***

 Harry Brauner, cel care a descoperit-o pe Maria Tănase și a dus “Călușarii” la Londra, a fost condamnat de comuniști pentru înaltă trădare

Harry Brauner s-a născut pe 24 februarie 1908 la Piatra Neamț și a fost fiul lui Herman, un funcționar care lucra într-o fabrică de cherestea, și al Deborei (frații săi au fost pictorul Victor Brauner și fotograful Théodore (Teddy) Brauner). Familia s-a mutat în 1913 la Viena, dar a revenit în România după doi ani, stabilindu-se temporar la Brăila. În 1917 sau 1918 soții Brauner, împreună cu cei cinci copii, patru băieți și o fată, au venit la București. Harry a studiat, începând din 1925, la Conservatorul din capitală, unde i-a avut ca profesori pe Dumitru Georgescu-Kiriac, Alfonso Castaldi, Ștefan Popescu şi Constantin Brăiloiu.

În 1928, profesorul Brăiloiu l-a numit secretar al Arhivei de Folclor de pe lângă Societatea Compozitorilor, iar un an mai târziu, Dimitrie Gusti, ale cărui cursuri de sociologie le audia la Universitatea din București, l-a inclus în echipa multidisciplinară de cercetare sociologică monografică în satul Drăguș, din care mai făceau parte Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Margareta Sterian, Tudor Vianu, dr. Mitu Georgescu, Traian Herseni, Emanoil Bucuța și Lena Constante.

Între 1929-1932, tânărul a lucrat ca profesor de muzică la liceul „Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele, apoi a predat la liceele Sf. Sava, Mihai Viteazul și Matei Basarab din București și, în paralel, a fost profesor suplinitor la clasele de istoria muzicii și estetică muzicală de la Conservatorul din București și de la Academia de muzică religioasă.

În perioada interbelică, Brauner a realizat numeroase cercetări de teren și s-a ocupat de editarea muzicii românești pe discuri de gramofon la casele Lifa și Columbia.

“Entuziasmul lui Harry Brauner era contagios. Câte castele în Spania nu ne-am clădit când, în urma unei întâmplări, — era tot prin 1930 — a fost numit directorul artistic al unei noi fabrici de discuri: „Lifa”. În sfârşit, vom avea la îndemână o fabrică adevărată, care să înregistreze cele mai alese creaţii de muzică populară, de la cei mai de seamă interpreţi pe care i-am descoperit şi îi vom descoperi in viitor! În fine, se vor pune în circulaţia comercială discuri cu muzică populară autentică, de înaltă valoare artistică, contracarând muzica adesea mediocră şi nu o dată vulgară, difuzată de celelalte case editoare, călăuzite doar de goana după câştiguri cit de mari! Discurile cu emblemele „Lifa” şi „Pan” s-au dovedit însă de prea slabă calitate tehnică, iar fabrica şi-a închis repede-repede porţile. Nouă, folcoriştilor, inclusiv profesorului nostru, C. Brăiloiu, ni s-a spulberat un vis!

În biroul proaspătului „director artistic“ al casei de discuri am cunoscut-o pe Maria Tănase, pe atunci actriţă de revistă. O lume întreagă o ştie şi o preţuieşte drept una din cele mai interesante întruchipări ale cântecului nostru popular. Câți însă ştiu că cel care a îndemnat-o şi a îndrumat-o înspre folclor a fost Harry Brauner? Multe din cântecele Mariei Tănase, totodată mari succese ale artistei, au fost învăţate de pe cilindrii de fonograf şi discurile de gramofon ale Arhivei de folclor a Soc. compozitorilor români, sub supravegherea lui Brauner. Ascultând o înregistrare a Mariei Tănase, Const. Brăiloiu mi-a mărturisit: „uite, cântă aidoma ca Harry când e bine dispus!”, povestea muzicologul Tiberiu Alexandru despre acei ani.

*** Flacăra, februarie 1983

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pentru că era de origine evreiască, profesorul a fost concediat din liceele publice și de la Conservator și a reușit, cu greu, să-și găsească un post la liceul evreiesc „Barbu Delavrancea” din București.

În 1944, Harry Brauner a devenit consilier pentru folclor la Radio, între 1948 și 1950 a fost profesor de folclor muzical la Conservatorul din București, iar în 1949 a înființat Institutul de Folclor. Datorită amiciției cu Lucrețiu Pătrășcanu, instituția a obținut un sediu și a început să funcționeze după criteriile impuse de Harry Brauner. În aceeași perioadă, la ideea muzicologului, s-a înființat Orchestra „Barbu Lăutaru”.

În 1950, din cauza relațiilor sale de prietenie cu Lucrețiu Pătrășcanu și ale Lenei Constante, care îi era iubită, cu soția ministrului, Elena Pătrășcanu, Harry Brauner a fost arestat și inculpat.

Iordan Datcu povestea despre acei ani: “I se spune, iniţial, că nu este arestat, ci doar reţinut temporar „pentru a lămuri, în interesul partidului şi al guvernului”, unele probleme. Până în 1962, este supus la cel mai barbar regim de detenţie, tortura fizică şi morală luând cele mai diferite forme. Deţinutul, care avea sa contracteze multe şi grave boli, arterită obliterantă, enterocolită, apă la genunchi, furuncule pe faţă, o umflătură dureroasă în stânga gâtului de natură TBC, distrofie, febră continuă, este pedepsit să stea în picioare, într-o cameră mică, la subsol, de la orele 5 până la 22 şi să doarmă pe ciment.

Când nu mai poate să umble în continuu timp de şase ore, se prăbuşeşte şi este bătut cu duşmănie. Este supravegheat tot timpul prin vizetă şi ameninţat cu pistolul. Toate acestea pentru ca să se desolidarizeze de actele „antipartinice“ şi „antistatale“, „antisovietice“ şi „antistaliniste“ ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi ale grupului său, să declare că acesta s-a întâlnit cu nişte americani în casa Lenei Constante, vechea prietenă a lui Harry, că însuşi el a avut o activitate „periculoasă şi duşmănoasă“, că a săvârşit crime în slujba Gestapoului (el, evreu comunist), că împreună cu grupul amintit a făcut acte de „spionaj, naţionalism şovin“, că au încercat să suprime pe conducătorii partidului şi pe membrii guvernului. (…) Metodele cele mai brutale de anchetare alternează, cu perfidie, cu promisiuni făcute celui întemniţat că va fi eliberat imediat. La un moment dat, fiind cunoscută pasiunea sa pentru melosul popular, i se promite, în schimbul dezvăluirilor ce se aşteptau de la el, că i se va permite să scrie un curs de folclor. Refuzând să colaboreze, urmează ameninţările cele înfricoşătoare, că va fi trimis în Siberia cu ce are pe el. Nefiind parcă de ajuns regimul barbar practicat de torţionari, Brauner are de îndurat, când este mutat într-o altă celulă, ostilitatea, chiar repulsia celor din ea, care-l socoteau spion şi-l duşmăneau pentru că fuseseră întemniţaţi în timpul ministeriatului lui Lucreţiu Pătraşcanu.

Ca urmare a pedepselor de izolare, a celor mai diabolice mijloace de torturare fizică şi morală, a draconicelor mijloace psihologice, anchetatorii îi smulg declaraţia că a spionat în favoarea englezilor, angajat, le-a spus el speculându-le incultura, de Wagner.

