***

 O mărturisire a lui Ștefan Mihailescu-Brăila: ”M-am născut în casa săracă a unei femei care-şi câştiga cu greu pâinea zilnică, fiind soră la un spital. Mama s-a căznit să mă înveţe de timpuriu o meserie, dar eu îmi pusesem în gând să mă fac actor. 

Şi nu orice fel de actor, ci unul de film. 

Unde? Bineînţeles, la Hollywood.

 Aveam 13 ani când m-am rugat de un şef de echipaj al unui vapor: „Ia-mă cu dumneata pe mare...”

 Ca să nu par puşti, îmi lăsasem un fel de mustăcioară pe care o înnegrisem cu un dermatograf, de la o mătuşă. 

Primul meu machiaj se vede că n-a fost prea inspirat, fiindcă am fost trimis acasă. Când, după Eliberare, s-a înfiinţat la Brăila o trupă de teatru, am fost printre primii ei angajaţi. Eram fericit că joc pe o scenă adevărată.”

 Un mare actor, Ștefan Mihaăilescu Brăila (3 februarie 1925- 10 septembrie 1996), despre care se vorbește prea puțin astăzi.

  Confesiune notată de poetul Gh.Tomozei într-un interviu din 1963.

Sursa: Cleopatra Lorintiu

***

 ZAHARIA STANCU ȘI MARIA BANUȘ, O IUBIRE FĂRĂ ȘANSĂ

Ce legătura să fie între un ins de origine joasă, țărănească, ajuns jurnalist bucureștean, (n. in 1902 la Salcia, Teleorman ca al 7 –lea copil), avind o reputatie dubioasă – pe de o parte. Și o poeta firava, (n 1915 Bucuresti), orășancă, educată, fină, provenita din burghezia evreiasca instărită? Faunul și nimfa. Stancu era șchiop in urma unei poliomelite din copilărie. Nu se potriveau deloc și totusi ea l-a iubit cu pasiune, fără intrerupere, toată viața. La moartea lui – in decembrie 1974, noteaza in jurnal ” ..Mă intreb cum o să fie la inmormintare, dacă o să mă stăpinesc sau o să–mi dau drumul la plîns stancu“”… Și cum era ziua aia de inceput de vară in Antim ( … ) el venea pe ascuns cînd nu erau părinții acasă și cînd îmi transpira rochia, și împreuna formam un centaur fericit care necheza, urla, răgea către cerul acela de vară, care n-o să mai fie niciodată. Și cum m-a bătut și cum m-a mințit și cum s-a logodit oarecum cu mine, venind in familie, la ceai, mirosea a escrocherie sentimentală. “

A fost o dragoste nefericita. Casatoria sperata nu s-a produs. Stancu era insurat, era doar un amant, unul copt, cu alte legaturi amoroase. Nu o trata prea bine. Avea obiceiul sa apara, sa ramina cu ea citeva zile/nopti si sa dispara nu se stia unde si pentru cita vreme…S-au cunoscut la redactia revistei literare Azi in 1932. Aici ea a debutat sub patronajul lui Zaharia Stancu. Prima nota din jurnal despre el este din 20 septembrie 1932. La 24 septembrie revine – „Nu m-am gindit la inceputul cunostintei noastre ca m-ar putea interesa vreodata. Atitudinea lui, amestec de efuziune si de rezerva (mai mult decit rezerva, raceala taioasa), discret impletita, neutraliza in mine prima impresie prea puternica. Prima oara in Cismigiu(…) Ramas bun stringere de mina care reliefeaza brusc caracterul intrevederii: prima intilnire.” Pare o idila banală și kitsch.

