iuhas. Doi copii: Ariadna și Leontin. În 1958, familia s-a mutat la Cluj, unde Doina Cornea a devenit asistentă la Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai. A refuzat să intre în UTC și în PCR. Drept urmare, nu a avansat niciodată dincolo de asistentă — rangul cel mai jos în ierarhia universitară. A rămas acolo douăzeci și cinci de ani. Fără carnet de partid, fără promovare, dar și fără nicio concesie.

Până în 1982 a tăcut — sau, mai exact, a strâns. A ascultat ce se întâmpla în jur, a văzut cum sistemul distrugea educația, cum școlile deveneau fabrici de propagandă, cum studenților li se vorbea până la refuz de „morala comunistă" în locul valorilor reale. La cincizeci și trei de ani a scris o scrisoare. A intitulat-o „Către cei care n-au încetat să gândească." A dat-o fiicei sale Ariadna, stabilită în Franța după un master la Grenoble. Ariadna a dus-o la Radio Europa Liberă. Scrisoarea a fost citită pe post. Vocea ei ajunsese în toată România — dincolo de Carpați, în Ardeal, în Moldova, în Dobrogea — în fiecare casă unde cineva răsucea discret butonul postului interzis.

Securitatea a reacționat imediat. A fost chemată la anchete. Bătăi, amenințări, interogatorii. În 1983 a fost destituită din Universitate — dată afară fără nicio altă explicație decât că „poziția sa dușmănoasă" devenise intolerabilă. Nu s-a oprit.

A continuat să scrie. Scrisorile erau copiate pe foițe subțiri ca hârtia de țigară și trimise fiicei în Franța — uneori lipite între două vederi poștale ca să pară o singură vedere, alteori ascunse în pasta de dinți sau în jucării duse de diplomați sau turiști străini care vizitau România. Ariadna le descifra la Paris și le trimitea la Europa Liberă. Securitatea a deschis o operațiune specială, numită „Eterul," tocmai pentru a intercepta astfel de canale. A prins unele mesaje. Nu pe toate. Până în 1989, Doina Cornea a reușit să difuzeze treizeci și unu de texte și proteste — despre distrugerea satului românesc prin sistematizare, despre degradarea învățământului, despre drepturile omului, despre falsul reformei economice. Nu exista problemă a României reale despre care ea să nu fi vorbit direct, cu cuvinte clare, fără eufemisme.

Drept răspuns, Securitatea a declarat-o persona non grata pe fiica ei Ariadna — interzisă să mai intre în țară. Mama și fiica au continuat să comunice prin mijloace tot mai ingenioase. O scrisoare adresată direct Papei Ioan Paul al II-lea — semnată de ea și de alți cinci intelectuali clujeni, cerând scoaterea din ilegalitate a Bisericii Greco-Catolice — a ajuns la Vatican. A fost citită acolo. Și difuzată din nou pe Europa Liberă.

Pe 15 noiembrie 1987, muncitorii de la fabrica „Steagul Roșu" din Brașov s-au revoltat împotriva reducerilor de salarii și a normelor imposibile impuse de Ceaușescu. A fost cel mai mare protest muncitoresc din România comunistă de după 1977. Regimul i-a zdrobit rapid. A doua zi, Doina Cornea și fiul ei Leontin au scris de mână 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii brașoveni și le-au împrăștiat prin Cluj. Pe 19 noiembrie, Securitatea le-a percheziționat ambele domicilii și i-a arestat pe amândoi. Cinci săptămâni de anchetă.

În celulă, Doina Cornea făcea yoga. Gardienii o înjurau. Nu au bătut-o ei — au bătut-o milițienii de afară, cei care păzeau poarta. La anchetele de la Securitate, ofițerii strigau, amenințau, o umileau. Ea răspundea calm. Fiica Ariadna a alertat presa franceză — pe 10 decembrie 1987, televiziunea Antenne 2 a difuzat un interviu mai vechi cu Doina Cornea. Valul internațional de presiune a obligat regimul să îi elibereze pe 24 decembrie 1987 — de Crăciun, ca și cum ar fi fost un cadou. Imediat după, i s-a impus arest la domiciliu. Strada blocată. Ofițerul la poartă. O oră pe zi la magazin.

