$$$

 Frederick Austerlitz, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 10 mai 1899, în Omaha, Nebraska, SUA, părinţii săi fiind Fritz Austerlitz şi Ann Astaire.

A decedat pe 22 iunie 1987...

La vârsta de 6 ani s-a mutat, alături de familia sa, la New York, unde Fred și sora lui Adele au început să studieze la Alviene Master School of the Theatre and Academy of Cultural Arts.

Deşi la acea vreme era în vigoare o lege care interzice munca în rândul copiilor, cei doi frați au debutat într-un spectacol apreciat, în New Jersey, au adoptat numele de scenă „Astaire”, asatfel începând o carieră în care au fost alături timp de nu mai puţin de 27 de ani. După debut, a urmat un turneu în mai multe state din SUA, care le-a adus o apreciabilă notorietate.

În anul 1917, cei doi fraţi au început să joace în musicaluri, cele mai multe având un mare succes, iar dintre acestea pot fi menţionate comediile „Lady, Be Good!” – în 1924 – și „Funny Face” – în 1927 – ambele semnate de George și Ira Gershwin.

În anul 1932 sora lui se mărită, iar un an mai târziu şi Fred se căsătoreşte, cu Phyllis Livingston Potter, care provenea din aristocraţia din Boston, cei doi având doi copii – Fred Jr. și Ava.

Din acest moment, Fred Astaire îşi orientează cariera către film, debutul său la Hollywood înregistrându-se în anul 1933, în ”Dancing Lady”, în care a jucat şi a dansat alături de Joan Crawford, o producţie a studiourilor MGM.

În anul 1934, Fred Astaire apare în ”Flying Down to Rio”, parteneră fiindu-i dansatoarea Ginger Rogers, alături de care a realizat celebrul dans „The Carioca”.

Au urmat alte filme în care cei doi au fost parteneri, ”The Gay Divorcee” – în 1934, ”Night and Day” și ”The Continental”, film premiat cu Oscar.

Fred Astaire a adus două noutăţi în producţiile în care a jucat: a filmat întregul dans într-o singură repriză, cu dansatorii mereu în prim plan şi a introdus dansul ca pe o parte din film, replicile fiind date pe muzică, în ritm de dans.

Deşi Fred Astaire și Ginger Rogers erau foarte buni prieteni, fiecare îşi dorea să fie apreciat şi individual, astfel că în 1937, Astaire joacă în ”Damsel in Distress”, un eşec răsunător, căruia i-a urmat refacerea cuplului cu Ginger Rogers pentru producţiile ”Carefree” – în 1938 – şi „The Story of Vernon and Irene Castle” – în 1939.

După o altă perioadă în care Astaire joacă singur şi înregistrează alte eşecuri, Fred Astaire a fost distribuit în „Broadway Melody of 1940” – în 1940 – , alături de Eleanor Powell, „Second Chorus” – în 1941 – alături de Paulette Goddard, apoi a întâlnit-o pe Rita Hayworth, partenera sa favorită, alături de care apare în „You’ll Never Get Rich” – în 1942 – și „You Were Never Lovelier” – în 1946.

În această perioadă, Fred Astaire a mai apărut în „Holiday Inn” – în 1942 – alături de Virginia Dale și Bing Crosby, în „The Sky’s the Limit” – în 1943 – alături de Joan Leslie, „Yolanda and the Thief” – în 1945 – , în „Ziegfeld Follies” – 1946) – în ambele parteneră fiindu-i Lucille Bremer și în „Blue Skies” – în 1946 – alături de Joan Caulfield și Bing Crosby.

Acestea nu au reprezentat succese, Fred Astaire a început să se îndoiască de abilităţile sale cinematografice, astfel că intenţionează să se retragă, se dedică curselor de cai și inaugurează, în anul 1947, Fred Astaire Dance Studio.

