&&&

 În toamna lui 2000, la câteva zile după ce primise Premiul de Excelență în cultura română, Alexandru Paleologu a publicat o carte intitulată „Sfidarea memoriei." În ea mărturisea că în 1963, la închisoarea din Botoșani, racolat de Securitate, devenise informator. Spusese ceea ce anchetatorii știau deja sau puteau afla oricum. Și acum, la șaptezeci și șase de ani, ambasador al României la Paris, senator în Parlament, scriitor și eseist respectat, spunea singur, fără să fie forțat: da, am colaborat. CNSAS l-a confirmat. Presa l-a linșat. El a rămas calm. Era același om care trăise cinci ani cu identitate falsă, petrecuse ani în închisori comuniste, fusese bătut la anchetă și batjocorit de toată lumea — și care acum refuza să se prefacă că nimic din toate astea nu se întâmplase. Câțiva oameni au înțeles că ce făcuse în 2000 era mai greu decât ce nu făcuse în 1963.

Alexandru Paleologu s-a născut pe 14 martie 1919 la București, într-o familie cu pretenții de descendență din dinastia Paleologilor — ultimii împărați ai Bizanțului. Tatăl lui, Theodor Paleologu, fusese diplomat și scriitor. Casa lor era plină de cărți, limbi străine și conv ersații inteligente. A urmat Liceul „Spiru Haret" — același cu Noica, Eliade, Cioran, Țuțea — și Facultatea de Litere și Filosofie din București. Licență în filosofie, limbi clasice, franceză. Vorbea fluent franceza, italiana, engleza, latina și greaca. Era singurul de la masa lui care putea face glume bune în cinci limbi diferite simultan. Intrase în masonerie în tinerețe — o formă, spunea el, de protecție universalistă față de totalitarisme. Se inițiase în catolicism. Practicase nudismul cu un grup de intelectuali ostili regimului. Se căsătorise de trei ori.

După război, în 1946, fusese angajat ca atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe. Când comuniștii au preluat puterea și au început epurările, Paleologu a ales clandestinitatea. Timp de cinci ani — 1951–1956 — a trăit sub o identitate falsă, cu numele Ion Crăifăleanu, în Câmpulung-Muscel, ascuns în același orășel în care Noica era în domiciliu forțat. Doi oameni care se cunoșteau de la București, trăind la câteva sute de metri distanță, sub ochi diferiți ai aceluiași regim. Un decret de grațiere din 1956 i-a prescris fapta pentru care fusese urmărit. A ieșit din clandestinitate și s-a întors în București.

Doi ani și jumătate de liniște.

Pe 8 septembrie 1959, la ora două noaptea, Securitatea a bătut la ușă. L-au lăsat să strângă câteva lucruri, l-au urcat într-o dubă și l-au dus la Malmaison. Era al nouălea arestat din lotul Noica-Pillat. Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare București l-a condamnat la paisprezece ani de muncă silnică, confiscarea integrală a averii și șapte ani de degradare civică — pentru „agitație contra ordinii sociale." Fapta concretă: participase la cercul de lectură al lui Noica, citise Cioran și Eliade, ascultase Europa Liberă.

La anchetă fusese bătut. Rezistase parțial — dăduse unele informații, refuzase altele. Securitatea notase în dosar că era „relaxat, vesel, simpatic, inteligent, credibil." Nu era un act de laudă. Era un semnal că îl vor folosi. În 1963, la Botoșani, l-au racolat oficial. A semnat. A dat informații pe care anchetatorii le știau sau le puteau afla. Nu a trimis pe nimeni în pușcărie prin denunțurile lui. Și totuși a semnat — pentru că era obosit, pentru că voia să iasă, pentru că nu mai putea. A ieșit în 1964 prin amnistia generală.

Ceea ce a urmat a fost o viață remarcabilă de literat și eseist: redactor la Cartea Românească, secretar literar la Teatrul Nottara, cărți despre Proust, Balzac, stilistica limbii române, teatru. Nu i s-a permis să semneze cu propriul nume tot ce scria. Securitatea continua să îl monitorizeze, să îl folosească sporadic, să îi controleze publicațiile. El continua să fie el: un boier de modă veche — îngrijit, ironic, erudit, cu gesturi lente și cu o eleganță care supraviețuise tuturor umilințelor.

După Revoluție, la șaptezeci și unu de ani, a fost numit ambasador al României la Paris. La protestele studențești din Piața Universității, când Iliescu adusese minerii să bată manifestanții și îi numise „golani", Paleologu declarase public că e de partea „golanilor." Presa îl numise „ambasadorul golanilor." I-a plăcut titlul. A acceptat să fie ales senator pe listele PNL în trei legislaturi. Și în 2000, când putea să tacă confortabil în spatele onorurilor primite, a publicat cartea care a spus tot.

A murit pe 2 septembrie 2005, la optzeci și șase de ani. Era singurul din generația lui care spusese singur, fără să fie descoperit, fără să fie forțat, fără să aștepte să moară: da, am cedat. Și asta a contat.

Morala: Alexandru Paleologu a trăit cinci ani cu identitate falsă, a supraviețuit anchetelor și închisorii, a colaborat cu Securitatea când nu a mai putut, a ieșit, a scris, a trăit — și la șaptezeci și șase de ani, în vârful recunoașterii publice, a ales să spună singur adevărul complet despre el însuși. Nu pentru că ar fi fost obligat. Ci pentru că altfel n-ar fi putut fi el. Câteodată cel mai curajos lucru nu e să rezistă totul, ci să spui singur, când nu te obligă nimeni, că nu  ai rezistat totul.

