FILOZOFIA PRESOCRATICĂ
Filosofia presocratică, cunoscută și sub numele de filozofia greacă timpurie , se referă la ansamblul de gândire filosofică care a apărut înainte de vremea lui Socrate în lumea greacă antică. Acești filozofi au investigat în principal cosmologia, căutând să înțeleagă natura fundamentală și originile universului. Cercetările lor, însă, nu s-au limitat la lumea naturală; ei au explorat și etica, religia și societatea. Trecerea lor fundamentală de la explicațiile mitologice la interpretări raționale și naturaliste a pus bazele filosofiei occidentale și metodologiei științifice.
Activitatea intelectuală a filozofilor presocratici a înflorit datorită poziției geografice a Greciei, care a favorizat schimburile culturale cu civilizațiile vecine, și apariției orașelor-stat independente (poleis), care au încurajat cercetarea intelectuală. În ciuda contribuțiilor lor semnificative, majoritatea operelor lor originale s-au pierdut, iar cunoștințele noastre despre învățăturile lor provin în principal de la comentatorii ulteriori.
Terminologie și clasificare
Termenul „presocratic” a fost inventat în secolul al XIX-lea, în principal de către savanți germani, pentru a-i clasifica pe filosofii care l-au precedat pe Socrate . Aristotel și alți gânditori antici i-au numit „physikoi” (fizicieni) datorită concentrării lor pe explicarea naturii (physis). Distincția dintre filosofia presocratică și cea socratică se bazează pe diferențele dintre preocupările lor centrale - în timp ce presocraticii căutau explicații pentru lumea naturală, gândirea socratică punea accent pe etică și afacerile umane.
Există, totuși, limitări ale acestei clasificări. Unii presocratici au explorat probleme etice, iar mai mulți au fost contemporani ai lui Socrate. Cercetători precum James Warren și André Laks susțin că diviziunea este mai degrabă geografică și textuală decât strict cronologică sau tematică. În ciuda acestor dezavantaje, termenul rămâne util pentru discuțiile istorice și academice.
„Filosofii presocratici au explorat în principal cosmologia, căutând explicații naturale pentru originea și substanța universului, mai degrabă decât să se bazeze pe mitologie.”
Surse și transmiterea gândirii presocratice.
Doar fragmente din scrierile presocratice au supraviețuit astăzi, păstrate prin intermediul unor autori mai târziu precum Platon , Aristotel, Teofrast, Plutarh și Simplicius. Principalul mod de transmitere este prin testimonia - relatări și discuții furnizate de gânditorii mai târziu, mai degrabă decât scrieri directe ale filosofilor înșiși. Această transmitere indirectă face dificilă reconstituirea argumentelor și doctrinelor lor precise.
Cea mai cuprinzătoare colecție de fragmente și mărturii presocratice a fost compilată de Hermann Diels și Walther Kranz în Die Fragmente der Vorsokratiker (1903), cunoscută acum sub numele de Diels-Kranz (DK). Mai recent, cercetători precum André Laks și Glenn Most au produs ediții moderne cu interpretări actualizate.
Context istoric
Filosofia presocratică a apărut în secolul al VI-lea î.Hr. în Ionia, o regiune bogată în comerț și schimburi culturale cu Egiptul și Mesopotamia . Extinderea Imperiului Persan și interacțiunile Greciei cu alte civilizații au influențat dezvoltarea cercetărilor lor filosofice. Orașele-stat grecești , în special cele cu instituții democratice, au oferit un mediu în care dezbaterile intelectuale puteau înflori.
În plus, grecii moșteniseră o multitudine de narațiuni mitologice de la poeți precum Homer și Hesiod. Aceste mituri încercau să explice lumea prin acțiuni divine. Filosofii presocratici, însă, au căutat explicații naturaliste, marcând o trecere către cercetarea rațională.
Principalii filosofi și școli presocratice
Școala Milesiană: Thales, Anaximandru și Anaximenes
Școala Milesiană, cu sediul în Milet , a fost primul grup cunoscut de filozofi greci. Principala lor preocupare era identificarea arhe-ului - principiul fundamental al tuturor lucrurilor.
---Thales (cca. 624–546 î.Hr.) este considerat primul filosof. El a propus ideea că apa este substanța fundamentală a universului și a sugerat că toate lucrurile sunt pline de forță divină. De asemenea, a contribuit la matematică și astronomie.
