&&&

 S-a întâmplat la 2 octombrie1897: În această zi, s-a născut actorul ieşean Miluţă Gheorghiu. Mihail Miluță Gheorghiu (n. Iași — d. 10 decembrie 1971, București) a fost un celebru actor român de teatru (scenă și vodevil), cunoscut, mai ales, prin rolurile în travesti din comediile lui Vasile Alecsandri (Coana Chirița, Muza de la Burdujeni).

Roluri avute în teatru în perioada1923 – 1964:

Albert din Cafeneaua cea mică de Tristan Bernard; Farfuridi din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale; Figaro din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais; Maxime din Ce vrea femeia de Alfred Savoir și Etienne Rey; Pyram din Visul unei nopți de vară de William Shakespeare; Lujin din Crimă și pedeapsă de Paul Ginisty și Hugues Le Lroux (după romanul lui Dostoievski); Tândală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; D’Artagnan din Cei trei muschetari de Alexandre Dumas; Hlestakov din Revizorul de Gogol; Nae Girimea din D’ale carnavalului de I. L. Caragiale; Galan din Plicul de Liviu Rebreanu; Pan Zubowsky din Neamul Șoimăreștilor de Mihail Sadoveanu și Mihai Sorbul (după romanul lui Mihail Sadoveanu); Cezar din Androcle și Leul de G. B. Shaw; Napoleon din Madame Sans-Gene de V. Sardou; Coana Chirița din Chirița în provincie de Vasile Alecsandri; Mitică Popescu din Mitică Popescu de Camil Petrescu; Păcală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; Niță din C.F.R. (în Momente și schițe de I.L.Caragiale); Ciupici din O noapte de vară de Aurel Baranga; Mircea Cavafu din Mielul turbat de Aurel Baranga; Clucerul Măturică din Ce naște din pisică dramatizare de Tudor Șoimaru după Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon; Baba Hârca din Baba Hârca de Matei Millo; Steriu Steriade din Anii Negri de Aurel Baranga; Miluță Petrescu din Surorile Boga de Horia Lovinescu; Avocatul din Anna Karenina de N.D.Volov (după romanul lui Tolstoi)

A fost şi director de scenă pentru:Ginerele domnului prefect; Bărbierul din Sevilla; Plicul; Cafeneaua cea mică Nepoftitul; Coana Chirița în provincie; Barbu Lăutarul; Balthazar; Rachierița; Topaze; Într-o noapte la moșie; Napoleon și femeile; Micul lord; Domnii de la poarta verde.A jucat şi în filme cum sunt: I. D. Ionescu din O noapte furtunoasă (1943) şi Moș Cristea din Vultur 101 (1957)

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, actorului Miluță Gheorghiu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitatea îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice. Este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. Pe placa sa funerară a cerut să i se graveze următorul catren:

Așa e lumea, o comedie

Iar noi artiștii care-o jucăm

N-avem dorința alta mai vie

Decât aplauze să merităm.

(V. Alecsandri - Chirița în provincie) 

Surse 

http://www.cinemarx.ro/persoane/Miluta-Gheorghiu-257521.html?biografie

https://www.teatrul-azi.ro/galeria-teatrului-romanesc/surazator-comediantul-trecea-miluta-gheorghiu

https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/un-mit-al-iasului-miluta-gheorghiu~ni4bms

$$$

 Iubirile unui suflet slav: Esenin, tragedia vieții și a morții

Serghei Alexandrovici Esenin s-a născut pe 4 octombrie 1895, într-o familie de țărani din satul Constantinovo din Rusia. Băiatul a fost abandonat de părinți în copilărie și a fost crescut de bunici. A început să scrie poezii la nouă ani, iar în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a angajat corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat, unde a învățat un an și jumătate, ca student extern.

Trei ani mai târziu, în 1915, Esenin a publicat prima sa carte de poezii, intitulată Radunița, apoi, în 1916, a fost înrolat în armată. După Revoluția din Octombrie, i-a susținut pe noii lideri ai Rusiei Sovietice, dar curând a fost dezamăgit de regimul bolșevic.

Viața privată a poetului a stârnit un interes aparte pentru că a fost căsătorit de cinci ori, dar mai ales din cauza sfârșitului lui tragic. Esenin s-a căsătorit pentru prima dată în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat și a murit în 1937, într-un lagăr de muncă forțată.

În 1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița Zinaida Reich, cu care a avut o fiică, Tatiana, și un fiu, Constantin. În toamna anului 1921, în timp ce se afla în atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansatoarea americană Isadora Duncan care locuia în acea perioadă la Moscova și care avea să devină cea de-a treia soție a poetului. Aceasta avea cu 17 ani mai mai mult decât el, nu vorbea limba rusă, iar Esenin nu știa engleza. Au reușit să se înțeleagă în limba franceză și s-au căsătorit un an mai târziu, pe 2 mai 1922.

