$$$

 „OMUL ESTE MĂSURA TUTUROR LUCRURILOR” - ORIGINEA EXPRESIEI

„Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există precum există și a celor care nu există precum nu există” – este forma completă a celebrului aforism aparținând filosofului grec Protagoras, exprimând o concepție despre un fel de a fi în lume.

Protagoras (486 î.Hr. – 411 î.Hr.) este unul dintre gânditorii presocratici, renumit, la vremea sa, ca profesor de retorică și dezbatere, unul dintre cei mai importanți sofiști, așa cum îl considera, de exemplu, Platon, și un agnostic, susținător al concepției că spiritul uman nu poate să acceadă la absolut, că este imposibil de tranșat dezbaterea referitoare la existența sau nonexistența lui Dumnezeu, de vreme ce nu se poate aduce nicio dovadă definitivă într-un sens sau altul.

În antichitate, sofii (din grecescul „sophisma” – „înțelepciune”), considerați „specialiști în a ști”, erau excepționali oratori, rolul lor fiind acela de a-și convinge auditoriul în legătură cu ideile pe care le exprimau și susțineau public.

În sens larg, sofismul este un raționament corect din punct de vedere formal, dar fals în privința conținutului, o „armă” redutabilă a oratorilor, în timpurile vechi, astăzi utilizată, mai degrabă, pentru inducerea premeditată în eroare a interlocutorului, prin apelul la echivoc și ambiguitate.

Despre viața lui Protagoras din Abdera (Grecia), informațiile sunt contradictorii, iar din scrierile sale s-au păstrat doar câteva fragmente. Indirect, din operele altor filosofi antici, se știe că Protagoras este autorul unor lucrări precum: „Despre starea primordială a lucrurilor”, „Despre faptele greșite ale oamenilor”, „Despre luptă”, „Despre zei”, „Arta controversei” etc., iar Platon îi consacră Dialogul Protagoras.

„Omul este măsura tuturor lucrurilor” (în greacă, „Pantón, métron anthrópos”) este adagiul care, de-a lungul timpului, a provocat nenumărate interpretări. Sextus Empiricus, de pildă, filosof sceptic și medic, din secolul I, considera că Protagoras vrea să spună că „omul este criteriul (kriterion)” pentru toate celelalte lucruri care există și că, printr-o astfel de formulare, introduce ideea de relativism, în sensul că opiniile sunt diferite în funcție de percepția și modul de gândire al fiecăruia și că nu există un adevăr universal valabil.

Platon, în Dialogul „Theaetetus”, consacrat științei, este primul care încearcă interpretarea afirmației „Omul este măsura tuturor lucrurilor” din perspectiva unei gândiri riguros logice, subliniind faptul că omul este cel care creează diferențele, prin felul ficaruia de a percepe, de a înțelege, de a cunoaște realitatea.

În epocile următoare, inclusiv în cea modernă, dictonul lui Protagoras, expresie a unei concepții antopocentrice despre lume, a fost interpretat în diverse moduri, în funcție de curentele de gândire, de convingerile individuale, de tipul de societate și de cultură.

La modul general, afirmația „Omul este măsura tuturor lucrurilor” așază ființa umană în centrul Universului, toate celelalte manifestări ale realității aparținând unui plan secund. Mai mult, din punctul de vedere al lui Protagoras, fiecare om este creatorul lumii sale, în funcție de capacitatea sa de gândire, de cunoaștere, în funcție de valorile în care crede și de faptele lui. Prin urmare, lumea însăși este într-o continuă prefacere, nu numai prin natura sa, ci și prin prisma percepțiilor subiective, determinate de cultură, sensibilitate, vârstă, sănătate, experiență, convingeri fiecăruia. Câți oameni, atâtea reprezentări ale lumii.

O astfel de concepție este în consonanță și cu celebra axiomă a lui Heraclit – Panta rhei („Totul curge”) – adică nimic nu rămâne neschimbat în devenirea individuală și a lumii, cât și cu îndemnul socratic „Cunoaște-te pe tine însuți!” (în latină: Nosce te ipsum!, în greacă: Gnothi seauton!), o invitație la cunoașterea de sine, la înțelegerea propriei măsuri, la căutarea valorii și a adevărului în propria conștiință.

Aplicații contemporane și relevanța filosofică: În contextul actual, expresia Omul este măsura tuturor lucrurilor rămâne un subiect de reflecție profundă în diverse domenii precum etica, psihologia și educația. Acest principiu ne invită să reflectăm asupra rolului percepției individuale în înțelegerea lumii și asupra importanței responsabilității personale în judecățile noastre.

Dezbateri moderne și critici: Discuțiile contemporane în jurul acestei idei evidențiază tensiunea dintre subiectivism și obiectivism, provocându-ne să găsim un echilibru între perspectivele personale și realitățile universale. Aceasta subliniază necesitatea unei abordări critice și reflexive în procesul de cunoaștere.

Educație și dezvoltare personală: Abordarea conceptelor exprimate de Protagoras, autorul acestei expresii, în educația modernă poate încuraja gândirea critică și autocunoașterea. Reflectând la cum omul este măsura tuturor lucrurilor, putem dezvolta o mai bună înțelegere a propriei noastre perspective și a lumii înconjurătoare.

$$$

 GEORGE BERNARD SHAW

George Bernard Shaw (născut pe 26 iulie 1856, Dublin, Irlanda — decedat pe 2 noiembrie 1950, Ayot St. Lawrence, Hertfordshire, Anglia) a fost un dramaturg irlandez specializat în comedie, critic literar și propagandist socialist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1925.

Viața timpurie și începuturile carierei

George Bernard Shaw a fost al treilea și cel mai mic copil (și singurul fiu) al lui George Carr Shaw și Lucinda Elizabeth Gurly Shaw. Teoretic, făcea parte din „ascendența” protestantă — aristocrația funciară irlandeză — însă tatăl său, lipsit de spirit practic, a fost mai întâi funcționar public cu un post sinecură, apoi un negustor de cereale lipsit de succes, astfel că Shaw a crescut într-o atmosferă de sărăcie decentă, pe care el o considera mai umilitoare decât sărăcia în sine. La început, Shaw a fost educat de unchiul său, un cleric, dar a respins școlile pe care le-a urmat ulterior; la 16 ani, lucra deja într-un birou de agenție funciară.

Sub influența mamei sale și prin vizitele la Galeria Națională a Irlandei, Shaw a dezvoltat o vastă cunoaștere a muzicii, artei și literaturii. În 1872, mama sa a părăsit familia și s-a mutat la Londra cu cele două fiice, urmându-l pe profesorul său de muzică, George John Vandeleur Lee, care locuise împreună cu familia Shaw începând din 1866. În 1876, Shaw a decis să devină scriitor și s-a alăturat mamei și surorii mai mari în Londra (cealaltă soră murise). În anii 20, Shaw a trăit în continuu înfrânt și sărac, trăind dintr-o liră pe săptămână trimisă de tatăl său și din veniturile mamei ca profesoară de muzică. Petrecea după-amiezile în sala de lectură a British Museum, scriind romane și citind ce nu învățase la școală, iar serile învățând la conferințe și dezbateri ale intelectualității londoneze de clasă medie.