Cîtiva ani mai tirziu, la 17 septembrie 1937, (intretimp el o parasise si ea se maritase) noteaza „Luni am fost acolo (la redactie, n ed). (…) I-a părut bine ca am venit. Singurul lucru de care eram sigura. Celelalte toate au fost poate teatru, obisnuitul lui teatru. Era și el emoționat. (…) „Conversatia continuă astfel ” ZS – Mi se intimplă un lucru îngrozitor! Cu orice femeie m-aș culca, nu pot să mă gindesc decit la tine….” “De cit timp esti măritată?/ MB – De un an jumate.(…) E mai bine că s-a întimplat asa. N-as fi putut trai cu tine. Esti prea nebun, prea violent. /ZS – Il iubesti tare pe bărbatul tau? /MB Da…tare. /Și esti fericita? /MB Da!(…)„(…) „Mi-a fost scirba de o multime de lucruri. Nu mai sunt obisnuita cu această canalie vulgară. Discuta ca un parlagiu. “ Maria Banus parcursese drumul de la adolescenta indragostită la amanta sedusă și abandonată, la femeia matură, măritata cu altcineva și îl privea cu alți ochi.

Dar cine este Zaharia Stancu? Nu avem un jurnal pentru a pune in oglinda reactiile. Ce spun arhivele despre el?

Născut la 7 octombrie 1902 in comuna Salcia, judetul Teleorman …/Căsătorit cu Niculina Păun, născuta în 1907 la Turnu Magurele/ Licentiat al Facultatii de litere si filosofie din Bucuresti/ A fost redactor la Credinta între 1934-36. / Secretar de redactie la Tempo in 1936 / Director la Lumea românească între 1937-39. / Director la Azi 1939-1940/

Brigada de Siguranta. 13 martie 1928. „Subsemnatul fiind informat ca la Brigada de Siguranta din acest oras (Tr Magurele, n.ed) este vacant un post de agent, va rog sa binevoiti a ma numi pe mine in acest post. Sunt absolvent de 7 clase liceale si cu serviciul militar satisfacut.Zaharia Stancu din Salcia, Jud. Teleorman. ” Citeva observatii – Era vorba despre un post de agent acoperit. Çererea a fost acceptata. Dupa sase luni ( la 1 nov 1928) a demisionat si s-a mutat la Bucuresti unde s-a inscris la Facultatea de litere si filosofie.

BILETE DE PAPAGAL/26 ianuarie 1938 / (…) “M-am pomenit acum cîțiva ani cu silueta lui…acasa. Credea că mă am bine cu Siguranța Generală și-ar fi banuit că poate fac parte si din ștatele ei, că m-a rugat…să intervin să capete un post de „agent acoperit ”. Am rămas stupefiat, dar am fost și mai stupefiat atunci cînd întrebîndu-l „ Ai putea Zaharia Stancule să mănînci din pîinea asta?”, întrebarea mea nu l-a turburat. Cred că a fost plasat acolo unde-i dorea conștiința de un deputat literat.” TUDOR ARGHEZI

„Prefectura Politiei Capitalei. Serv. Politiei de Siguranta, refera 18 februarie 1942 (…) In legătura cu adresa 2273.942 a Ministerului Propagandei Nationale am onoarea a referi următoarele – Zaharia STANCU, scriitor și ziarist, a activat în tinerețe în fostul partid social- democrat. „//Serv de Siguranta, 4 august 1942 Ziaristul Stancu Zaharia(…) se intreține numai din fondurile care-i sunt puse la disozitie de Legația franceza si Comiteul de actiune gaullist” // Serv de Siguranță, 20 februarie 1943/ (…) Zaharia Stancu nu s-a incadrat formal in niciun partid politic. A susținut insă ani de-a rindul activitatea politica a d-lui Grigore Iunian….” (aripa stingă a PNT, n.ed).