Isadora, frumoasă, celebră și deosebit de talentată, trecuse printr-o dramă. Cei doi copii ai ei, Deirdre Beatrice, fiica de doar șapte ani dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig și fiul, Patrick Augustus, care avea trei ani (copil ce provenea dintr-o aventură a Isadorei cu Paris Singer, unul dintre cel 24 de copii ai industriașului Isaac Singer, celebrul producător de mașini de cusut), muriseră într-un accident de circulație în 1913, la Paris. Copiii se aflau cu bona într-un automobil care s-a răsturnat în Sena și au murit pe loc. Mama micuților a fost distrusă pentru multe luni de zile.

Când a reușit să depășească momentele de depresie, Isadora Duncan a reușit să revină pe scenă și să dea lecții de dans. Pentru a uita, își folosea întreaga energie ocupându-se de elevii ei, chiar a adoptat șase dintre ei.

După căsătorie, Esenin și-a însoțit celebra soție într-un turneu în Europa și în Statele Unite. Serghei avea 27 de ani, dar era deja dependent de alcool și stupefiante. În timpul crizelor sale violente de furie, Esenin distrugea totul în jurul său, camere de hotel sau restaurante, iar relația cu Isadora se degrada în fiecare zi. Nu după mult timp au divorțat și, în mai 1923, s-a întors la Moscova.

Viața dansatoarei se va încheia tragic în noaptea de 14 septembrie 1927, la Nisa: a murit strangulată de un șal lung pe care-l purta în jurul gâtului. Eșarfa i s-a prins în timpul mersului de roata automobilului decapotabil în care era pasageră și a murit pe loc.

În mai 1923, ajuns la Moscova, Esenin începe o relație cu actrița Augusta Miklașevskaia, cu care se și căsătorește, far nici acest mariaj nu durează prea mult. Comportamentul lui Esenin devenise tot mai dezechilibrat. În același an se îndrăgostește de poeta Nadejda Volpin care avea să-i dăruiască un fiu, pe Alexandr, dar Esenin nu l-a cunoscut niciodată pe copil.

În toamna anului 1923, a fost arestat la Moscova de două ori și a fost supus unei serii de anchete din partea poliției secrete sovietice. Poetul Vladimir Maiakovski a scris că, după întoarcerea sa din America, Esenin devenise mai vizibil în jurnalul poliției decât în revistele literare. În aceeași perioadă Serghei și trei prieteni apropiați ai săi, poeții Serghei Klytchkov, Alexei Ganin și Pyotr Oreshin au fost acuzați de antisemitism de Lev Sosnovsky, un jurnalist apropiat de Leon Troțki, iar în perioada ianuarie-aprilie 1924 poetul a fost arestat și audiat de patru ori de NKVD.

În paralel, va evolua relația poetului cu Galina Benislavskaia, pe care o cunoscuse în 1920 și pe care o părăsise când s-a îndrăgostit de Isadora Duncan. Se întoarce acum la ea, dar nu funcționează nici de această dată. O părăsește din nou și în primăvara lui 1925, tânărul poet se căsătorește cu cea de-a cincea soție, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi.

Starea lui psihică era însă extrem de proastă și apropiații au fost nevoiți să îl interneze într-un spital de boli psihice timp de o lună. La două zile după ce s-a externat din spital pentru a petrece Crăciunul acasă, poetul, în loc să se ducă la soție, s-a cazat într-un hotelul "Angleterre" din Leningrad. În aceeași noapte și-a tăiat venele de la mână și a scris, cu propriul sânge, un poem de adio:

"La revedere, prietene, la revedere.

Dragul meu, în inimă-mi rămâi.

Despărţirea ce se prevede

Promite o nouă revedere.

La revedere, prietene, rămân tăcut

Nu fi trist şi în sprâncene crunt -

În această viaţă, a muri nu e noutate;

Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât."

Apoi s-a spânzurat de țevile de la încălzire care treceau prin camera hotelului, așa cum arată raportul procurorilor. Era 28 decembrie 1925 și avea doar 30 de ani. Poetul a fost înmormântat în Cimitirul Vagankovskoie din Moscova. A avut parte de funeralii de stat, dar, după moartea sa, multe dintre scrierile lui au fost interzise de către Kremlin.

Un an mai târziu femeia care, probabil, l-a iubit cel mai mult avea să sfârșească tragic. Galina Benislavskaia s-a sinucis la mormântul poetului. Avea 29 de ani și a fost înmormântată alături de el.

Există o teorie conform căreia moartea poetului a fost, de fapt, o crimă comisă de către agenții poliției secrete sovietice, pusă în scenă astfel încât să pară o sinucidere. Romanul Yesenin publicat de Vitali Bezrukov este dedicat acestei versiuni a morții sale, iar serialul TV Sergey Yesenin, apărut în 2005, susține ipoteza asasinării.

$$$

 Petrache Poenaru, cărturarul care a inventat stiloul, a murit pe 2 octombrie 1875

Petrache Poenaru s-a născut pe 10 ianuarie 1799 la Beneşti, în judeţul Vâlcea, a urmat primii ani de școală la Craiova şi și-a continut studiile la Bucureşti, la Colegiul Sfântul Sava, fiind elevul lui Gheorghe Lazăr, apoi la Academia grecească de la Măgureanu, iar în 1821 a devenit secretar şi om de încredere al lui Tudor Vladimirescu.