&&&

 Într-o noapte din iarna lui 1952, în hrubele Secției 1 de la Aiud, treisprezece bărbați au fost dezbrăcați în pielea goală și închiși într-o cameră cu apă pe jos și frig de îngheța metalul. Nicio pătură, niciun scaun, niciun pat. Pedeapsa era pentru că unul dintre ei — Mircea Vulcănescu — ținuse conferințe în celulă. Nu conferințe despre rezistență armată sau sabotaj. Conferințe despre filosofie, economie, teologie. Le menținea oamenilor moralul. Asta era crima. După câteva ore, unul dintre deținuți — mai tânăr, mai slăbit — a căzut. S-a prăbușit pe cimentul ud. Vulcănescu s-a întins pe jos, pe ciment, și l-a culcat pe celălalt peste el — ca o saltea vie. Tânărul s-a încălzit și și-a revenit. Vulcănescu a contractat pleurezie tuberculoasă. A murit la 28 octombrie 1952, la patruzeci și opt de ani. Ultimele cuvinte pe care le-a lăsat ca testament au fost patru: „Să nu ne răzbunați."

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904 la București, fiul lui Mihail Vulcănescu, inspector financiar și fondator al Societății Generale a Funcționarilor Publici. A urmat Facultatea de Filosofie și Litere și Facultatea de Drept în paralel, din 1921, și a continuat cu studii la Paris și Londra. Doctor în filosofie, expert în economie, sociolog format în Școala lui Dimitrie Gusti. Mircea Eliade l-a numit „fără îndoială, creierul cel mai înzestrat al generației sale." Cioran: „cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată." Noica, adânc influențat de el, spunea că „n-avea măsură." Gusti însuși îl voise succesor la catedră. Era, cu alte cuvinte, omul pe care generația lui — Eliade, Cioran, Noica, Ionescu — îl recunoștea drept cel mai dotat dintre ei.

Între 1941 și 1944 a fost subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor în guvernul Antonescu — o funcție tehnică, de expert, în care s-a ocupat de datoria publică și politica financiară a statului în timp de război. Această funcție a devenit, după 1944, capul de acuzare care i-a distrus viața. Nu a emis legi antisemite — nu aceea era atribuția lui —, dar a servit un guvern care le-a emis, iar tribunalul comunist a considerat asta suficient. Pe 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniță grea ca „criminal de război." Recursul a durat până în 1948. Pedeapsa a rămas.

A trecut prin Văcărești, Jilava, Aiud. La Aiud, unde se aflau cei mai mulți dintre intelectualii și politicienii închiși ai României postbelice, Vulcănescu a continuat să fie ceea ce fusese mereu: un om care gândea și vorbea și îi ajuta pe ceilalți să gândească. Ținea conferințe în celulă. Nu ca act de eroism deliberat, ci pentru că era singurul lucru pe care îl știa să facă bine. Le vorbea colegilor de celulă despre filosofia greacă, despre economia românească, despre teologie, despre sens. Gardienii au considerat asta subversiune. I-au aplicat pedeapsa cu izolarea în frig.

Securitatea avizase nefavorabil în iunie 1952, cu câteva luni înainte de moartea lui, o cerere de transfer la spitalul penitenciar Văcărești. Nu exista niciun motiv medical pentru refuz. Exista, probabil, un motiv administrativ: era mai simplu să moară acolo, fără complicații. A murit pe 28 octombrie 1952. Trupul i-a fost aruncat în groapa comună din cimitirul Aiudului.

Eliade, Cioran și Noica — prietenii lui care plecaseră în Occident și deveniseră celebri acolo — au aflat vești despre moartea lui târziu și incomplet. Cioran a scris mai târziu că pierderea lui Vulcănescu a fost „una dintre cele mai mari pierderi ale culturii române din secolul XX." Nu exagera. Operele lui Vulcănescu au început să fie publicate abia după 1990 — „Dimensiunea românească a existenței", „Logos și Eros", cursurile de etică. Un om care, dacă ar fi plecat din România ca Eliade sau Cioran, ar fi ocupat un loc sigur în filosofia europeană, murise dezbrăcat pe cimentul ud dintr-o hrubă de pușcărie, cu corpul deasupra unui camarad bolnav.

Fiica lui, Măriuca Vulcănescu, a adunat și păstrat manuscrisele tatălui ei și a luptat decenii întregi pentru reabilitarea memoriei lui — o luptă complicată de controversa privind funcția din guvernul Antonescu, pe care unii o consideră suficientă pentru a-l exclude din galeria victimelor, iar alții o consideră irelevantă față de ceea ce a fost și de cum a murit.

Morala: Mircea Vulcănescu a murit pe cimentul ud al unei celule de la Aiud pentru că se întinsese sub un om mai tânăr care căzuse. Nu a calculat. Nu a ales eroismul abstract. A făcut singurul lucru pe care îl putea face în acel moment pentru cineva din preajma lui. A lăsat patru cuvinte: „Să nu ne răzbunați." Câteodată testamentul unui om se reduce la patru cuvinte. Și cele patru cuvinte spun mai mult decât o c arte întreagă.

&&&

 Pe 6 iunie 1953 — aceeași noapte, aceeași mină, același semnal —, Ion Ioanid a urcat din galeriile de la Cavnic alături de Ion Pantazi și de alți unsprezece oameni. A văzut aceeași pădure, a simțit aceeași ploaie, a fugit în aceeași direcție. Diferența e că Ioanid a reușit să rămână ascuns mai mult. Trei luni. Până în septembrie 1953, când a fost prins în centrul Bucureștiului. Nu în munți, nu pe un câmp. Pe stradă, în capitală, printre oameni. Mama lui, Elena, știa unde se ascunde și nu l-a denunțat. Securitatea a aflat asta. A arestat-o și pe ea. Mama fusese prinsă pentru că refuzase să își trădeze fiul. Fiul fusese prins pentru că refuzase să fugă din țară fără să-și vadă mama.

Ion Ioanid s-a născut pe 26 martie 1926 în comuna Ilovăț din Mehedinți, fiul lui Tilică Ioanid — boier și ministru, mort în 1940 — și al Elenei. Nasul lui de botez fusese Octavian Goga. A urmat Liceul „Sfântul Sava" și „Spiru Haret" din București, a dat bacalaureatul în 1944 într-o locație provizorie din Turnu Severin, evacuați din cauza bombardamentelor. A intrat la Facultatea de Drept din București în 1945. În anul al treilea a fost exmatriculat: „origine socială nesănătoasă." Tatăl fusese ministru, ceea ce în 1948 era o crimă moștenită.