Ficțiunea sa a eșuat complet. Romanul semiautobiografic și sugestiv intitulat Immaturity (1879; publicat abia în 1930) a fost respins de toți editorii londonezi. Următoarele patru romane au avut aceeași soartă, la fel ca și majoritatea articolelor sale, timp de un deceniu. Primele sale scrieri i-au adus mai puțin de 10 șilingi pe an. Un fragment publicat postum ca An Unfinished Novel în 1958 (scris între 1887–1888) a fost ultimul eșec în proză.

Activism, jurnalism și primele piese

Deși nu a reușit ca romancier în anii 1880, Shaw s-a descoperit pe sine în această perioadă. A devenit vegetarian, socialist, un orator impresionant, polemist și, timid, dramaturg. A fost motorul din spatele proaspăt înființatei Fabian Society (1884), un grup socialist de clasă medie care urmărea transformarea societății engleze nu prin revoluție, ci prin influențarea treptată a vieții intelectuale și politice. Shaw s-a implicat activ în toate activitățile organizației, cel mai vizibil ca editor al volumului Fabian Essays in Socialism (1889), un text clasic al socialismului britanic, contribuind și el cu două secțiuni.

În 1885, criticul dramatic William Archer i-a oferit lui Shaw un post stabil ca jurnalist. A scris cronici literare pentru Pall Mall Gazette (1885–88), critici de artă pentru The World (1886–89) și articole muzicale pline de spirit pentru The Star și The World. Cunoștințele sale muzicale, mai ales despre operă, combinate cu talentul său digresiv, au făcut ca multe dintre articolele sale să rămână de actualitate. Adevărata lui afirmare a venit ca critic de teatru la Saturday Review (1895–98), unde și-a folosit inteligența și umorul pentru a ataca artificialitățile scenei victoriene. În paralel, a început să scrie propriile piese.

Primele piese

Când Shaw a început să scrie pentru scena engleză, cei mai cunoscuți dramaturgi erau A.W. Pinero și H.A. Jones, care încercau să aducă realismul în dramaturgie, dar nu reușeau să se desprindă de clișeele romantice. Introducerea pieselor lui Ibsen în jurul anului 1890 a deschis calea pentru o nouă seriozitate pe scenă. Shaw a adaptat o comedie eșuată, Widowers’ Houses, într-o piesă de inspirație ibseniană despre scandalul chiriilor din mahalalele Londrei (jucată în 1892). În această piesă, focusul nu este pe drama romantică, ci pe răul social, și totul este tratat cu ironie, nu cu patos.

Aceeași abordare se regăsește în Mrs. Warren’s Profession (scrisă în 1893, jucată abia în 1902), despre prostituția organizată și ipocriziile societății. Aceste piese, pe care Shaw le numea „neplăcute”, aveau scopul de a forța spectatorul să confrunte adevăruri incomode. Le-a urmat cu patru piese „plăcute”, reunite în volumul Plays Pleasant and Unpleasant (1898). Arms and the Man (1894) ironizează idealurile romantice despre dragoste și război, Candida (1897) tratează alegerea unei femei între un soț devotat și un poet visător, iar You Never Can Tell (1899) explorează conflictul între pasiune și rațiune.

Afirmarea internațională

Piesa Man and Superman (1905) conține faimoasa scenă onirică Don Juan in Hell și dezvoltă filosofia lui Shaw despre „forța vitală” — un principiu evolutiv al umanității. În piesă, Jack Tanner fuge de căsătoria cu Ann Whitefield, doar pentru a descoperi că ea este însăși întruchiparea acelei forțe vitale prin puterea de a da naștere.

Reputația sa pe continentul european s-a consolidat rapid, dar în Anglia, a fost apreciat abia după piesa John Bull’s Other Island (1904), prezentată inclusiv regelui Edward al VII-lea. Au urmat capodopere precum Major Barbara (1905), The Doctor’s Dilemma (1906), Androcles and the Lion (1912) și, desigur, Pygmalion (1913) — una dintre cele mai populare comedii ale tuturor timpurilor, transformată ulterior în musicalul My Fair Lady.

După Primul Război Mondial

Primul Război Mondial a fost un moment de cotitură. Shaw a publicat pamfletul Common Sense About the War, criticând atât Aliații, cât și Germania. În Heartbreak House (1920), a expus falimentul spiritual al elitei britanice prebelice. A urmat seria de piese filozofice Back to Methuselah (1922).

Inspirat de canonizarea Ioanei d’Arc în 1920, a scris piesa Saint Joan (1923), în care o prezintă pe eroină ca pe o mistică practică, o sfântă eretică și un geniu inspirat. Piesa i-a adus Premiul Nobel pentru Literatură în 1925 (pe care l-a refuzat).

Ultimii ani

După 1930, Shaw a scris mai puțin pentru scenă, preferând eseuri și discursuri politice. A revenit cu piesa The Apple Cart (1929), o comedie politică futuristă. Ultimele sale piese includ Geneva (1938), In Good King Charles’s Golden Days (1939), Farfetched Fables (1950), și Why She Would Not (1956).

Cunoscut pentru spiritul său obraznic și apariția sa carismatică (figură slabă, barbă stufoasă, baston elegant), Shaw a fost o figură publică inconfundabilă. După moartea soției sale în 1943, s-a retras definitiv la reședința sa din Ayot St. Lawrence, unde a murit în 1950.

Moștenire

George Bernard Shaw nu a fost doar cel mai mare dramaturg comic al timpului său, ci și unul dintre cei mai importanți autori dramatice din limba engleză de după secolul al XVII-lea. Prin dezvoltarea unei dramaturgii bazate pe pasiune morală și conflict intelectual, prin revigorarea comediei de moravuri și explorarea simbolismului teatral, Shaw a influențat profund teatrul modern. A fost un vizionar, un polemist redutabil, un critic muzical remarcabil și unul dintre cei mai prolifici epistolieri din literatură. Inteligența sa critică a modelat gândirea politică, economică și socială a mai multor generații.

$$$

 VIAȚA REGINEI VICTORIA

Victoria, născută Alexandrina Victoria (24.05.1819, palatul Kensington, Londra, Anglia – 22.01.1901, Osborne, în apropiere de Cowes, insula Wight). Regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiei (1876-1901). A fost ultima reprezentantă a casei de Hanovra şi şi-a împrumutat numele unei epoci, cea victoriană. În timpul domniei sale monarhia engleză şi-a asumat caracterul ceremonial modern. Împreună cu soţul ei, prinţul consort Albert de Saxa-Coburg-Gotha, a avut nouă copii, prin ale căror căsnicii a avut descendenţi în multe dintre familiile regale din Europa.

Victoria a învăţat prima dată despre viitorul său rol în timpul unei lecţii de istorie, pe când avea zece ani. Aproape patru decenii mai târziu, guvernanta Victoriei îşi aducea aminte că viitoarea regină a reacţionat faţă de ce descoperise declarând „Voi fi bună”. Această combinaţie de sinceritate şi egocentrism a marcat-o pe Victoria ca un copil al epocii care îi va purta numele.