Doi ani a trăit așa, în timp ce continua să scrie. Pe 21 decembrie 1989, a ieșit în stradă la Cluj. Pe 22, când mulțimea a asediat sediul Securității, Doina Cornea împărțea pâine caldă oamenilor dintr-un camion.

A murit pe 3 mai 2018, la Cluj, la optzeci și opt de ani, după o viață în care a primit Legiunea de Onoare a Franței, distincția Papei, Crucea Regală a lui Mihai I, Doctor Honoris Causa la Bruxelles — și în care nu a acceptat niciodată nimic de la statul care o destituise, prigonise și izolase. A donat Fundației care îi poartă azi numele tot ce a putut.

Morala: Doina Cornea nu era general, partizan sau filosof. Era asistentă universitară de franceză din Cluj, cu doi copii, care a refuzat să intre în partid și a plătit pentru asta douăzeci și cinci de ani de stagnare profesională. Apoi, la cincizeci și trei de ani, a scris o scrisoare. Și nu s-a mai oprit — treizeci și unu de texte difuzate pe Europa Liberă, dosare confiscate, destituire, arest, stradă blocată nouă luni, fiică declarată persona non grata. Câteodată cel mai revoluționar act este cel mai simplu: o femeie mică din Cluj care pune pe hârtie ce vede cu ochii ei și refuză să se  prefacă că nu vede.

&&&

 La Paștele din 1941, la Constanța, Corneliu Coposu o întâlnea pe Arlette Marcovici — o blondă cu ochi albaștri, fiica unui general și a unei aristocrate franco-elvețiene, care tocmai terminase liceul. El o însoțea pe Iuliu Maniu la întâlniri secrete cu emisarii români de la Cairo care pregăteau ieșirea din război cu aliații. Ei locuiau la hotelul familiei Arlettei. A fost dragoste la prima vedere — sora lui Coposu o descria simplu: „Frumuşică foc." S-au căsătorit pe 24 octombrie 1942, cu Maniu naș. Cinci ani au trăit împreună. Pe 14 iulie 1947, Corneliu Coposu a fost arestat. A doua zi dimineață, Arlette a fost dată afară din casă. Nu aveau să se mai vadă șaptesprezece ani.

Corneliu Coposu s-a născut pe 20 mai 1914 la Bobota, în Sălaj, fiul protopopului greco-catolic Valentin Coposu — o familie în care politica pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar era respirată de la masă. Bunicul patern fusese preot și colaborator al lui Gheorghe Pop de Băsești; bunicul matern, preot și văr primar cu Alexandru Vaida Voievod. A absolvit Liceul „Vasile cel Mare" din Blaj — centrul cultural al românilor din Ardeal — și Facultatea de Drept din Cluj. La douăzeci și unu de ani devenea președinte al Organizației Tineretului PNȚ Cluj. La douăzeci și trei — secretar personal al lui Iuliu Maniu, cel mai important om politic al României interbelice.

Securitatea l-a arestat pe 14 iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău — o capcană în care comuniștii prinseseră conducerea PNȚ simulând că vrea să fugă din țară cu avioanele. Coposu nu fusese nici măcar acolo, dar a fost arestat împreună cu toți. Timp de nouă ani a stat în arest preventiv fără să fie judecat — timp în care Securitatea l-a implicat în zeci de procese politice fabricate, fără a reuși să îl condamne din lipsă de probe concrete. Abia după șapte ani de detenție a fost în cele din urmă judecat și condamnat: muncă silnică pe viață pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare." A trecut prin Malmaison, Pitești, Jilava, Văcărești, Craiova, Aiud, Canal, Capul Midia, Gherla, Râmnicu Sărat. La Râmnicu Sărat — una dintre cele mai dure închisori din istoria comunismului românesc — a stat opt ani în izolare completă, singur în celulă, fără niciun contact cu lumea exterioară.