Fișă individuală internați politici Tg Jiu (Lagăr) Stancu Zaharia,(…) Profesiunea ziarist, originea etnica română/ „S-a facut vinovat de colportarea de știri alarmiste cu intenția criminală de a submina moralul cetățenilor/Ordin 58538/din 14 decembrie 1942/ Data internării 21 decembrie 1942/ Data eliberării 20 martie 1943 / Stancu a descris aceasta perioada in cartea „Zile de lagar”/1945, o versiune eroizată a celor trei luni petrecute in lagăr. Aproape în intregime o minciună. Avea nevoie de ea pentru perioada care se anunța într-o țară ocupată de Armata rosie. Interesant este că Maria Banus devenita intretimp comunista nu consemneaza în jurnal incarcararea lui Stancu, cu toate ca se întîlneau – măcar pe linie de partid. MB aduna fonduri pentru evreii de la Vapniarka si internații de la Tg Jiu, Stancu era una din sursele ei.

Serv Politiei de Siguranta/ 21 martie 1943 / Asta dimineață la cafeneaua Grand, parte dintre cei eliberati de la Tg Jiu s-au reunit spre a-l primi pe Zaharia Stancu, eliberat de curind. Zaharia Stancu a facut doua zile de greva foamei…”

Serv Politiei de SIGURANTA/ 25 ianurie 1944/ NOTĂ/ Zaharia Stancu, cunoscut scriitor care a fost internat in lagar pentru propaganda alarmista, a fost primit in ziua de 19 ianuarie a.c. de dl MANIU (…) cu care ocazie i-a înmînat petiția de inscriere în partidul national-țărănesc/ Inscrierea a fost acceptată. //

La 9 noiembrie 1948 un raport al Serviciilor care-l priveste pe Zaharia Stancu noteaza printre altele „ In anul 1934 în urma unei invitatii a Comitetutului Scriitorilor Sovietici, Zaharia Stancu, împreună cu Alexandru Sahia au plecat la Moscova unde au luat parte la Congresul ținut în Capitala URSS între 15-26 septembrie 1934”(…) Înainte de regimul legionar și antonescian a avut legaturi cu legația sovietică și cea franeza din București.” (…) A contribuit prin presă la propagarea de politicii de stînga în țara noastra și a fost primul fondator al organizatiei de propagandă sovietică „Amicii URSS „ (1934 n ed) In anul 1941 era in legătura cu Mihail Sarov, directorul Agentiei TASS din Bucuresti. „(…) La 29 iulie 1941 a avut legături cu atașatul de presa USA, Houston. „(…) La 17 martie 1942 se semnaleaza că Zaharia Stancu a fost integrat la Direcția Presei (cenzura, n.ed) cu gradul de șef de serviciu…”(…) Actualmente Zaharia Stancu (1948 n ed) este director general al teatrelor si Operelor, în care calitate se află la Moscova cu delegatia de artiști si oameni de litere. Este membru PMR (Partidul Muncitoresc Român ( n ed) provenit de la Socialiști…”

NOTA INFORMATIVA / 1.Dec 1956 / Zaharia Stancu(…) a luat bani de unde a putut, făcînd șantaje, punînd pile, lăudind, înjurînd, amenințînd în stilul lui Șeicaru. A avut revista Azi unde ducea nume de scriitori cunoscuti și apoi încasa subvenții…Mai tirziu a făcut șantaje la Credința… Apoi impreuna cu colonelul Petrescu a scos un ziar subventionat de marea finanță, de Malaxa în special. S-a intrdus in casa unui bogătaș evreu Manolovici, reprezentant al Casei de Asigurări engleze SUN si a santajat tanase rep 3pe tatăl fetelor cu care intrase in legaturi. Nedindu-i-se banii a scrii romanul „Oameni cu joben” impotriva lui Manolovici si familiei sale, făcind pe anti-capitalistul.(…) Se pare că a fost agentul vechii Poliții sau Siguranțe bugheze. (…) A luat bani si de la Carol ll-lea prin generalul Condiescu pe care il santaja.”

