***

 GÂNDUL ZILEI ... ADRIAN PĂUNESCU...

CÂNTEC PENTRU OLTENIA ...

 Motto :" Hai, Universitatea ,hai Craiova ....

 Tu, Campioana unei mari iubiri"!

      

"De bucurie rar avurăm parte,

În unele duminici, pe la nunţi,

Suntem olteni pe viaţă şi pe moarte,

Suntem olteni, adică suntem munţi.

Un rost ne-a dat măicuţa noastră dulcea,

Să fim, dintre români, cei mai fierbinţi,

Din Dolj şi până-n Olt şi până-n Vâlcea

Şi până-n Gorj şi până-n Mehedinţi.

La tricolorul românesc se-nchină

Şi-i face jurământ în luptă, azi,

Oltenia, provincia latină

A lui Mihai al nostru cel Viteaz.

Oltenia pandură a lui Tudor

Şi-a lui Arghezi şi-a atâtor duşi,

Oltenia celui mai mare sculptor

Al omenirii, Constantin Brâncuşi.

Salut fratern, Moldovă, Bucovină,

Salut fratern, Ardeal şi tu, Banat,

Muntenie şi Dobroge senină

Şi Maramureş neîngenuncheat.

Priviţi această sacră frumuseţe,

Oltenia, pământ de oameni buni

Şi pumn pedepsitor cu cinci judeţe,

Căuş al palmei vechilor tăciuni.

Oltenie suntem în matca noastră,

Oltenie am fost şi-aşa vom fi,

Cât flamura roş-galbenă-albastră

Se oglindeşte bine şi în Jii.

Tot ce avem, noi am făcut cu trudă

Şi n-am trăit din milă şi pomeni,

Spre binele acestei ţări asudă

Şi seminţia noastră de olteni.

Oltenia, eterna Terra Nova,

Un cântec are astăzi şi-n priviri,

Hai Universitatea, hai Craiova,

Tu, campioana unei mari iubiri.

15-16 martie 1983

Respect și prețuire poetului patriot, Adrian Păunescu, Bardul de la Bârca! 

Janeta Hulea

$$$

 René Laennec, medicul care a inventat stetoscopul

René Théophile Hyacinthe Laennec s-a născut pe 17 februarie 1781 la Quimper, în Bretania. Mama lui a murit de tuberculoză când băiatul avea cinci ani, iar René a fost trimis să locuiască cu unchiul său, Abbé Laennec, care era preot.

În copilărie, René era bolnăvicios, obosit în permanență și făcea frecvent temperatură ridicată fără o cauză precisă. La vârsta de 12 ani, a plecat la Nantes, la un alt unchi al său, Guillaime-François Laennec, care era profesor la facultatea de medicină a universității din oraș, facultate la care se va înscrie și el peste câțiva ani. René a fost un student talentat, a învățat engleză și germană și și-a început studiile medicale sub îndrumarea unchiului său.

Tatăl său, care era avocat, l-a descurajat mai târziu să continue cariera de medic, iar tânărul a avut o perioadă în care a abandonat facultatea și a făcut plimbări lungi în țară, a dansat, a studiat limba greacă și a scris poezii.

În 1799 s-a întors la studiul medicinei, de această dată la Universitatea din Paris și a lucrat sub coordonarea mai multor medici celebri, printre care Dupuytren și Jean-Nicolas Corvisart-Desmarets. Aici a fost antrenat să folosească sunetul ca ajutor în diagnosticare.

Tânărul René Laennec a scris tratatul clasic “De l’Auscultation Médiate”, publicat în august 1819. În prefața lucrării se povestește: “În 1816, medicul a consultat o femeie tânără care avea simptomele generale ale unei afecțiuni a inimii. Metoda auscultării directe era inadmisibilă datorită vârstei și sexului pacientei, așa că Laennec și-a amintit o metodă simplă și binecunoscută în acustică: a utilizat mai multe foi de hârtie rulate în formă de cilindru pentru a asculta pieptul pacientei și, punând un capăt al cilindrului în regiunea inimii și celălalt la urechea sa, a observat că sunetele se aud amplificate și mult mai clar”.

Laennec a descoperit astfel că folosirea acestei metode era net superioară celei utilizate până atunci, când medicul își plasa urechea direct pe pieptul pacientului, procedură care nu avea niciun efect dacă bolnavul era supraponderal, iar dacă pacientul era de sex feminin, situația putea fi chiar jenantă atât pentru doctor, cât și pentru pacientă.

