&&&

 ALEANDRU MACEDONSKI - VIAȚA SENTIMENTALĂ

„Încercând să definim viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski cu acea aparentă lipsă de discreție a biografului care poate fi uneori învinuit că explorează încă prematur unele zone, ceea ce surprinde este lipsa marelui elan erotic, sau măcar transfigurarea pasiunii incandescente. În locul său constatăm doar existența – la limită – a obișnuitelor și nu prea profundelor tulburări ale unei iubiri ca multe altele și, pe alocuri, nici atât. Nimic din ținuta îndrăgostitului fatal, romantic și vaporos la Macedonski. Niciuna din frământările obscure, adânci și zguduitoare ale dragostei, reținute de posteritate, pe care poeții se simt îndemnați să le dea forma confesională a versurilor. Legăturile sale trecătoare din adolescență n-au pregătit nicio dragoste mare. Ajuns la maturitate, spiritul lui Macedonski nu pare să fi fost atras în chip fundamental de nicio femeie. Departe de  a ne gândi la cine știe ce motive ascunse, cheia adevăratei explicații stă în temperamentul poetului.

Egotistul Macedonski nu se iubea decât pe sine

Inutil a merge cu minte prea departe, când egocentrismul lui Macedonski se opunea principial la orice îndemn de proiectare în afară, de smulgere totală, până la uitarea de sine, din permanenta sa autocontemplare. Asemenea eroului său Thalassa, poetul era un „suflet ce se închisese în el ca într-o cetate”. Preocuparea constantă de eu împiedică deci în mod firesc absorbirea într-un sentiment atât de cuceritor, cel mai exclusiv din toate, care este iubirea. Singură o mare pasiune putea să-i umbrească și să lupte cu succes împotriva violenței amorului propriu, dar pe aceasta se pare că el n-a avut-o niciodată în forme vibrante. Am spune că egotistul Macedonski nu se iubea, în ultimă analiză, decât pe sine. De unde și lipsa inocentă, organică de afectivitate excepțională pentru femeie. „Chiar în amoruri – băga el de seamă – egoiștii nu se iubesc decât pe dânșii”. Or, poetul era într-adevăr un mare egoist. Răspunzând o dată la întrebarea ce iubiți mai mult?, el mărturisi într-o deplină sinceritate și consecvență cu sine: „Pe mine”.

Absența cultului erotic mai vine la Macedonski și dintr-o altă cauză adâncă. Egocentrismul său exacerbat este dublat de un entuziasm latent, fundamental, purificat de orice scorii instinctuale. Firile entuziaste de specia poetului trăiesc într-o abandonare pură, neîncetată. Sufletul unui astfel de individ este o revărsare continuă de efuziuni lipsite de obiect sau finalitate. Însă iubirea fără obiect concret este moartă, inexistentă, ceea ce înlătură în ultimă analiză și ipoteza unei pasiuni ideale, desexualizate. Erotica, fie si de tip mistic, este legata în chip necesar de un număr de reprezentări, dar afectivitatea poetului era mai curând impersonală, eliberată de orice convergență sau urmă de obiect.

Frigiditate sentimentală

Cazul particular al lui Macedonski se complica și mai mult prin aceea că fondul său adânc de afectivitate nu mai ajunge să se cheltuiască în afară, pe o ființă iubită, solicitat cum era în chip violent, uneori chiar exclusiv, de marile pasiuni abstracte ale temperamentului său artistic. Încă din adolescență, obsesia prematură a gloriei îi abătea în chip ocult gândurile de la o amourette oarecare, superficială și burgheză, incapabilă să înțeleagă pasiunile absolute. La maturitate, visul său tot mai grandios de creație capătă cu timpul o preeminență cvasiabsolută asupra iubirii comune. Poetul își iubește cu o mare pasiune ideală în primul rând opera, și Macedonski a trăit cu o mare intensitate tocmai acest complex sentiment de paternitate și iubire pentru proiecția artistică a personalității sale, tipică la creator, având ca urmare o anume frigiditate sentimentală în relațiile cu femeia. Pentru astfel de temperamente abstrase, care contemplă frumosul cu ochi atât de exigenți și extatici, este firesc ca dragostea umană, terestră să apară destul de relativă, impură și nesatisfăcătoare. Macedonski era deci mult prea fin ca să nu sufere de pe urma unor imperfecțiuni spirituale ale femeilor întâlnite în cale. El are în această privință optica artistului de tipul Baudelaire, care învinuia pe femeie în Mon coeur mis a nu că este în totul prea „naturală”. De unde la poet o anume misoginie latentă, instinctuală, de nuanță artistică.