La moartea lui Zaharia Stancu, decembrie 1974, Maria Banus notează in Jurnal „Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laș pîna la ultima degradare, puternic, gîlgîitor de o vitalitate ce părea vesnica, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă și cu dorinta de a muri la despărțire și cu dorința chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în singe toată tinerețea mea, cînd am fost și cind nu am fost cu el, pe care l-am urît, l-am dispretuit, l-am admirat…”

**

 TRIBURILE CARE AU STĂPÂNIT TERITORIUL ROMÂNIEI ÎN ANTICHITATE

Zeci de triburi au ocupat în Antichitate teritorii din actualul tinut al României, iar unele dintre ele au fost remarcate de autorii vremii prin marturii neobisnuite. Getii îsi sacrificau razboinicii lui Zamolxis, agatârsii se împodobeau cu aur, scitii erau renumiti pentru obiceiurile sângeroase.

Istoricii antici Herodot, Strabon si Ptolemeu au oferit cele mai multe relatari despre zecile de triburi care au trait în vremea lor pe actualul teritoriul al tarii noastre.

Unele dintre comunitatile identificate au ramas în istorie doar cu numele, în timp ce altele au fost remarcate de autorii scrierilor din Antichitate pentru modul de viata si obiceiurile care astazi ar putea parea cu totul iesite din comun.

Agatârsii – tatuati si împodobiti cu aur

Herodot a oferit unele dintre cele mai vechi marturii despre triburile care au trait în lumea antica în Carpati. O descriere aparte le-a oferit-o agatarsilor, care în urma cu aproape doua milenii si jumatate ocupau teritorii din actuala Transilvania.

Istoricul elen relata ca agatârsii erau iubitori ai vietii usoare, ca obisnuiau sa îsi împodobeasca trupurile cu aur si ca erau înclinati spre poligamie. „Agatârsii sunt lipsiti de energie si foarte gingasi. Ei poarta, cei mai multi, podoabe de aur. Au în devalmasie neveste, ca sa fie frati cu totii si, înrudindu-se, sa nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrajmasie. Cât priveste celelalte obiceiuri, se apropie de traci”, afirma Herodot, în Istorii.

Getii (geto-dacii) – ofereau sacrificii lui Zamolxis

Acelasi istoric din lumea antica a mentionat în detaliu despre spiritualitatea getilor, comunitate care ocupa în vremea sa tinuturile de la nord de Dunare. Herodot a descris credinta getilor în nemurire si ritualurile prin care îsi venerau zeii.

„Tot în al cincelea an arunca sortii si întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul îl trimit în solie la Zamolxis, încreditându-i de fiecare data toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câtiva dintre ei, asezându-se la rând, tin cu vârful în sus trei sulite, iar altii apucându-l de mâini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagana de câteva ori si apoi, facându-i vânt, îl arunc în sus peste vârfurile sulitelor. Daca, în cadere, omul moare strapuns, ramân încredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viata”, informa Herodot.

Scitii – razboinicii care au înfiorat lumea antica

Istoriile lui Herodot dateaza din secolul al V-lea î. Hr. si descriu expeditia armatelor regelui persan Darius în teritoriile de la nord de Dunare, unele dintre tinuturi fiind stapânite atunci de sciti.

Autorul elen a socat prin relatarile sale despre cruzimea acestora. Razboinicii sciti obisnuiau sa îsi orbeasca robii si sa bea sângele dusmanilor ucisi, dupa ce le taiau acestora capul si i le ofereau regelui, pentru a primi o parte din prada. Pielea de pe teasta era pastrata ca trofeu.

„Numerosi sciti fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbracat, vesminte pe care le cos în felul blanilor ciobanesti. De pe lesul vrajmasilor, multi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, si fac din ea un învelis pentru toba. Multi jupoaie întreg trupul dusmanului si întinzându-i pielea pe bucati de lemn o poarta pe caii lor”, afirma Herodot.

Triburile scitilor au ocupat teritorii în Dacia pâna în secolul II î.Hr., sustin unii istorici. Au venit dinspre rasarit, atrasi de bogatia tinuturilor, si au patruns în Dobrogea, Moldova si Transilvania.

Tracii – poligamii care îsi tratau femeile ca sclave

Triburi din marea familie a tracilor au stapânit în Antichitate tinuturi din actuala Românie.