Deşi a avut atât de multe partenere, cele mai mari succese le-a înregistrat alături de Ginger Rogers, alături de care a jucat, din nou, în „The Barkeleys of Broadway” – în 1949 – , producţie care a arătat cât de important a fost parteneriatul lor, pe scenă.

În anul 1954, Fred Astaire a oprit filmările la ”Daddy Long Legs”, din cauza morții soției sale, dar compozitorul coloanei muzicale a filmului și alți colegi de platou l-au convins că munca, lucrul în studio, sunt cel mai bun remediu pentru a uita de tristețe, astfel că, un an mai târziu, producţia era prezentată publicului.

Astaire lasă dansul pe plan secund, dedicându-se carierei de actor. Joacă în ”Funny Face” – 1957,”Silk Stockings” – 1957, „On the Beach” – 1959 –, în ”Finian’s Rainbow” – în 1968 – în regia lui Francis Ford Coppola, ultimul său mare musical, în care a jucat alături de Petula Clark, și în „The Towering Inferno” – 1974, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar.

În anul 1975, Fred Astaire a lansat trei albume, ”Attitude Dancing”, ”They Can’t Take These Away From Me” și ”A Couple of Song and Dance Men” la Londra, apoi a jucat în filmele ”The Amazing Dobermans” – 1976, ”The Purple Taxi” – 1977 și în două filme de televiziune ”A Family Upside Down” – în 1978 – şi ca guest star în serialul ”Battlestar Galactica” – în 1979.

În anul 1980, la 24 iunie, s-a recăsătorit cu Robyn Smith iar împreună cu Bing Crosby, George Murphy, Ginger Rogers și alți artiști a fondat Hollywood Republican Committee.

Fred Astaire a fost recompensat cu nenumărate premii şi distincţii: un Premiu Oscar Pentru Întreaga carieră – în 1949, Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor – film muzical sau comedie – în 1950 – , două Premii Emmy – în 1959 şi 1961 – , Premiul Cecil B. DeMille – în 1960, un „Glob de Aur” pentru Cel mai bun actor în rol secundar – în 1974 – pentru „The Towering Inferno”, Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar – în 1976, tot pentru „The Towering Inferno”, Premiul AFI pentru întreaga carieră – 1981 – , Capezio Dance Award – în 1987 – , Premiul Grammy pentru întreaga carieră – postum, în 1989. De asemenea, Fred Astaire a fost inclus în Grammy Hall of Fame, postum, în anii 1997, 1998, 1999, 2003, 2004 şi 2007 şi în Hall of Fame of the International Best Dressed List, American Theatre Hall of Fame și National Museum of Dance’s Mr & Mrs Cornelius Vanderbilt Whitney Hall of Fame.

Fred Astaire a plecat la Domnul la 22 iunie 1987, la vârsta de 88 de ani, ca urmare a unei pneumonii. A fost înmormântat la Oakwood Memorial Park Cemetery din Chatsworth, Los Angeles.

Fred Astaire a fost recompensat cu o stea pe Bulevardul Walk of Fame din Hollywood pentru filmele sale de succes.

Sursa: Rador

$$$

 Șt. O. Iosif, o iubire fatală. Poetul s-a stins pe 22 iunie 1913

    A fost înșelat în credințele lui, rănit, zdrobit. Crepusculul i-a fost tragic, finalul, de martir.

Născut pe 11 octombrie 1875, Ștefan Octavian Iosif a fost fiul directorului unei școli românești din Șcheii Brașovului, Ștefan, și al Paraschivei, fiica unui preot. Viitorul poet a urmat gimnaziul la Brașov, apoi liceul la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895. A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie din București, dar nu a reușit să își ia licența.

În anii următori a primit un post de copist la Ministerul de Domenii, a fost apoi corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare și al Muzeului Theodor Aman, redactor al revistei Sămănătorul și colaborator al ziarelor Adevărul, Adevărul ilustrat și Convorbiri literare.