Tânărul medic a construit primul său instrument de auscultare, acesta fiind un cilindru din lemn gol, pe care l-a rafinat mai târziu pentru a avea trei părți detașabile. Apoi a adăugat o cavitate în formă de pâlnie pentru a mări acuratețea sunetului, iar aceasta se separa de corpul stetoscopului. Laennec și-a prezentat descoperirile și cercetările privind stetoscopul la Academia de Științe din Paris, iar în 1819 a publicat capodopera sa, “De l’auscultation médiate ou Traité du Diagnostic des Maladies des Poumon et du Coeur”.

Tot el a inventat termenul auscultare mediată, spre a deosebi metoda plasării directe a urechii pe piept (auscultare imediată). Doctorul și-a numit instrumentul stetoscop, din cuvintele grecești stethos – piept și skopos – examinare.

Stetoscopul a devenit rapid popular, deoarece cartea medicului, “De l’Auscultation Médiate” a fost tradusă și distribuită în Franța, Anglia, Italia și Germania la începutul anilor 1820.

Cu toate acestea, nu toți doctorii au adoptat rapid noul stetoscop. În 1885, de exemplu, la 65 de ani de la inventarea instrumentului, un profesor de medicină a declarat: „Cel care are urechi să audă, să-și folosească urechile, nu un stetoscop.”

René Laennec a fost un catolic devotat toată viața sa, era un om foarte bun și caritatea sa față de săraci era proverbială. La scurt timp după ce a devenit recunoscut în comunitatea medicală, doctorul a început să se simtă din ce în ce mai obosit și a suspectat că este bolnav. Nepotul său, Mériadec Laennec, l-a auscultat cu stetoscopul inventat chiar de el și a depistat simptomele tuberculozei. Laennec s-a retras la conacul său din Kerlouarnec en Ploaré, lângă Douarnenez, unde a murit pe 13 august 1826 la vârsta de 45 de ani.

Marele medic a lăsat prin testament nepotului său stetoscopul pe care îl inventase și pe care l-a considerat cea mai importantă moștenire a vieții sale.

***

 Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso s-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: „Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, „L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din „Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Caruso

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din „L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în „Fedora” și Maurizio din „Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în „L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: „Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în „Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv „Domine Deus” și „Crucifixus” din „Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o „durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat „nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui „L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i-a înhumat rămășițele.

***

 Vintilă Russu Șirianu

Sunt oameni de cultură, prea puțin cunoscuți de marea masă a cititorilor, care au scris pagini memorabile, rămase rătăcite prin publicațiile vremii. 

Un astfel de om a fost și cel a cărui scriere emoționantă, despre o imensă personalitate a culturii noastre, împletită cu tragica poveste de iubire a autorului cu fiica savantului Nicolae Iorga, o voi prezenta astăzi. 

Este vorba despre Vintilă Russu Șirianu, a cărui bunică a fost sora mai mare a lui Ioan Slavici.

Dramaturg, scriitor și publicist român, Vintilă Russu Șirianu s-a născut în anul 1897, la Arad, și a decedat în 1973, la București. A fost secretarul lui Nicolae Iorga la "Liga Culturală".

Vintilă Russu Șirianu

Amintiri despre Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al secolului XX.

"Două au fost acele crâncene nopți pe care le-am trăit lîngă Nicolae Iorga. Amîndouă sub furtună răscolitoare, la sfîrșit de noiembrie. Și la un răstimp de trei decenii. Acum, evocîndu-le, le retrăiesc cu acuitate, la alt răstimp de trei decenii. Noaptea, în care am stat încremenit lîngă trupul său împietrit de gheața morții, a trecut în domeniul Istoriei noastre sociale. Dar ceea ce s-a întâmplat în cealaltă noapte de suferință se leagă de cel mai intim colț al inimii lui Nicolae Iorga. M-am întrebat dacă îmi este permis să vorbesc, cu glas tare, despre acele ore în care inima mea de modest licean a sângerat laolaltă, unită în aceeași durere cu a uriașului cărturar. Cui aș putea să-i cer îngăduința, decât numai lui, celui care plutește, fără sfârșit, pe apele tainice ale Styxului? Mă înclin dar, cu evlavios respect, în fața giganticei urme, cu credința că el va ierta cucernica mea destăinuire. 