---Anaximandru (cca. 610–546 î.Hr.) a introdus conceptul de apeiron (indefinitul sau nemărginitul) ca origine a tuturor lucrurilor. El a speculat despre evoluție și cosmologie.
---Anaximenes (cca. 585–528 î.Hr.) a propus că aerul este elementul principal și că diferite substanțe apar prin rarefierea și condensarea aerului.
Xenofan: Critica zeilor antropomorfi
Xenofan din Colofon (cca. 570–478 î.Hr.) a criticat reprezentarea tradițională a zeilor, argumentând că, dacă animalele ar putea desena, ar înfățișa zeii după asemănarea lor. El a pledat pentru un principiu divin unic, non-antropomorf.
Heraclit: Doctrina schimbării
Heraclit din Efes (cca. 535–475 î.Hr.) este faimos pentru doctrina sa despre flux, rezumat în sintagma panta rhei („totul curge”). El credea că focul este substanța fundamentală a universului și a introdus conceptul de logos ca ordine rațională care stă la baza oricărei schimbări.
Pitagorismul: Matematică și Metafizică
Pitagora din Samos (cca. 570–495 î.Hr.) a fondat o mișcare religioasă și filosofică ce considera numerele drept realitatea supremă. Pitagoreienii credeau în armonia cosmosului și în transmigrația sufletelor.
Școala Eleatică: Parmenide, Zenon și Melissus
---Parmenide (cca. 515–450 î.Hr.) a susținut că realitatea este neschimbătoare și că schimbarea este o iluzie. Poemul său Despre natură prezintă Ființa ca fiind eternă, indivizibilă și imobilă.
---Zenon din Eleea (cca. 490–430 î.Hr.) este faimos pentru paradoxurile care contestă noțiunea de pluralitate și mișcare.
---Melissus (secolul al V-lea î.Hr.) a dezvoltat ideile lui Parmenide, întărind argumentul că realitatea este una și infinită.
Empedocle și Anaxagora: teorii pluraliste
---Empedocle (cca. 494–434 î.Hr.) a propus că toată materia este compusă din patru rădăcini (pământ, apă, aer, foc) combinate de forțele Iubirii și Certului.
---Anaxagora (cca. 500–428 î.Hr.) a introdus conceptul de nous (minte) ca principiu organizator al cosmosului.
Atomism: Leucip și Democrit
Leucip și Democrit (cca. 460–370 î.Hr.) au dezvoltat teoria atomismului, propunând că toată materia este alcătuită din atomi indivizibili care se mișcă prin vid. Perspectiva lor materialistă respingea teleologia și intervenția divină.
Sofiștii: relativism și retorică
Sofiștii, inclusiv Protagoras și Gorgias, au pus accent pe abilitățile retorice și relativism, argumentând că adevărul și moralitatea sunt subiective și depind de percepția umană.
Contribuții filozofice
Naturalism și raționalism
Presocraticii au schimbat înțelegerea cosmosului de la explicații mitologice la explicații naturaliste. Au introdus raționalismul, punând accentul pe rațiune în detrimentul intervenției divine.
Cosmologie și știință
Presocraticii au pus bazele gândirii științifice propunând teorii despre natura materiei, originile universului și evoluția biologică.
Epistemologie și logică
Cercetările lor asupra naturii cunoașterii au influențat discuțiile epistemologice ulterioare. Accentul pus de Parmenide pe rațiune în detrimentul percepției senzoriale a fost deosebit de influent.
Etică și societate
În timp ce majoritatea presocraticilor s-au concentrat pe cosmologie, unii, precum sofiștii, au explorat etica, dreptatea și filosofia politică, punând bazele gândirii socratice și platonice.
Moștenire și influență
Filosofia presocratică a modelat profund tradițiile intelectuale occidentale. Ideile lor i-au influențat pe Platon și Aristotel, care au dezvoltat în continuare metafizica, epistemologia și etica. Atomismul a prefigurat principiile științifice moderne, în timp ce raționalismul lor a pregătit scena pentru metoda științifică.
Gânditorii de mai târziu, inclusiv savanți renascentiști, filosofi iluminiști și oameni de știință moderni, s-au inspirat din presocratici. Figuri precum Nietzsche și Heidegger le-au reexaminat opera, demonstrând relevanța lor durabilă.