Arlette fusese arestată în 1950 sub acuzația absurdă de „complicitate la crimă de înaltă trădare." Motivul real, pe care Coposu l-a spus ulterior fără ezitare: „Singura ei vină era că fusese soția mea." A stat paisprezece ani în penitenciarele comuniste. A ieșit în 1964 bolnavă, epuizată, cu sănătatea distrusă. Coposu a ieșit câteva luni mai târziu, după domiciliul forțat în Bărăgan. Când s-au văzut, amândoi aveau în spate mai bine de un deceniu și jumătate de detenție, tortură și izolare. Nu aveau nimic. Nici casă, nici bani, nici locuri de muncă. Coposu a lucrat ca muncitor necalificat la atelierul de tâmplărie mecanică al unei întreprinderi de construcții din București. Cel care fusese secretarul personal al fostului prim-ministru al României tăia scânduri.

La scurt timp după eliberare, Arlette a fost diagnosticată cu cancer. Coposu a aflat diagnosticul în cabinetul medicului oncolog Trestioreanu. A leșinat. A trebuit să fie resuscitat înainte să poată fi scos pe ușă. A căutat disperat medicamente din Occident — imposibil de obținut în România comunistă pentru un „dușman al poporului." Arlette a murit un an mai târziu. Nu apucaseră să trăiască împreună decât cinci ani, în toată viața lor.

Corneliu Coposu a rămas singur. Securitatea îl urmărea permanent, recruta informatori din cercul lui de prieteni, îi intercepta corespondența, îl convoca periodic la anchete. El a continuat totuși. În clandestinitate totală, a reușit în 1987 — cu doi ani înainte de Revoluție, fără să știe că se apropie — să afilieze Partidul Național Țărănesc, inexistent oficial de patruzeci de ani, la Internațională Creștin-Democrată. Un partid interzis, condus de un om fără niciun drept recunoscut, care își trimitea corespondența pe căi ocolite și era fotografiat la fiecare ieșire din casă — reușise să existe oficial în structurile politice occidentale.

Pe 22 decembrie 1989, Corneliu Coposu a anunțat public reintrarea în viață a PNȚ. Avea șaptezeci și cinci de ani, cu șaptesprezece dintre ei petrecuți în pușcărie. A devenit liderul opoziției împotriva FSN-ului lui Ion Iliescu — în presa vremii era atacat zilnic, batjocorit, numit „mumie", „fantomă a trecutului", „agent al străinătății." A primit atacuri cu ouă și roșii la mitinguri. A răbdat fără să cedeze și fără să înjure.

A murit pe 11 noiembrie 1995, la optzeci și unu de ani, cu câteva luni înainte de a vedea victoria opoziției pe care o construise. La înmormântarea lui au venit sute de mii de oameni pe străzile Bucureștiului — cel mai mare cortegiu funerar din România postbelică. Oameni care nu-l votaseră, mulți care nici nu știuseră că există, dar care înțeleseseră în acel moment că trecuse cineva care nu se vânduse niciodată. „Seniorul" — cum îl numeau toți — fusese torturat, îngropat de viu în pușcărie, îi murise soția de cancer după ce comuniștii o distruseseră și pe ea, trăise douăzeci și cinci de ani sub urmărire permanentă. Și nu dăduse niciun nume, nu semnase nicio capitulare, nu ceruse nicio iertare.

Morala: Corneliu Coposu a intrat în pușcărie la treizeci și trei de ani cu soția proaspăt luată. A ieșit la cincizeci cu soția muribundă și fără nimic altceva. A tăiat scânduri la un atelier de tâmplărie și a refuzat să capituleze. A reconstruit în clandestinitate un partid interzis de patruzeci de ani. A murit înainte să vadă că reușise. Câteodată prețul de a nu te vinde nu e plătit o singură dată, în celulă — e plătit zi de zi, decenii la rând, în tăcere,  de unul singur.

&&&

 La începutul lui 1953, Nicolae Carandino — jurnalist și critic de teatru, și el deținut politic la Sighet — a fost chemat de directorul închisorii și informat că va fi mutat într-o altă celulă. Misiunea: să îngrijească un bolnav. Bolnavul era Iuliu Maniu. Fostul prim-ministru al României, arhitectul Marii Uniri din 1918, președintele Partidului Național Țărănesc — omul care negociase la Viena drepturile românilor, care vorbise la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918 în fața a peste o sută de mii de oameni — zăcea acum într-o celulă din Sighetu Marmației, la optzeci de ani, cu trupul distrus de șase ani de detenție. Medicul închisorii refuza să îi dea medicamente. Carandino l-a îngrijit cât a putut. La un moment dat, toți au fost scoși din celulă. Iuliu Maniu a murit singur, pe 5 februarie 1953, fără niciun prieten lângă el, fără niciun gardian de pază. Trupul a fost dus noaptea și îngropat fără semn într-o groapă anonimă la marginea orașului. Nu a fost găsit nici până azi.