În ultima săptămână a lui noiembrie, din întunecatul an 1940, mă aflam sub Bucegi, în vila vechiului meu prieten Cezar Petrescu. Scriam, în colaborare, o piesă pentru Teatrul Național. Însoțiți de profesorul Munteanu Rîmnic (devotat amic al lui Iorga) făcusem, eu și Cezar, o vizită la Sinaia, unde Iorga și o bună parte din familia sa se aflau într-un fel de adăpost, mai în afară de furnicarul bucureștean al echipelor de ucigași, fiindcă se știa că profesorul figura pe lista neagră a Gărzii de Fier. Firește, principala preocupare în conversație era rugămintea: "atenție, prudență". Îl cunoșteam atît de bine, încă din copilărie, încît în clipa cînd urechea mea a surprins în vorba profesorului o accentuare a celebrului r, am știut că se enervează. Îi scapără ochii imenși sub lumina vie a unui lampadar galben, și vibrează puternic glasul lui arzător:

-- Darrr trebuie să înțelegeți că dăscăleala asta necontenită devine sâcâitoare! Suntem în Țara RRomânească, nu? Nu-i de crezut. Este cu neputință ca un român să ridice arma asupra mea! Cu neputință!

Dar a fost cu putință! Peste două zile lucram cu Cezar, la piesă. Se pornise o viscolire strașnică. Trepidau persienele de la fereastră, vîntul vîjîia pe acoperiș... În biroul lui Cezar era cald, plăcut. Și... (e atât de stranie coincidența, încît parcă mă jenez s-o notez) în momentul în care scriam replica aceasta, a unui personaj din piesă:

-- Vin de la Galați, fraților. Și-acolo orașul fierbe. Am asistat la un miting formidabil. A vorbit Iorga... Colosal!

Tocmai atunci se aude un claxon puternic, țiue lung soneria. Alergăm pe scări, deschidem. Jacques Paleologu, prieten ieșean de-al lui Cezar, năvălește în antret. Strigă:

-- Măi, l-or ucis pe Iorga! Ne-a strîns în cătușe. Mi s-a strepezit toată ființa. Mă surprind strigând (ca Iorga alaltăieri):

-- Nu-i cu putință!...

Paleologu:

-- Veniți să vedeți! Încă n-au sosit autoritățile, zace, în șanț. Am trecut întâmplător pe-acolo. 

Jeepul puternic aleargă cît poate prin lapoviță și vînt turbat. Țiue prin pânzele mașinii. Ne oprim la liziera pădurii Strejnic. Sărim. Unul din faruri luminează puternic. Două siluete. Jandarmii care așteaptă autoritățile. Între ei, într-o poziție de un grotesc îngrozitor, un trup de om. Am înlemnit. Cu trupul. Dar ființa mea lăuntrică trepida toată, clocotea, arcuită într-o năprasnică încleștare. De groază, de furie, de neputincioasă revoltă. De sfîșietoare durere... De rușine! M-am descleștat din înlemnire, am șoptit:

-- Nu mai pot să văd!... Să fugim! Am sărit în mașină. În noaptea foarte tîrzie, în odaia lui Cezar, am stat în întuneric, fără somn, cu viața oprită în mine, cum oprești un vehicul cu frîna. M-am pomenit șoptind:

-- Nu, nu! Nu se poate. E cu neputință!... Și deodată mi-a răspuns, cu un prea puternic înspăimântător ecou:

-- E cu putință!... Glasul lui. Vocea lui Iorga. Dar nu era cea de alaltăieri. Alta. Cea de atunci... Din altă noapte viscolită. Racheta memoriei, cu o viteză mai mare decât cea cosmică, m-a proiectat în noaptea de douăzeci și șapte noiembrie 1912. Aproape incredibil, tot douăzeci și șapte noiembrie. Și noaptea de azi, cînd scriu aceste rânduri, tot douăzeci și șapte noiembrie! Iat-o! Anul 1909 a fost (pentru mine) an zăbranic. Viața lovea, întîia oară, crunt, în făptura mea de copil. Moartea neașteptată, dramatică, a tatălui meu, pe care îl iubeam cu șapte inimi. Publicistul luptător Ion Russu-Șirianu de la Arad murea, departe de casă, la București, în urma unui dur tratament, în închisoarea politică de la Szeghedin, a oligarhiei austro-ungare. Nicolae Iorga îl aprecia îndeosebi. Rămâneau o văduvă și un orfan de 12 ani, pur și simplu pe drumuri. A venit profesorul Nicolae Iorga și ne-a luat sub ocrotirea lui. Vara lui 1911 a fost frumoasă. Călcam întîia oară în "Casa Iorga" de la Văleni. Călătorisem chiar cu Iorga. Trăsura ne-a oprit în poarta românească. Am întrat în grădina mare, sprijinită și pe o curte mare. Casa, în stil românesc pur, ne privea ospitalier. Vin spre noi doi băiețași, Mircea și Valentin. 