Scurtul său destin a fost marcat nu doar de o viață literară efervescentă, de prieteniile apropiate cu marii scriitori ai Românei de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, ci și de dragostea pentru Natalia Negru, femeia care s-a căsătorit, ulterior, cu cel mai bun prieten al lui, Dimitrie Anghel.

Șt. O. Iosif și poetul Dimitrie Anghel se cunoscuseră la Paris, în 1901, unde ambii se aflau la studii. Șt. O. avea 26 de ani, iar Anghel avea 28 de ani, s-au împrietenit, dar drama poeților a fost că s-au îndrăgostit de aceeași femeie, prozatoarea Natalia Negru. Inițial, Natalia l-a ales pe Șt. O. Iosif și cei doi s-au logodit, romantic, cu inele din două fire de iarbă, pe 1 mai 1903. Tatăl ei le-a construit o casă la Tecucel, un an mai târziu s-au logodit oficial, iar în iulie 1904, s-au căsătorit.

Pe 20 august 1905, s-a născut fiica lor, Corina, dar ulterior relațiile dintre poet și frumoasa soție s-au răcit. Natalia a decis să divorțeze, apoi a plecat în Franța, împreună cu fetița. I-a scris lui Șt. O. să vină după ea, în încercarea de a-și salva căsnicia, însă acesta, orgolios, a refuzat. În schimb, a plecat la Paris, după un timp, prietenul soțului, Dimitrie Anghel.

Cei doi poeți lucraseră împreună în tot acest timp, semnaseră sub pseudonimul A. Mirea, cuplul Șt. O. Iosif – Natalia Negru chiar l-a găzduit pe D. Anghel, dar amiciția se încheiase când cel din urmă i-a destăinuit lui Iosif că e îndrăgostit de soția lui. I-a propus chiar să se dueleze, iar cel care supraviețuia să rămână cu Natalia, după cum menționează Șerban Cioculescu în volumul său, “Dimitrie Anghel, Viața și opera”. Scrisorile lui Anghel, publicate de Natalia Negru în “Helianta. Două vieți stinse”, o biografie romanțată apărută în 1921, arată pasiunea și perseverența cu care bărbatul și-a urmărit scopul, acela de a-i deveni soț:

“Cum vezi, te am cu mine, că te-am întemnițat de vie în sufletul meu, ca Meșterul Manole.

În minutul acesta, eu înlătur depărtările și răstorn clepsidra lui Cronos.

Te vreau și te am.

Te chem… și te supui! (…)”

Sedusă de temperamentalul poet, Natalia s-a căsătorit, pe 3 noiembrie 1911, cu acesta. Doi ani mai târziu, pe 21 iunie 1913, Șt. O. Iosif s-a internat la Spitalul Colțea. De pe patul de suferință, a auzit soldații români mobilizați pentru cel de-al Doilea Război Balcanic, care plecau pe front cântând marșul patriotic pe care compozitorul Alfonso Castaldi îl pusese pe note după poezia “La arme!”, versuri pe care Iosif le scrisese în acel an:

“La arme, cei de-un sânge și de-o lege!

La arme, pentru neam și pentru rege!

Când Patria ne cheamă sub drapel,

Datori sunt toți copiii ei s-alerge,

Să-l apere, să moară pentru el!”

Pe 22 iunie, poetul, care avea doar 38 de ani, a murit din cauza unei congestii cerebrale și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Convoiul lui funerar s-a intersectat cu alte batalioane de soldați care se îndreptau spre Dunăre pentru a lupta în războiul care izbucnise cu câteva zile înainte. A doua zi, un bun prieten al lui Șt. O. Iosif, criticul literar Ilarie Chendi, și-a pus capăt zilelor, urmând jurământul pe care cei doi și-l făcuseră. Au fost înmormântați cu mare jale în morminte alăturate, la Cimitirul Bellu.

După o vreme, mariajul Nataliei Negru cu Dimitrie Anghel s-a degradat și curând au început certuri violente provocate de gelozia bărbatului, care își ținea soția încuiată în casă, nu voia să o lase să meargă nicăieri singură și nici să-i permită să primească musafiri.