Iuliu Maniu s-a născut pe 8 ianuarie 1873 la Șimleu Silvaniei, în Sălaj — pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar — fiul lui Ioan Maniu, avocat și om politic, și al Clarei, născută Coroianu. Bunicul patern era Simion Bărnuțiu, unul dintre liderii Revoluției de la 1848. Familia respira politica drepturilor românești ca pe aer. A studiat dreptul la Cluj, Viena și Budapesta — doctor în drept, cu relații personale formate în studenție cu Miron Cristea, viitorul Patriarh al României, și cu Edvard Beneš, viitorul președinte al Cehoslovaciei. A intrat în Partidul Național Român din Transilvania în 1896. A fost ales deputat în Parlamentul din Budapesta în 1906, unde a ținut discursuri în română — act de curaj rar și deliberat — pentru drepturile românilor din Imperiu. A rămas celibatar toată viața. N-a avut casă proprie, n-a acumulat avere, n-a căutat confort. Oamenii din Ardeal îl știau de la distanță după mersul calm și după hainele simple.

Pe 30 octombrie 1918, la Viena, în fața reprezentantului Budapestei Oszkar Jaszi, a spus simplu ce vor românii din Transilvania: să își decidă singuri soarta. Ruptură totală de Austro-Ungaria. Jaszi a oferit autonomie. Maniu a refuzat. Pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a vorbit în fața a peste o sută de mii de delegați și oameni veniți din toată Transilvania: „Noi ne simțim ca orbul care de zeci de ani n-a văzut lumina zilei, când printr-o binefacere dumnezeiască i se deschid ochii și vede lumina sfântă a soarelui." România Mare se înfăptuia. El era unul dintre arhitecții ei.

A fost de trei ori prim-ministru al României — 1928, 1929 și 1932 — și în fiecare mandat a ținut alegeri libere, a respectat opoziția și a refuzat metodele autoritare. Când Carol al II-lea a instaurat dictatura regală în 1938, Maniu a protestat. Când Antonescu a impus dictatura militară, Maniu a protestat. Când sovieticii au impus comunismul, Maniu a refuzat să colaboreze. Nu era o poziție comodă de principiu. Era singura poziție pe care o putea ocupa.

În toamna lui 1944, după ieșirea din război, Maniu a încercat să mențină o Românie democratică în fața presiunii sovietice și a comuniștilor locali. Trimisese emisari la Cairo și Stockholm, menținuse contacte cu aliații occidentali — activități pe care Securitatea le-a catalogat drept „spionaj în favoarea anglo-americanilor." Pe 14 iulie 1947, la 74 de ani, a fost prins în înscenarea de la Tămădău. Procesul a durat câteva zile. Pe 11 noiembrie 1947 a fost condamnat la temniță grea pe viață. El și Ion Mihalache — colegul lui de partid — erau singurii condamnați la această pedeapsă din întreg lotul.

La anchetă nu capitulase. Nu dăduse niciun nume, nu semnase nicio mărturisire fabricată, nu recunoscuse nicio acuzație ca adevărată. Anchetatorii raportau în dosare că „Maniu și-a menținut poziția dușmănoasă" — o formulare care, tradusă din jargonul Securității, însemna că nu putuse fi înfrânt. A fost trimis mai întâi la Galați, apoi în august 1951 la Sighet — închisoarea destinată eliminării fizice a elitei politice românești, unde mai trecuseră sau mai aflau Ioan Lupaș, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu. Regimul de detenție era construit nu ca să chinuiască, ci ca să distrugă lent, prin frig, foame și abandon medical: o exterminare metodică care să nu lase urme vizibile.