--Dar unde-i Titița? întreabă profesorul. Ochiul lui, care vede totul, nu așteaptă răspuns. A zărit-o departe, pe o bancă, cu o carte zi mînă, printre flori. O strigă. Se desprinde dintre flori. Lunecă încet spre noi, în aurul limpede al soarelui.(De ce am tresărit?)

Tatăl a făcut un pas spre ea, fata doi, repezi, spre el. S-au îmbrățișat. Ca să-ți dai seama de adîncul iubirii dintre Iorga și fiica sa, era de-ajuns să-i vezi privindu-se. Nu erau priviri, ci un val fierbinte, de la unul la altul. 

-- Copii, spune Iorga, vă aduc un prieten. 

Iat-o, deodată în fața mea, cu mîna întinsă. Rămîn fără suflare. E o ființă? Nu, un mac evadat din câmpiile fierbinți ale verii. Poartă o rochie roșie, ușoară. Părul lucește violent, pană de corb. Obrajii de camee poartă, greu, imenșii ochi căprui, arzători, ai tatălui. Mîna ei întinsă a căzut. A mea nu s-a mișcat. Am rămas fără putere. Stăm, ochi în ochi, nemișcați. Parcâ o durere mă străpunge. Am aflat, la 14 ani, adevărul inimilor fulgerate. Ea, la 13 ani. Din acea clipă a început pentru noi cel mai pur, cel mai calcinant roman de dragoste adolescentină... Moștenise de la tatăl ei excepționala agerime a minții. Mi-a trebuit mult să mă obișnuiesc cu spiritul ei stupefiant. Eu - chipurile pedagog - voisem să-i recomand lecturi din Edmondo de Amicis, Selma Lagerlof. A zîmbit cu grațioasă ironie. Citise tot Shakespeare, pe Eminescu îl știa pe de rost, Goethe și Byron îi erau prieteni. Studia astronomia. (avea 13 ani). Știa bine germana, din casă. Învățase, singură, italiana. Pentru perfecționarea la franceză, primise s-o ajut eu. Revărsarea întregii noastre ființe, una spre alta, fusese atît de violentă, de definitivă, încît nu a mai rămas loc pentru mărturisiri de iubire. Făcusem trei lecții la franceză. La mai puțin de o săptămână, făceam întîia noastră plimbare singuri, pe înserat, la mal de Teleajen. Cădeau, în ape, primele stele, palide. Titița susținea - și nu admitea opuneri - că cea mai frumoasă poezie din toate literaturile este a lui Eminescu: Somnoroase păsărele. Mergeam la braț, legănați. Cu vocea ei de alto recitase: "Fie-ți îngerii aproape/ Somnul dulce". Niciodată n-am mai auzit astfel de muzică. M-am oprit. Am privit-o fără cuvânt. Titița m-a privit cu surîs ușor, s-a ridicat, mi-a întins buzele. Petale fierbinți de trandafiri roșu. Cum poate fi pe lume atîta puritate în clocotitoare pasiune? Îi spun odată: "Titița, tu ești prea frumoasă pentru mine". Ea îmi dă un bobîrnac și zice: "ești un bărbat prost."

 Nu știa să înoate. Eram,un grup mare de copii, la cotul Teleajenului, unde apa e adîncă. Eu, campion de înot, sînt un fel monitor. Deodată, un strigăt: "Se îneacă Titița"! Săr, nebun: dumneaei înghite apă, la adînc, cu mîinile spre cer. O pescuiesc. O cert rău. "Ți-am spus să bagi de seamă, să nu te lași dusă spre adînc!" E arămie și dulce pe brațele mele. Spune: "Da, am vrut să mă las la adînc. .." "Ca să mă iei în brațe, prostule!"

Răcise. Avea febră. Trec în odaia ei, pe furiș, îngrijorat. 