Unor astfel de temperamente excesive femeia le apare dominată organic doar de funcția procreației, incapabilă de transcendere, legata prea mult de viața diurnă. Viziune unilaterală, desigur, dar curentă printre literații celibatari și „esteți” ai secolului al XIX-lea, care priveau femeia, în chip egoist, individualist, drept o piedică în calea înfăptuirii idealului estetic. „Omul care se consacră creației literare – proclamau frații Goncourt – n-are nevoie de afecțiune, de femei, de copii, inima sa nu mai există, el nu este decât creier.” Poziție, în treacăt fie zis, de o mare sterilitate, dar este aproape sigur că Macedonski gândea uneori, în sinea sa, cam același lucru. De aici și vadita reticență, neîncrederea, locul minim pe care poetul îl acordă femeii în intimitatea sa morală.

Macedonski era deci departe de a fi un temperament sentimental, capabil de efuziune erotică prelungită, extatică. Toată capacitatea sa reală de afecțiune se cheltuia mai întâi pe sine, apoi pe opera sa, în sfârșit, se proiecta asupra cenaclului, la regimul căruia izbutește să-și convertească foarte repede întreaga familie. Vocația sa înnăscută de magistru se traduce în forme atât de cuceritoare, încât toate simțămintele familiale, de o parte și de alta, se purifică treptat, sfârșind prin a se identifica în totul cu aspirația sufletească dominantă a casei Macedonski, care este și rămâne mereu Poezia.”

„Egocentricul Macedonski este în același timp un mare timid, împiedicat de orgoliu să se destăinuie, să-și dea pe față în chip confesional sentimentele, și, într-adevăr, toate mărturiile vorbesc de un Macedonski stângaci și timid cu femeile, rezervat și pudic. El fuge de societatea excesiv mondenă, zgomotoasă și superficială, detestă „balul public” de pe străzile Bucureștiului, are repulsie pentru femeile ușoare sau măcar cochete: „Nu este în firea mea – mărturisește deschis poetul – să mă amestec printre tinerii de „bon-ton”, vânători de zestre nu sunt; decoltările cucoanelor, sprâncenele lor cele câteodată prea negre, dinții lor câteodată prea albi nu mă farmecă decât în marginile cuviinței”.

Deși ieșea mai în fiecare seară la cafenea, sau la berărie, în tovărășia discipolilor, colocviile sale nu alunecau niciodată spre licență sau urgie. Lipsa femeilor facile nu era de fel simțită, iar când, odată, el este atras, împreună cu întreaga sa societate, în apartamentul unei demimondene, asistența trece printr-un moment penibil. Invitat să recite ceva, în prada unui dezgust neacoperit, Macedonski începe:

Mi s-a păru întotdeauna un ce scârbos și crud 

Ca dup-o noapte de urgie, pe buze încă de vin ud,

Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate 

Nefericitele ființe ce se numesc prostituate.

Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare

Să uiți că mumă ți-e femeia și că în pântec te-a purtat,

Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare

Precum se pune un stigmat.

„Le-am spus ceva pe înțelesul lor – încerca el să se scuze, stânjenit vizibil. Ce rost ar fi avut în asemenea mediu și cu astfel de decor să spui:

Vestalelor, încă o noapte de fericire vă mai cer

sau

Veniți, privighetoarea cântă și liliacul a-nflorit”?

A simțit vreodată poetul necesitatea extazului erotic, a transfigurării prin dragoste, el, care era împins din instinct doar spre contemplație estetică? A descoperit Macedonski, cu alte cuvinte, absolutul în femeie? N-am îndrăznit să afirmăm aceasta. Prea senzual ca să se mențină la tensiunea adevăratei iubiri pur spirituale, documentele nu fac în această privință nicio mărturie, și de altfel temperamentul său frenetic, egolatru, timid și oarecum misogin se op unea oricăror încercări de idealizare.”