Obiceiurile ciudate ale triburilor tracice au fost relatate de numerosi istorici greci si latini. Unul dintre ele se refera la viata familiala a acestora, caracterizata prin numarul mare de sotii. „Fiecare se casatoreste cu trei si patru femei. Sunt unii care au si 30 de sotii. Ei le folosesc ca pe niste sclave. Au legaturi trupesti cu numeroase femei si se unesc cu ele pe rând. Femeia spala si serveste pe barbatul cu care a trait. Cele mai multe, dupa împreunare, se culca pe pamânt. Daca vreuna dintre femei este nemultumita, parintii îsi pot lua înapoi fata, dupa ce restituie ce au primit pentru ea. Caci oamenii îsi marita fetele în schimbul unui pret. La moartea barbatului, femeile sunt mostenite, întocmai ca si celalelte lucruri”, informa Heraclid din Pont, care a trait la mijlocul secolului al IV-lea î. Hr.

Celtii – vânatorii de capete

Celtii au stapanit in urma cu 2.300 de ani tinuturi din actuala Transilvania, iar ramasite ale civilizatiei lor au fost atestate de descoperiri arheologice importante.

De-a lungul timpului s-au pastrat marturii si dovezi impresionante despre celti.

Autorii antici au acordat o mare importanta practicilor magico-religioase întâlnite la celti. Preotii lor se numeau druizi si erau considerati personaje sacre si misterioase, cu un statut privilegiat. Druizii oficiau cultul, sacrificiile publice, aveau rol hotarâtor în comunitate. De asemenea, celtii au fost remarcati pentru credintele raboinice. Erau vânatori de capete, crezând ca sufletul locuieste în cap.

Teasta celui învins era considerata cel mai mare trofeu al unei batalii. Razboinicii care aveau colectii de capete se bucurau de prestigiu, iar unii îsi decorau seile cailor si usile caselor lor cu capetele retezate ale dusmanilor.

Deseori, testele celor învinsi erau decorate cu bijuterii de pret si folosite pe post de cupe, pentru ritualuri.

Sarmatii – renumti pentru vitejia femeilor

Triburi izolate de sarmati sunt mentionate în Antichitate si pe actualul teritoriul al tarii.

Sarmatii erau cunoscuti ca buni razboinici si calareti si ca un popor în care vitejia era o însusire atribuita nu numai barbatilor, dar si femeilor.

Hipocrate preciza ca femeile sarmatilor se luptau cu dusmanii cât timp erau fecioare.

„Nu se marita pâna n-a omorât fiecare trei dusmani si nu au legaturi cu barbatul înainte de a face sacrificiile rânduite de lege. Daca îsi ia un barbat, femeia înceteaza a mai calari, câta vreme o nevoie nu sileste întreg neamul sa porneasca la lupta. Femeile n-au sânul drept. În copilarie, când sunt înca foarte mici, mamele lor înrosesc în foc un instrument de arama facut pentru scopul acesta, îl pun la sânul lor drept si îl ard. Astfel acesta îsi pierde puterea de a creste, transmitând umarului si bratului drept toata taria si vlaga”, informa celebrul medic din Antichitate.