După un scandal pornit de la un incident minor, în timp ce se aflau în drum spre Iași, cei doi au continuat disputa acasă. În dimineața zilei de 27 octombrie 1914, Dimitrie Anghel, cuprins de remușcări, s-a împușcat în piept, după ce inițial trăsese un foc de armă care o rănise pe Natalia. Dus la un spital la Iași, poetul a murit pe 13 noiembrie 1914, din cauza unei septicemii ce fusese provocată de infectarea rănii pe care singur și-o provocase.

Doi ani mai târziu, Natalia și-a pierdut și fetița, pe Corina, care a murit pe 13 septembrie 1916, ucisă de o schijă provenită de la o bombă aruncată dintr-un zeppelin german care bombarda Bucureștiul. Văduva a supraviețuit aproape 50 de ani, s-a mutat la Tecucel, unde a continuat să scrie și să traducă și a înființat Fundația Corina și Șt. O. Iosif.

Cartea ei, „Helianta. Două vieți stinse, Mărturisiri”, publicată în 1921, reprezintă mărturia subiectivă a tragicelor evenimente din tinerețe care au dus, indirect, la moartea a doi mari poeți ai epocii, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel.

“Șt. O. Iosif rămâne nemuritor în poemele sale, cântecul de dragoste, cântecul de leagăn, bucuria iubirii, suspinele bunului răms. Calde, melancolice, turnate într-o formă simplă, impecabilă, într-o limbă pură, ele merită pe drept cuvânt epitetul clasic. Poet nu numai în scrisul său, dar și în pământeasca, omeneasca lui trecere, acest visător sfios, delicat, a fost dăruit cu tot mesajul și blestemul truverului: reverie, suferință, dragoste de natură, de soție, de copil, de prieteni. A fost înșelat în credințele lui, rănit, zdrobit. Crepusculul i-a fost tragic, finalul, de martir.

Iar amintirea lui se perpetuează în noi – ultimii care l-am cunoscut – suavă, prietenească, înduioșată”, scrie despre Șt. O. Iosif Victor Eftimiu în volumul său, “Portrete și amintiri”.

$$$

 IȘTAR 

MADALIN IONESCU

Se spune că înainte ca Biblia să fie scrisă, înainte ca Egiptul să ridice obeliscuri și piramide, înainte ca oamenii să numească stelele, o femeie strălucea pe Pământ ca o stea coborâtă printre oameni: ISHTAR. Zeiță? Comandantă? Ființă extraterestră?

    Toate miturile o numesc altfel. Dar toate o pun în centrul lumii.

    Era frumoasă — dar nu în sensul poetic. Frumusețea ei avea efect de armă. Femeile o venerau. Bărbații se temeau de ea. Regii îi ofereau tronul doar ca să nu le distrugă orașele. Dar nu era doar o amantă divină. Era războinică. A condus bătălii în numele iubirii. A coborât în Infern și s-a întors, sfidând moartea, într-un act de insubordonare cosmică.

   Cine face asta? Unii cercetători ai vechilor texte sumeriene, printre care Zecharia Sitchin, o consideră o membră a unei case regale extraterestre — din rasa celor care au creat primele tipuri de oameni pentru a-i folosi ca muncitori în minele de aur.

     Ishtar — sau Inanna, cum o numeau sumerienii — nu era un simplu „simbol”. Era o prezență fizică, reală, o ființă autoritară, iubitoare de oameni, dar și impulsivă, colerică, cu o sete profundă de sens, de putere, de creație. Avea nave. Avea „arme de teroare”. Avea un cod propriu de morală, care nu semăna cu al celor din Consiliul Zeilor.

     A iubit muritori. A născut copii. A înviat mituri. Ea a inspirat figura zeiței Venus. Ea a fost prototipul „mamei sacre” — dar și a „femeii periculoase”, care rupe inimi și cucerește imperii. Când a dispărut, n-a făcut-o în tăcere. A fost „ascunsă”.