Regina însă a respins importante valori şi mişcări victoriene. Deşi ura perioada de sarcină şi naşterea, detesta nou-născuţii şi se simţea stânjenită în prezenţa copiilor, Victoria a domnit într-o societate care idealiza maternitatea şi familia. Nu o interesau chestiunile sociale, dar sec. XIX a fost o perioadă de reforme în Marea Britanie. S-a opus schimbării tehnologice chiar pe măsură ce inovaţiile mecanice şi tehnologice remodelau chipul civilizaţiei europene. Fapt chiar mai semnificativ, Victoria a fost o regină hotărâtă să ţină frâiele puterii politice, însă, fară să vrea şi fară a băga de seamă, a prezidat transformarea rolului politic al suveranului într-unul ceremonial şi astfel a asigurat dăinuirea monarhiei engleze. Când a devenit regină, rolul politic al coroanei nu era în nici un caz unul clar, cum nu era clară nici măcar perenitatea tronului britanic însuşi. Când ea a murit, iar fiul ei, Eduard VII, şi-a mutat reşedinţa de la Marlborough House la palatul Buckingham, schimbarea a fost una de însemnătate mai curând socială decât politică, fiindcă nu existau îndoieli privind continuitatea monarhiei. Aceasta a fost moştenirea îndelungatei sale domnii.

regina Victoria tanara

Descendenţa şi primii ani ai vieţii

În 1817, la moartea prinţesei Charlotte, fiica prinţului regent (ulterior George IV), nici unul dintre cei 15 copii ai lui George III nu avea un urmaş legitim. În consecinţă, în 1818, trei dintre fiii acestuia, ducii de Clarence, Kent şi Cambridge, s-au căsătorit, pentru a asigura succesiunea dinastică. Câştigătorul cursei pentru a da naştere următorului monarh britanic a fost Eduard, ducele de Kent, al patrulea fiu al regelui George III. Unicul său copil a fost botezat Alexandrina Victoria. După moartea lui şi ascensiunea la tron a lui George IV în 1820, Victoria a devenit a treia în linia succesiunii dinastice, după ducele de York (m. 1827) şi ducele de Clarence (devenit ulterior Wîlliam IV), ai căror copii au murit în fragedă pruncie.

Victoria, conform spuselor ei, a fost „crescută cu deosebită simplitate”, îndeosebi la palatul Kensington, unde persoanele cele mai apropiate ei, în afară de ducesa de Kent, mama sa, de origine germană, erau sora sa vitregă, Feodore, şi guvernanta (ulterior baroneasă) Louise Lehzen, din Coburg. O figură paternă importantă pentru prinţesa orfană a fost unchiul ei Leopold, fratele mamei sale, care locuia la Claremont, în apropiere de Esher, Surrey, până ce a devenit rege al Belgiei în 1831.

Copilăria Victoriei a fost marcată de uneltirile consilierului ducesei de Kent, Sir John Conroy. Având deplin control asupra obedientei ducese, Conroy spera să o domine şi pe viitoarea regină a Marii Britanii. Convinsă de Conroy că ducii regali, „unchii cei răi”, constituiau o ameninţare la adresa fiicei ei, ducesa a căutat să o educe pe Victoria conform „sistemului Kensington”, prin care ea şi Conroy au izolat-o sistematic pe fată de contemporanii şi familia tatălui ei. Conroy plănuia astfel să o facă pe prinţesă dependentă de el şi uşor manevrabilă.

Încăpăţânată şi sprijinită de Lezhen, ea a supravieţuit sistemului Kensington. Când a urcat pe tron în 1837, a făcut-o singură. Acţiunile mamei sale au înstrăinat-o pe Victoria şi au învăţat-o pe viitoarea regină valoarea precauţiei în prieteniile ei. În plus, memoria pătrunzătoare a împiedicat-o să ierte prea curând.

regina Victoria pictura

Ascensiunea la tron

În primele ore ale zilei de 20 iunie 1837, Victoria a primit o vizită din partea arhiepiscopului de Canterbury şi a lordului şambelan, aflând astfel de moartea lui William IV, al treilea fiu al lui George III. Mai târziu în acea dimineaţă, Consiliul Privat al Majestăţii Sale a fost impresionat de siguranţa graţioasă vădită de conduita noii regine. Era mică de înălţime, avea o ţinută distinsă şi o încântătoare voce cristalină, pe care a păstrat-o de-a lungul vieţii. Ascensiunea la tron a unei tinere femei era privită cu o simpatie izvorâtă din romantism. însă din cauza legii salice din regatul de Hanovra, care împiedica succesiunea pe linie feminină, coroanele Marii Britanii şi Hanovrei s-au separat, cea din urmă revenindu-i celui mai în vârstă dintre fraţii lui William IV, Ernest, nepopularul duce de Cumberland.

Regina, care nu avusese niciodată până atunci propria ei cameră, şi-a exilat mama într-un grup de apartamente îndepărtat când s-au mutat în palatul Buckingham. Conroy a fost forţat să se pensioneze. Doar Louise Lehzen, de care Victoria era încă ataşată, i-a rămas aproape reginei. Chiar şi iubitul ei unchi Leopold a fost avertizat cu politeţe să nu abordeze subiectul politicii engleze. „Singură” în sfârşit, îşi savura nou-găsita libertate. „Victoria”, scria vărul ei, prinţul Albert, cu care mai târziu s-a căsătorit, „se zvoneşte că ar fi incredibil de încăpăţânată şi că îndărătnicia ei acerbă ar fi în război continuu cu natura ei binevoitoare; găseşte încântare în ceremoniile de curte, în normele de etichetă şi formalităţile banale… Se spune că nu apreciază câtuşi de puţin natura şi că îi face plăcere să stea trează noaptea şi să doarmă până târziu ziua.”

A fost, la o privire retrospectivă, „cea mai puţin raţională şi satisfăcătoare perioadă a întregii ei vieţi”, însă în acele momente a fost captivantă şi plăcută, în mare parte datorită prieteniei cu tente romantice cu lordul Melbourne, prim-ministrul ei. Melbourne a avut o influenţă crucială, şi în multe privinţe nefericită, asupra Victoriei. Om rafinat şi sofisticat, el a cultivat în noua regină încrederea în sine şi entuziasmul faţă de rolul său, dar totodată a încurajat-o să ignore sau să minimizeze problemele sociale şi să atribuie toate nemulţumirile şi tulburările sociale activităţii unui mic grup de agitatori. De asemenea, datorită lui Melboume, Victoria a devenit o susţinătoare înfocată a partidului Whig.

Partizanatul politic al Victoriei, periculos din punct de vedere constituţional, a contribuit la izbucnirea primelor două crize din domnia ei, ambele petrecute în 1839. Afacerea Hastings a început când lady Flora Hastings, o domnişoară de onoare care avea legături cu partidul Tory, a fost obligată de Victoria să se supună unei examinări medicale din cauza bănuielii că ar fi fost însărcinată. Clevetirile, care au început când s-a constatat că regina se înşelase, au devenit mai dăunătoare pentru reputaţia reginei când, spre sfârşitul anului, lady Flora a murit din cauza unei boli nediagnosticate de doctorul care o examinase. Entuziasmul populaţiei faţă de încoronare (28 iunie 1838) s-a risipit cu repeziciune.