***

 INVAZIA MONGOLĂ DIN 1241-1242 ȘI ROGERIUS

Rogerius a fost un calugar italian ajuns arhiepiscop de Split-Spalato, in Dalmatia şi care, aflat cu misiuni diplomatice in Ungaria, este martor la Marea Invazie Mongolă asupra Ungariei din anii 1241-1242, ultima mare invazie a unui popor migrator asupra Europei. Mongolii ajungeau prin părţile noastre dupa ce,în prealabil, devastaseră cnezatele ruseşti,poloneze şi distrug oştile ducelui Sileziei lângă Liegnitz. Urmările au fost dezastroase, populaţia înjumătăţindu-se, în zonele pustiite. Călugarul Rogerius, a scris (cu mult talent), nu mult timp după ce a scăpat din mâinile mongolilor, o lucrare, "Carmen Miserabile" (Cântec de Jale), in care descrie unele realităţi politice din Ungaria (cererea cumanilor de a se stabilii in Ungaria) , începuturile invaziei in Transilvania, dezastrul unor localităţi, printre care se remarca asediul cetatii Oradea, batalia de la Mohi, unde armatele crestine sufera o mare infrangere, regele Bela al IV-lea gasindu-si refugiul abia intr-o insula din Adriatica si aventura teribila a propriei captivitati la tatari (cum ii numeste pe mongoli, dupa numele unui trib).

"Carmen Miserabile" a fost tradus în româneşte o singura data de G. Popa Lisseanu, în 1935 şi republicată recent ca facsimil de Muzeul Tarii Crisurilor. Deși majoritatea istoricilor o citeaza, prea putini au citit-o cu adevărat. In premieră, pe Internet, voi publica, fragmente importante din această cronică, care prezintă, într-un stil extrem de viu, ceea ce a insemna invazia mongolilor pentru locuitorii din aceasta parte a Europei.

Sper sa aveti rabdare să citiţi tot...E fascinat!

Rogerius (Rugiero di Puglia)

Carmen Miserabile

-Cântec de Jale-

(Epistola magistri Rogerii in miserabile carmen supra destructione regni Hungariae per tartaros facta-

Epistola magistrului Rogerius sub forma unui cantec de jale cu privire la distrugerea de catre tatari a regatului Ungariei)

-fragmente-

Şi sa afle toţi ca eu nu vorbesc nebuneşte, fiindca oricine va fi ajuns în mâinile tătarilor, ar fi fost mai bine de el sa nu se fi născut; caci va simţi ca el nu este deţinut de tătari ci de însuşi Tartarul. Aceasta o spun ca un om păţit, caci am fost un an şi jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum un chin a fost viaţa.

Deci, către sfârşitul anului, în vreme ce ungurii se găseau rău dispuşi faţă de rege, s-a răspândit svonul, pe la Crăciun, ca tătarii au început să pustiească hotarele Ungariei, învecinate cu Rusia.

După ce aceştia au distrus deodată şi în întregime şi Rusia şi Cumania, s-au retras cale de patru-cinci zile, lăsând neatinse hotarele învecinate cu Ungaria, pentru ca atunci când se vor întoarce din nou să găsească de ale hranei atât pentru ei cât şi pentru cai şi pentru ca svonurile despre ei să nu ajungă până la unguri.

A ajuns la bogata Rodna, o cetate a teutonilor [saşilor], si­tuate intre nişte munţi înalţi, la mina de argint a regelui, unde se găsea o mulţime nenumărată de popor. Dar, fiindcă aceştia sunt oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme, când au auzit despre sosirea tătarilor, le-au ieşit în cale prin păduri şi munţi, afară din oraş. Când insă tătarii observînd mulţimea celor înarmaţi, au întors spatele, prefăcăndu-se că fug dinaintea lor. Atunci poporul întorcându-se victorios, a depus armele şi a inceput să se îmbete de vin, după cum pretindea furia teutonică. Dar tătarii, întorcandu-se repede, fiindca nu existau nici şanţuri, nici ziduri şi nici alte întărituri, intrară în oraş deodată prin mai multe părţi. Şi cu toate că s-a făcut pe ici pe colo un mare măcel, poporul văzănd că nu poate să se împotrivească, se lăsară cu totul în voia tătarilor.

Şi fiindcă făceau aoelaşi lucru şi dumineca, Ugolinus, arbiepiseopul din Calocea, nemai suportând aceasta, ca atâţi oameni de treabă să fie atacaţi de nişte tâlhari şi ce e mai grozav, fiindcă regele părea în faţa lor ca un fricos de aceea, împotriva ordinului regelui, ieşind afară cu o mica armată a voit să se ciocnească cu tătarii.