Extrem de inteligent și bine educat, a făcut parte din primul grup de bursieri români care au studiat in străinătate, la Viena şi apoi la Paris, de unde s-a întors, în 1831, cu o temeinică pregătire în domeniul mineralogiei şi geologiei.

Pe 25 mai 1827, în timp ce se afla în Franţa, a primit un brevet de invenţie pentru „condeiul portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, strămoşul stiloului de astăzi, pe care îl folosea pentru a copia cărțile și tratatele necesare studiului de la ceilalți colegi, pentru că nu avea suficienți bani pentru a și le cumpăra.

Către sfârşitul anului 1831, când Petrache Poenaru s-a întors în Ţara Românească, autoritățile pregăteau deschiderea şcolilor naţionale în capitalele de judeţe, la scurt timp, a fost numit inspector al şcolilor şi profesor de fizică şi geometrie la Colegiul Sf. Sava, iar în septembrie 1832 a devenit director al Eforiei şcolilor.

Tânărul dascăl a participat la întocmirea Regulamentului şcolilor şi la organizarea învăţământului orăşenesc (în 1832) şi al celui sătesc (în 1838), încercând să convingă autorităţile vremii de necesitatea instruirii copiilor de țărani.

Pentru învăţământul rural, Poenaru a gândit un conţinut diferit de cel al şcolilor urbane, profilul fiind asigurat printr-o materie specifică: lucrarea pământului şi economia casei.

În cei zece ani în care s-a ocupat direct de educația în mediul rural, Petrache Poenaru a asigurat pregătirea unui număr de aproximativ 2.000 de învăţători, organizarea revizoratelor şcolare, elaborarea „tabelelor lancasteriene” (după care se făcea predarea în clasă), reuşind să pună piatra de temelie a unor mici şcoli în satele românești.

Dascălul s-a căsătorit în 1846 cu Caliope, fiica paharnicului Constantin Hrisoscoleu, devenind astfel proprietarul moșiei Bordei, o suprafață de 80 de hectare care a intrat, în 1875, în proprietatea lui Constantin Lecca, fiul pictorului Lecca. Cei doi soți au avut două fiice, Elena și Smaranda.

În acest timp, Poenaru și-a continuat activitatea la catedră, la Colegiul Sf. Sava, a publicat manual de geometrie şi un altul de algebră, a elaborat Vocabularul francezo-românesc, un dicționar foarte folosit în epocă, a înființat o bibliotecă cu 10.000 de volume, un muzeu şi o tipografie și, împreună cu alţi profesori, s-a ocupat de apariţia unei gazete numită “Muzeul Naţional”. O altă publicație editată de Poenaru, săptămânalul „Învăţătorul satului”, a fost distribuită în mediul rural și conținea o serie de sfaturi etice şi practice pentru ţărani.

În timpul Revoluţiei din 1848, profesorul a devenit membru al Comisiei pentru dezrobirea ţiganilor, dar după înăbușirea mișcării revoluționare, autoritățile l-au atacat dur, acuzându-l că instituțiile pe care le-a condus „au pregătit ideile revoluţionare între români”.

Mai târziu, în calitate de efor, Petrache a participat la elaborarea Legii pentru instrucţiunea publică din 1864 și doi ani mai târziu a fost unul din iniţiatorii și mai târziu preşedintele Societăţii pentru învăţătura poporului român.

În 1870, spre sfârşitul vieţii, a devenit membru al Academiei Române. Profesorul Petrache Poenaru a murit pe 2 octombrie 1875, la vârsta de 76 de ani, la București.

$$$

 ,, ‒ Bună ziua, babă Leană!

‒ Ia, mănânc un pic de slană.

‒ Mătuşico, bre, eşti surdă?

‒ Nu doar slană, ci şi urdă.

‒ Câţi ani ai, cât ai etatea?

‒ O duc greu cu sănătatea.

‒ Ai trecut de nouăzeci?

‒ Mi-am făcut şi loc de veci.

‒ Te-ai grijit, te-ai spovedit?

‒ Mă dor şalele cumplit.

‒ Mergi la doctor, iei pastile?

‒ Cât vrea Domnul să-mi dea zile.

‒ Mai ai vin în damigeană?

‒ Îi fac moşului pomană.

‒ Babă Leano,-ţi place ţuica?

‒ Să trăieşti, mâncate-ar muica!

‒ Păsări ai, niscai găini?

‒ Am vecinii buni, blajini.

‒ Te-ntreb iar, mata eşti surdă?

‒ Am şi-o ciorbă de leurdă.

‒ Ţii mâncarea-n frigider?

‒ Cu oţet şi cu piper.

‒ Babo, îţi baţi joc de mine?