Între cele două faze ale cazului Hastings a survenit şi „criza dormitorului”. Când Melboume a demisionat, în mai 1839, Sir Robert Peel, liderul conservatorilor, a condiţionat preluarea funcţiei de prim-ministru de înlăturarea de la curte a doamnelor de onoare care erau soţii ale celor din partidul Whig. Regina, nu fără încurajări din partea lui Melboume, a refuzat pe un ton poruncitor. „Regina Angliei nu se va supune unor asemenea şarlatanii”, a spus ea. Prin urmare, Peel a refuzat să preia funcţia guvenamentală, pe care Melbourne şi-a reluat-o, însă fără deosebit aplomb. „Eram foarte tânără pe atunci”, scria regina cu mult timp după aceea, „şi poate aş acţiona altfel dacă totul s-ar petrece din nou.”

Monarhia albertină

Nunta Victoriei cu prinţul Albert a servit drept scenă pentru manifestări de partizanat politic: foarte puţini membri ai partidului Tory au fost invitaţi şi ei înşişi au respins cererea Victoriei ca lui Albert să-i fle acordate rang şi întâietate inferioare doar celor deţinute de ea. Victoria a răspuns violent: „Monştri! Voi cei din partidul Tory veţi fi pedepsiţi. Răzbunare! Răzbunare!” Căsătoria cu Albert a atenuat însă entuziasmul reginei faţă de Melbourne şi de partidul Whig. Ea a recunoscut mulţi ani mai târziu, în privinţa lui Melbourne, că „Albert crede că toată strădania mea a devenit până la urmă oarecum absurdă”. Albert a deplasat astfel simpatiile politice ale Victoriei, devenind, de asemenea, figura şi influenţa dominantă în viaţa ei. Curând a ajuns să depindă de el pentru orice şi nici măcar „nu alegea o rochie sau o bonetă până ce el nu-şi dădea acordul”. Victoria nu mai conducea singură.

regina Victoria si sotul ei, printul Albert

Mariajul cu Albert

Atrasă de înfăţişarea plăcută a lui Albert şi încurajată de unchiul ei Leopold, Victoria l-a cerut pe vărul ei în căsătorie pe 15 octombrie 1839, la doar cinci zile după ce acesta sosise la Windsor într-o vizită la curtea engleză. Ea a descris impresia pe care i-o făcuse în jurnalul pe care l-a ţinut pe parcursul vieţii: „Albert e într-adevăr foarte fermecător şi din cale-afară de chipeş… un chip frumos, lat în umeri şi cu un mijloc subţire; inima mea a început într-adevăr să bată”. S-au căsătorit pe 10 februarie 1840, regina fiind îmbrăcată integral în veşminte produse în manufacturile britanice.

Copiii au urmat curând. Victoria, prinţesa moştenitoare, s-a născut în 1840; în 1858 s-a căsătorit cu prinţul moştenitor al Prusiei şi ulterior a devenit mama kaiserului Wilhelm II. Prinţul de Wales (mai târziu Eduard VII) s-a născut în 1841. Apoi au urmat prinţesa Alice, ulterior mare ducesă de Hesse, în 1843; prinţul Alfred, devenit duce de Edinburgh şi duce de Saxa-Coburg-Gotha, în 1844; prinţesa Elena (prinţesă de Schleswig-Holstein), în 1846; prinţesa Louise (ducesă de Argyll), în 1848; prinţul Arthur (duce de Connaught), în 1850; prinţul Leopold (duce de Albany), în 1853, şi prinţesa Beatrice (prinţesă de Battenberg), în 1857. Primul nepot al reginei s-a născut în 1859, iar primul ei strănepot, în 1879. La moartea ei lăsa în urmă 37 de strănepoţi.

Victoria nu şi-a pierdut niciodată pasiunea pentru Albert: „Fără el, toate lucrurile îşi pierd farmecul”. În ciuda conflictelor produse de temperamentul incontrolabil al reginei şi de crizele ei recurente de depresie, care de obicei se petreceau în timpul sarcinii şi al lăuziei, cei doi au avut un mariaj fericit. Victoria însă nu s-a împăcat niciodată cu perioadele de graviditate care îi însoţeau fericirea casnică – „aspectul mohorât al căsătoriei”, cum îi spunea ea. Ea îi explica fiicei sale celei mai mari în 1858: „Ceea ce îmi spui despre mândria de a da viaţă unui suflet nemuritor este foarte frumos, draga mea, dar eu recunosc că nu pot să îmi asum acel rol; îmi pare că suntem mai degrabă ca nişte vaci sau ca nişte căţei în asemenea momente; când sărmana noastră natură devine atât de animalică şi de puţin încântătoare”.

La începutul căsniciei, regina a insistat ca soţul ei să nu se implice în guvernarea ţării. După o perioadă de şase luni, la îndemnurile repetate ale lui Melbourne, prinţului i s-a permis să înceapă să citească rapoartele oficiale, apoi să fie prezent la întâlnirile reginei cu miniştrii ei. Concesiile au devenit o rutină şi, în timpul primei ei sarcini, prinţul a primit o „cheie pentru

cutiile secrete”. Pe măsură ce o sarcină nedorită era urmată de alta şi Victoria devenea tot mai dependentă de soţul său, Albert şi-a asumat un rol politic de şi mai mare anvergură. În 1845, Charles Greville, observator al chestiunilor regale, putea să scrie: „este evident că, deşi ea deţine titlul, el este de fapt cel care exercită funcţiile suveranului. El este regele din toate punctele de vedere”. Victoria, odinioară atât de entuziasmată de rolul ei, a ajuns să conchidă că „noi, femeile, nu suntem făcute să conducem”.

Regina Victoria, printul Albert si copiii lor

Relaţiile cu Peel

Prinţul a iniţiat el însuşi negocieri cu Peel pentru un compromis în privinţa chestiunii dormitorului, după ce guvernul lui Melbourne a fost învins în alegerile generale din 1841. Prima întrevedere a reginei cu Peel a decurs bine, fiind uşurată de sfatul dat de Melbourne succesorului său: „Regina nu este îngâmfată – este conştientă că există multe lucruri pe care nu le poate înţelege şi îi place ca acestea să i se explice în mod elementar, nu pe larg şi în detaliu, ci scurt şi clar”.

Dacă, aşa cum a notat odată lady Lyon, „exista o «venă de fier» care parcurgea caracterul extraordinar al reginei”, fierul putea fi îndoit. Victoria a fost capabilă să-şi revizuiască opiniile şi să-şi reevalueze aprecierile. Frământările autentice ale lui Peel în vara lui 1842 – când a avut loc o tentativă de asasinat asupra reginei -, împreună cu afinitatea dintre prinţ şi noul prim-ministru, l-au tranformat imediat pe „omul rece şi ciudat” din impresiile mai vechi ale reginei într-un „mare om de stat, un om care se gândeşte doar puţin la propriul său partid şi niciodată la el însuşi”. Lordul Aberdeen, ministrul de externe, a devenit, de asemenea, un mare favorit. „Ne-am simţit în siguranţă împreună cu cei doi”, i-a spus ea regelui Leopold.

Plecarea posesivei Louise Lehzen în Germania în 1842 a însemnat victoria lui Albert în lupta dintre cei doi pentru loialitatea Victoriei şi pentru putere în familia regală. El a devenit practic secretarul privat al reginei – conform propriilor lui spuse, „ministrul ei permanent”. Ca rezultat al sârguinţei lui Albert şi al refuzului său de a accepta obstacolele pe care miniştrii le aruncau în calea sa, administrarea proprietăţilor reginei a fost raţionalizată şi veniturile ei au crescut.