Pe 5 februarie 1953 — exact în ziua în care, cu zece ani mai târziu, va muri și Ion Mihalache în aceeași închisoare — Iuliu Maniu a murit. Pe actul de deces, rubrica „ocupație" era completată: „fără ocupație." Cel care fusese de trei ori prim-ministru, care negociase Marea Unire și condusese cel mai mare partid din România — „fără ocupație." Comuniștii îl îngropaseră de viu în celulă ani în șir. Moartea a fost ultimul act administrativ.

Rămășițele lui nu au fost găsite. Locul gropii anonime din cimitirul săracilor de la Sighet nu a fost identificat cu certitudine nici după șaptezeci de ani. Memoria lui a supraviețuit prin oamenii pe care îi formase — Corneliu Coposu a reconstruit partidul lui în clandestinitate și l-a readus în viața publică în 1989. Partidul există și azi. Groapa lui Maniu — nu.

Morala: Iuliu Maniu a trăit optzeci de ani fără casă proprie, fără familie, fără avere. A făcut România Mare și a condus-o de trei ori ca prim-ministru. A refuzat să colaboreze cu trei dictaturi succesive — regală, militară, comunistă — și a plătit pentru fiecare refuz. A murit singur într-o celulă la optzeci de ani, îngropat fără semn într-o groapă anonimă, cu actul de deces completat „fără ocupație." Câteodată cel mai clar semn că un om a contat este efortul pe care sistemul l-a depus ca să îl șteargă complet. Maniu nu a  putut fi șters.

&&&

 În 1975, la șaisprezece ani după ce ieșise din Jilava, Constantin Noica a închiriat o cămăruță de opt metri pătrați într-o cabană din stațiunea Păltiniș — la 1.400 de metri altitudine, la 330 de kilometri de București, la câteva drumuri de munte depărtare de orice. A mutat acolo câteva cărți, un pat, o masă. Și a început să scrie. Și să aștepte. Nu pensionari sau turiști de weekend. Tineri care voiau să știe ce înseamnă Platon, Hegel, Kant. Veneau de la București cu trenul, cu autostopul, pe jos. Securitatea îi fotografiase pe toți la intrare și îi adăugase la dosar. Nu conta. Câțiva ani mai târziu, Gabriel Liiceanu scria: „Paradisul era cu putință." Noica era singur la munte, urmărit de Securitate, cu pensie de cercetător și paltonașul de la Jilava pe umeri. Și construia filosofia română a secolului următor.

Constantin Noica s-a născut pe 12 iulie 1909 în comuna Vitănești din Teleorman, fiul unui proprietar de pămînt. A crescut la București, unde a absolvit liceul „Spiru Haret" — același liceu cu Petre Țuțea, Alexandru Paleologu, Mircea Eliade și Emil Cioran. A studiat filosofia la Universitatea din București, l-a avut profesor pe Nae Ionescu, și-a susținut doctoratul în 1940. Colegii lui de generație au plecat: Eliade la Paris, Cioran la Paris, Ionescu la Paris. Noica a ales să rămână. Nu dintr-o datorie abstractă. Ci pentru că credea că filosofia română nu se poate face din exil. „Dacă și eu m-aș fi dus în Franța, nu ar fi cerut explicații suplimentare. Dar cine ar mai fi rămas?"

Comuniștii l-au pedepsit pentru asta. În 1949 i-au confiscat proprietatea și i-au impus domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel — un orășel din Argeș, departe de biblioteci, de Universitate, de orice fel de viață intelectuală. A stat acolo zece ani. Supraviețuia din meditații: cinci lei ora, de toate — matematică, franceză, săritura în lungime. Și în tot acest timp citea. A parcurs integral Goethe și Hegel. A scris cărți despre ei — nu compendii seci, ci gândire proprie construită pe marginea operei lor. Scrierile unui filosof condamnat la izolare, care folosea exilul interior ca pe o sală de antrenament.

Pe 11 decembrie 1958, Securitatea l-a arestat. Motivul oficial: „uneltire contra ordinii sociale, răspândire de manuscrise dușmănoase și ascultare de posturi de radio străine." Motivul real: organizase seminarii private în care vorbea despre Goethe, Hegel, Cioran și Eliade — autori interzisi sau tolerați cu mare grijă. Participanții fuseseră arestați și ei, unul câte unul: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Păstorel Teodoreanu, alți douăzeci. Tribunalul Militar a condamnat lotul — „Grupul Noica-Pillat" — cu pedepse cumulate de sute de ani. Noica: douăzeci și cinci de ani muncă silnică. A executat șase, la Jilava, înainte de amnistia din 1964.