‒ De, nepoate, cât o ţine!..."

           (George Budoi)

$$$

 ADRIAN MANIU

n. 6 febr. 1891, Bucuresti - m. 20 apr. 1968, Bucuresti.

Poet, prozator, dramaturg, eseist si traducator.

Fiul juristului si prof. de drept comercial, la Univ. din Bucuresti, Grigore Maniu, originar din Lugoj; bunicul patern, Vasile Maniu, fruntas al vietii culturale si politice ardelene, continuator al traditiei "luminilor", istoric si membru al Acad. Romane. 

Mama, Maria (n. Calinescu), descinde dintr-o veche familie de boieri olteni, cu stramosi atestati pe vremea lui Matei Basarab, inrudita si cu Bratasestii; fire artista, cultiva in mediul familial dragostea de muzica, arte plastice, poezie; toti cei cinci copii au deosebite aptitudini intelectuale si artistice, iar doi se vor consacra artei: MANIU si sora lui, Rodica, pictorita de notorietate intre cele doua razboaie mondiale. 

Copilaria, in mediu citadin, cu scurte vacante in mijlocul unei naturi patriarhale, la mosia Soparlita, pe malul Oltetului. Scoala primara la Bucuresti, unde e inscris apoi la Liceul "Gheorghe Lazar"; mutat din clasa a IV-a la Liceul "Matei Basarab", coleg aici cu Serban Bascovici si avandu-i prof. pe N. Coculescu, I. Nadejde, Th. D. Sperantia, C. Banu. Debuteaza, elev, in rev. liceului. Rasaritul (1906); dupa bacalaureat (1910), se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene (1910-1913, cand isi ia licenta). 

Adevaratul debut, in timpul studentiei, la rev. Insula (1912), semnand Adrian Gr. Maniu poemul in proza Primavara dulce. In acelasi an, debut editorial cu voi. de poeme in proza Figurile de ceara. intinse lecturi, nesistematice, il apropie mai cu seama de Baudelaire, Villiers de l Isle Adam, Aloysius Bertrand (din care si traduce), dar stagiul simbolist e repede depasit in directia unor deschideri spre modernism. 

Voluntar in razboiul balcanic (vara 1913), incheie campania cu gradul de plutonier de rezerva, reformat din motive de boala. In 1914, calatorie in Franta. Colab. la Noua revista romana, Cronica (lui Arghezi si Galaction, cu care impartaseste ideile urnanitare si pacifiste), atras de ideile socialiste, probabil prin intermediul lui N. D. Cocea, cu care va candida pe lista "independent-populara" la alegerile de dupa razboi, fara succes. 

Face campania din 1916-1918, voluntar pe front, in 1918, reintra in viata literara: reprezinta prima sa piesa, Fata din dafin (in colab. cu Scarlat Froda); editeaza (tot cu Froda) rev. Urzica (mai-iul. 1918, 7 nr.); redactor la Dimineata, colaboreaza la Chemarea, Fapta, Socialismul, Hiena; publica voi. Din paliarul cu otrava (1919). 

În 1920, se stabileste la Cluj, functionar la Banca Agricola si redactor la ziarul Vointa; prietenie cu L. Blaga, Cezar Petrescu, Gib Mihaescu, cu care fondeaza rev. Gandirea, unde publica ciclul de poeme Razboiul si o parte din poeziile ce vor intra in sumarul voi. Langa pamant (1924). 

Pana in 1930, intense preocupari teatrale: adapteaza Motanul incaltat (dupa Gozzi), scrie Mesterul (1922), Rodia de aur (in colab. cu Al. O. Teodoreanu, 1923), Dinu Paturica (adaptare dupa Ciocoii lui N. Filimon, in colab. cu I. Pillat, 1924), Tinerete fara batranete (1925), Lupii de arama (1929; jucata cu succes de Maria Ventura, in regia lui V. I. Popa si cu muzica de S. Dragoi); regizor la Nationalul din Craiova (1926-1927). 

Revenit la Bucuresti, reintra in presa, redactor la Dimineata (din 1931), colab. la Rampa, Adevarul literar si artistic, Viata literara, Universul literar, Boabe de grau, Revista Fundatiilor Regale, Muzica si poezie s. a. Inspector general in Ministerul Artelor (1928-1946); directorul programului vorbit, la Radiodifuziunea romana (1930-1933), consilier literar la Fundatia Regala pentru Literatura si Arta (din 1932). 

Ales membru coresp. al Acad. (1932). Publica voi. de poezie Drumul spre stele (1930), Cartea tarii (1934), Cantece de dragoste si moarte (1935) si ed. definitiva de Versuri (1938). in acelasi an. Premiul national pentru poezie. A mai editat culegeri de proza poematica si fantastica: Jupanul care facea aur (1930), Focurile primaverii si flacari de toamna (1935). 