Un semn vizibil al puterii şi influenţei prinţului a fost construirea reşedinţelor regale de la Osborne, de pe insula Wight, şi a castelului Balmoral din Scoţia. Albert, care a învăţat-o pe odinioară petrecăreaţa Victoria să dispreţuiască Londra, a jucat un rol central în achiziţionarea ambelor proprietăţi, precum şi în proiectarea caselor pe care el şi Victoria le-au construit între 1845 şi 1855. Deşi Victoria a descris Osborne drept „insula-casă” şi se retrăgea acolo frecvent, era totuşi mai fericită la Balmoral. Cuplul regal şi familia aveau posibilitatea să trăiască acolo „cu cea mai mare simplitate şi tihnă”, scria Greville. Regina a ajuns să aibă o stimă mai mare pentru muntenii Scoţiei decât pentru toţi ceilalţi supuşi ai ei. Îi plăcea viaţa simplă din ţinutul muntos, aşa cum avea să dezvăluie jurnalul său publicat; şi-a folosit cât mai bine puţinul sânge scoţian care îi curgea în vene. De asemenea, atât timp cât predicile erau suficient de scurte, a ajuns să prefere forma scoţiană de serviciu religios. „Ştii”, avea să-i spună prim-ministrului William Ewart Gladstone, „nu mă dau în vânt după episcopalism”. A găsit alinare în predicile reverendului Norman Macleod şi era încântată de vorbirea simplă a lui John Brown, servitorul provenit din munţii Scoţiei care îl însoţea pe Albert la vânătoare şi care apoi a devenit servitorul ei personal.

Retragerea cuplului regal în Scoţia şi pe insula Wight a stat mărturie pentru un nou tip de monarhie britanică. În dorinţa lor de izolare şi intimitate, Albert şi Victoria au adoptat un mod de viaţă care îl oglindea pe cel al supuşilor din clasa de mijloc, ce-i drept, la o scară mai mare. Cu toate că Albert era interesat de probleme intelectuale şi ştiinţifice, gusturile Victoriei erau mai apropiate de cele ale majorităţii supuşilor săi. Aprecia romanele lui Charles Dickens şi patrona circul şi expoziţiile de figuri de ceară. Totuşi, Victoria şi Albert se deosebeau de mulţi reprezentanţi ai clasei de mijloc prin preferinţa lor comună pentru nud în pictură şi sculptură. Victoria nu era persoana pudică pe care mulţi o prezentau astfel. Nu era nicio adeptă a respectării duminicii ca zi de odihnă: „Nu sunt deloc o admiratoare sau susţinătoare a duminicilor noastre foarte anoste”.

Faptul că Victoriei îi plăcea să intre în contact cu pătura de jos a scoţienilor din Balmoral nu prea i-a ridicat nivelul de conştiinţă socială. Deşi, în 1846, ea şi Albert au sprijinit respingerea Legii cerealelor (legislaţie protecţionistă care menţinea în mod artificial preţul cerealelor britanice la cote ridicate), pentru a alina suferinţele unei Irlande lovite de foamete, ei erau mult mai interesaţi şi implicaţi în proiectele de construcţii de la Osborne şi în politica externă decât în tragedia din Irlanda.

În plus, Victoria a sprijinit în totalitate politica guvernamentală de represiune împotriva mişcării cartiste (care pleda pentru reforme sociale şi politice profunde) şi credea că muncitorii din regatul ei sunt mulţumiţi şi loiali. În 1848, jubilând după eşecul ultimei mari demonstraţii cartiste în Londra, regina scria: „Loialitatea marii majorităţi a oamenilor a fost remarcabilă şi indignarea lor faţă de asemenea indivizi ticăloşi şi neruşinaţi care le-au deranjat liniştea – imensă”.

Consecinţele revoluţiilor de pe continent au determinat-o să concluzioneze: „Revoluţiile sunt întotdeauna dăunătoare pentru ţară şi cauză a unor nenorociri inexprimabile pentru popor. Supunerea faţă de legi şi faţă de suveran este supunere faţă de o putere superioară, instituită divin pentru binele poporului, nu al suveranului, care are în mod egal datorii şi obligaţii.”

Pentru regină şi pentru prinţul consort apogeul domniei a fost anul 1851, odată cu deschiderea Marii Expoziţii. Albert s-a cufundat în planurile de organizare ale expoziţiei internaţionale de comerţ care a devenit un simbol al epocii victoriene. Găzduită în minunea arhitecturală numită Crystal Palace, o clădire splendidă, înălţată în stilul unei sere în Hyde Park, Marea Expoziţie a etalat bogăţia şi realizările tehnologice ale Marii Britanii înaintea unei lumi înmărmurite de uimire. Succesul Marii Expoziţii i-a întărit Victoriei credinţa în geniul soţului său. „Mă simt mândră când mă gândesc la ce a conceput minunata minte a iubitului meu Albert.” Profiturile obţinute în urma Marii Expoziţii au finanţat ceea ce avea să devină complexul de colegii şi muzee din South Kensington.

Albert a fost considerat cel care a învăţat-o pe Victoria importanţa de a rămâne deasupra luptelor partinice. Cu siguranţă, el a simţit pericolul în susţinerea făţişă a reginei pentru partidul Whig înainte de căsătoria lor, întrevăzând cu mai multă luciditate decât Victoria delicatul simţ al echilibrului necesar unui monarh constituţional. Pe de altă parte, propriile acţiuni ale lui Albert, cum ar fi apariţia în Camera Comunelor în timpul discursului lui Peel din prima zi a dezbaterilor privind Legea cerealelor (şi astfel exprimarea deschisă şi partizană a sprijinului său pentru Peel), i-au relevat simpatiile politice. Gladstone remarca în 1846 că: „Prinţul este deosebit de conservator în politicile sale şi influenţa asupra reginei este absolută; prin el a devenit atât de ataşată de ideile conservatoare încât cu greu mai poate accepta ideea de a avea membri ai partidului advers ca miniştri”.

Asemenea reginei, Albert credea că suveranul trebuie să joace un rol important şi activ în politica britanică. Situaţia politică flexibilă din timpul vieţii prinţului făcea ca un astfel de rol activ să pară posibil. După respingerea Legii cerealelor (1846) a existat o perioadă – care a luat sfârşit abia la alegerile din 1868 – când politica britanică a fost predispusă spre alianţe temporare între facţiuni din cadrul partidelor dominante, nici una din

$$$

 NECROPOLA URIAȘILOR DE LA ARGEDAVA

Descoperire de exceptie in tara noastra, tainuita de catre serviciile secrete. Una dintre cele mai uimitoare descoperiri din Romania este necropola de uriasi de la Argedava-Popesti-Novaci, dar si cea mai tainuita. Este vorba despre scheletele roz a 80 de uriasi. Se presupune ca acestea au capatat această culoare ca urmare a iradierii. Ele au o lungime de cinci metri. Despre aceasta descoperire s-a vorbit in anul 2003, la un congres stiintific. Lumea stiintifica pare a nu fi interesata de o descoperire de exceptie care s-a facut pe teritoriul Romaniei. Aceeasi tacere o pastreaza si oamenii de stiinta din SUA cu privire la descoperirea a 32 de schelete cu o lungime de aproape trei metri. Descoperirea a fost facuta in anul 1947, in Valea Mortii din Desertul Colorado, unde exista un complex de pesteri care se intinde pe o suprafata de 180 de mile. Alaturi de aceste schelete umane au fost descoperite ramasite ale unor specii de dinozauri, tigri preistorici, elefanti imperiali. In Romania au mai fost descoperite schelete de uriasi la Cetateni, sub manastirea Negru Voda, la Scaieni si in Pantelimon, langa Bucuresti, si la Polovragi, in mai multe etape de sapaturi, finalizate pana in 1994 . Din pacate, aceste situri arheologice nu au fost cercetate. In anul 1974, in Muntii Apuseni, langa cariera de calcar de la Ardeu a fost descoperit un craniu cu dimensiuni foarte mari. Minerii care au descoperit craniul sustin ca avea dimensiunile unui bostan. Maria Gimbutis este un reputat arheolog american care s-a aratat interesata de descoperirile facute in Romania.