Exilată din memoria popoarelor de către patriarhii religiilor noi — care nu mai aveau loc pentru zeițe puternice, doar pentru mame smerite.

    Se spune că ar fi inspirația secretă pentru imaginea Fecioarei Maria — dar filtrată, transformată, epurată de erotic, de forță, de război.

       Ishtar era foc. Maria — apă liniștită.

Ishtar cerea ofrande. Maria — rugăciuni. Una provoca cerul. Cealaltă îl mângâia.

     Dar dacă… Ishtar n-a murit?

Dacă ea monitorizează în continuare planeta, dincolo de orbita vizibilului? Dacă spiritul ei se întrupează periodic în femei curajoase, care luptă, iubesc, creează, conduc — și nu cer voie nimănui?

    Faptele ei cele mai spectaculoase?

Cucerirea cerului și pământului, cu aceeași pasiune. Coborârea în lumea umbrelor și înfruntarea zeului morții. Sfărâmarea codurilor masculine ale puterii. Inventarea sacrului feminin.

    Într-o lume în care se scrie istoria doar cu sânge și bărbați, Ishtar rămâne feminitatea primordială în armură de aur. Nu o scorneală.

    Nu o legendă. Ci poate… prima regină interstelară a Pământului.

    Poate că atunci când luna e plină și visele devin ciudat de vii, e doar semnul că ea… privește din nou. Articol: Mădălin Ionescu

$$$

 Acum 84 de ani! 

Din cronica războiului de 1 421 de zile!

Duminică, 22 iunie 1941. 

Prima zi de război! 

Alesandru DUTU 

• ,,Ostași!... Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna. Ostași! Vă ordon: treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miază noapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”. 

♦ Cu puţin timp înainte ca trupe terestre germane să pătrundă (la orele 4.10) pe teritoriul Uniunii Sovietice, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului român și comandant al Grupului de armate româno-german, care îi purta numele, se adresează generalului Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, și altor ofițeri români și germani (în trenul de comandament ,,Patria”, la Piatra Neamț): ,,Domnule general, domnilor, vă anunț că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a șterge pata de dezonoare de pe fruntea țării și de pe stindardele armatei. Peste puțin timp, în faptul acestei zile, armata țării va primi ordinul să treacă Prutul, spre a împlini trupul țării, așa cum a fost lăsat de la Basarab. În această luptă dreaptă și sfântă prin drepturile ei avem cinstea de a ne afla lângă cea mai vitează armată care a venit pe pământul nostru ca să lupte pentru dreptatea noastră. Vom ști să fim vrednici de această cinste. Pentru ceasul care se apropie, pentru zilele ce vor urma, să ridicăm paharul și să închinăm pentru izbândă, pentru triumful dreptății asupra nedreptății și silniciei și a luminii asupra întunericului”.

♦ Peste puțin timp s-a adresat şi armatei prin ordin de zi: ,,Ostași! V-am făgăduit din prima zi a noii domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință, să șterg pata de dezonoare din cartea neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna. Ostași! Vă ordon: treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miază noapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”. 

♦ Aflând de la radio că trupele române au trecut Prutul, regele Mihai I adresează următoarea telegramă generalului Ion Antonescu: ,,În clipele când trupele noastre trec Prutul și codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general, și către ostașii țării. Vă sunt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin munca, tăria și străduința domniei voastre, neamul întreg și cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostașilor noștri bravi le urez sănătate și putere ca să statornicească pentru vecie dreptele granițe ale neamului. Trăiască în veci România! Trăiască viteaza noastră armată!”. 