Dupa 1946, trece printr-o perioada extrem de grea, traind dintr-o istovitoare munca de traducator (Balade populare ruse, 1954; Basme de Puskin, 1953; Cantecul Niebelungilor, 1958 s. a.), bolnav. intors la opera sa, in 1965: Cantece tacute si Versuri in proza, remanieri nu intotdeauna inspirate ale unor texte vechi. 

Îsi revizuieste intreaga creatie lirica, putin timp inainte de moarte: Scrieri, I-II, 1968. A fost si un patrunzator critic de arta, atras in egala masura de formele moderne ca si de arta veche si populara romaneasca, din structurile careia se hraneste propria sa viziune lirica. Premiul "M. Emines-cu" al Acad. (1965).

$$$

 AGNODICE

Agnodice este o figură legendară în istoria medicinei, considerată în mod tradițional prima femeie moașă sau medic din Atena antică. Povestea ei, care își are originea în autorul roman Gaius Julius Hyginus din Fabulae , a fost menționată pe scară largă în discuțiile despre rolurile de gen în profesiile medicale. Deși există puține dovezi istorice care să susțină existența ei, povestea lui Agnodice a influențat narațiunile despre luptele și realizările femeilor în medicină.

Povestea lui Agnodice și pregătirea ei medicală

Conform Fabulae , Agnodice a trăit în Atena antică într-o perioadă în care femeilor le era interzis să practice medicina. Nedescurajată de aceste restricții, s-a deghizat în bărbat, tunzându-și părul scurt și adoptând ținute bărbătești pentru a studia medicina sub îndrumarea renumitului medic Herophilus din Alexandria.

Herofil a fost o figură semnificativă în istoria medicală timpurie, în special în domeniile anatomiei și ginecologiei. Sub îndrumarea sa, Agnodice a dobândit cunoștințe medicale vaste, pregătindu-se să servească femeile din Atena care erau reticente în a apela la medici bărbați.

„Legenda lui Agnodice (greacă: Ἀγνοδῐκη) oferă o privire fascinantă asupra provocărilor istorice cu care s-au confruntat femeile în medicină.”

La întoarcerea la Atena, Agnodice și-a continuat înșelăciunea, prezentându-se drept medic bărbat. Reputația ei pentru tratarea cu succes a pacientelor a crescut rapid, deoarece femeile, având încredere în ea, i-au căutat expertiza fără teamă sau ezitare.

Cererea pentru serviciile ei a stârnit curând suspiciuni în rândul medicilor, care au acuzat-o că își seduce pacienții. Această acuzație a dus la arestarea și judecarea ei în fața Areopagului, tribunalul suprem din Atena.

Proces și repercusiuni juridice

În timpul procesului, Agnodice s-a confruntat cu acuzații grave de încălcare a legii ateniene practicând medicina ca femeie. Într-un gest dramatic cunoscut sub numele de anasyrma , ea și-a ridicat tunica, dezvăluindu-și adevăratul sex. Această dezvăluire a șocat instanța, deoarece nu numai că a infirmat acuzațiile de seducție, dar a scos în evidență și restricțiile bazate pe gen din medicină.

Legislatorii atenieni au fost inițial înclinați să o pedepsească pe Agnodice pentru practicarea ilegală a medicinei. Cu toate acestea, un grup de femei ateniene influente pe care le tratase i-a luat apărarea. Acestea au susținut că practica ei medicală fusese esențială în salvarea de vieți omenești și îmbunătățirea bunăstării femeilor care altfel ar fi suferit din cauza restricțiilor impuse practicienilor de sex feminin.

În cele din urmă, susținerea femeilor a dus la o schimbare semnificativă în legislația ateniană. Autoritățile au abrogat interdicția impusă femeilor medic, permițându-le să practice medicina în mod legal. Această schimbare juridică a marcat un moment crucial în istoria incluziunii de gen în medicină, deși măsura în care a avut un impact de durată asupra practicii medicale din Atena rămâne un subiect de dezbatere.

Chestiunea istoricității lui Agnodice

În ciuda naturii convingătoare a poveștii sale, cercetătorii moderni se întreabă dacă Agnodice a fost o figură istorică reală. Problema principală este lipsa dovezilor care să o coroboreze în afara Fabulae ale lui Hyginus . Niciun text medical grecesc sau roman nu o menționează pe Agnodice și nici nu există dovezi arheologice sau epigrafice care să susțină existența ei.

Având în vedere că Fabulae este în mare parte o colecție de mituri și povești fictive, mulți istorici consideră povestea lui Agnodice mai degrabă simbolică decât factuală.

Un punct major de dispută este afirmația lui Hyginus conform căreia nu existau moașe ( obstetrice ) în Atena înainte de Agnodice. Această afirmație este foarte puțin probabilă, deoarece sursele istorice și literare indică faptul că moașele existau în Grecia antică cu mult înainte de secolul al IV-lea î.Hr. Rolurile moașelor au fost bine documentate, cu referințe în opere de Hipocrate , Platon și Aristofan.