-- Cum te simți? Privirea de diamant negru. Spune: "Deschide fereastra să intre cerul. Vreau să-l simt pe frunte..."(avea 13 ani). Ne era atât de dor să fim mereu împreună, încît am ajuns la o faptă de mare îndrăzneală. Seara, tîrziu, am venit sub fereastra odăi copiilor. Stăteam de vorbă ținându-ne de mîini. Titița spune grav: "Eu cred că Julieta, dacă nu murea de otravă, tot tînără ar fi murit". "De ce?" zic eu mirat. "Ar fi murit arsă de iubire..." 

A zburat vacanța. Am ars în noi, de dor, zece luni chinuitoare. A venit vacanța lui 1912. În primul moment de izolare, ne-am aruncat nebunește unul spre altul. Se făcuse și mai frumoasă.

"Vreau să ne căsătorim repede, repede..."

Ce tragică, îngrozitoare presimțire va fi fost în cuvintele sale?

Fulgerul negru s-a abătut spre finele lui noiembrie. Un curier, la mama, din partea doamnei Catinca Iorga. Titița grav bolnavă. O roagă pe mama să vină s-o ajute. Mama pleacă imediat. Eu rămân, rupt în două, ca un copac rănit. 

Calc pe jăratec. Umblu toată ziua pe la margini de oraș seara mă întorc acasă și aștept vești. A treia zi, un telefon, prin "Neamul Românesc ". Din partea mamei. Să vin îndată. Titița mă cheamă (mama a fost singura noastră confidentă).

Titița suferă de teribila angină "Vincent". Au izolat-o la Mînăstirea Suzana. Mama ei, dna Catinca, mama mea și o călugăriță se schimbă, zi și noapte, la căpătâiul bolnavei. Urcăm într-un brec deschis spre Suzana. Burniță amestecată cu ace de fulgi ghețoși ne crapă obrajii. Nimeni nu vorbește, Iorga a îmbătrânit cu cîțiva ani. Brazdele de pe frunte s-au adîncit. Cu sprâncenele strînse și buza tremurîndă, privește în zarea de plumb. Cînd ajungem e întuneric și un frig dușmănos. Iorga sare din trăsură, se repede spre chilia unde zace Titița. Dna Catinca se ridică ușor, face semn de tăcere. Doctorul Pîrvu se apropie. Capul de ceară al Titiței stă înclinat pe pernă. Bolnava doarme. 

-- Semn bun, șoptește doctorul. Puțin liniștiți, trecem în sufragerie. Un ceai fierbinte, o dezmorțire la sobă. Stăm așa de veghe, la căpătâiul propriului nostru suflet, greu bolnav. Într-un tîrziu se-arăta o maică:

-- Veniți, vă rog, dorește să vă vadă... Intrăm a doua oară. Chipurile tuturor vorbesc a rău. "Doamne, dă-mi puteri!" zic. Îmi înfig unghiile în palme pînă la sînge. Pe imensa privire a lui Iorga joacă două fire de păianjen. A întins mîna. A pus mîna, delicat, pe fruntea bolnavei. Dar n-a putut s-o țină. Atât de tare îi tremura. 

-- Ai să te face bine, fetițo dragă... Ți-am adus cărți noi. Dar glasul lui cu timbru sonor unde e? E stins. Bolnava șoptește greu, greu, abia se aude: Mulțumesc, tată! Iorga se întoarce, înecat. Titița mă cheamă din ochi. Mă apropii, cu genunchii frînți. Mi-a pus mîna pe braț. Vrea să mă strîngă, dar nu-i decât un fulg pe brațul meu. Mă aplec. Un murmur îmi picură în ureche. 

-- Dragă.... dragă... scapă-mă! Dacă mor, ia-mi sufletul să doarmă în inima ta..." Unde sînt? A fost cea din urmă suflare a acelui înger pasionat. Peste câteva clipe s-a stins. În fața cruntei realități, Iorga ridică brațele în sus și strigă:

-- Nu! Nu se poate! E cu neputință. .. E vocea lui, cea teribilă. Sună sfîșierea în ea. Deschide ușa, se repede în noaptea unde vîntul urlă și țipă ca o cucuvea. Alerg după el.

-- Domnule profesor! Domnule profesor... A luat-o spre pădure, fără haină. Frigul este foarte puternic, viscolul îți intră în oase.