Prima arestare a venit în 1949, pentru un motiv absurd cu totul: îl ajutase pe vărul său, Gheorghe Boian, să redacteze două scrisori care urmau să fie trimise în străinătate. Nimic mai mult. A fost anchetat la Malmaison și eliberat după câteva zile — nu aveau suficient. Dar dosarul rămăsese deschis. În iulie 1952, Securitatea l-a rearesta. De data aceasta torturat „cu bestialitate" — cuvântul e al Memorialului Sighet, care a inventariat cazul. Condamnat la optsprezece ani muncă silnică pe baza unor probe fabricate. A ajuns la Jilava, la Pitești, și în cele din urmă la mina de plumb de la Cavnic, în inima Munților Maramureșului, unde minereul se scotea cu mâinile și aerul era greu de metale.

Și acolo, în bezna galeriilor, Ion Ioanid a fost unul dintre cei doisprezece care au construit evadarea. A numărat rotația gardienilor, a transmis informații, a planificat. Pe 6 iunie 1953 a ieșit din mină. Trei luni a supraviețuit în ascunzătoare — o performanță remarcabilă față de cei mai mulți dintre camarazii lui, prinși în primele zile. Până în septembrie, când Securitatea l-a localizat la București. L-a luat de pe stradă.

Ce a urmat pentru mama lui Elena a fost un calcul simplu și crunt al regimului: dacă știa unde se ascunde și nu l-a denunțat, e complice. A fost arestată. Condamnată. Fiul a fost dus la Securitatea din Satu Mare, anchetat din nou, condamnat din nou. A trecut prin Oradea — unde a stat în lanțuri —, Aiud, Jilava, Pitești, Timișoara, colonia de muncă Ostrov. Fiecare nume o altă stație a aceluiași infern.

A ieșit în iulie 1964 prin grațierea generală. Doisprezece ani în total în închisorile comuniste. Cinci ani mai târziu, în 1969, a reușit să emigreze în Republica Federală Germania, unde a primit azil politic. La München, primul an a lucrat ca muncitor necalificat. Apoi a fost angajat la Radio Europa Liberă — același post de radio care difuzase scrisorile Doinei Cornea, care îl cunoscuse pe Gheorghe Ursu, care fusese tribuna tuturor celor care nu puteau vorbi acasă. Timp de douăzeci și patru de ani, Ion Ioanid a vorbit la microfon în română. Ziua, seara, noaptea — în funcție de program. Vocea lui ajungea în casele românilor care răsuceau discret butonul postului interzis.

Și după 1990, când s-a putut spune tot, a scris. Nu un volum, nu două. Cinci volume — reeditate apoi în trei de Humanitas — sub titlul „Închisoarea noastră cea de toate zilele." Criticii l-au comparat cu Soljenițîn. Nu e o exagerare. Cartea lui nu e doar memorialistică personală. E o arhivă: Ioanid ascultase, în toți anii de detenție, poveștile fiecărui om pe care îl întâlnise în celulă sau în galerie, le memorase cu precizie și le transcrisese. Sute de biografii salvate de la uitare. Oameni care muriseră fără să poată vorbi — vorbeau acum, prin el.

A murit la München pe 12 octombrie 2003, alături de soția sa Nora, departe de mina de la Cavnic și de strada din București unde fusese prins. La șaptezeci și șapte de ani, după douăzeci și patru de ani la microfon și doisprezece volume de memorii.

Morala: Ion Ioanid a evadat dintr-o mină de plumb la 6 iunie 1953 și a fost prins trei luni mai târziu pe o stradă din București. Mama lui a fost arestată pentru că nu l-a trădat. El a supraviețuit, a emigrat, a vorbit la radio două decenii și a scris cinci volume ca să nu se piardă nicio poveste. Câteodată rezistența nu e un singur act de curaj într-o noapte ploioasă. E douăzeci și patru de ani la microfon și o carte monumentală scrisă ca să nu fie uitați cei care nu au mai putu t vorbi singuri.

&&&

 Trei mii de zile. Opt ani și câteva luni. Singură. Fără hârtie, fără creion, fără carte, fără nicio voce omenească în afara anchetatorilor care veneau și puneau întrebări. Lena Constante a supraviețuit celor trei mii de zile de izolare totală pictând. Nu pe pereți — asta ar fi costat-o imediat carcerul. Pictând în minte. Construia tablouri în cap cu aceeași precizie cu care le-ar fi construit pe pânză: compoziție, culoare, lumină, detaliu. Le păstra în memorie. Le relua. Le modifica. Când nu mai putea picta, scria. Mental. Fraze, paragrafe, cărți întregi — construite în gând, reținute, revizuite, păstrate. Era singura evadare posibilă. Nu ieșea din celulă. Ieșea din ea.

Lena Constante s-a născut pe 24 decembrie 1909 la București, într-o familie intelectuală. A studiat arte aplicate la Universitatea din București, a participat înainte de al Doilea Război Mondial la echipele de cercetare sociologică ale lui Dimitrie Gusti în satele românești, a lucrat ca artist plastic și a devenit unul dintre fondatorii Teatrului Țăndărică — primul teatru românesc de marionete —, unde a creat decoruri și păpuși cu o imaginație care îi atrăgea atenția oricui. Acolo a întâlnit-o pe Elena Pătrășcanu, soția lui Lucrețiu Pătrășcanu — avocatul, ministrul de Justiție comunist care devenise incomod propriului partid. Cele două femei s-au împrietenit. Prietenia aceea a fost capătul de fir pe care Securitatea l-a tras, ani mai târziu, ca să distrugă tot.