În plus, afirmația că Herofil a instruit-o pe Agnodice ridică, de asemenea, semne de întrebare. Herofil a trăit la sfârșitul secolului al IV-lea - începutul secolului al III-lea î.Hr. și și-a desfășurat studiile medicale în Alexandria, nu în Atena. Dacă Agnodice ar fi fost cu adevărat eleva lui, ar fi trebuit să călătorească în Egipt pentru educația sa, lucru care nu este menționat în legendă.

Simbolism și paralele culturale

Mulți cercetători susțin că povestea lui Agnodice urmează un model mitologic comun, mai degrabă decât să reflecte o realitate istorică. Actul unei femei care se deghizează în bărbat pentru a intra într-o profesie interzisă apare în numeroase narațiuni antice.

În mitologia greacă, Procris se deghiza în bărbat pentru a câștiga încrederea lui Cephalus, în timp ce în relatările istorice, războinicele precum amazoanele adoptau roluri masculine în luptă. Actul lui Agnodice de a-și ridica tunica este, de asemenea, un motiv recurent în tradițiile greco-romane, apărând în mituri precum cel al femeilor liciene care își ridică fustele în relatarea lui Plutarh despre eroul Bellerophon .

O paralelă deosebit de notabilă se găsește în legenda Sfintei Eugenia, o martiră creștină timpurie care, la fel ca Agnodice, s-a deghizat în bărbat pentru a practica medicina. Ambele povești implică teme de înșelăciune, bariere de gen, acuzații de seducție și, în cele din urmă, dezvăluirea adevăratei identități. Acest lucru sugerează că povestea lui Agnodice ar fi putut fi o poveste didactică care ilustrează teme mai largi de gen și acces profesional, mai degrabă decât o relatare istorică a unui individ real.

„Deși lipsa dovezilor care să coroboreze acest lucru face puțin probabil ca Agnodice să fi fost o figură istorică reală, povestea ei rămâne o influență în conturarea discuțiilor despre rolurile de gen în practica medicală.”

Influența lui Agnodice asupra femeilor în medicină

Indiferent de autenticitatea sa istorică, povestea lui Agnodice a avut o influență profundă asupra discursului din jurul femeilor în medicină.

În perioadele Renașterii și Iluminismului, când dezbaterile privind rolul femeilor în practica medicală s-au intensificat, povestea ei a fost frecvent invocată ca precedent pentru femeile medic și moașe.

În secolul al XVII-lea, Elizabeth Cellier, o faimoasă moașă engleză cunoscută sub numele de „moașa papistă”, s-a comparat cu Agnodice atunci când a pledat pentru recunoașterea profesională a moașelor.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, când bărbații dominau din ce în ce mai mult obstetrica, Agnodice a fost folosită atât ca argument pro, cât și împotriva implicării femeilor în medicină.

Unii reformatori au citat povestea ei ca dovadă că femeile au contribuit din punct de vedere istoric la medicină și ar trebui să li se permită să continue să facă acest lucru.

Alții, precum Augustus Kinsley Gardner în 1851, au respins legenda, susținând că moașele nu făcuseră progrese sub conducerea femeilor și folosind Agnodice ca exemplu al motivului pentru care bărbații ar trebui să controleze domeniul.

„Povestea lui Agnodice simbolizează luptele și triumfurile femeilor care au căutat să practice medicina în ciuda restricțiilor sociale.”

În vremuri mai recente, Agnodice a fost recunoscută ca o icoană feministă. Povestea ei este adesea menționată în discuțiile despre discriminarea de gen în medicină, servind ca simbol al perseverenței femeilor în depășirea barierelor profesionale. Indiferent dacă a fost sau nu o persoană reală, moștenirea ei continuă să inspire dezbateri despre egalitatea de gen în asistența medicală.

$$$

 ANNA ALMA-TADEMA

Anna Alma-Tadema (1867–1943) nu este un nume cunoscut. Până în prezent, nu a existat nicio expoziție dedicată, nicio carte și mai puțin de câteva articole despre ea. Acolo unde viața și opera sa au fost luate în considerare de scriitori și cercetători, această analiză a avut loc frecvent în cadrul unei analize mai ample și mult mai generoase a tatălui ei, faimosul pictor victorian Sir Lawrence Alma-Tadema (1836–1912).

Recent însă, fotografiile ei au început să apară în expoziții din Marea Britanie și SUA. Acest lucru contribuie la demontarea ideii că Anna Alma-Tadema este interesantă doar în contextul a ceea ce ne poate dezvălui despre un membru masculin notabil al familiei. Într-adevăr, studiile anterioare au sugerat că Anna a fost întreruptă de moartea tatălui ei, după care se presupune că a încetat să picteze.

De fapt, nu numai că a continuat să picteze și să-și expună lucrările mult timp după această dată, dar i s-a încredințat și o comandă importantă: să creeze o înregistrare pictată a Conferinței de Pace de la Paris din 1919, după sfârșitul Primului Război Mondial.