Deţinutul nu trebuia să ia contact cu nimic din lumea de afară, nici cu lumina (pe o fereastră oblonită se vedea doar o „fâşie de cer de o palmă lăţime”, nici cu vreo vieţuitoare cât de mică. „Am avut o vrăbiuţă care mi-a intrat pe geam şi pe care o dresasem. Dormea pe pernă lângă mine şi eram bucuros că era o fiinţă lângă mine. Într-o zi, pe când eram la closet, gardianul a primit ordin s- o prindă şi să o omoare. Când, după această întâmplare, l-am rugat să-mi aducă o altă pasăre, mi-a promis un arici. Eram bucuros, ştiind că ariciul e foarte prietenos şi poate fi domesticit. Într-o dimineaţă, gardianul mi-a dat o cutie împachetată în care mi-a spus că e ariciul. Desfăcând cutia, mi-a sărit în faţă un guzgan imens, cu care am stat câteva ore”.

Condamnat la 15 ani de închisoare pentru crimă de înaltă trădare (a executat în cele din urmă 12 ani), Harry Brauner a fost eliberat în decembrie 1962 și a primit domiciliu obligatoriu la Viișoara, lângă Slobozia, unde putea primi vizitele artistei Lena Constante, care fusese și ea eliberată din închisoare în același an.

Marin Preda, în romanul “Cel mai iubit dintre pământeni”, îl descrie pe H. Brauner în detenţie. Nu-l numeşte, dar oricine îl cunoscuse îl recunoaştea. Era acel „evreu pasionat de folclorul românesc”, care ştia pe dinafară nenumărate cântece din toate ţinuturile ţării şi care-l îngrijea cu abnegaţie pe un legionar care trăgea să moară, samaritean milostiv „răsplătit” cu o grosolană înjurătură când muribundul şi-a revenit pentru câteva clipe în simţiri.

Muzicologul s-a căsătorit în octombrie 1964 cu Lena Constante și în același an i s-a ridicat domiciliul obligatoriu, putând să revină la București.

După un timp cei doi au divorțat, deoarece Harry Brauner voia să plece în Israel, dar în cele din urmă a renunțat la idee și s-a recăsătorit cu fosta soție.

Devenit pentru un timp documentarist principal la Institutul de istoria artei al Academiei Române, în 1968, după rejudecarea procesului lui Pătrășcanu, a fost reabilitat. Începând cu anul 1971, a condus primul laborator etnomuzicologic înființat pe lângă Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București și a fost colaborator la revistele epocii „Contemporanul”, „Flacăra”, „Magazin”, „Muzica”, „Orizont”.

În 1979, a publicat la Editura Eminescu cel mai cunoscut volum al său, “Să auzi iarba cum crește”, despre care poetul Ion Alexandru spunea:

“Acest om cât o candelă brâncovenească ajuns la vârstă înţelepciunii stinsă in iubire ne-a dăruit de curând o carte de aur, roada de o viaţă a dragostei sale pentru arta şi sufletul poporului român. „Să auzi iarba cum creşte” este o carte ce o duci la inimă după ce o citeşti ca un balsam eliberator. L-am auzit, cu o săptămână înainte în Maramureş, vorbind pe acest savant etnograf, despre muzica maramureşană, despre melodia unică păstrată în Maramureş, despre acest pământ şi cel de sărbătoare unic atins de frumuseţea desăvârşită care exprimă inepuizabilul izvor de omenie al poporului nostru. Vorba lui Harry Brauner, ca şi fraza cărţii lui, este eliptic poematică, parabolă şi imn ca strigătul de nuntă al mirelui de pe crucea steagului de nuntă maramureşean, este ca unda pură a izvorului neauzit ce creşte, al cărui susur îl auzi mai degrabă contemplând în lacrimă prins Orionul pe cerul miezului de noapte.

Harry Brauner

Avem o mare comoară în sufletul poporului nostru în arta de cântec şi lucrare a ţăranului român, care însă trebuie ocrotită, de profanare, de vulgarizare.

Harry Brauner apare în nobila misiune de îngrijitor, de păstor al firii româneşti, cum spunea Heidegger despre cugetători, are râvna curată a celui care iubeşte până la gelozie autenticul, spontanul neprefăcut, izvorul curat al spiritualităţii româneşti. L-am auzit cântând o baladă veche românească — era un cântec fără voce, cântau osemintele, cânta sufletul aprins de dorul fără margini după cele nepieritoare ale fiinţei noastre.

Asemenea oameni rari vin foarte de departe spre sufletul nostru ca să rămână pentru totdeauna, iar dacă-i sărut obrazul prin filele acestei cărţi, să-mi ierte lacrima bucuriei fratele nostru iubit Harry Brauner.

*** Ioan Alexandru, Flacăra, 8 noiembrie 1979

Constantin Noica i-a scris după apariția volumului: „Ţi-am citit cu mare sete şi cu multă mirare cartea. Este o carte nebună şi adevărată, aşa cum ţi-a fost viaţa. Cartea ta nu are nici cap, nici coadă, dar are miez. Nu respecta niciun fel de reguli ale scrierii de carte şi totuşi va înota bine prin apele timpului”.

În 1987, marele etnomuzicolog a oferit un interviu revistei Ramuri:

“— Știm că în 1928 a luat fiinţă „Arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români”, întemeiată şi condusă de Constantin Brăiloiu, sub îndrumarea căruia aţi lucrat foarte mulţi ani. Ce amintiri vă leagă de profesorul dumneavoastră, Constantin Brăiloiu?

— O! Sunt multe amintiri! Acum vă voi face următoarea mărturisire: Brăiloiu avea un cap foarte curios, era dolicocefal, se născuse cu forcepsul şi această înfăţişare foarte curioasă l-a făcut să sufere foarte mult. Când l-am cunoscut, fusese numit profesor de istoria muzicii, asta cam prin 1924—1925, cam mult de atunci… e adevărat.

A intrat în clasă într-o zi şi a produs mult haz, s-a uitat la noi şi a văzut tineretul pus întotdeauna pe glume, pe farse. La un moment dat s-a oprit şi a zis: „Vă uitaţi la mine? Eu sunt dolicocefal! Uitaţi-vă, aşa este capul meu din profil” şi a desenat pe tablă. Aşa este din faţă, vedeţi? Şi acum să facem cunoştinţă, uitaţi-vă bine ce se numeşte dolicocefal şi cu asta s-a terminat orice glumă de-a dumneavoastră. Din momentul ăsta nu mai aveţi de ce glumi!”. Noi am rămas trăzniţi, s-a făcut o linişte neaşteptată. Prin acest gest a avut tăria extraordinară ca, ironizându-se pe sine în faţa unei clase în care erau tot felul de tineri, să ne dea o lecţie definitivă. Era un dascăl cu calităţi deosebite, care ne-a deschis gustul pentru frumos; pentru mine a însemnat justificarea întregii mele existenţe. Cam asta am vrut să vă spun dintre lucrurile pe care nu le-am mărturisit niciodată şi nu sunt scrise pe nicăieri.

— Ce au adus nou în folclorul românesc monografiile din Drăguş – Făgăraş, din 1929, şi Runcu – Gorj, din 1930?

