$$$

 

Ceea ce astăzi pare o simplă fotografie veche conține una dintre cele mai tragice povești ale Europei secolului al XIX-lea. Imaginea îi înfățișează pe Emil și Mary Keller împreună cu fiica lor, Annie, în vârstă de abia 9 luni, portretizate într-unul dintre cele mai tulburătoare genuri ale fotografiei victoriene: post-mortem.

Familia Keller, originară din Zurich, părea să întruchipeze liniștea unei familii din clasa de mijloc. S-au căsătorit în 1890, dar nenorocirea a lovit curând: primul lor copil a murit la 13 zile după naștere. Mary, devastată, a căzut într-o depresie profundă care nu a părăsit-o niciodată cu adevărat. Când s-a născut Annie, în loc de bucurie, tânăra mamă s-a cufundat și mai adânc, victimă a psihozei postnatală, o tulburare la fel de gravă pe cât de greșit înțeleasă la acea vreme.

Boala a făcut-o să piardă contactul cu realitatea, să audă voci și să sufere de iluzii. Medicii au spitalizat-o de mai multe ori, dar au externat-o întotdeauna prea devreme. Soțul ei, Emil, descris ca un om devotat și iubitor, a încercat să întrețină gospodăria în timp ce privea cum starea mentală a soției sale se prăbușește.

În noaptea de 25 ianuarie 1894, tragedia a atins punctul culminant. Un vecin a auzit împușcături: Emil zăcea mort în bucătărie, Mary se împușcase în tâmplă, iar Annie, la doar câteva luni, a fost împușcată în piept, iar hainele îi luase foc. Încercările de a se salva au fost zadarnice. Mama și fiica au murit câteva ore mai târziu.

Au fost îngropați împreună într-un sicriu special făcut pentru ei. În fotografie, Mary apare cu capul sprijinit pe umărul lui Emil, ascunzând rana care i-a luat viața. Annie se odihnește în mijloc, ca și cum ar dormi. Dar ceea ce pare calm este de fapt urma unui iad domestic pe care nici știința, nici societatea de atunci nu l-au putut înțelege.

Peste 5.000 de oameni au participat la înmormântare, șocați de brutalitatea tragediei. Iar medicul care a tratat-o ​​pe Mary a mărturisit ulterior că nu ar fi trebuit să fie externată atât de curând.

Fotografia, așadar, nu este doar o amintire. Este o mărturie dureroasă a unei perioade în care sănătatea mintală era un teritoriu neexplorat și în care o boală neînțeleasă putea distruge o întreagă familie.