În 1948, Pătrășcanu a fost acuzat de „naționalism burghez, șovinism și trădare" — în realitate, era prea inteligent, prea independent și prea iubit de români pentru confortul lui Gheorghiu-Dej. Procesul a cuprins zeci de oameni din cercul lui: Lena Constante printre ei, acuzată de „trădare de patrie, naționalism burghez și spionaj." Nu existau probe reale. Existau declarații smulse la anchetă și o rețea de asocieri pe care Securitatea o construise cu răbdare. A fost condamnată la doisprezece ani de închisoare. Harry Brauner — etnomuzicologul cu care se iubea, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner — a primit cincisprezece ani. Nu știau unde se află unul față de celălalt. Nu aveau voie să știe.

Primii opt ani și jumătate — trei mii de zile — au fost petrecuți în izolare completă. Celulă singură, fără contact cu nimeni în afara gardienilor și anchetatorilor. Fără cărți, fără hârtie, fără scris. Sistemul era construit să distrugă prin singurătate — să dezmembreze mintea lipsind-o de orice stimul exterior până când propria persoană devenea de nesuportat. Lena Constante a ales să nu se predea singurătății. A ales să lucreze.

A construit în minte o întreagă viață interioară structurată. Dimineața — pictură. Compunea tablouri mentale cu acribie: alegea subiectul, stabilea compoziția, construia culorile, lucra la detalii. Uneori petrecea zile întregi pe același tablou imaginar. Apoi scria — fraze, eseuri, scene, amintiri — pe care le revizuia și le refăcea din memorie. Când veneau anchetatorii, răspundea. Când plecau, revenea la lucru. Celula devenise un atelier invizibil pe care nimeni nu putea să i-l confiste.

„Nu știu din ce cauză, în 1957, am avut în sfârșit dreptul de a fi împreună cu alte deținute politice" — scria ea mai târziu, cu o ironie rece față de misterul birocrației comuniste. Dar chiar și tranziția de la izolare la celulă comună — paisprezece, patruzeci, o sută de femei — a fost un șoc în sens invers: după opt ani și jumătate de singurătate, zgomotul și prezența altora erau copleșitoare.

A ieșit în 1962. S-a căsătorit cu Harry Brauner în 1963 — după cincisprezece ani în care amândoi fuseseră în pușcărie fără să știe nimic unul despre celălalt. În 1968, procesul Pătrășcanu a fost rejudecat și toți condamnații din lot au fost declarați nevinovați. Oficial, nu fuseseră niciodată vinovați. Nimic nu se putea restitui pentru anii pierduți.

A continuat să creeze — tapiserii monumentale, lucrări de o intensitate compoziției care arătau că ochiul ei nu se ruginise în izolare. Paradoxal, tocmai experiența picturii mentale din celulă o forjase ca artist: știa să construiască o imagine cu o precizie pe care mulți nu o dobândiseră în libertate. A scris după 1973, când a început să pună pe hârtie ce construise în minte. Cartea a apărut la Paris în 1990, în franceză — „L'évasion silencieuse" —, tradusă și publicată în română în 1992. Titlul în română: „Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România." Cel de-al doilea volum, despre celulele comune: „Evadarea imposibilă."

A murit pe 10 septembrie 2005, la nouăzeci și cinci de ani, la București.

Morala: Lena Constante a petrecut opt ani și jumătate în izolare completă, fără hârtie și fără creion, și a supraviețuit pictând și scriind în minte. Sistemul care o ținuse singură trei mii de zile calculase că singurătatea distruge. Nu calculase că unii oameni sunt suficient de plini înăuntru ca să trăiască singuri cu ei înșiși ani întregi fără să se piardă. Câteodată evadarea nu are nevoie de uși. Are nevoie doar de o mint e care nu se lasă.

&&&

 În 1965, la doi ani după ce ieșise din Aiud, Dumitru Stăniloae a primit o invitație neașteptată: cei care îl cenzuraseră și îi interziseseră publicațiile voiau acum să scrie articole pentru revistele teologice oficiale. Motivul era simplu și cinic: regimul Ceaușescu voia să prezinte Occidentului imaginea unei Românii cu libertate religioasă. Aveau nevoie de un teolog credibil, cu nume recunoscut în afară, care să apară. Stăniloae a acceptat — dar în termenii lui. A scris ce a vrut, nu ce voiau ei. A vorbit la Oxford, la Freiburg, la Tübingen, la Vatican, la Atena, la New York. Nu ca purtător de cuvânt al regimului. Ca teolog. Securitatea nota în dosar că „poziția sa e dificil de controlat." Aveau dreptate. Îl eliberaseră. Nu îl domesticiseră.

Dumitru Stăniloae s-a născut pe 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, județul Brașov, ultimul dintre cei cinci copii ai lui Irimie și Reveca — mama, nepoată de preot, îi citea seara din Sfânta Scriptură înainte de culcare. A urmat Liceul „Andrei Șaguna" din Brașov cu bursă de la Fundația „Emanuil Gojdu" — instituția întemeiată ca să trimită copiii români din Ardeal la școli bune. A studiat la Cernăuți, la București, la Atena, la Berlin, la Paris. Doctoratul în 1928. Hirotonit preot în 1932. Director al ziarului „Telegraful Român", rector al Academiei Teologice din Sibiu, profesor titular de teologie dogmatică la București. Colegi de generație cu Noica, Eliade, Cioran — dar trăind în cu totul altă lume: lumea Părinților Bisericii, a isihiei, a rugăciunii inimii, a filocaliei.

Operele lui de tinerețe conțineau și pagini cu accente naționalist-ortodoxe scrise în contextul anilor '30-'40 — o umbră pe care biografi onești nu o pot ignora. Dar ceea ce îl definește nu e ce a scris la treizeci de ani sub influența epocii. E ce a construit în restul vieții.

Proiectul central al existenței lui a fost Filocalia — colecția de scrieri ale misticilor și asceților ortodoxelor din primele douăsprezece secole, scrisă în greacă veche, niciodată tradusă integral în română. Stăniloae a început să o traducă singur, din greacă directă, adăugând note și comentarii proprii care erau ele însele opere de teologie. Douăsprezece volume. Primele volume au apărut la Sibiu în 1947, înainte ca regimul să înghețe publicațiile religioase. Restul au așteptat decenii.