♦ Îndemnuri mobilizatoare adresează militarilor și numeroși generali, comandanți de mari unități și unități:

• Generalul Gheorghe Jienescu, ministrul secretar de stat al Aerului: ,,Zburători, onoarea de a purta la biruință, pe cerul românismului, cocarda tricoloră vă aparține... Tineret zburător, țara întreagă așteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Dați faptei noastre motiv de legendă... Tineret zburător, sună buciumurile și codrii răsună, uruie cerul. În cântec de motoare, cântecul națiunii, la arme, la manșe, cu Dumnezeu înainte”! 

• Generalul Ion Sion, comandantul Diviziei 1 blindate: ,,Este faza sfântă a reclădirii României Mari, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme. Mai mult ca oricând, astăzi Țara are nevoie de întreg sacrificiul nostru pentru a o face să trăiască iarăși între vechile hotare. Este idealul nostru, al tuturora, este idealul Patriei. Acest gând, adânc săpat în sufletul nostru trebuie să constituie singurul crez pentru care toți românii trebuie să luptăm”. 

♦ Declanșarea războiului este primită cu ,,entuziasm” și de militarii de rând, pentru că, menționa jurnalul de operații al Regimentului 39 infanterie, ,,se sună prin aceasta eliberarea de sub stăpânirea străină a românilor din Basarabia și Bucovina care, timp de un an, au avut de suferit nelegiuirile unui regim bolșevic”. 

• ,,Trupa entuziasmată de intrarea în război a României – precizează și jurnalul de operații al Regimentului 1 artilerie fortificații – dă dovadă de o putere formidabilă de muncă în executarea lucrărilor încredințate”. • ,,Micile nemulţumiri – relevă o sinteză a Corpului 3 armată – au dispărut şi fiecare este gata şi aşteaptă cu înfrigurare să-şi facă datoria faţă de ţară pentru restabilirea graniţelor noastre strămoşeşti”. 

♦ Aceeaşi stare de spirit este înregistrată şi în rândurile civililor, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere, solicitând reîncadrarea în armată. Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând. Alţii au încercat (și reușit) să evite concentrarea și trimiterea pe front, preferând bulevardele, restaurantele și cafenelele Capitalei. 

♦ Relevând modul în care populația Bucureștilor a întâmpinat evenimentul, ziarul ,,Timpul” consemnează:

,,Ca un torent, lumea a coborât în stradă, îmbrățișându-se. Ochii tuturor erau plini de lacrimi... Cetățenii Capitalei au trăit clipe similare poate numai cu cele din august 1916... Piețele, mai ales, sunt o mare de capete. Orchestrele militare cântă marșuri patriotice”. 

• ,,Drepturile noastre istorice asupra Basarabiei și Bucovinei întregi – consemnează şi ,,Universul” – n-au putut fi înlăturate prin rapturi teritoriale și prin abuzuri de forță împotriva poporului românesc și a principiilor ce domină lumea civilizată, ele sunt imprescriptibile, căci istoria le-a notificat, recunoscut și confirmat, iar suferințele fraților noştri din Bucovina și Basarabia le-au întărit și sfințit”. 

• La orele 13.30, întreaga țară păstrează un moment de reculegere ,,în semn de închinare pentru împlinirea prin jertfă a credințelor românești”. 

♦ La Moscova, ministrul plenipotenţiar român Grigore Gafencu consemnează în Jurnal: ,,Țara noastră va urma războiul, e un prilej de a recâștiga o parte din pământul pierdut și a se reface sufletește după prăbușirile morale de anul trecut”. 

♦ Începând cu orele 3.00, aviația militară română survolează Prutul și execută raiduri de recunoaștere și bombardament asupra pozițiilor de luptă sovietice din Basarabia. 

• Peste puțin timp (orele 3.15), sub protecția artileriei, primele subunități române și germane forțează Prutul și încep luptele pentru constituirea capetelor de pod. În unele locuri trecerea râului reușește cu ușurință. În cele mai multe (la Mitoc, Viișoara, Santa Maria, Călinești, Bădărăi, Sculeni, Ungheni, Costiuleni, Fălciu, Bogdănești și Rânzești, Oancea etc.) sovieticii reacționează cu violență, provocând numeroase pierderi trupelor române. 