— Au adus o stare de spirit nemaiîntâlnită până atunci; au colaborat la ea profesorii Rainer şi Sabin Mănuilă, personalităţi mari, ne-au învăţat ce înseamnă realitatea socială a satului românesc, problemele oamenilor de care noi ne-am apropiat cu toată dragostea.

— Prin ce metodă făceaţi dv. culegerea folclorului de la diferiţi cântăreţi şi instrumentişti din ţară?

— Aici sunt multe de spus. Mata îmi ceri mereu noutăţi. Primele înregistrări le-am făcut cu primitivul fonograf „Edison”, strămoşul gramofonului şi al patefonului. Muzica o înregistram cu ajutorul unui ac de diamant fixat pe o diagramă a cărei membrană vibra în contact cu vibraţiile sunetului captat într-o pâlnie de tinichea. Era o aparatură grea, care cântărea 12 kilograme. Cutreieram drumurile într-o mână cu fonograful, în cealălaltă cu cutia cu cilindri, iar în spate aveam rucsacul şi mergeam aşa ceasuri întregi prin ţară. Mi-a venit în minte un episod hazliu. După ce înregistrasem un tânăr şi pe urmă i-am reprodus melodia cântată, am fost şocat de reacţia lui când a început să se închine şi a luat-o la fugă.

— Vreau să pun o întrebare şi despre „doamna cântecului popular românesc”, cântăreaţa pe care aţi îndemnat-o spre folclor. Multe dintre cântecele ei au fost învăţate de pe cilindrii de fonograf şi discurile de gramofon ale „Arhivei de folclor a Societăţii Compozitorilor Români” sub supravegherea dv. Aşadar, stimate Harry Brauner, vă rog să ne vorbiţi despre Maria Tănase.

— Maria Tănase bântuia sufletele ascultătorilor, câştiga seara salariul unui profesor universitar şi cu el ajuta multă lume. Întotdeauna purta rochii frumoase pe scenă, iar în viaţa de toate zilele rămânea aceeaşi fată modestă a moşului Tănase. Nicolae Iorga, marele savant al ţării noastre, ascultând-o cântând, a spus: „Să răzbaţi unde meriţi, spărgând zidurile pizmaşe ce ţi se vor ridica în cale, pentru că dumneata ai o mare şi nobilă misiune de îndeplinit: să readuci cântecul poporului nostru pe făgaşul lui autentic. Misiunea aceasta, pe care dumneata n-o ştii încă în rosturile ei, dar o ştim noi, trebuie să fie îndemnul cel mai puternic în osteneala dumitale”. În anul 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu trebuia să fie amintit în presă, Maria, întrebată, într-un interviu de Gabi Michailescu, cine i-a călăuzit paşii şi cine a avut un cuvânt greu de spus la începutul carierei sale, a răspuns: „Esenţiale au fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry”.

— Se pare că menirea dv. nu a fost numai punerea în valoare a cântecului popular, ci şi aceea de îndrumare a unor solişti între care amintesc pe Ionela Prodan şi Alexandru Mica.

— Fără îndoială, sunt câteva nume pe care le pronunţi matale, dar au fost mulţi oameni care mi-au trecut prin mână şi pe care i-am format. Despre Ionela Prodan pot să declar că este ceea ce se cheamă un artist serios. Am aici nişte cântece pe care le-a cântat ea, cântecele sunt scrise de mine, iar textele compuse de Elena Constante, soţia mea. Este vorba de volumul pe care l-am publicat, în 1975, la Editura „Ion Creangă”, intitulat „Păpuşa harnică în grădină”, însoţit de un disc care a avut mare succes şi la care au colaborat Leonard Iordache şi Dumitru Zamfira. Alexandru Mica este un mare iubitor al cântecului popular. L-am cunoscut în vremea când conducea laboratorul de etnomuzicologie al Conservatorului „Ciprian Porumbescu“. Aici a venit pentru prima dată să înveţe să cânte, deşi cânta foarte bine, avea un repertoriu impresionant, cânta muzică coreeană, japoneză, pentru că a studiat mult timp în Coreea şi Japonia. Mica a evoluat mult şi impresionant este faptul că are o seamă de concerte la Ateneu cu săli arhipline, fapt care dovedeşte că a redeschis gustul oamenilor pentru frumos.

— În 1949 aţi izbutit să întemeiaţi „Institutul de folclor”, iar în 1974 „Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice“. Care au fost, în toţi aceşti 30 de ani, colaboratorii dv. apropiaţi?

— Ţin, în primul rînd, să amintesc pe regretatul Ilarion Cocişiu care a lucrat foarte intens la Arhivă. Un altul a fost profesorul Tiberiu Alexandru, care este cunoscutul etnomuzicolog. În afară de aceştia, am avut lângă mine pe Emilia Comişel şi alţii. Oameni care au dus mai departe cercercetările şi au format la rândul lor cadre.

— Există la ora actuală o tendinţă de poluare a folclorului; din păcate, chiar unii interpreţi cunoscuţi, cu mare priză la public, dau tonul acestei nefaste campanii, făcând rabat gustului mediocru. Am dori să aflăm părerea dumneavoastră în această privinţă.

— Ne străduim mereu să păzim cât mai neîntinat patrimoniul artistic al poporului. Mă uimeşte, însă, faptul că, paralel cu această muncă de curăţire a folclorului nostru de impurităţi, funcţionează — nu-mi dau bine seama cum — o întreagă reţea de răspândire a prostului gust, care acţionează împotriva intereselor culturii noastre naţionale şi care, făcându-şi mendrele, periclitează tot ce, cu atâta trudă, caută a fi realizat. Este vorba de acei otrăvitori ai gustului publicului, al marelui public, pe o scară deosebit de largă, care se strecoară abil, în unicul scop al căpătuielii, nesinchisindu-se de efectele extraordinar de dăunătoare ce le exercită asupra cântecului nostru popular. Este vorba de nenumărate spectacole (aşa numitele „susanele“) organizate de anumiţi „impresari“, farisei cu patalama în regulă, spectacole ce promovează „artişti“ la rândul lor deţinători de patalamale ce le acordă dreptul de liberă profesie, cărora li se alătură alţii, fără patalama, dar cu îngăduinţa de a apărea pe scene publice sub motivarea că ar fi „artişti amatori“.

Există o manieră a unor interpreţi de a crea „în stil personal”, însă de multe ori aceasta înseamnă „împănarea” unor cântece de o mare expresivitate cu „găselniţe” aşa-zis spontane din folclorul suburban. Sunteţi de acord că se aduc astfel mari deservicii folclorului autentic?

— Unii au început, totuşi, să aducă la cunoştinţa publică, prin presă, felul vulgar, deşănţat, în care se desfăşoară aceste spectacole mitocăneşti. Faptul că aceşti aşa-zişi soli ai unei arte ce nu are nimic comun cu nobleţea artei populare româneşti sunt aplaudaţi nu este deloc convingător. Aplauzele unui public neavizat, ce trebuie educat, nu ne mulţumesc. Dimpotrivă, ne pun pe gânduri.