Mișcarea „Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim din București — un cerc de rugăciune, meditație și dezbatere teologică ce reunea monahi, intelectuali și laici — funcționa la granița a ceea ce regimul tolera. Stăniloae participa la unele întâlniri, nu era membru formal. A fost suficient. În 1958, Securitatea a arestat grupul în bloc. Stăniloae a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru „uneltire împotriva statului și a oamenilor muncii." Alături de el: Sfântul Sofian de la Antim, arhimandritul Arsenie Papacioc, arhimandritul Benedict Ghiuș, Daniil Tudor, Roman Braga — oameni care transformaseră rugăciunea în act de rezistență.

La Jilava și Aiud, Stăniloae a continuat să gândească și să predice. Gardienilor nu le era clar ce periicol reprezintă un bătrân de cincizeci și cinci de ani care vorbește cu colegii de celulă despre teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Dar deținuții știau. „Glasul său, deși slăbit de foame și de chin, devenea balsam" — scria Patriarhul Daniel, evocând mărturiile supraviețuitorilor. A ieșit în 1963, la șaizeci de ani.

Și atunci s-a întâmplat ceva pe care regimul nu îl anticipase. Un om care tradusese Filocalia și supraviețuise Aiudului nu mai avea nicio teamă de cenzori sau de comisii de partid. A scris. A finalizat traducerea Filocaliei — toate douăsprezece volume. A scris Teologia Dogmatică Ortodoxă în trei volume — considerată de teologi drept cea mai importantă operă teologică ortodoxă a secolului XX. Chipul nemuritor al lui Dumnezeu în om. Iisus Hristos, lumina lumii. Zeci de volume, sute de studii. O operă pe care teologi de la Oxford, Tübingen și Princeton o predau studenților lor nu ca curiozitate est-europeană, ci ca teologie de prim rang mondial.

A murit pe 5 octombrie 1993, la nouăzeci de ani, la București. A fost canonizat sfânt de Biserica Ortodoxă Română în 2011 — cel mai recent sfânt din istoria Bisericii românești canonizat în viața generației care îl cunoscuse personal.

Morala: Dumitru Stăniloae a tradus Filocalia — douăsprezece volume din greaca veche — și a scris cea mai importantă teologie ortodoxă a secolului XX în pauzele dintre perioadele în care era interzis, cenzurat sau închis. Regimul l-a arestat la cincizeci și cinci de ani, crezând că îl poate reduce la tăcere. L-a eliberat la șaizeci și a obținut în schimb un om care nu mai avea nimic de pierdut și tot de spus. Câteodată închisoarea nu termină o operă.  O desăvârșește.

&&&

 Într-o zi de la Târgu Ocna, un pastor protestant bolnav de tuberculoză — Richard Wurmbrand — a fost adus în Camera 4. Camera în care erau cazați cei care nu mai aveau aproape nicio șansă. Aristide Lefa l-a preluat. Zi de zi, l-a pansat, i-a administrat ce se putea, l-a îngrijit cu ceea ce găsea. Wurmbrand a supraviețuit. La plecare i-a spus lui Lefa: „Datorită ție sunt în viață. N-am să te uit niciodată." Wurmbrand a ieșit din închisoare, a ajuns în Occident și a mărturisit lumii despre crimele comunismului din România — mărturia lui a zguduit Senatul american. Aristide Lefa a rămas în pușcărie încă unsprezece ani. Nimeni nu i-a spus niciodată în România că salvase omul care salvase memoria unui popor întreg.

Aristide Lefa s-a născut pe 17 februarie 1923 în comuna Cârja din Vaslui, fiul lui Nicolae, un agricultor, și al Anei, casnică. A urmat Liceul Teoretic „M. Kogălniceanu" din Vaslui și s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iași în 1943, transferându-se la București în 1946, unde a obținut un post de rezident onorific la secția de chirurgie a Spitalului Militar Central. Student în anul cinci, cu mâinile deja formate de chirurgie, cu diagnostice precise și cu răbdarea unui om care a ales medicina nu ca profesie, ci ca vocație.

Arestarea a venit din același tipar familiar: tânăr cu atitudini anticomuniste, asociat în tinerețe cu mișcarea legionară, considerat „element dușmănos." A trecut prin Jilava, Pitești — unde a refuzat categoric să participe la reeducarea forțată, ceea ce l-a costat —, Văcărești. În toamna lui 1949, printr-o împrejurare pe care el însuși o numea providențială, a fost transferat cu un grup de bolnavi de tuberculoză la sanatoriul-închisoare din Târgu Ocna. Nu ca pacient. Ca student la medicină care putea fi util.

La Târgu Ocna, medicul oficial al închisorii — Dr. Margareta Danielescu-Pescaru — se temea de contaminare și prefera să stea departe de bolnavii cei mai gravi. Aristide Lefa nu se temea. Zi de zi intra în Camera 4 — camera cazurilor fără speranță — și examina, pansa, consolida bandaje din fâșii de cămăși rupte, pentru că nu existau materiale medicale. Rănile se lipeau de pânza improvizată. Desfacerea era un chin. Bolnavii nu țipau — învățaseră să tacă. El se oprea când vedea sudoarea apărând pe fruntea lor, semn că limita fusese atinsă. Astepta. Relua.

Printre bolnavii Camerei 4 se afla Valeriu Gafencu — studentul basarabean condamnat la douăzeci și cinci de ani, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit mai târziu „sfântul închisorilor." Lefa l-a îngrijit luni de zile. A asistat la operația pe care autoritățile comuniste au amânat-o deliberat săptămâni în șir, și la care anestezicul fie era expirat, fie fusese administrat greșit intenționat — Gafencu a fost operat mai bine de jumătate de oră în deplin conștiință, fără să scoată un sunet. „Și-au dat seama la final ce făcuseră," povestea Lefa mai târziu. „Au rămas impresionați. Dar viața unui deținut nu valora nimic pe atunci." Gafencu a murit pe 18 februarie 1952. Lefa era lângă el.