• ,,S-a trecut Prutul – menționează jurnalul de operații al Regimentului 4 artilerie anticar. Tricolorul românesc s-a înfipt la capătul de est al podului de la Bădărăi pe pământul dorit al Basarabiei”. 

• În atacul de la podul Oancea, sergentul Ion Tofan din Batalionul 21 pionieri escaladează singur partea superioară a grinzii metalice, anihilează santinela sovietică, apoi se întoarce și ia steagul tricolor pe care îl arborează pe malul basarabean al Prutului. Peste puțin timp avea să fie ucis în luptele care au urmat. 

• În prima zi de luptă, Regimentul 11 dorobanți pierde 58 militari uciși, 75 răniți și 21 dispăruți. 

• La nord de Dorohoi, militarii Escadronului 3 din Regimentul 6 roșiori execută un atac fulgerător și într-o jumătate de oră resping inamicul de pe Dealul Bobeica. ,,A fost o șarjă ca în vremurile de glorie ale cavaleriei – consemnează căpitanul Alexandru Schmidt, comandantul subunității. Bravii călăreți ai Regimentului 6 roșiori purtat nu și-au dezmințit tradiția armei lor”. Revenindu-și, inamicul a executat un atac fulgerător din a doua linie de cazemate, rezultând încleștări sângeroase. În prima linie de atac s-a aflat și locotenentul Paul Liviu, care a căzut răpus de gloanțe, în timp ce striga: ,,Înainte băieți!”.

• Referindu-se la semnificațiile luptei la care participa, căpitanul Balaban, comandantul Companiei mitraliere din Batalionul 15 vânători de munte, consemna: ,,Abia se împlinise anul de când Basarabia și Bucovina de Nord ne-au fost răpite, fără lupte, în împrejurări prea binecunoscute și Batalionul 15 vânători de munte, în care ne încadrăm, alături de întreaga armată română și aliată, făcând front spre Prut, căutăm a pătrunde cu privirea și gândul până la Nistru, gata de a împlini în fapt porunca generalului nostru «Soldați, treceți Prutul», gata de a învinge sau de a rămâne «pietre de hotar» la vechea noastră frontieră. Țara sărbătorea curajul flăcăilor care au pornit la luptă cu gândul de a spăla prin jertfa lor umilințele ce în ultimul timp întunecă strălucirea lui națională. Istoria, în paginile ei nepărtinitoare, va încresta cu siguranță nepieritoarele fapte de arme săvârșite de ostaşii noștri în aceste zile. Nenumărate sunt jaloanele care fixează cadrul în care istoricul de mâine va țese povestea acestui război al «Refacerii Naționale»”. 

P.S. Postarea se referă numai la contextul epocii!

$$$

 HARUL CRINULUI

                                     Vasile Militaru           

     

Adâncit în visuri albe, ne-ntinat, mereu senin,

Închegat din spuma spumii,

Pe meleagurile lumii,

Sus, pe-o culme, singuratic, se ivise-ntâiul crin,

Floare rară, cum pământul nu mai legănase-n veac,

Și a căreia mireasmă, pentru toate erau leac!

Roua, soarele și luna

Îl găseau visând într-una:

Frunte plină

De lumină,

Parcă n-avea legătură cu nimic din ce e tină,

Și spre el, din toată zarea, pelerini veneau pe drum,

Fiecare vrând să soarbă scumpul crinului parfum!

Colindând, hai-hui, pământul,

Pururi sec, ba și hain,

Într-o zi, trecu și vântul

Fluierând, pe lângă crin…

Și, fiindu-i dat să vadă

Lumea ce venea grămadă

Înspre crinul de zăpadă,

Vântul, ticălos în sine, chibzui ca să omoare

Vraja mult îmbătătoare

Ce se-mprăștia din floare

Și porni, cu ură-n suflet, năpustind spre crin furtuna,

Socotind c-a lui mireasmă va pieri pe totdeauna!