— Ce credeţi că trebuie întreprins prin mass-media pentru conservarea şi dacă se poate spune astfel salvarea comorilor folclorului românesc ce a constituit o dimensiune esenţială a însuşi felului de a trăi şi gândi al poporului nostru?

— Mi-am dat seama încă o dată şi în ce constă greşeala care îndreptăţeşte pe mulţi să socoată muzica noastră populară difuzată la radio şi televiziune, aşa cum a fost ea “popularizată” de-a lungul timpului de prea multe ansambluri. Totul vine de la comoditatea adoptată de mulţi dirijori în scopul de a-şi face viaţa uşoară. Iei cântecul originar, îi schimbi ritmul sub pretextul de „a-l face mai vesel” şi-l integrezi ritmului prestabilit, convenţional, „potrivit” oricăror cântece. De unde la origine solistul trebuie să fie acompaniat de orchestră, adică de unde la început orchestra era cea căreia îi revenea sarcina de a urmări cântecul subliniindu-i melodia prin intervenţia discretă orchestrală, s-a ajuns la paradoxala situaţie în care solistul e nevoit să devină “acompaniatorul“ orchestrei, fiind nevoit să-şi modifice cântecele spre a corespunde exigenţelor impuse de dirijor, exigenţe care până la urmă nu fac decât să sărăcească valoroasa creaţie populară de tot ce are ea mai de preţ.

— Ne-aţi vorbit despre felul cum aţi descoperit şi îndrumat o seamă de mari interpreţi ai cântecului popular românesc. Ni se pare că unii dintre cântăreţii actuali, în afara unor concursuri organizate la nivel interjudeţean şi naţional, câştigă şi consumă prea repede treptele necesare unei pregătiri profesionale temeinice.

— Concursuri… stele… flori. Mi-am pus de multe ori întrebarea: oare în ce măsură membrii diferitelor jurii îşi dau seama de marea răspundere ce le apasă pe umeri? Din păcate, maşina electronică nu calculează pregătirea, calificarea, talentul candidaţilor, ci calculate exact sunt numai cele câteva cifre reprezentând punctele de apreciere ale fiecărui membru al juriului. Ba, de la o vreme, de când unii dintre membrii juriului socot că ar fi nevoie să mai ia şi cuvântul, să prezinte — în afara notelor — şi aprecierile lor, să mai dea şi sfaturi candidaţilor promovaţi sau respinşi de ei, răspunderea asumată devine şi mai mare. Oare îşi dau seama ei de însemnătatea unor hotărâri, unor cuvinte ascultate de o întreagă ţară? Îşi dau seama ei, cei din juriu, dintre care unii sunt şi se dau drept specialişti consacraţi, că părerile lor pot avea, au o extraordinar de mare influenţă, că — neîndeajuns de cumpănite — ele pot deruta, pot provoca confuzii nedorite nu numai în mintea candidaţilor, ci şi în conştiinţa unei ţări întregi încă pătrunsă de seva folclorului? Toate astea ar trebui să dea de gândit celor ce ar trebui să prezinte cartonaşele cu cifre cu o mână, poate, mai tremurătoare.

Mă întreb cine ar putea răspunde la întrebarea pusă mie de un telespectator: „Cum se face că juriile concursurilor nu se retrag niciodată pentru a mai şi delibera?”. Poate ar fi, vorba nu mai ştiu cărui mare scriitor, „partea cea mai hazlie” a spectacolului, dacă deliberarea s-ar desfăşura pe micul ecran”.

*** Convorbirea realizată de Constantin Pădureanu a apărut în revista Ramuri, aprilie 1987

Muzicologul Harry Brauner a încetat din viață pe 11 martie 1988 la București, la vârsta de 80 de ani.

Scriitorul Geo Bogza a scris la dispariția lui: “Numele lui Harry Brauner, plecat de curând dintre noi, va rămâne pentru totdeauna legat de numele profesorului Constantin Brăiloiu, de Arhiva naţională de folclor, de primele înregistrări fonografice ale muzicii populare, de descoperirea unor adevărate tezaure ale acestei muzici, de orientarea Mariei Tănase spre ele, de ducerea primei echipei de căluşari la Londra, de creaţii muzicale proprii, ca şi de o amară experienţă la care, după război, l-a supus viaţa.

Harry Brauner, frate cu Rudi, Victor, Teddy, Vena, Ronca – o foarte originală familie – a fost una dintre cele mai vii inteligenţe şi unul dintre cei mai fermecători oameni pe care i-am cunoscut, de mult de tot, în vremea avangardei, când nu bănuiam ce o să se întâmple cu istoria lumii şi cu noi”.

Geo Bogza, România literară, 17 martie 1988

Surse:

Dimineața, 1935

Ilustrațiunea  română, 1935

Rampa, 1948

Flacăra, 1980, 1983

Ramuri, 1987

***

 Actrita incantatoare si talentata, Marga Barbu a insufletit personaje pornind de la nabadaioasa hangita Anita pana la romantioasa si introspectiva domnisoara Aurica, s-a nascut pe 24 februarie 1929.... Femeie plina de farmec, a fost sotia si muza scriitorului Eugen Barbu si destinatara mesajelor admirative ale vicepresedintelui american Hubert H. Humphrey. Vorbea opt limbi straine. Spiritul si vitalitatea ei merita din plin un ragaz de calda aducere aminte.

Provenea din aristocratia Ardealului, dintr-o familie de intelectuali, de patrioti, in genul lui Lucian Blaga. Si-a petrecut primii ani in fermecatorul Maramures. S-a nascut la Ocna Sugatag, in iarna anului 1929, pe un frig de inghetasera nucii. Atunci, ziua de 24 februarie a adus in casa familiei Butuc prima fetita, botezata Margareta Yvonne. Dupa inca patru ani, Marga a capatat o surioara, pe Pia. Mama, Nelly Butuc, era o dansatoare pasionata, care studiase arta miscarii tocmai la Viena. Dragostea pentru balet s-a transmis repede si celor doua fetite, si astfel tatal s-a pomenit ca in casa lui toata familia dansa.

El, reprezentant al domeniului ingineresc, era directorul salinelor de la Ocna Sugatag, si, desi destul de dezorientat uneori, a inteles totusi aceasta pasiune pentru dans a femeilor din casa lui si nu a protestat niciodata.

Marga era insa timida, departe de modelul copilului care recita cu usurinta poezii. Cea mai indragita ocupatie, pe langa dans, era jocul de-a farmacista. Mai tarziu avea sa declare ca singura explozie de exuberanta a fost pe la 4 ani, cand a facut senzatie la o serbare, cantand cuplete pentru reclame. Si totusi, avea o maiestrie ce nu dadea gres: imita perfect musafirii parintilor. Mama recunostea de fiecare data despre cine era vorba.

Cand Marga a implinit 6 ani, familia s-a mutat la Bucuresti. Nelly Butuc iubea cu atata patima scena si baletul, incat, cu ajutorul unor prieteni, a hotarat sa dea un recital la Teatrul National Studio. A stralucit in 24 de dansuri de una singura. Printre invitatii care au admirat-o din sala se afla si Liviu Rebreanu, directorul teatrului la vremea respectiva.