In una dintre lucrarile sale, ea sustine ca acum 7000 de ani, peste civilizatia sedentara a venit din estul Europei o populatie de uriasi numita civilizatia kurganelor. Uriasii erau razboinici, buni metalurgi, constructori. Ei au adus plugul metalic pe care, ulterior, populatia sedentara l-a preluat in efectuarea lucrarilor agricole. Uriasii au fost asimilati de masa de autohtoni de pe teritoriul tarii noastre. Pomeniti de toate mitologiile lu­mii, uriasii au fost una dintre cele patru rase de umanoizi de pe Pamant. Exista multe zvonuri ca ar fi fost gasite morminte ale unor asemenea fiinte, dar nu a existat nici un om care sa fi spus ca le-a va­zut cu ochii lui. Cei interesati de subiect au mers pe ur­me­le u­riasilor si au ga­sit un om care a participat la sapatu­rile arheolo­gice de la Ar­gedava, judetul Giurgiu. Ionita Florea (80 de ani) a vazut scheletele gigantilor. Iar arheologii ne-au explicat, de fapt, despre ce e vorba. “Aici era Nucetul. Parintii mei spuneau ca in aceste locuri stateau uriasii. Ei le spu­neau jidovi, (citeste si Legenda Jidovilor Uriasi) ca asa ii numeau aici pe uriasi. Credeam ca sunt povesti, dar am avut ocazia sa vad un schelet”, spu­ne Ionita Florea, in varsta de 80 de ani, din comuna Popesti, judetul Giurgiu. Despre ce e vorba? In nordul acestei localitati a fost descoperita, in anul 1926, o cetate dacica, iesita din comun prin marime. Cel care a facut sapaturi aici a fost arheologul Vasile Parvan, care era convins ca a gasit prima capitala a lui Burebista. S-au efectuat sapaturi in mai multe randuri, pana aproape de anul 2000. S-a dovedit in timp ca a fost, intr-adevar, prima cetate de scaun a lui Burebista, care a unificat apoi toate triburile dacilor si a devenit un rege ce stapanea aproape jumatate din Eu­ropa. Ceea ce a frapat la Argedava sunt informatiile conform carora in timpul sapaturilor arheologice s-ar fi descoerit scheletele a 80 de uriasi, adica umanoizi inalti de aproximativ 4 metri. Acest lucru s-ar fi intamplat prin 1946-1954. Informatii despre schelete de uriasi descoperite pe teritoriul Romaniei au mai existat. Dar pana acum nu s-a gasit nici o persoana care sa declare ca le-a vazut.

“Eu am inceput sa sap aici in 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tanar, si m-am dus pentru ca ne dadeau 400.000 de lei pe zi. Puteam sa cumpăr cu ei doar un kilogram de malai. Era saracie la acea vreme. Odata, dupa ce am sapat la o adâncime de patru metri, am gasit o glavă (craniu – n.r.) foarte mare, cam de vreo doua sau trei ori cat al unui om. Le-am spus arheologilor. Seful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat aca­sa pe noi, satenii, si au sapat doar ei. Oasele le-au pus intr-un camion cu prelata. Unde le-au dus, nu stiu. Am sapat asa timp de trei ani si am mai gasit uriasi. Sa zic asa, aveau vreo patru metri lungime. Cand gaseam oasele, arheologii ne trimiteau acasa, sa nu vedem noi ce e acolo. Dar noi vedeam, ca nu eram orbi. Ei uite asa am dezgropat uriasi cu mana mea in 1950″, a spus Ionita Florea.

La Argedava s-au mai gasit si calendare solare asemanatoare cu cele de la Sarmizegetusa, dar care au disparut, cu tot cu oasele de uriasi, nu se stie unde.

$$$

 TIMOTEI CIPARIU

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a apărut în secolul al XVIII-lea în Transilvania, o regiune multireligioasă, multietnică (încorporată în Imperiul Habsburgic la mijlocul secolului al XVII-lea, astăzi parte a României din anul 1918). Este o biserică catolică răsăriteană care folosește ritul liturgic bizantin și are astăzi peste 150.000 de adepți. Biserica Greco-Catolică din Transilvania a avut un rol important în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin accentuarea caracterului latin al limbii române.

Istoria acestei biserici este strâns legată de micul oraș Blaj, centrul său religios și cultural, sediul Arhiepiscopiei Alba Iuliei și Făgărașului din 1737.

Faima acestui loc istoric și spiritual se datorează, în primul rând, școlilor și profesorilor eminenți. În 1754, aici s-a deschis prima școală publică din Transilvania cu predare în limba română și au fost tipărite primele manuale românești.

Având un statut moral și pedagogic ireproșabil, preoții-învățători blăjeni erau modele demne de urmat pentru elevii săraci de la țară. Cel mai remarcabil dintre ei a fost Timotei Cipariu (1805-1887), lingvist, istoric, pedagog. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române din București și este considerat a fi „părintele filologiei românești”.

Născut într-o familie de țărani dintr-un sat de lângă Blaj, Timotei Cipariu a devenit o personalitate marcantă, depășindu-și condiția socială prin muncă asiduă și studiu intens. El a demonstrat tuturor că dragostea pentru cunoaștere i-a fost suficientă pentru a deveni unul dintre cei mai mari savanți ai vremurilor sale, în ciuda faptului că nu a studiat la faimoasele universități din Budapesta sau Viena.

Munca și activitatea lui Cipariu este impresionantă. A avut contribuții semnificative în diferite ramuri ale științei, de la lingvistică și filologie la istorie, teologie, jurnalism, cultură și politică. A scris studii de lingvistică și istorie românească, având ca scop demonstrarea drepturilor istorice ale poporului român și a originii sale romane. A propus folosirea cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine non-latină.

A fost unul dintre pionierii jurnalismului românesc din Transilvania. A înființat și a editat mai multe periodice, dintre care amintim: Organul luminărei, primul ziar românesc scris cu alfabet latin (1847) și Archivu pentru filologie și istorie, prima revistă românească de filologie (1867).

Cipariu a fost unul dintre membrii fondatori, prim-vicepreședintele (1861-1866) și președintele (1877-1887) ASTREI - Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, asociație culturală înființată în 1861, care a avut un rol important în emanciparea culturală a românilor din Transilvania. De asemenea, a fost membru al Societății Germane de Studii Orientale din Leipzig.