Departe de a fi o artistă minoră care a cochetat cu pictura doar datorită tatălui ei, Anna pare să fi fost dedicată urmăririi unei cariere în arta plastică, după cum o demonstrează vasta sa carieră expozițională în Regatul Unit (inclusiv participarea la paisprezece expoziții anuale ale Academiei Regale între 1885 și 1928) și la nivel internațional, unde lucrările sale au fost văzute în timpul vieții sale în Europa, Statele Unite și Noua Zeelandă.

În prezent, principalul obstacol în calea stabilirii amplorii carierei și producției sale este numărul limitat de opere de artă care au ajuns în colecții publice sau au fost văzute la licitații publice.

Născută la Bruxelles pe 16 mai 1867, Anna s-a mutat la Londra în 1870 împreună cu tatăl ei, sora mai mare Laurence (1865–1940) și mătușa paternă Artje, după moartea mamei sale.

În 1871, tatăl ei s-a recăsătorit, iar Laura Theresa Epps (1852–1909) a devenit tânăra mamă vitregă a surorilor Alma-Tadema. Grupul format din L (Lawrence, Laura și Laurence) și Anna a locuit inițial la Townshend House din Londra. În octombrie 1874, clădirea a fost avariată substanțial de explozia barjei de pe canalul Regent's Park – cu toate acestea, familia a scăpat nevătămată.

În ciuda acestui incident dramatic și a tragediei pierderii mamei lor la o vârstă atât de fragedă, cele două surori par să fi avut o copilărie fericită. Anecdotele lui Laurence din biografia unchiului ei vitreg, poetul și scriitorul Edmund Gosse, oferă scurte perspective asupra începuturilor ei și ale Annei și asupra relației jucăușe cu noii membri ai familiei lor extinse.

De exemplu, în 1876, când părinții lor călătoreau în străinătate, cele două fete au venit să locuiască cu familia Gosse. Seara, unchiul lor vitreg se juca de-a v-ați ascunselea cu nepoatele sale, oferindu-le fetelor oportunitatea de a se mișca prin casă într-un mod care nu le era permis în propria casă, din cauza diverselor comori delicate pe care le adăpostea.

Asta nu înseamnă că locuința lor familială era rece și liniștită. Părinții lor organizau petreceri săptămânale care atrăgeau artiști, muzicieni și alte celebrități. Amintirile participanților atestă includerea și participarea lui Laurence și a Annei la aceste festivități, care le-ar fi permis celor două surori să se amestece printre vedetele societății victoriene încă de la o vârstă fragedă.

Valoarea acestor conexiuni sociale pentru practica artistică ulterioară a Annei este vizibilă în portretul celebrului pianist (și mai târziu prim-ministru al Poloniei) Ignacy Jan Paderewski (1891).

Artistul prerafaelit și prietenul familiei, Edward Burne-Jones, avea să servească chiar drept sponsor pentru naturalizarea Annei ca cetățean britanic în 1897.

Deși Laurence a fost inițial îndrăgostit de scenă și mai târziu a devenit un poet, scriitor și traducător remarcabil, Anna a fost rapid atrasă de o carieră artistică. Având în vedere că atât tatăl, cât și mama ei vitregă erau artiști, iar casa era plină de picturi și gravuri, acest lucru nu este probabil în întregime surprinzător.

O scrisoare din Arhiva Galeriei Naționale din 1882 indică aprobarea unei cereri din partea Laurei ca Anna și ea să primească un permis de admitere pentru a studia în galerie, demonstrând sprijinul Laurei pentru interesele și talentul fiicei sale vitrege adolescente.

La scurt timp după aceea, se pare că Anna a început să picteze cu seriozitate, producând o natură moartă suficient de potrivită în 1883 (Muzeul Ashmolean). În ciuda caracterului oarecum amatoricesc al tabloului, Anna a perseverat cu acest gen pentru a obține rapid recunoașterea criticilor.

O pictură intitulată Sfârșitul sezonului (acum pierdută), care înfățișează un teanc de invitații înfipte într-un dosar, a fost expusă la Institutul de Arte Frumoase din Glasgow în februarie 1885. Glasgow Herald a descris-o ca fiind „o lucrare excelentă, cu mai multă dibăcie în desenul dezordinii sale fericite de litere decât pare la prima vedere... sugerând tot felul de posibilități romantice - dragoste și flirt și durere de inimă și bucurie - în funcție de tinerețea și puterea imaginativă a vizitatorului. Domnișoara Alma-Tadema a făcut un început bun”.

Alte lucrări expuse în 1885 includ „Biblioteca” (1884, Muzeul de Design Cooper Hewitt Smithsonian, New York) la Institutul Regal al Pictorilor în Acuarelă în aprilie, „Loja” la Galeria Grosvenor în mai (acum pierdută) și „ Interiorul Camerei de Aur, Casa Townshend, Londra” (cca. 1883, Muzeul de Artă Nelson-Atkins, Kansas City) la Academia Regală în iunie.