La ieșire a spus că vrea să fie „antrenor cultural." Nu politician, nu disident, nu pamfletar. Antrenor. A fost angajat la Centrul de Logică al Academiei Române — un post minor, bine ascuns, care îi dădea o adresă legitimă și timp. În apartamentul lui de două camere din Drumul Taberei a început să țină seminarii — despre Hegel, Platon, Kant. Veneau tineri: Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu. Securitatea era acolo, prin informatori și microfoane. Nu mai conta. Ce construia Noica nu putea fi confiscat: îl construia direct în mintea altora.

În 1975 s-a mutat la Păltiniș. Condiția de acces la seminariile lui era simplă și imposibilă în același timp: să cunoști mai multe limbi clasice și moderne, să fi parcurs o listă de o sută de cărți obligatorii. Nu venea oricine. Veneau cei care voiau cu adevărat. Liiceanu a scris mai târziu Jurnalul de la Păltiniș — cartea care a transformat cabana de munte într-un simbol al rezistenței culturale. Monica Lovinescu, de la Paris, scria că fără Noica nu i-am fi avut pe Liiceanu și pe Pleșu „așa cum sunt acum."

A căzut pe scările din cabana lui pe 4 decembrie 1987. Fractură de col femural. Transportat la Sibiu, la ortopedie. A cerut să i se aducă cărțile. A așteptat operația. A murit în acea dimineață, la șaptezeci și opt de ani. La înmormântare au venit trei sute și cincizeci de oameni — Securitatea i-a numărat și i-a trecut în dosar pe fiecare. A fost înmormântat la Păltiniș, după propria dorință, lângă cabana unde petrecuse ultimii doisprezece ani.

Prietenii lui de liceu — Eliade, Cioran, Ionescu — muriseră sau aveau să moară celebri în Occident. El murise la munte, în România comunistă, urmărit de Securitate până în ultima zi. Și lăsase în urmă o generație de filosofi români care nu ar fi existat fără el.

Morala: Constantin Noica ar fi putut pleca în Franța în 1938 și ar fi devenit, ca Cioran sau Eliade, un filosof european. A ales să rămână. A plătit cu zece ani de domiciliu forțat, șase ani de pușcărie și douăzeci de ani de urmărire permanentă. A construit filosofia într-o cămăruță de opt metri pătrați la munte, cu paltonașul de la Jilava pe umeri, sub privirile Securității. Câteodată cel mai revoluționar lucru pe care îl poți face sub o dictatură este să îi înveți pe alții să gândească liber. Nu poți confisca ce e deja  în mintea cuiva.

&&&

 În toamna lui 2000, la câteva zile după ce primise Premiul de Excelență în cultura română, Alexandru Paleologu a publicat o carte intitulată „Sfidarea memoriei." În ea mărturisea că în 1963, la închisoarea din Botoșani, racolat de Securitate, devenise informator. Spusese ceea ce anchetatorii știau deja sau puteau afla oricum. Și acum, la șaptezeci și șase de ani, ambasador al României la Paris, senator în Parlament, scriitor și eseist respectat, spunea singur, fără să fie forțat: da, am colaborat. CNSAS l-a confirmat. Presa l-a linșat. El a rămas calm. Era același om care trăise cinci ani cu identitate falsă, petrecuse ani în închisori comuniste, fusese bătut la anchetă și batjocorit de toată lumea — și care acum refuza să se prefacă că nimic din toate astea nu se întâmplase. Câțiva oameni au înțeles că ce făcuse în 2000 era mai greu decât ce nu făcuse în 1963.