„Destinul a hotarat ca trebuie sa fiu actrita“

Formata intr-o atmosfera artistica, nu e de mirare ca primele ganduri si vise, primele eforturi si sperante ale adolescentei au fost dedicate in intregime dansului. Lua lectii de balet clasic cu maestrii Oleg Romanovski si Paule Sibille. Nu scapase insa de timiditate: „Aveam o timiditate ingrozitoare, care ar fi trebuit sa-mi interzica pana si ideea de a ma urca vreodata pe scena.“

A fost eleva liceului „Regina Maria“, si, dupa absolvire, tatal a avut inspiratia si grija de a o inscrie la doua facultati: Filosofie si Teatru. „L-am intrebat: de ce Filosofie si Teatru? El mi-a raspuns atunci ca, pentru a ma putea exprima mai bine, trebuie sa fiu luminata pe dinauntru si sa am si expresie“. Asadar, ambele facultati au fost, cel putin in intentiile initiale, numai mijloace de a-si dezvolta posibilitatile de gandire si cele de exprimare artistica.

La Filosofie a intrat cu o teza despre Socrate si a studiat un an si ceva. Printre bucuriile pe care i le-a rezervat aceasta facultate a fost si aceea ca l-a audiat pe George Calinescu, cu prilejul uneia dintre ultimele lui aparitii in public.

La Institutul de Teatru a fost admisa in 1947, pe muchie de cutit, printre ultimii. Era atat de emotionata, atat de rosie la fata, incat avea senzatia ca ii crapa obrazul. Imbracase o rochie cu picatele alb si roz si a recitat versuri invatate cu numai cateva zile inainte: „In doua zile am invatat o poezie de Baconski si un sonet de Eminescu, cu care am avut inconstienta sa ma prezint la examen. Dar destinul, care a avut un mare rol pentru mine, a hotarat ca trebuie sa fiu actrita“.

Si totusi, pentru Marga Barbu dansul ramasese, in continuare, pe primul plan. A dat examene la Opera si la Opereta, insa in drumul ei artistic a aparut un mare si neasteptat impas medical. La unul dintre controale, doctorul  a descoperit ca un canal arterial care se formeaza in timpul dezvoltarii intrauterine si care apoi trebuie sa se inchida a ramas, in cazul ei, deschis. In aceste conditii, efortul fizic intens cerut de rigorile baletului ii punea serios inima in pericol. Medicul i-a recomandat sa se opereze sau sa renunte la dans. In acea perioada, operatiile de acest fel erau aproape imposibile la noi, iar pentru a merge in strainatate nu avea bani. „Eram disperata, voiam sa ma sinucid… Eu ziceam ca sunt facuta pentru dans si nu ma vedeam facand altceva. Dar mana Celui de Sus stie mai bine decat noi ce ne trebuie… Asa a fost sa fie, sa ma fac actrita“.

Al treilea a fost cu noroc

Putina lume stie ca au fost trei mariaje in viata Margai Barbu, nu doua. S-a casatorit prima data la 21 de ani, cu un inginer. Nu erau insa prea potriviti, fiecare avea un alt ideal de viata. Atunci ea era mai fragila, avea nevoie de un scut de aparare. „Cred ca mai mult a contat spatiul locativ“ – a declarat mai tarziu, cu luciditate, actrita. „Era un baiat atat de bun, dar atat de departe de meseria mea. Programul nostru era atat de diferit, incat dupa un an si jumatate a trebuit sa ne despartim“.

Primei casatorii i-a urmat o noua dragoste, mai trainica, si alti cinci ani de casnicie. Actorul Constantin Codrescu ii fusese coleg de facultate si jucasera impreuna in primul ei film. Din pacate, el nu avea prea mare incredere in talentele sotiei sale. Nu credea nici in abilitatea ei de a sofa, nici in harul ei de actrita. „Pe vremea aceea eram plina de complexe deoarece nu jucam decat foarte rar in teatrul unde eram angajata. Asteptam sa fiu incurajata si ajutata. Casatoria noastra… nu a insemnat pentru mine o implinire. Abia acum am descoperit unele scrisori ale lui, in care spunea ca ii ingradesc libertatea, cand eu nu faceam decat sa-l ajut, dupa puterile mele. In perioada aceea era si foarte bolnav.“ Desi relatia lor sentimentala pana la urma s-a stins, cei doi s-au reintalnit de multe ori pe scena sau pe platoul de filmare, colaborand in continuare ca buni colegi si profesionisti.

Abia cel de-al treilea sot va fi partenerul alaturi de care Marga Barbu va calatori, vreme de 33 de ani, pe drumul implinirii personale si artistice. 

„Fara a forta usile, am patruns intr-o alta lume“

Pianista din filmul „Vultur 101“(1956) a fost chipul care l-a impresionat pe Eugen Barbu inainte de a o cunoaste personal. A urmarit-o apoi pe scena de la „Nottara“, in rolul Roxanei din „Cyrano de Bergerac“(1960). „In seara premierei m-am trezit cu un cos mare de liliac alb. Ramasesem fara vorbe: in plina iarna, ca era in luna februarie, sa primesc liliac alb. Cosul mai avea un biletel cu semnatura lui, pe care scria «Succes». Nu era omul vorbelor multe. Imi spunea mereu ca un scriitor care scrie mult nu vorbeste mult.“

S-au intalnit dupa ce trecusera amandoi prin cate doua casnicii esuate. Ea era in divort cu Constantin Codrescu, iar Eugen tocmai se despartise de sotia sa. Mana destinului a actionat printr-o prietena comuna, care i-a invitat pe amandoi la restaurantul „Lido“. Era 7 ianuarie 1960. Marga nu se simtea prea tentata sa mearga la intalnire, insa citise deja „Groapa“ si era curioasa sa il cunoasca in carne si oase pe omul care a scris-o. Ii placuse cartea, desi limbajul o socase pe alocuri.

Ea venea din Ardeal, unde nu era obisnuita cu asemenea cuvinte dure. Din prima clipa in care s-au vazut, s-au placut. Nu a fost o atractie fizica, ci s-a lasat fermecata mai degraba de usurinta cu care au legat o conversatie. „Se inaltase o punte de comunicare extraordinara intre noi. Ba chiar radeam de aceleasi lucruri si ma bucuram ca are simtul umorului bine conturat. Daca poti sa zambesti, treci mai usor peste greutatile vietii“. Dupa intalnire, Marga si-a notat intr-un carnet: „Cred ca mi-am gasit nasul“.

El nu i-a marturisit niciodata cu ce anume l-a cucerit. Ea banuia ca a fost atras de firea ei visatoare, cu capul in nori, de blandetea ei, de aplecarea catre arte frumoase. „Mai mult am dedus ca acestea au fost armele mele, din cartea „Ianus“, prin felul in care era construit portretul pianistei in care ma recunosc foarte mult“. Scriitorul i-a dedicat actritei si primul volum din „Caietele Principelui“, la care il ajutase cu traduceri dupa carti cumparate de la anticari francezi.

Isi gasisera jumatatea, dar nu se gandeau sa se casatoreasca. Cel putin, Marga refuza cu indarjire sa se mai lege de un barbat cu certificat de casatorie. Dupa cateva luni, insa, au fost pusi intr-o situatie foarte neplacuta. Mergeau foarte des la Peles, unde se adunau scriitorii. Intr-o zi a venit portarul la masa unde erau cu totii si a spus in gura mare: «Domnu’ Barbu, da’ de ce tineti dumneavoastra doua camere, ca doar sunteti impreuna?!». I-a demascat complet. Eugen Barbu, furios ca a fost pus in situatia asta, a zis „Gata, cum ajungem la Bucuresti, bagam actele!“. Asa s-au casatorit, „mai mult cu forta“, dupa cum avea sa marturiseasca, zambind, actrita.