Aceştia însă, întorcând spatele, încep să se retragă. Arhiepiscopul observând aceasta, începe să-i urmărească în goană cailor. Tătarii, dând, în cele din urmă, de un teren mlăştinos, trecură repede peste o baltă. Arhiepiscopul nebăgând de seamă aceasta, fiindcă era foarte aproape de ei, a intrat şi el şi fiind, împreună cu ai săi, încărcat cu mari greutăţi, n-au mai putut nici să treacă, nici să se întoarcă înapoi. Aceia însă revenind repede la ei, au înconjurat balta şi aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi i-au omorât acolo pe toţi. Archiepiscopul însa scăpând cu trei-patru inşi, s-a întors prapădit în oraş, având nu mică supărare atât pentru pierderea oamenilor săi, cât mai mult pentru faptul că regele n-a trimis pe nimenea să-i vie în ajutor.

Caci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele eu capul tăiat, altele sfârtecate în bucaţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pamânt, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie.

Se vedeau apoi cadavre de om înecate în apă. Ele erau mâncate de peştii ce se găsesc în ape, de viermi şi de păsări. Pământul a pus stăpânire pe acele corpuri care au căzut de lănci înveninate, de săbii şi de săgeţi. Pe acestea, pline de sânge, le-au ciugulit rozându-le până la oase. Cu muşcăturile lor neîndurate pasările cerului şi fiarele carnivore, atât domestice cât şi sălbatice. Focul, la rândul său, a pus stăpânire pe acelea care au fost arse prin biserici şi prin case. Uneori grăsimile stingeau focul unor astfel de arderi. Unele nu puteau fi consumate intr-un interval de timp prea scurt; căci se găseau în foarte multe locuri, vreme indelungată, oase invelite în piei inegrite şi neconsumate, fiindcă unor fiare nu le sunt plăcute mâncările decât dacă sunt altfel distruse. Şi în vreme ce toate corpurile au trecut în stăpânirea celor trei elemente, să vedem ce a mai rămas pentru al patrulea element. Aerul, deci, care se zice că este al patrulea element, i-au transmis celelalte trei duhoarea tuturor cadavrelor, şi din cauza acestei duhori, el aşa de mult s-a stricat şi s-a infectat că oamenii care mai rămăseseră jumătate vii, pe câmpuri, pe drumuri şi prin păduri şi care poate ar mai fi putut trăi, din cauza ranilor au murit, în urma infectării aerului.

Ce să mai vorbim, deci, de argintul, de caii, de armele, de hainele şi de alte lucruri ale atâtor oameni care au căzut, fie în luptă fie în fugă? Caii cu şeile şi frânele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi şi din pricina zgomotului deveniră atât de furioşi, că păreau că au înebunit de-a binelea. Şi, astfel, îngroziţi, neputând să-şi găsească stăpânii, trebuiau sau să fie omorîţi cu sabia sau să se supună unui nou stăpân din afară. [...] Şi vasele de aur şi de argint, hainele de mătase şi alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp şi prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai uşuraţi din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă. Tătarii stăruiau numai în uciderea de oameni şi nu păreau de loc că se gândesc la prăzi.

[Asediul Oradei]

În Ungaria această cetate era foarte vestită [Oradea], se strânseseră aici nunumărate femei nobile, atât doamne cât şi femei din popor. Şi, cu toate că episcopul se retrăsese de aici împreună cu caţiva canonici, eu totuşi eram aici cu cei ce mai rămăseseră. Când am observat că fortăreaţa este dărâmată dintr-o parte ne-am pus să o reparam cu un zid gros, pentru ca, dacă n-am fi putut să rezistăm în cetate să avem un refugiu în fortăreaţa şi fiindcă tătarii sosiră pe neaşteptate într-una din zile şi fiindcă rămânerea mea în cetate era oarecum îndoielnică, n-am vrut să intru în fortăreaţă, ci am fugit într-o pădure, în care am stat ascuns mai mult timp; atât cât am putut. Ei însă după ce au cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lasat, în general, nimic, în afară de zidurile fortăreţii şi după ce au ridicat prăzile au omorît atât pe bărbaţi cât şi pe femei, mai mari şi mai mici, pe strazi, în case, şi în câmpuri.