Tot la Târgu Ocna l-a îngrijit pe Richard Wurmbrand — pastorul evreu convertit la creștinism, cu douăzeci și două de răni tuberculoase supurânde. L-a pansat, l-a tratat, l-a ținut în viață. Și Wurmbrand a plecat, a ajuns în Occident, a mărturisit în fața Comisiei de Relații Externe a Senatului american despre persecuția creștinilor în România comunistă — audierea lui din 1966 a devenit un moment de cotitură în relația Occidentului cu regimurile comuniste. Aristide Lefa nu a știut nimic din toate astea decât mult mai târziu. Era tot în pușcărie.

Șaisprezece ani în total. Jilava, Pitești, Văcărești, Târgu Ocna, Gherla, Noua Culme, Periprava. A ieșit în 1964 prin grațierea generală. S-a întors la medicină — singura lui lume. A lucrat ca medic în România postbelică, sub supravegherea Securității, fără dreptul de a vorbi public despre ce trăise. Abia după 1990 a început să povestească. Interviuri, conferințe, mărturii despre Camera 4 de la Târgu Ocna, despre Valeriu Gafencu, despre Wurmbrand, despre cei o sută de bolnavi care muriseră acolo „fără să cârtească sau să regrete viața pe care o părăseau, cei mai mulți în plină tinerețe."

Despre perioada de la Târgu Ocna spunea: „Pentru mine și pentru mulți alții, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă din întregul timp de detenție. Am simțit și m-am convins că dragostea creștină este cea mai puternică armă în luptă cu răul."

A murit pe 12 iulie 2009, la optzeci și șase de ani, la câteva decenii după Gafencu și Wurmbrand — amândoi salvați, în feluri diferite, de mâinile lui.

Morala: Aristide Lefa a petrecut șaisprezece ani în închisorile comuniste și în tot acest timp a îngrijit bolnavi cu fâșii de cămăși rupte în loc de bandaje. A îngrijit omul care a refuzat streptomicina ca să o dea altuia. A îngrijit pastorul care a mers să mărturisească în fața Senatului american. Nu a știut că salvase un lanț întreg. Câteodată nu știi ce ai salvat cu adevărat. Faci ce poți, cu ce ai, pentru omul din fața ta. Restul n u depinde de tine.

&&_

 S-a întâmplat în 30 mai1431: În această zi, a fost arsă pe rug Ioana d’Arc (supranumită „Fecioara din Orléans”), eroină a poporului francez; în timpul „Războiului de o sută de ani” (1337-1453), purtat de Franţa împotriva Angliei; aflată în fruntea unei armate, Ioana d’Arc (fiica unui ţăran) a despresurat oraşul Orléans, asediat de englezi, şi l-a însoţit pe regele Carol al VII-lea la încoronarea sa la Reims; trădată şi vândută englezilor, va fi judecată (la Rouen/Franţa) de un tribunal ecleziastic, va fi declarată eretică şi condamnată la moarte; canonizată în 1920.

Ioana d’Arc s-a născut la 6 ianuarie 1412, la Domremy, Franţa, un mic sat din ducatul Lorraine, fiind fiica lui Jacques d’Arc şi a Isabellei, o familie de ţărani prosperi. Copilăria Jhennettei, aşa cum era ea alintată, petrecută alături de trei fraţi şi o soră, coincide cu perioada războiului de o sută de ani dintre Anglia şi Franţa. Deprinde, de tânără, meştesugul ţesutului şi păstoritul, fiind foarte pricepută în toate treburile casnice. Ioana era liniştită, politicoasă, de o mare modestie şi extrem de credincioasă. Ea obişnuia să-i răspundă tatălui său, care o certa pentru că dădea de mâncare vagabonzilor, că pentru ea nu contează că sunt vagabonzi dacă au nevoie de ea şi că atunci când faci un act de caritate nu trebuie să te gândeşti la astfel de lucruri, ci trebuie să-l faci din iubire pentru Dumnezeu şi nimic mai mult.

Situaţia Franţei, în acel moment istoric, arăta astfel: în anul 1415, francezii sunt învinşi de către Henric al V-lea, la Azincourt, iar regele Angliei începe cucerirea sistematică a Franţei. Apoi a fost încheiat ruşinosul tratat de la Troyes – urmare a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan fără Frică, de către oamenii „Delfinului”, viitorul Carol al VII-lea, iar Henric al V-lea se proclamă moştenitor al coroanei Franţei. În acest timp fiul lui Carol al VI-lea şi al lui Isabeau de Bavaria este renegat de propria mamă şi considerat bastard, iar tronul Franţei este promis fiului lui Henric al V-lea, cel care era căsătorit cu Caterina de Valois, fiică a lui Carol al VI-lea. La vârsta de 13 ani, în timp ce se ruga în bisericuţa sărăcăcioasă a satului, Ioana aude un glas tainic, care o îndeamnă să meargă la Bourges – unde se refugiase Carol al VII-lea – ,pentru a salva regatul francez, stăpânit în mare parte de englezi. Ea avea să mărturisească ulterior: „Aveam 13 ani când am auzit vocea Domnului care m-a ajutat şi care m-a îndrumat.Vocea era însoţită de o lumină”. Mesajul Domnului arăta că ea primise misiunea de a elibera oraşul Orleans de sub asediul britanic şi să contribuie la redobândirea, de către Carol al VII-lea, a tronului Franţei.În anul 1429, Ioana d’Arc îi prezintă, prin mijlocirea guvernatorul provinciei în care locuia, viitorului rege al Franţei, patru profeţii, iar acesta este sceptic, la început.Timp de trei săptămâni este interogată de prelaţi şi teologi care încearcă să verifice dacă tânăra spune adevărul, apoi este dată pe mâna moaşelor, pentru a confirma fecioria ei. Ioana înlătură în cele din urmă, orice îndoială asupra sa.