-- Domnule profesor! S-a oprit, abia acum realizează că e cineva cu el. Mă zgâlțâie de haină, țipă: "Care Dumnezeu poate îngădui să moară o astfel de făptură. Titița! Titița! O strigă, halucinat. Simt nevoia să mă destăinuiesc în clipa aceea supremă.

-- Domnule profesor, știți... eu... Titița. Mi se îneacă glasul. Iorga pare o clipă altul. Cată la mine. Spune blînd: 

-- Știu... Știu. ..

-De la ea. Mă ia cu stînga după gît, mă strînge la piept. 

-- Stai așa! Poate aud cum bate, în tine, inima ei. (prima și ultima oară cînd Iorga mi-a spus tu)

Deasupra pădurii, toamna disperată și iarna sălbatică s-au încăierat. Vîjie și urlă totul. Bate acum ninsoare cu gheață. Cît am umblat astfel? Nu știu. Brusc, Iorga ridică brațele spre cer și clamează:

-- Nu! Nu! Nu e cu putință! Trăiește! 

Pare un orb care pipăie calea cu brațele. Așa, cu părul și barba răscolite de vîntul turbat, în această noapte cumplită, e un rege Lear. Și-a pierdut copiii, și-a pierdut Regatul. A pierdut credința în Dumnezeu."

Vintilă Russu Șirianu

&&&

 "Există un tip unic de DURERE într-un RĂMAS BUN care nu se rostește niciodată.

Nu despărțirea în sine este cea care persistă, ci tăcerea care urmează - întrebările rămase fără răspuns, momentele nerezolvate. Aceste despărțiri, cufundate în ambiguitate, ne lasă suspendați într-o ceață de emoții, prinși între ce a fost și ce ar fi putut să fie. Absența explicației devine propria durere, o greutate invizibilă care ne urmărește. Totuși, în acest disconfort se află o invitație - nu doar de a jeli, ci de a crește.

Viața rar ne oferă închiderea după care tânjim. Inima omului tânjește după certitudine, după concluzii îngrijite care ne permit să mergem înainte fără ezitare. Căutăm motive, sperând că claritatea ne va alina cumva durerea. Dar când cineva pleacă fără explicații, narațiunea este lăsată deschisă, iar mintea fuge să umple golul. Reluăm conversațiile, reexaminăm amintirile și ne întrebăm la nesfârșit. A fost ceva ce am spus sau nu am spus? A fost evitabil? Ar fi putut fi lucrurile altfel?

Totuși adevărul este că viața nu este întotdeauna menită să fie înțeleasă pe moment. Nu orice poveste vine cu o rezoluție ordonată. Unele capitole se termină brusc, forțându-ne să ne luptăm cu ambiguitatea. Și deși acest lucru poate simți ca o trădare a nevoii noastre de înțelegere, ține și o lecție profundă: oportunitatea de a cultiva pacea în noi înşine, chiar și atunci când lumea din jurul nostru se simte nerezolvată.

Fiecare rămas bun - spus sau nerostit - are ceva să ne învețe. Cele fără explicații, deși cele mai dureroase, sunt și cele mai transformatoare. Ne obligă să ne confruntăm cu limitele controlului nostru. Ne învață răbdarea, rezistența și arta dificilă de a renunța. În tăcerea lor, ne provoacă să ne creăm propria închidere, să găsim vindecarea nu în răspunsurile pe care le căutăm, ci în puterea pe care o descoperim în interior.

Gânditorii și filosofii au explorat mult timp această idee de a găsi sens în fața incertitudinii.

Marc Aureliu, în meditațiile sale, vorbește despre ancorarea de sine în prezent, găsirea liniștii în interior, mai degrabă decât a o căuta în lumea exterioară. Și Seneca reflectă asupra pericolului așteptărilor, amintindu-ne că o mare parte din suferința noastră nu provine din ceea ce ni se întâmplă, ci din cât de strâns ne ținem de felul în care credem că ar trebui să fie viața.

Despărțirile fără răspuns ne forțează să intrăm în acest spațiu de introspecție. Ei ne înlătură iluziile de control și ne amintesc că închiderea nu este ceva ce putem cere de la alții. Adevărata închidere vine din interior. Nu este vorba despre a înțelege de ce cineva a plecat sau ce ar fi putut merge prost - ci despre a învăța să eliberezi nevoia de răspunsuri. Este vorba despre găsirea liniștii în prezent, în ciuda umbrelor trecutului.