Pentru a completa acest portret, trebuie menționate contribuțiile sale în domeniul literaturii române: poezie, memorii, oratorie sau corespondență și istorie, teorie și critică literară.

Dar dincolo de realizările sale, cu adevărat uimitoare a fost venerația lui pentru cărți și biblioteci. Era proprietarul uneia dintre cele mai valoroase biblioteci private din Transilvania. A fost și un lingvist extraordinar; a învățat singur 14 limbi străine, printre care: greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză și maghiară.

La vârsta de 14 ani, putea recita operele lui Vergiliu și Ovidiu în latină, iar la 16 ani, știa pe de rost Iliada și Odiseea în greacă veche. În jurul său s-a creat o aură de legendă; în epocă, se povestea cum s-a întors la Blaj pe jos, după o călătorie la Constantinopol, calul său extenuat cărând saci plini cu cărți rare.

Cercetările și lucrările sale au fost apreciate de contemporanii săi. Renumitul istoric german Theodor Mommsen l-a vizitat la Blaj; se spune că ar fi furat una dintre prețioasele tăblițe cerate romane pe care Cipariu le-a folosit pentru a dovedi că româna este o limbă latină.

Astăzi, multe școli, muzee și cercuri de lectură din Transilvania îi poartă numele. De-a lungul anilor, o întreagă națiune i-a admirat marea operă și inteligența sclipitoare.

$$$

 PERCY BYSSHE SHELLEY

Percy Bysshe Shelley a fost unul dintre cei mai proeminenți poeți romantici englezi. Viața sa personală a fost însă haotică, opiniile sale politice radicale, iar moartea sa prematură, tragică,...

Percy Bysshe Shelley a fost un scriitor și poet englez, ale cărui idei radicale i-au adus puțini admiratori în timpul vieții, în timp ce opera sa avea să fie apreciată abia mai târziu și să inspire o nouă generație de poeți și gânditori.

Unul dintre cei mai proeminenți romantici englezi, viața sa a fost marcată de crize care, împreună cu sfidarea convențiilor sociale, au influențat poezia și proza sa.

S-a născut în august 1792 într-o familie politică, tatăl său fiind Sir Timothy Shelley, membru în funcție al Parlamentului pentru Horsham, reprezentând...Whigpartid. Fiind fiul cel mare, se aștepta ca el să calce pe urmele tatălui său și să înceapă o carieră politică.

În primii ani ai vieții sale, a fost apropiat de femeile din familia sa, care l-au încurajat în studiile sale, permițându-i să demonstreze aptitudini pentru limbi străine și științe. În 1804, Shelley a urmat cursurile Colegiului Eton, o experiență pe care a detestat-o, deoarece era hărțuit, ceea ce a avut un efect permanent asupra caracterului său. Ca nonconformist, refuzul lui Shelley de a respecta ritualurile și așteptările sociale ale școlii i-a adus rapid o reputație de a fi ciudat și dificil. A continuat să fie interesat de știință și supranatural și a fost poreclit mai târziu „Shelley cel Nebun”.

Până la plecarea de la Eton, se transformase într-un adevărat savant, primul său roman intitulat „Zastrozzi” fiind publicat alături de un roman gotic cunoscut sub numele de St Irvyne. De asemenea, a scris „Poezie originală de Victor și Cazire”, pe care a compilat-o împreună cu sora sa Elizabeth, pe care le-a finalizat înainte de a se înscrie la University College, Oxford.

Odată ajuns la universitate, Shelley a continuat să-și dedice timpul experimentelor științifice și lecturii de plăcere, atât de mult încât participarea sa la cursuri a fost semnificativ sporadică.

La acea vreme, a dezvoltat o legătură strânsă cu un coleg de studiu pe nume Thomas Jefferson Hogg, rezultatul fiind opiniile politizate și atitudinile radicale ale lui Shelley, în special poziția sa anticreștină, pe care tatăl său a considerat-o periculoasă, având în vedere scena politică complexă.

Inevitabil, Shelley a contestat autoritatea cu noile sale convingeri și a trimis o poezie politică intitulată „Necesitatea ateismului” tuturor episcopilor și directorilor colegiilor din Oxford. Situația a forțat autoritățile colegiului să ia măsuri, care l-au expulzat ulterior din Oxford, alături de Hogg, care colaborase la proiect în 1811. Expulzarea sa a provocat o ruptură profundă între tată și fiu.

Între timp, Shelley a avut o relație romantică cu Harriet Westbrook, în vârstă de șaisprezece ani, cunoscută de surorile lui Shelley. După o vreme, Shelley s-a îndrăgostit de ea și a convins-o să fugă la Edinburgh, unde s-au căsătorit în august 1811, spre disperarea ambilor tați, care i-au tăiat banii pe mire și mireasă.

În lunile următoare, tânărul cuplu s-a descurcat cu resurse limitate și a început o locuință neconvențională, prin care prietenul de facultate al lui Shelley, Hogg, locuia alături de ei. În timp, a devenit evident că Hogg îi făcea avansuri lui Harriet, care a chemat-o astfel pe sora ei mai mare, Eliza, să se mute cu ei. În cele din urmă, Shelley, Harriet și Eliza au format un nou trio care l-a părăsit pe Hogg pentru a merge să locuiască în Districtul Lacurilor.

Între timp, Shelley a devenit preocupat de problema Irlandei și, în 1812, a publicat trei tratate politice care au atras atenția asupra autorităților. În cadrul acestor publicații, Shelley și-a exprimat simpatia pentru sărăcia îndurată de irlandezii aflați sub opresiune și a cerut abrogarea Actelor de Uniune, precum și emanciparea catolicilor. Drept urmare, autoritățile au fost notificate, iar ministrul de interne a devenit conștient de poziția politică din ce în ce mai radicală și provocatoare a lui Shelley.

Acum sub o intensă supraveghere din partea guvernului, familia Shelley s-a stabilit o vreme în Țara Galilor înainte de a se întoarce în Irlanda pentru a scăpa de autorități, precum și de creditori, deoarece el suferea deja de probleme grave de lichiditate.

Înapoi la Londra, Shelley a scris prima sa poezie importantă, intitulată „Regina Mab”, inspirată de dorința de a expune relele sociale care agravează opresiunea umanității. Harriet a născut și o fiică în această perioadă, însă relația ei cu Shelley s-a deteriorat pe măsură ce atenția lui s-a îndreptat în altă parte.

În mai 1814, privirea lui Shelley a căzut asupra unei tinere de șaisprezece ani pe nume Mary Godwin, fiica regretatei autoare feministe Mary Wollstonecraft și a lui William Godwin, care a fost un influent filosof politic și romancier și care o îndrumase pe Shelley.

Odată ce William Godwin a aflat intențiile lui Shelley cu fiica sa, l-a alungat din casă și i-a interzis fiicei sale să-l vadă. O astfel de reacție nu a reușit să despartă cuplul care a fugit ulterior în Europa, având-o însoțită pe sora vitregă a lui Mary, Claire.