Mai tarziu a descoperit ca sotul ei era o fire foarte inchisa. Traia in lumea lui, era tot timpul preocupat de personaje, de scrieri, de traduceri. Spunea ca se odihneste cel mai bine atunci cand citeste. „Nu mi-a fost usor sa traiesc langa un scriitor. Avea ciudateniile lui. Mai mult, era omul care, doar in treacat daca-l provocai cu o vorba, trebuia sa-ti raspunda cu zece. Scriitorii sunt o specie foarte dificila“.

Nu se putea ca, in peste 30 de ani, sa nu iasa si scantei. Amandoi erau personalitati puternice, iar Marga, in ciuda faptului ca era o fire foarte intelegatoare, avea mandria ei: „Cateodata era un pic gelos pe mine pentru ca eu aveam parinti, iar el ramasese orfan si de mama, si de tata la 15-16 ani. Ma mai pisa la cap ca le dau prea multa atentie parintilor mei, care traiau inca. Dar avea si momente in care ma admira pentru ca aveam o familie cu care ma intelegeam asa de bine. Cu nimeni nu as fi putut sa fiu atat de apropiata cum am fost cu Eugen… Eu aveam nevoie de un barbat cu tarie de caracter si l-am gasit pe el, o fire artistica, de un talent viguros, care putea sa ma inteleaga“. Au impartit amandoi o casa frumoasa in strada Eminescu, si-au purtat reciproc de grija si s-au ocrotit unul pe altul pana la disparitia scriitorului, in 1993.

„Poate ca ar fi fost lumina ochilor nostri…“

Un copil ar fi implinit si mai mult familia Barbu, insa destinul a curs altfel. Scriitorului nu-i placeau copiii si nu isi dorea unul. I se parea ca acestia sunt prea curiosi, prea razgaiati, ca te anuleaza. Dar, asa cum marturisea in „Caietele Principelui“, un copil interiorizat, care sa vorbeasca mai multe limbi straine, ar fi fost o bucurie. Marga se stia cu probleme la inima si fusese avertizata ca ar fi destul de riscant sa ramana insarcinata. Si totusi, s-a intamplat, pe cand se apropia de 40 de ani. „Ma gandeam ca e un semn de la Dumnezeu si am hotarat sa-l tinem. Iar sotul meu se impacase cu ideea ca va fi tata si chiar astepta cu nerabdare bebelusul“.

Dar n-a fost sa fie. In primele luni de sarcina actrita inca mai lucra, filmand trei pelicule, la Buftea, in acelasi timp. I-a propus regizorului sa renunte la filmari, dar i s-a spus ca un film costa noua milioane de lei si ca, daca vrea sa renunte, trebuie sa plateasca. Nu avea de unde sa dea atatia bani, asa ca a continuat. Intr-o zi, in timpul unei scene, a trebuit sa urce pe un cal mai naravas si acesta s-a scuturat puternic. Din socul acela a pierdut sarcina, care ajunsese deja la cinci luni si jumatate. Era o fetita. „Cine stie ce ar fi fost si cum ni s-ar fi schimbat viata daca as fi nascut-o? Poate nu era un copil reusit sau poate ca ar fi fost lumina ochilor nostri… cine poate sti?“.

Pentru ca Eugen Barbu citea foarte mult, Marga a trebuit sa se adapteze si ea la disciplina intelectuala a sotului. Fiindca venea obosita dupa spectacole, nu mai putea citi teatru, in schimb, a inceput sa invete tot mai multe limbi straine. In felul acesta a ajuns sa cunoasca spaniola, italiana, franceza, engleza, maghiara, germana, greaca, ba chiar si japoneza. Pentru japoneza a facut cursuri speciale la Universitatea Dalles. A capatat astfel un mare avantaj in intalnirile cu diverse personalitati din alte tari, pentru ca, vorbindu-le limba, comunicarea devenea mult mai calda si mai naturala.

Unul din admiratorii ei din acele vremuri a fost Hubert H. Humphrey, vicepresedinte al Statelor Unite in perioada 1965 – 1969  si candidatul partidului democrat in cursa prezidentiala din 1968, invins cu o diferenta foarte mica de voturi de catre Richard Nixon. Marga l-a cunoscut la Festivalul filmului de la Moscova, in anul 1969, la un cocteil dat de echipa americana. A fost o simpatie spontana si reciproca, de la prima vedere amandoi s-au comportat ca si cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna. Chiar in acele zile el dirija personal aselenizarea si era permanent pus la curent cu toate operatiunile. Intr-o camera de apartament princiar, cu oglinzi enorme, in care locuise pe vremuri Lenin, Marga Barbu si alti colegi din delegatia romana au auzit in direct, prin telefon, glasurile cosmonautilor care puneau piciorul pe Luna. Prietenia cu vicepresedintele SUA a continuat cu o corespondenta care a durat 8 ani, pana la stingerea lui din viata, in 1978.

A cunoscut-o si pe Sophia Loren: „Vorbim in italiana si simt ca ii face placere… Vorbim de meseria noastra comuna… Ii arat revistele «Cinema» si «Saptamana», din paginile carora lipseste rar“. La Festivalul de Film de la Karlovy Vary, in 1966, dupa vizionarea peliculei „Procesul alb“, a castigat admiratia regizorilor italieni Mario Monicelli si Carlo Lizzani, care erau in juriu: „Nu pot uita marea mea bucurie cand m-au oprit, strangandu-mi mainile si felicitandu-ma, spunand ca ma vor propune pentru premiu“.

In 1967 a petrecut o luna la Roma, cunoscand lumea actorilor de acolo, invartindu-se numai printre ziaristi celebri. Asa i-a intalnit pe ziarista italiana Delfina Metz si pe printul Carlo Lancelotti, fiind invitata apoi sa locuiasca in casa lor din Piata Navona, in timpul unei vizite facute impreuna cu Eugen Barbu. „Vom locui in una din cele mai scumpe case din Roma“, se mandrea ea.

In 1996 a fost invitata la manifestarile Saptamanii Culturale Japoneze, iar la receptia organizata la Palatul Parlamentului i-a uimit pe invitatii japonezi conversand fluent in limba lor.

Dar o relatie speciala de prietenie, care a durat toata viata, a fost cea cu Florin Piersic, partenerul sau din mai toate filmele de actiune in care a jucat. „Era modesta, comunicativa, mereu zambitoare, frumoasa… un om normal, fara ifose, fara prefacatorii“, a marturisit marele actor.

Se mai povesteste ca, la un moment dat, a fost invitata cu sotul sau la o serata unde era prezenta familia Ceausescu. Era imbracata elegant, intr-o rochie alb-argintie, ca de printesa bizantina. S-a facut un cerc mare si presedintele de atunci a inceput sa treaca prin dreptul invitatilor, pentru a da mana cu fiecare. Cand a ajuns in dreptul ei i-a strans mana si nu i-a mai dat drumul. El a inceput sa vorbeasca in dreapta si in stanga, tinandu-i mana strans. A doua zi a aparut in presa straina un articol al carui titlu suna astfel: „Presedintele tarii s-a intretinut indelung cu o actrita romanca“. De atunci nu a mai fost invitata niciodata la astfel de evenimente.