Acest proces nu este ușor. Ne cere să stăm cu disconfort, să ne confruntăm cu durerea fără consolarea hotărârii. Ea cere să practicăm iertarea - nu neapărat pentru cel plecat, ci pentru noi înşine. Iertare pentru momentele în care ne-am îndoit de valoarea noastră, pentru vremurile în care am reluat ceea ce nu am putut schimba. Ne cere să extindem compasiunea spre interior, să ne reamintim că valoarea noastră nu este determinată de alegerea altcuiva de a rămâne sau de a pleca.

De-a lungul timpului, înțelegem că unele povești sunt menite să rămână neterminate. Lecțiile lor se desfășoară treptat, învățându-ne despre capacitatea noastră de putere și grație. Tăcerea unui rămas bun nerostit, dureros cum este ea, devine pânză de creștere. Ne provoacă să ne redefinim ideea de închidere - nu ca rezoluție externă, ci ca stare internă de acceptare.

Învățăm să avem din nou încredere în noi. Să credem în capacitatea noastră de a naviga prin incertitudinile vieții. Relațiile, deși frumoase și îmbogățitoare, nu sunt singura sursă a identității sau puterii noastre. Un rămas bun fără răspuns ne împinge să privim spre interior, să descoperim că suntem suficienți așa cum suntem, întregi chiar și fără explicațiile de care credeam cândva că avem nevoie.

Durerea unui rămas bun nerezolvat nu dispare peste noapte. Se scurge și se scurge, învățându-ne răbdarea pe drum. Dar cu timpul, descoperim că marginile sale se înmoaie. Întrebările fără răspuns își pierd urgența, iar tăcerea devine mai puțin o rană și mai mult un spațiu - un spațiu în care putem alege să creăm sens, să cultivăm rezistența și să ne onorăm propria călătorie.

Deci, ce luăm din aceste finaluri tăcute? Poate cea mai importantă lecție este aceasta: nu suntem definiți de ceea ce am pierdut, ci de modul în care ne ridicăm după ce l-am pierdut. Puterea de a merge mai departe fără răspunsuri, curajul de a vindeca fără hotărâre - acestea sunt victorii tăcute, testamente ale profunzimii rezistenței noastre.

Întreabă-te: Ce înseamnă să renunți la nevoia de închidere? Cum ar arăta să ai încredere în capacitatea ta de a-ți găsi liniștea, chiar și în mijlocul incertitudinii? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt ușoare, dar sunt profund eliberatoare.

Ele ne amintesc că suntem autorii propriei noastre vindecări, creatorii propriei noastre semnificații.

Da, unele despărțiri pot fi dureroase dincolo de cuvinte. Dar sunt, de asemenea, transformatoare. Ne provoacă să renunțăm, să creștem și să găsim putere în tăcere.

Și făcând asta, ele dezvăluie frumusețea liniștită a propriei noastre rezistențe - o frumusețe pe care nici o întrebare fără răspuns sau rămas bun nerezolvat nu o poate lua vreodată."🌹

PAGINA Viata cu de toate

Cum să treci peste o despărțire dureroasă și să-ți vezi de viața ta, vindecându-ți inima rănită, descoperi în cartea "Adevărata esență a relațiilor de iubire" care poate să fie găs ită în primul comentariu, jos: 👇

$$$

 Sfaturi pentru minte sănătoasă

"1. Faceți baie caldă cât mai des! Chiar dacă nu dorești să o faci și ți-e mai comod să stai în pat, ridică-te și intră sub duș. Te vei elibera de toată energia negativă acumulată peste zi.

2. Pune-ți parfumul cel mai bun și nu uita de zâmbet! Asta îți va da încredere în tine.

3. Folosiți hainele cele mai bune! Nu aștepta nici o ocazie mai importantă de a-ți pune ceea ce te face să te simți bine și în armonie cu starea ta interioară.

4. Părăsește-ți casa indiferent dacă nu ai pe nimeni de vizitat. Pune lesa câinelui și ieși afară! Nu ai un câine? Nu-i nimic ia o carte și îndreaptă-te spre cel mai apropiat parc, sau stai pur și simplu în tăcere și binecuvântează trecătorii. Asta îți va ridica vibrația corpului

5. Zâmbește în fiecare zi, puțin câte puțin o vei face fără să îți dai seama și te vei simți mult mai bine! Iar cei care te înconjoară îți vor răspunde tot cu zâmbet. Este forma cea mai simplă de a-ți face ziua mai frumoasă.