În timp ce cei trei călătoreau prin Europa, grijile financiare ale lui Shelley erau încă nerezolvate și s-au întors în Anglia într-o situație precară. În același timp, Harriet, care fusese lăsată în urmă de Shelley, născuse un băiețel care avea să devină în cele din urmă moștenitorul averii familiei și al titlului de baronet.

Aceasta situație a pus-o pe Mary într-o situație dificilă și a dus la o perioadă de boală și depresie, agravată de pierderea fiicei sale la zece zile. În mijlocul stilului de viață boem, Shelley a început o relație romantică cu Claire, sora vitregă a lui Mary, în timp ce Mary se apropia de Hogg, care începuse să locuiască cu cei trei. În cele din urmă, Mary i-a cerut lui Claire să plece.

Shelley și Mary au rămas la Londra, unde el a lucrat la „Alastor”, o poezie lungă inspirată de Narcis și Echo. Mary a rămas însărcinată și la începutul anului următor a născut un băiețel. Această ocazie fericită nu a contribuit prea mult la ameliorarea stării mentale fragile a lui Shelley, care s-a gândit să fugă în străinătate.

Între timp, Claire se implicase cu Lordul Byronchiar în momentul în care a intrat în exil autoimpus.

Claire a aranjat apoi ca cei doi bărbați și familiile lor să se întâlnească la Geneva, lucru pe care Shelley era foarte nerăbdător să-l facă, deoarece admira foarte mult poezia lui Byron. Odată ajunși în Elveția, grupul de călători s-a transformat într-o mare societate de dezbateri, stând treji până în zori pentru a discuta despre filozofie, literatură și știință. Aici Mary avea să fie inspirată să scrie celebrul ei roman, „Frankenstein”, în timp ce Shelley continua să sufere de iluzii și atacuri de panică.

În timpul unei excursii cu barca, Shelley a găsit inspirație și a scris un „Imn al Frumuseții Intelectuale”, a cărui temă centrală se concentrează pe o putere misterioasă și inaccesibilă. Împrejurimile l-au ajutat să exploreze ideea de a venera frumusețea, mai degrabă decât o zeitate. O altă poezie care a izvorât din frumusețea naturală a împrejurimilor sale a fost „Mont Blanc”, în care juxtapune puterea muntelui în starea sa naturală brută cu puterea imaginației omului.

Din păcate, călătoria sa inspirațională la Geneva a luat sfârșit când vestea despre sarcina lui Claire cu Byron a provocat fricțiuni în cadrul grupului. La întoarcerea lor în Anglia, Harriet s-a sinucis, iar Shelley a pierdut custodia copiilor.

Câteva săptămâni mai târziu, Shelley s-a căsătorit cu Mary, iar familia s-a mutat la Marlow, în Buckinghamshire, însoțită de Claire și fiica ei, Allegra. Aranjamentul de locuit inconfortabil a cauzat inevitabil și mai multe fricțiuni, iar după nașterea unui alt copil de către Mary, Shelley a plecat la Londra alături de Claire. În această perioadă, Shelley a fost arestat pentru scurt timp, deoarece datoriile sale în creștere îl ajunseseră din urmă.

Până în 1818, Shelley se făcuse deja cunoscut într-un grup londonez care includea figuri literare precum John Keats și William Hazlitt. În acest mediu, a scris o lucrare semnificativă intitulată Laon și Cythna, care trata teme dificile și atacuri la adresa religiei, ceea ce a determinat reeditarea și republicarea acesteia pentru a face față reacțiilor negative.

Până la sfârșitul anului, el compusese ceea ce se credea a fi unul dintre cele mai bune sonete ale sale, intitulat „Ozymandias”, ca parte a unui concurs cu colegul său poet Horace Smith. Sarcina era să creeze o poezie bazată pe faraonul egiptean Ramses al II-lea. Poezia lui Shelley a coincis cu achiziționarea lui Memnon Tânăr de la Muzeul Britanic, după ce aceasta a fost îndepărtată de la locul său original de către arheologul Giovanni Battista Belzoni. Tema centrală a poemului său a fost natura tranzitorie a puterii, descriind modul în care liderii care dobândesc puterea se confruntă inevitabil cu declinul.

În anul următor, Shelley a făcut ceea ce avea să devină ultima sa călătorie, plecând în Italia cu anturajul său familial neconvențional. În timpul acestei călătorii, tragedia avea să se abate de mai multe ori, când Clara, fiica bebelușă a lui Mary și Percy, s-a îmbolnăvit și a murit la Veneția. Durerea mamei sale a copleșit-o pe Mary, care ulterior s-a înstrăinat de Shelley.

În ciuda sănătății sale precare și a numeroaselor tragedii familiale, inclusiv moartea fiului său de trei ani, Shelley a rămas în Italia și a făcut progrese semnificative în poezia sa, canalizându-și emoțiile în operele sale, inclusiv „Oda vântului de vest”, pe care a scris-o în pădurea Cascine, lângă Florența, și a fost publicată ca parte a colecției „Prometeu nelegat”.

De-a lungul momentelor de maximă succes și de maximă dificultate din viața sa, Shelley a rămas ferm în opiniile sale politice și, după ce a auzit despreMasacrul de la PeterlooÎnapoi în Anglia, a compus o poezie politică intitulată „Masca Anarhiei”.

Pentru tot restul vieții sale, Shelley a scris poezie, îndemnat atât de convingerile sale politice și sociale, cât și de tragediile personale care căutau alinare în cuvântul scris. După mai mulți ani petrecuți și muncind în diverse locuri din Italia, Shelley avea să-și cunoască sfârșitul prematur când s-a îmbarcat într-o aventură pe mare la bordul noii sale ambarcațiuni, Don Juan.

Din păcate, echipajul a fost prins de o furtună, iar Shelley și-a pierdut viața pe mare, trupul său fiind adus ulterior la țărm, rămânând doar hainele și o copie a operei „Lamia” de Keat pentru a-l identifica. Trupul său a fost incinerat pe plajă, iar cenușa a fost îngropată în Cimitirul Protestant din Roma.

Până la moartea sa, în 1822, la vârsta de doar 29 de ani, Shelley trăise o viață plină de evenimente și neortodoxă; opera sa reflecta atitudinile sale sociale și filozofice și avea să stârnească mai târziu admirația unor figuri importante, precum Gandhi și Karl Marx.

Personificare a mișcării romantice, rebeliunea lui Shelley și provocarea față de convențiile tradiționale și utilizarea vizionară a naturii au contribuit la crearea unui volum substanțial de opere care este studiat și apreciat până în ziua de azi.

$$$

 Cânt 

Magda Isanos 

Cânt ca privighetorile oarbe.

Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.

Atât de sus ne-nălțăm câteodată...

Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată. 

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu, 

așa arde sufletul meu. 

Cred în zâne, în sfinți și minuni;

prieteni, nu-mi împletiți cununi.

Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;

îi bănuiesc uneori puterea, 

însă nu știu nimic și mă-nchin smerit 

îngerului lângă mine ivit.

Fă-mă să Cânt despre oameni și suferinți, 

șoptesc cu buze reci, fierbinți, 

despre săraci, despre copii și foame...

Și-n mijlocul cereștii mele spaime, 

întrezăresc cuvinte de foc,

cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc

Apoi rămân singură. Nu știu nici eu 

de ce mi-a vorbit din stufișul aprins Dumnezeu.