„Vreau ca spectatorul sa rada si sa planga cu mine…“

N-a stiut ca o sa ramana in teatru. Dupa absolvire, in anul 1950, profesorul Alexandru Finti a luat-o la el, la Teatrul Armatei, actualul „Nottara“, unde era director. Era un om care iubea foarte mult scena si actorii. „Cu inconstienta tineretii de atunci, mi s-a parut normal. Abia acum imi dau seama de importanta gestului sau.“

Aparea pe scena tot mai des si in roluri tot mai consistente, ba chiar a fost chemata sa dea o proba de film. „Era mare eveniment pe atunci in viata uni tanar actor, sa fie chemat la film. Se faceau filme putine, nu era concurenta televiziunii care, oricum, ii obisnuieste pe cei de acum cu camera de luat vederi si cu platourile.“

Mai tarziu, va povesti, cu verva caracteristica: „Ce stiam noi pe atunci despre o filmare? Mai nimic. Sub fardul galben-rosiatic, dat gros pe obraz, ma simteam total depersonalizata, anihilata, ca sub o masca din care doar ochii ma faceau sa ma recunosc in oglinda… Cand am auzit prima oara cuvantul „motor“ (se si striga tare, asta dadea regizorului autoritate!), m-a luat cu lesin, asa emotii aveam…“ La una dintre filmari, intr-o dimineata, „o spoitoreasa oachesa, cu fuste multicolore, m-a privit ce m-a privit in timp ce filmam, apoi s-a apropiat si m-a scuipat zicandu-mi: «frumusica esti, sa nu te deochi!». Nu m-am suparat, era un compliment mare si sincer.“

In 1956 a prezentat programul romanesc in cadrul Festivalului Tineretului de la Moscova, impreuna cu Iurie Darie. Dupa ce s-a intors, trei ani de zile nimeni nu i-a mai oferit niciun rol. In plus, a fost amenintata ca va fi data afara din teatru, pentru ca primea scrisori de la admiratorii din strainatate.

In 1966 a jucat-o prima oara pe Anita, hangita nascuta din masina de scris a lui Eugen Barbu. Intr-o marturisire facuta la 70 de ani, Marga Barbu a considerat ca momentul cel mai frumos al carierei sale ramane premiera „Haiducilor“, cand oamenii au spart ferestrele cinematografului „Patria“ pentru a ajunge la casa de bilete. A fost de sase ori Anita, de sase ori Agatha Slatineanu, de doua ori Zulnia. In total, de paisprezece ori Marga Barbu, in filme care au acoperit perioada de maxima putere creatoare, de la treizeci la saizeci de ani. Pe langa acestea, a onorat cu brio roluri de compozitie. Dintre ele, cea mai mare satisfactie i-a adus-o „amarata asta de Aurica“.

Din teatru a plecat inainte de 1989, pensionata cu forta. Socul despartirii a fost total neasteptat si i-a lasat un gust atat de amar, incat a facut-o sa nu regrete. Dupa o cariera de 35 de ani nu i s-a spus niciun cuvant de multumire, nici macar formal. Intrebata mereu cum e sa ai acasa un scenarist, a recunoscut ca e foarte bine, mai ales cand acesta e un scriitor de valoare si un maestru al dialogurilor. Eugen Barbu o cunostea foarte bine si multe partituri pe care i le-a scris, mai ales cele din registrul rolurilor negative, au fost de fapt provocari menite sa o determine sa-si foloseasca fiecare nuanta din zestrea resurselor interpretative. Nu l-a dezamagit niciodata. Dupa moartea scriitorului, a trait retrasa, departe de tumultul monden. Isi pastrase silueta fina, manca vegetarian si era mereu tonica, pozitiva.

Intrebata daca o intereseaza politica, a raspuns ferm: „Politica m-ar face insuportabila mie insami“. Se bucura de fiecare zi si depana cu placere amintiri de la filmari, din vremurile in care, uneori, noptile se scurgeau in dimineti, fara ca echipa sa-si dea seama. „Aceste amintiri imi fac placere, a trecut atata vreme de atunci si mie imi staruie si acum in nari, credeti ca parfumul florilor de frezia, ca in «Gran Canaria»? O, nu – mirosul dulce acrisor de «Tekute Likiddo», acel fond de ten lichid cu care ne ungeam mainile sa nu fie atat de albe si  tinere. Trecut-au anii!“

sursa: internet

***

 Viorica Agarici, femeia care s-a așezat în fața “trenurilor morții”

Viorica Agarici s-a născut pe 24 februarie 1886 la Dămienești, lângă Roman, în familia soților Ortansa și Gheorghe Văsescu, fiul boierului Alexandru Văsescu, un fost deputat și ministru liberal.

Copilăria și-a petrecut-o la București și la moșia bunicilor, dar, la momentul numirii tatălui ei ca atașat militar la Legația României de la Paris, adolescenta s-a mutat în Franța și a studiat la Institutul ”Les Ruches”, o școală particulară unde a învățat și Eleanor Roosevelt, viitoarea primă doamnă a Americii.

Tânăra s-a îndrăgostit de Ion C. Agarici, un inginer agronom licențiat al Universității de la Charlottenburg, pe care l-a cunoscut la moșia bunicilor materni de la Dămienești, regiune în care își aveau proprietățile și boierii Agarici. Tânărul agronom fondase, pe moșiile sale de la Călugăreni și Drăgești, o adevărată școală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu și ovăz și avea și o lăudabilă activitate filantropică, fiind cel care a înființat școala primară din satul Călugăreni.

Viorica și Ion Agarici au avut trei copii: Gheorghe, Constantin și Vasile. În anul 1927, inginerul a murit la nici 47 de ani, după o suprainfecție care nu a putut fi tratată și, în același an, Viorica a preluat misiunile de caritate începute de el. Mai întâi a donat școlii sătești suma de 500 de lei pentru unele reparații și dotări, a înființat școli în satele din zonă, apoi, în 1928, a preluat coordonarea filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie.

Pe 3 iulie 1941, când prin gara Roman a trecut “trenul morții”, care transporta sute de evrei din Iași, supraviețuitori ai pogromului, spre lagărul de la Călărași, Viorica Agarici s-a dus în gară și s-a așezat în faţa vagoanelor pline de oameni aflați într-o stare fizică și psihică dincolo de orice imaginație, spunând că trenul va pleca din gară doar cu preţul vieţii ei.

Mai târziu, în 1945, într-o declaraţie pe care a dat-o Tribunalului Poporului din Bucureşti, a povestit: „M-am dus la gară. Am vorbit cu comandantul militar, dar el mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oameni. Atunci m-am adresat domnului colonel Graur, comandantul garnizoanei și i-am spus: «Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea». Domnia-sa mi-a spus că nu poate dispune singur, ci trebuie să întrebe un superior. Ne-am dus la Cercul Militar, unde la acea dată lua masa generalul Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul era oprit şi am spus că avem ordin să dăm apă la oameni“.