Viitorul rege constată cu mirare că tânăra cunoştea lucruri secrete, pe care doar divinitatea i le-ar fi putut încredinţa, astfel prinţul moştenitor find convins că Ioana este trimisă de Dumnezeu şi-i încredinţează comanda trupelor ce asediau oraşul Orleans. I se înmânează armură, stindard şi escortă, dar şi spadă, pe care ar fi depus-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră „vocile”. După două luni, la 29 aprilie 1929, ea conducea armata franceză către victorie, reuşind, la o vârstă fragedă, să îşi impună autoritatea în faţa soldaţilor, printr-o disciplină severă, prin sancţionarea corespunzătoare a actelor imorale, şi prin respect pentru Dumnezeu. Ioana se distingea prin tunsoarea scurtă, băieţească, trupul ei musculos şi îndesat,  prin faptul că se îmbrăca bărbăteşte, purta o armură strălucitoare, călărea un cal alb, ţinând într-o mână spada şi în cealaltă un stindard alb, toate aceste elemente constituindu-se într-o simbolistică aparte. Cu toate că era o luptătoare îndârjită, iubea pacea şi îşi avertiza duşmanii înainte de fiecare bătălie să renunţe la luptă, tocmai fiindcă ea era un mesager al voinţei divine.La 7 mai 1429 îi constrânge pe şefii militari francezi să ordone asaltul unei noi fortificaţii care bloca accesul pe podul Loarei, apoi este rănită la umăr de o săgeată, însă continuă să conducă asaltul şi se regăseşte, în final, victoriasă, alături de armata sa. La 18 iunie 1429, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff şi Talbot, este din nou înfrântă. Astfel, aproape întreg teritoriul este eliberat, iar Carol al VII-lea este încoronat, la Reims, rege al Franţei, împlinindu-se a doua profeţie a tinerei. Însă noului conducător nu-i pica bine popularitatea imensă de care se bucura tânăra copilă, astfel că acesta negociază încheierea unui armistiţiu cu englezii, spre dezamăgirea tinerei eroine, care îşi vede anulate eforturile sale şi ale soldaţilor.

Ioana reia lupta, alături de puţinii ostaşi care i-au rămas alături, însă, în anul 1430, este prinsă într-o ambuscadă, pusă la cale de contele de Luxemburg, care o predă englezilor, în schimbul unei sume de răscumpărare echivalentă unui rege. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziţiei, doar judecătorii bisericeşti având dreptul să se ocupe de astfel de cazuri.Justiţia trebuia să certifice astfel, că Ioana d’Arc ar fi fost o vrăjitoare, şi tot astfel, că Regele Carol al VII-lea ar fi ajuns pe tron prin uzurpare, prin „maşinaţiunile diabolice ale unei vrăjitoare”.Episcopul Cochon este cel care urma să judece acest caz, însă tânăra eroină, care împotriva legilor bisericeşti, este ţinută într-o închisoare militară, nu recunoaşte legitimitatea procesului şi apelează la ajutorul Romei.

În anul 1431, semnează – printr-o cruce, fiindcă nu ştia să scrie – , un act de abjurare, în cimitirul din Rouen, convinsă fiind documentul se referă la altceva, apoi retractează cele conţinute de actul semnat, fapt pentru care este arsă pe rug, nu înainte de a cere să se aşeze o cruce în vârful stâlpului. La 30 mai 1431, în piaţa Vieux-Marche din Rouen, trece astfel la Domnul strigând numele Său, iar duşmanii ei spuneau, imediat după sacrificarea tinerei:„Am ars o sfântă !”. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aruncate în Sena.Despre sfârşitul tinerei, Charles Panati scrie în „Cartea sfârşiturilor”, astfel: „După ce hainele i-au fost carbonizate integral – deşi carnea nu-i fusese atinsă – lemnele aprinse au fost trase deoparte pentru ca spectatorii să vadă că sentinţa fusese îndeplinită. Au văzut-o complet goală, aflăm dintr-o sursă, dezvăluind toate secretele unei femei, iar când această imagine a fost privită suficient de mult, călăii au reaprins focul în jurul bietului cadavru. Călăii ştiau cum să ofere mulţimii contravaloarea preţului pentru spectacol”.

Deşi Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei, acesta este, totuşi, iniţiatorul procedurii care anulează sentinţa din 1431, şi care cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Abia în anul 1456, sentinţa este anulată iar Ioana d’Arc este reabilitată, doar parţial, însă, fiindcă la acea vreme nici curtea şi nici biserica nu dorea sanctificarea sa.Totuşi, reabilitarea sa a dat naştere unui curent de veneraţie ieşit din comun faţă de tânăra eroină, cu suflet curat al cărei instinct pentru dreptate a mers până la sacrificiul suprem.Surprinde însă că prima „biografie” a Ioanei datează abia din secolul al XVII-lea şi este semnată de Edmund Richer (1559-1631), conducătorul Facultăţii de Teologie din Paris, însă manuscrisul său a rămas nepublicat până în anul 1911. În 1753, Nicolas Lenglet du Fresnoy, profesor, istoric, geograf, folosof şi alchimist (1674-1755) a creionat o altă biografie a eroinei, fiind urmat, după încă aproape un secol, de Jules Étienne Joseph Quicherat (1814 –1882) – istoric şi arheolog francez, care, în 1841, a descoperit suspectul depozit secret de documente, referitoare în principal la procesul ei, la Notre Dame. După un efort laborios, întins pe parcursul a opt ani, Quicherat a realizat o lucrare în cinci volume despre care cei mai mulţi spun că ar fi opera definitivă despre viaţa, procesul şi moartea ei, o lucrare care nu prezintă, însă, o înlănţuire de fapte şi situaţii care să acopere integral şi în mod cert viaţa Ioanei d’Arc.