6. Fă-ți un capriciu bun și delicos! Răsfățați-vă! O poftă nu va ucide pe nimeni.

7. Iubește-te! Sună usor, ştiu. Privește-te în oglindă cu respect și seninătate. Dacă nu ai nimic plăcut să-ți spui, rămâi tăcut. Amintește-ți că vocea ta interioară îți vorbește și...vorbește-ți cu dragoste și blândețe. Dacă nu înveți să-ți respecți excesul de greutate, înălțimea, dimensiunea bustului, vergeturile, celulita, este ușor pentru cineva să te rănească în intimitatea ta.

8. Aminteste-ți că totul trece! Nimic nu durează pentru totdeauna. Lasă-ți lacrimile să curgă, dar nu rămâne în durere! Nu rămâne ancorat în suferință. Mâine vei începe să vezi cum în ciuda rănilor, te vei vindeca.

9. Elimină din viața ta orice persoană care te-a rănit sau te-a făcut să te simți rău! Nu depinde de ei complet și dacă îți afectează starea de spirit, învață să spui ‼️NU‼️, și să ieși din rând.

10. Rămâi cu cei care te fac să visezi, care te determină să te perfecționezi, care văd în tine magia pe care o ai și care te face fericit(ă)." 🌹

Sursa: Florin Cristian Cruceanu

Cum să-ți programezi mintea și să experimentezi ceea ce îți dorești să trăiești, descoperi în romanul motivațional "Atracția și visele vol 1 Călătoria" care poate să fie găsit în primul comentariu, jos: 👇

$$$

 “ZEOLITUL / "CAPCANA METALELOR GRELE"!

Datorită proprietăților magnetice pe care le are, zeolitul atrage toate metalele cu sarcina electrică opusă, în general metalele grele din organism, protejându-l astfel de intoxicații.

Zeolitul lucrează la nivel celular și ajută la purificarea și detoxifierea organismului uman. Datorită structurii sale de fagure, acesta atrage și absoarbe metalele grele și toxinele încărcate pozitiv, FĂRĂ A ELIMINA ELECTROLIȚII BENEFICI ȘI VITALI.

★ Are capacitate de schimb ionic!

★ Are efect imuno-stimulator!

★ Are efect curativ pentru infecțiile intestinale!

★ Este antioxidant, igienizează colonul!

★ Este antiviral!

★ Are capacitatea de a reduce stresul!

★ Are proprietăți cosmetice, acționând ca un antiaging, îmbunătățind elasticitatea și fermitatea pielii!

★ Ajută la creșterea nivelului de energie!

★ Absoarbe și neutralizează toxinele din piele!

★ Reduce atacul radicalilor liberi!

★ Previne și ELIMINĂ INTOXICAȚIA cu METALE GRELE și pesticide din organism: datorită poluării apei, aerului și alimentelor, substanțe nocive precum plumb, mangan, aluminiu, mercur, staniu, cadmiu, arsen, stibiu, nichel (inclusiv GR@FEN 💉) ajung în organism. Zeolitul este cel mai bun remediu natural, având capacitatea de absorbție și eliminare a acestor substanțe toxice, fără a diminua concentrațiile fiziologice de sodiu și potasiu.

★ Ajută la echilibrarea PH-ului organismului: prin restabilirea PH-ului alcalin al corpului, zeolitul are ca efect creșterea nivelului energetic, a cantității de oxigen și funcționarea normală a sistemului imunitar.

★ Stimulează producția de celule ale sistemului imunitar, induce moartea programată a celulelor maligne, blochează recepționarea semnalelor de creștere a tumorilor.

Zeolitul:

_ NU este recomandat persoanelor care iau medicație pe bază de litiu sau alte metale. Acestea sunt înlăturate rapid din corp, existând riscul de a nu-și exercita în totalitate acțiunea terapeutică.

_ Nu este recomandat femeilor însărcinate sau celor care alăptează.”

via Angelica Mihaela Costea

Cum să ai grijă de corpul tău fizic, să-l iubești și să-l îngrijești astfel încât să ai parte de sănătate, vitalitate și energie, descoperi în cartea "Puterea de transformare a corpului fizic", care poate  să fie găsită în primul comentariu: 👇