În 1943, femeia a renunțat la șefia filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie, poziție pe care o ocupase timp de 15 ani, și s-a mutat la București, la fiul ei, Gheorghe.

După venirea comuniștilor la putere, doamna Agarici a fost nevoită să se întoarcă la Roman, cu domiciliu obligatoriu, dar, pentru că locuința și întreaga avere îi fuseseră confiscate, a fost nevoită să trăiască din mila cunoscuților și, ca să-și câștige existența, a dat lecții de franceză și de engleză copiilor din oraș. În acea perioadă doi dintre cei trei fii ai săi erau încarcerați în temnițele comuniste.

După eliberarea acestora din închisoare, a plecat din nou la București și a locuit la fiul cel mare, primind o rentă viageră din partea Federației Comunităților Evreiești de la București.

Viorica Agarici a murit pe 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani, și a fost înmormântată două zile mai târziu la Cimitirul Bellu, în cavoul unor rude îndepărtate. Pe 8 iunie 1983, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat  post mortem diploma și titlul de “Drept între popoare”, iar în memoria ei a fost plantat un arbore pe “Aleea Celo r Drepți”.

$&$

 Într-o seară soții Churchill au hotărât să facă o plimbare prin Londra. În timp ce mergeau pe lângă ogrăzile oamenilor bine îngrijite, un măturător de stradă s-a apropiat de ei. Spre uimirea prim-mininistrului, bărbatul nu i-a vorbit lui, ci soției sale.

După ce cei doi au discutat câteva minute, Churchill și-a întrebat soția: „De ce acest bărbat a fost atât de interesat să discute cu tine?”.

Aceasta i-a zis că pe când erau adolescenți, el era îndrăgostit nebunește de ea.

La care prim-ministrul Churchill a răspuns mulțumit de sine: „Vezi, dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost acum soția unui măturător de stradă…”.

În cele din urmă femeia i-a oferit o replică legendară: „Nu. Dacă m-aș fi căsătorit cu acest bărbat, el ar fi devenit prim-minist ru.”

***

 La data de 24 februarie 1960, la București, începe procesul membrilor așa numitului  grup „Noica-Pillat”, judecați de justiția regimului comunist  pentru uneltire contra ordinii sociale. Primul arestat din acest lot a fost Constantin Noica, arestat încă de pe data pe 11 decembrie 1958, iar ancheta a condus la constituirea dosarului unui grup de intelectuali alcătuit din 25 de inculpați din care au făcut parte Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Sergiu Alexandru George, Alexandru Paleologu, Simina Mezincescu, Barbu Slătineanu, Nicolae Steinhardt și alții.                                                                                              Acuzațiile aduse inculpaților erau de uneltire împotriva ordinii de stat , de răspândirea de manuscrise cu caracter dușmănos (cărțile lui Noica despre Goethe şi Hegel),  ori a cărților „legionarilor transfugi” Cioran şi Eliade, precum şi ascultarea de posturi de radio străine în care se critica regimul politic din România.                                                                                   

Trebuie amintit ca la începutul anilor ”60 elita intelectuală românească a fost o țintă predilectă a terorii politice instaurate de regimul comunist, membrii acesteia asistând neputincioși la numeroase arestări, exproprieri, naționalizări, internări forțate la domiciliu, confiscări sau evacuări forțate.                                   

Astfel vor fi arestați, supuși unor procese umilitoare şi ulterior condamnați mulți dintre intelectualii de frunte ai României.         

Așa se face că după un simulacru de proces , la data de  1 martie 1960 cei doi intelectuali desemnați şefi de lot ai „Grupului Noica-Pilat”, respectiv Constantin Noica şi Dinu Pillat vor fi  condamnați la 25 de ani de muncă silnică.                                                              

De asemenea Alexandru Paleologu va fi condamnat la 14 ani de muncă silnică, iar Nicolae  Steinhardt va primi 12 ani muncă silnică. Cele mai mici pedepse vor fi de 6 ani închisoare pentru Anca Ionescu, Sanda Mezincescu şi Păstorel Teodoreanu.                                                                                     

De asemenea, fiecărui inculpat i se va confisca total averea şi va fi supus degradării civice, însă odată ajunși în detenție, sub presiunea torturilor fizice și psihice , unii dintre cei condamnați au cunoscut adevărate drame.                                                                              

În 1964, ca urmare a amnistiei generale, cei condamnați în procesul din 1960 au fost eliberați, însă cu toate acestea, condamnarea a rămas ca un stigmat pentru ei toată viața . 

Lectia de  istorie

***

 Unde-s ochelarii ? 

       

de Otilia Cazimir 

Bunicuţa-i supărată,

că de-un ceas întreg tot cată:

cată-ncolo, cată-ncoace,

ochelarii nu-s şi pace!

  I-a cătat pe sub saltele,

  și-n papuci, şi-n ciuboţele,

   pe sub perne, pe sub oale,

    pân’ n-a mai putut de şale!

A mai stat, a mai oftat,

iar s-a pus pe căutat!

Stă şi-aprinde-o lumânare:

unde să-i mai cate, oare?

      Nu-s în raft, nu-s în cutie,

      poate-or fi-n bucătărie…

      răscolește pe subt scară

      și pe poliţă-n cămară,

În cuptor, pe sobă sus,

ochelarii nu-s şi nu-s!

Să nu fie cu bănat,

Cine, oare, i-a furat?

       Când să-i cate şi prin tindă,

       dă cu ochii de oglindă,

       și ce vede, ce nu vede,

       parcă nici nu-i vine a crede:

Ochelarii, poznă mare!

Îi stăteau pe nas călare…

îi cătase-n cui, sub pat,

dar pe nas nu i-a cătat

 Şi de nu-i vedea-n og lindă,

  i-ar căta şi-acum prin tindă!

***

 

Stiati ca: 

Marija Gimbutas, arheolog de origine lituaniană şi profesoară la Universitatea Califoniei din Los Angeles:

„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului”

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizația umană?

Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari națiuni, printre care și cu aspirații înalte la titlul de popor ales.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăblițele de la Tărtăria, județul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, și tot de aici au plecat și s-au format celelalte popoare indo-europene și nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciții, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii(ahei și dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche și mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizației Sumeriene, și totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiți în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franța, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa....Chiar și Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuși Burebista.

Scrisul și odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spațiul tracic și abia mai târziu in spațiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenționat ținute la subsol, o serie de savanți americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată, (oare cine?).

De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii știau să lupte călare și cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârșită, toate convențiile fiind încheiate verbal și apoi păstrate cu sfințenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băț lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizație din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construiește în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi școală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare și al celor 12 constelații).

Conform mărturiilor rămase posterității ale lui Platon și Socrate, însuși Pitagora și-a completat studiile la școala Zamolxiană, și tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaților,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuți ca Cimiry. Migrând ulterior către Italia, Spania, Anglia și Irlanda au fost cunoscuți sub denumirea de celți.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.

Un teren bogat în aproape toate bogățiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorității dezastrelor naturale...etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungați din vatra strămoșească și nici deznaționalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradițiile strămoșilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuțioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii,  ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoșilor noștri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit și respectat de toate popoarele lumii.

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5