Dar de nici o biruință, ticălosul n-avu parte,

Că, pe vânt, acea mireasmă se duce și mai departe

Și-astfel, lumea de pe lume, ca un cerb cuprins de sete,

Înspre crin venea într-una, de-a lui vrajă să se-mbete!

…………….

Când loviți, împinși de ură, sau invidie turbată,

Într-un om care, pe lume, nici nu v-a atins vreodată,

Însă care, totdeauna, are har în ale sale,

Cum, de-o pildă, are crinul miresmate-a lui petale,

Oameni răi, să știți cuvântul:

N-o să faceți niciodată, nici mai mult, nici mai puțin,

Decât ceea ce odată a putut să facă vântul,

Vrând să spulbere mireasma din potirile de crin!

$$$

 Cu 112 ani in urmă a decedat

ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF - poet şi traducător roman 

Urmeaza studiile liceale la Brasov si Sibiu. Isi stabileste reputatia de poet in epoca prin volumele: Patriarhale (1901), Romante din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credinte (1905).

Din initiativa lui Emil Garleanu, St.O. Iosif si Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucuresti s-au intrunit intr-o prima consfatuire de lucru in ziua de 13 martie 1908, alcatuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societati a Scriitorilor Romani.

St.O. Iosif si Dimitrie Anghel se cunoscusera la Paris, in 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totusi cateva trasaturi care ii uneau: amandoi erau poeti, nutrind o mare sete de instruire si afirmare literara, si amandoi erau - structural vorbind - niste visatori si niste romantici.

Desi psihologic se deosebeau, in plan mai larg se intalneau si se "completau" in chip fericit: pe cand interiorizatul St. O. Iosif se simtea atras de exuberantul Anghel, acesta din urma afla in persoana delicatului Iosif un fel de "reper" literar si temperamental, de care avea nevoie. Fiind si apropiati ca varsta (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au imprietenit. O relatie benefica si pentru literele romanesti. 

Si-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au inceput sa publice lucrari originale si numeroase traduceri din literatura franceza, ajungand in cele din urma sa semneze impreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum aparut in 1908 si comentat de critica si istoria literara, atat la aparitie, cat si mai tarziu.

Din pacate au iubit aceeasi femeie, pe poeta si prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a casatorit in 1904 cu St.O. Iosif, cu care a avut o fiica, numita Corina. In 1910 relatiile dintre soti se racesc si, in 1911, cei doi divorteaza. St.O. Iosif moare in spital, la 22 iunie 1913.

Natalia Negru se recasatoreste in 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie in 1914, in urma unei tentative nereusite de sinucidere prin impuscare, dupa ce isi impuscase sotia intr-o criza de gelozie. Natalia Negru a supravietuit si a trait aproape inca 50 de ani.

$$$

 CANTEC DE PRIMAVARA

Stefan Octavian IOSIF

Infloresc gradinile ,

Ceru - i ca oglinda ;

Prin livezi albinele

Si - au pornit colinda .

Canta ciocarliile

Imn de veselie ;

Fluturii cu miile 

Joaca pe campie .

Joaca fete si baieti

Hora - n batatura 

Ah , de ce n - am zece vieti

Sa te cant natura.

B U N I C A

Stefan Octavian IOSIF 

Cu părul nins, cu ochii mici

Şi calzi de duioşie,

Aieve parc-o văd aici

Icoana firavei bunici

Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,

Din zori şi până-n seară;

Cu furca-n brâu, cu gândul dus,

Era frumoasă de nespus

În portu-i de la ţară...

Căta la noi aşa de blând,

Senină şi tăcută;

Doar suspina din când în când

La amintirea vreunui gând

Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,

Cu dor mi-aduc aminte

Sfiala ce mă cuprindea,

Asemuind-o-n mintea mea

Duminecii preasfinte...

St. O. Iosif, Convorbiri literare, 15 august 1900