Aici putem vedea ochiul magistral al Annei pentru detalii minuțioase și priceperea sa la acuarelă – imagini cu atât mai incredibile, având în vedere că le-a realizat înainte de vârsta de 18 ani.

În recenzia sa despre expoziția Academiei Regale, criticul de la The Times a scris: „Mulți pictori cunoscuți împodobesc peretele alăturat, dar niciunul dintre ei nu depășește opera unei novice – și a unei novice foarte tinere – domnișoara Anna Alma Tadema... Măiestria cu care a redat fiecare detaliu al pereților, cortinei, ornamentelor și mobilierului este cu adevărat uimitoare, chiar dacă numai ca exemplu de talent ereditar dezvoltat brusc. Vom privi cu mult interes lucrările viitoare ale aceleiași mâini.”

Această pictură este unul dintre numeroasele studii pe care Anna le-a făcut despre Casa Townshend – posibil produse ca amintiri înainte de plecarea familiei spre noua lor casă de pe Grove End Road în St John's Wood, Londra.

Interesul ei pentru acest tip de subiect a continuat însă, așa cum reiese din producția lucrărilor „The Porter's Lodge” de la adresa 17, Grove End Road și „The Garden Studio” . Aceste imagini arată că interesul ei pentru studiile de interior s-a extins dincolo de capacitatea lor comemorativă, în timp ce imagini precum „Drawing Room”, 1A Holland Park demonstrează o implicare în interioare dincolo de spațiul familial și reiterează conexiunile sale sociale prin intermediul acestei reprezentări a casei bogat ornamentate a familiei Ionides-Coronio.

Galeria și Muzeul de Artă Russell-Cotes

Criticii au lăudat pictura pentru „puterea sa extraordinară de a reda cele mai mici detalii într-un mod imitativ, păstrând în același timp trăsăturile generale de lumină și umbră care au fost caracteristice tuturor lucrărilor expuse până acum de acest tânăr artist”.

Academia Regală de Arte

La scurt timp au urmat premii. În 1889 a câștigat o medalie de argint la Expoziția de la Paris pentru acuarela sa „Salonul de desen, Casa Townshend” , iar o altă medalie a fost acordată în 1893 la Expoziția Mondială Columbiană din Chicago pentru autoportretul său în ulei.

Anna este inclusă în pamfletul lui Helen Blackburn intitulat „ Unii susținători ai mișcării pentru dreptul de vot al femeilor” (1897), care documenta „bărbații și femeile proeminenți care au promovat mișcarea în diverse ocazii publice”, demonstrând că era într-adevăr o femeie „proeminentă” în societatea victoriană.

În octombrie 1909, după moartea Laurei, Lawrence i-a scris directorului Galeriei Naționale pentru a lasa moștenire administratorilor Galeriei Tate „o mică pictură circulară în ulei pe panou” din colecția regretatei sale soții, intitulată „ Clopoței albaștri ai Scoției” , plus „o lucrare mai importantă a fiicei mele” din propria sa colecție, intitulată „Recolta leneșului” . Din păcate, ambele tablouri au fost respinse pentru admiterea în colecție, la fel ca și o lucrare a Laurei însăși, oferită de sora ei, Ellen Gosse.

Categoriile tematice în care a fost plasată opera Annei de-a lungul carierei sale și postumele sugerează o multitudine de imagini ulterioare care așteaptă redescoperirea și aprecierea publicului.

În 1894, mătușa ei vitregă, Ellen, a descris-o ca pe cineva care „se distinsese în ultimii ani prin numeroase studii în acuarelă extrem de finisate ale clădirilor și interioarelor caselor, precum și prin mai multe portrete delicat desenate, executate în creion și cretă”.

Deși mai multe picturi interioare au supraviețuit, referința la studii multiple ale clădirilor și desene cu portrete este susținută în prezent doar de exemple foarte limitate (vezi, de exemplu, Capela Colegiului Eton ).

Identificarea ei ca pictoriță peisagistă în mai multe dicționare de artiști sugerează, de asemenea, posibilitatea existenței unui număr semnificativ de tablouri de acest fel în colecții private care așteaptă o reconsiderare – o mostră din acestea putând fi văzută în arhiva recent digitalizată a Bibliotecii Witt.

Este posibil să găsim mai multe tablouri ale acestei artiste belgio-britanice în Statele Unite. Se pare că lucrările sale au făcut o impresie semnificativă asupra publicului american în urma expoziției sale de la Chicago din 1893 și a Expoziției Louisiana Purchase din Missouri din 1904.

Un scriitor american a susținut în 1918 că „Marea Britanie a dat artei nume celebre printre femei precum Catherine Read, Angelica Kauffmann , Anna Alma-Tadema și Eleanor Brickdale ”.

Prezența Annei în acest grup select face aluzie la o faimă uitată, dar care poate fi restabilită.

Surse:

J. Barrow, Lawrence Alma-Tadema , Phaidon, 2001

Susie Beckham, „Recuperarea Annei Alma-Tadema (1867–1943)” în British Art Journal , vol. 22, nr. 3, 2021–2022