Abia 450 de ani mai târziu de la sacrificiul suprem, la 18 aprilie 1909, Ioana d’Arc a fost beatificată, în Catedrala Notre Dame de Paris, de către Papa Pius al X-lea, dar momentul ales ar putea fi pus în legătură – conform istoricilor – cu scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. La 16 mai 1920, a fost ridicată la cinstea altarelor, fiind canonizată în Basilica Sfântul Petru din Roma, de către Papa Benedict al XV-lea, cu zi de cinstire la 30 mai, data sacrificiului ei martiric, momentul fiind înlesnit de conducerea de dreapta a Franţei de la acea vreme.

De asemenea, în memoria eroismului tinerei, sărbătoarea ei este şi zi naţională a Franţei, fiind marcată, anual, în a doua duminică a lunii mai.Tânăra ţărancă, simplă şi fără cultură, dar inspirată de glasul lui Dumnezeu, recunoscută apoi ca sfântă şi eroină, a creat un cult, care i-a animat pe politicienii francezi în raportarea la figuri patriotice martire, iar aici îl putem menţiona, pe fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, care în timpul campaniei sale electorale a făcut mai multe referiri la celebra eroină franceză.În anul 2008, a apărut volumul „Afacerea Ioana D’Arc”, o carte scrisă de jurnalistul francez Marcel Gay, împreună cu un fostul agent al serviciilor secrete, Roger Senzig, în care se încerca dărâmarea mitului Ioana d’Arc, şi se susţinea că „fecioara de la Orleans”, nu a fost o ţărancă, ci o bastardă regală, fiica ilegitimă a reginei Franţei, Isabeau de Bavaria, pe care a folosit-o ca pe propria marionetă politică, într-o operaţiune secretă denumită „Operaţiunea Fecioara”, ea fiind, de fapt, foarte bine educată pentru misiunea sa. Autorii mai afirmă că tânăra nu a auzit nicio voce a lui Dumnezeu şi nu a fost arsă pe rug, ci a scăpat cu ajutorul soldaţilor englezi, a ajuns în Anglia, unde a trăit fericită mulţi ani, fiind măritată cu un cavaler francez, pe nume Robert des Armoises. Conform celor doi, Ioana d’Arc, a fost într-adevăr judecată pentru erezie în anul 1431, însă ea ar fi evadat, fiind arsă, de fapt, pe rug, o necunoscută, în locul ei.

Afirmaţiile celor doi, au stârnit mânia Bisericii Catolice dar şi a istoricilor, care au afirmat că cei doi au urmărit doar obţinerea de audienţă şi de venituri consistente de pe urma cărţii lor. Mai mult, au apărut alte foarte multe opinii care arătau că fata ar fi fost bolnavă, însă în privinţa bolii sale există mai multe diagnostice presupuse – epilepsie, migrenă, tuberculoză sau schizofrenie – toate însoţite de supoziţii pro şi contra, fără a îndeplini vreun consens din partea istoricilor.Ioana d’Arc a reprezentat o puternică tentaţie şi pentru lumea cinematografiei, filmul şi viziunea regizorală cu cel mai mare impact fiind „The Messenger: The Story of Joan of Arc”, creat în anul 1999, de regizorul francez Luc Besson, cu Milla Jovovich în rolul Ioanei d’Arc. Producţia, capabilă să influenţeze publicul asupra personajului istoric şi asupra unor controverse ce marchează existenţa personajului, a fost apreciată relativ pozitiv de public şi critică, obţinând două premii Cesar pentru costume şi sunet şi alte şase nominalizări, însă cele mai înverşunate comentarii nefavorabile au venit de la istoricii care au acuzat interpretarea reegizorală dată evenimentelor.

Cert este faptul că multe dintre amănuntele cunoscute astăzi despre eroina franceză provin din cronici descoperite la Notre Dame în secolul al XIX-lea, tocmai aflarea atât de târzie a detaliilor atrăgând îndoieli privind autenticitatea documentelor.a acest curent aderă însuşi Roger Caratini, unul dintre cei mai prestigioşi istorici din Franţa: „Mi-e teamă că foarte puţin din ceea ce noi, francezii, am învăţat la şcoală despre Ioana d’Arc este adevărat… Ea a fost, se pare, aproape în întregime creaţia Franţei, în nevoia disperată de a găsi o mascotă patriotică în secolul al XIX-lea. Ţara voia un erou, miturile revoluţiei erau toate prea sângeroase, iar Franţa a inventat – mai mult sau mai puţin – povestea sfântului ei protector. Din păcate, realitatea este puţin diferită… Ioana d’Arc nu a jucat nici un rol – sau, în cel mai bun caz, doar unul minor – în Războiul de o sută de ani. Nu ea a eliberat cetatea Orleans, pentru simplul motiv că oraşul nu a fost niciodată asediat. Iar englezii nu au avut nicio legătură cu moartea ei. Mă tem că Inchiziţia şi Universitatea din Paris au judecat-o şi au condamnat-o… Mi-e teamă că, de fapt, noi înşine ne-am ucis eroul naţional. Probabil că avem o problemă cu englezii, dar nu este cazul în ceea ce o priveşte pe Ioana.”

Surse:

Charles Panati – Cartea sfârşiturilor, Traducător: Octav Ciuca, Ed. Orizonturi

http://www.tvr.ro/povestea-fecioarei-din-orleans-in-filmul-istoric-ioana-d-arc-la-tvr-1_23903.html#view

http://mythologica.ro/ioana-darc-fecioara-din-orleans/

https://www.rfi.ro/politica-103654-pagina-de-istorie-povestea-ioana-darc-franta-existe

https://www.ro.biography.name/nume-religioase/78-franta/239-ioana-d-arc-1412-1431

https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/12/17/moartea-ioanei-darc/

http://www.rador.ro/2017/05/30/portret-ioana-darc-faimoasa-eroina-franceza-si-sfanta-a-bisericii-catolice-este-fecioara-de-la-orle ans-un-simplu-mit/