Alexandru Paleologu s-a născut pe 14 martie 1919 la București, într-o familie cu pretenții de descendență din dinastia Paleologilor — ultimii împărați ai Bizanțului. Tatăl lui, Theodor Paleologu, fusese diplomat și scriitor. Casa lor era plină de cărți, limbi străine și conv ersații inteligente. A urmat Liceul „Spiru Haret" — același cu Noica, Eliade, Cioran, Țuțea — și Facultatea de Litere și Filosofie din București. Licență în filosofie, limbi clasice, franceză. Vorbea fluent franceza, italiana, engleza, latina și greaca. Era singurul de la masa lui care putea face glume bune în cinci limbi diferite simultan. Intrase în masonerie în tinerețe — o formă, spunea el, de protecție universalistă față de totalitarisme. Se inițiase în catolicism. Practicase nudismul cu un grup de intelectuali ostili regimului. Se căsătorise de trei ori.

După război, în 1946, fusese angajat ca atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe. Când comuniștii au preluat puterea și au început epurările, Paleologu a ales clandestinitatea. Timp de cinci ani — 1951–1956 — a trăit sub o identitate falsă, cu numele Ion Crăifăleanu, în Câmpulung-Muscel, ascuns în același orășel în care Noica era în domiciliu forțat. Doi oameni care se cunoșteau de la București, trăind la câteva sute de metri distanță, sub ochi diferiți ai aceluiași regim. Un decret de grațiere din 1956 i-a prescris fapta pentru care fusese urmărit. A ieșit din clandestinitate și s-a întors în București.

Doi ani și jumătate de liniște.

Pe 8 septembrie 1959, la ora două noaptea, Securitatea a bătut la ușă. L-au lăsat să strângă câteva lucruri, l-au urcat într-o dubă și l-au dus la Malmaison. Era al nouălea arestat din lotul Noica-Pillat. Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare București l-a condamnat la paisprezece ani de muncă silnică, confiscarea integrală a averii și șapte ani de degradare civică — pentru „agitație contra ordinii sociale." Fapta concretă: participase la cercul de lectură al lui Noica, citise Cioran și Eliade, ascultase Europa Liberă.

La anchetă fusese bătut. Rezistase parțial — dăduse unele informații, refuzase altele. Securitatea notase în dosar că era „relaxat, vesel, simpatic, inteligent, credibil." Nu era un act de laudă. Era un semnal că îl vor folosi. În 1963, la Botoșani, l-au racolat oficial. A semnat. A dat informații pe care anchetatorii le știau sau le puteau afla. Nu a trimis pe nimeni în pușcărie prin denunțurile lui. Și totuși a semnat — pentru că era obosit, pentru că voia să iasă, pentru că nu mai putea. A ieșit în 1964 prin amnistia generală.

Ceea ce a urmat a fost o viață remarcabilă de literat și eseist: redactor la Cartea Românească, secretar literar la Teatrul Nottara, cărți despre Proust, Balzac, stilistica limbii române, teatru. Nu i s-a permis să semneze cu propriul nume tot ce scria. Securitatea continua să îl monitorizeze, să îl folosească sporadic, să îi controleze publicațiile. El continua să fie el: un boier de modă veche — îngrijit, ironic, erudit, cu gesturi lente și cu o eleganță care supraviețuise tuturor umilințelor.

După Revoluție, la șaptezeci și unu de ani, a fost numit ambasador al României la Paris. La protestele studențești din Piața Universității, când Iliescu adusese minerii să bată manifestanții și îi numise „golani", Paleologu declarase public că e de partea „golanilor." Presa îl numise „ambasadorul golanilor." I-a plăcut titlul. A acceptat să fie ales senator pe listele PNL în trei legislaturi. Și în 2000, când putea să tacă confortabil în spatele onorurilor primite, a publicat cartea care a spus tot.

A murit pe 2 septembrie 2005, la optzeci și șase de ani. Era singurul din generația lui care spusese singur, fără să fie descoperit, fără să fie forțat, fără să aștepte să moară: da, am cedat. Și asta a contat.

Morala: Alexandru Paleologu a trăit cinci ani cu identitate falsă, a supraviețuit anchetelor și închisorii, a colaborat cu Securitatea când nu a mai putut, a ieșit, a scris, a trăit — și la șaptezeci și șase de ani, în vârful recunoașterii publice, a ales să spună singur adevărul complet despre el însuși. Nu pentru că ar fi fost obligat. Ci pentru că altfel n-ar fi putut fi el. Câteodată cel mai curajos lucru nu e să rezistă totul, ci să spui singur, când nu te obligă nimeni, că nu  ai rezistat totul.