Ce să mai spun? N-au cruţat nici sexul, nici vârsta. După ce au făcut aceste isprăvi s-au retras pe neaşteptate de aici şi în retragerea lor au luat totul şi s-au aşezat departe de fortăreaţă, ca la cinci mile şi mai multe zile, nu s-au mai apropiat de loc de fortăreaţă. Astfel, cei din fortăreaţă credeau că s-au retras din cauza tăriei castrului lor. Căci era întărit acest castru cu şanţuri adânci şi deasupra zidurilor cu turnuri de lemn şi se găseau înlăuntru mulţi soldaţi prevazuţi cu platoşe; aşa că de câte ori tătarii se apropiau ca să observe, soldaţii unguri în goana mare se puneau pe urma lor. Dar, când odată tătarii nu s-au mai apropiat de fortăreaţă, mai multe zile, fiindcă s-a născut credinţă că au plecat cu totul de aici, soldaţii şi alţii care se mai găseau prin fortareaţă, în credinţă că s-au retras cu totul, au ieşit din fortăreaţă foarte mulţi şi au început să se stabilească prin casele lor, ce rămaseseră afară din fortăreaţă.

În zorii unei zile însă, tătarii, despre care nu se putea şti unde sunt, dând buzna peste ei, i-au măcelărit pe toţi câţi n-au putut să se refugieze în fortăreaţă. Şi după ce au înconjurat în grabă şi din toate părţile fortăreaţa, au aşezat în faţa zidului celui nou şapte maşini de război şi n-au încetat de a arunca în zidul cel nou pietre, şi ziua şi noaptea, până ce el a fost cu totul dărâmat.

Şi după dărâmarea turnurilor şi a zidului, făcându-se loc de intrare,s-au năpustit în fortăreaţă, unde au prins şi pe soldati, pe canonici şi pe toti câţi nu fusesera ucişi în timpul cuceririi fortăreţii. Doamnele însă şi domnişoarele şi fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală. [n.n. fondată de regele Ladislau cel Sfânt al Ungariei]

Tătarii însă dădură ordin ca soldaţii să predea armele şi prin chinuri grozave au stors dela canonici tot ce aveau. Şi fiindcă n-au pu­tut să intre îndată în biserica lor catedrală, i-au pus foc şi au ars tot ce era în biserică.

În celelalte biserici însă s-au savârşit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai bine sa nu vorbesc spre a nu se afla atâtea ticăloşii. Cetăţenii nobili, soldaţii şi canonicii au fost ucişi cu toţii fără de nici o milă, afară din cetate, în câmp.

După aceea au răscolit cu totul mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit cădelniţele, crucile, potirele de aur şi vasele de aur şi alte lucruri consacrate serviciului altarului. Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo. Şi după ce au prăpădit toate, şi după ce un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morţi, s-au retras de aici şi a ramas locul pustiu. Dar, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile din împrejurime au început să se adune aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele şi corpurile morţilor, iată că tătarii se întorceau şi din câţi au găsit acasă, pe nimenea, n-a lăsat viu. Şi, astfel, în fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare,s-au retras cu totul.

Când a sosit noaptea, am început cu mare groază şi nu fără multe greutăţi să ne strecuram prin mijlocul tătarilor şi în faptul zilei să întrăm cu ruşine în insulă. Şi fiindcă ne găseam într-o aşa de mare primejdie, servitorii mei care vegheau la cai, afară, şi alţii care erau impreună cu mîne, au fugit din insulă cu banii şi hainele ce le aveam. În fuga lor însă au fost prinşi de tătari şi trecuţi prin sabie; iar eu am ramas în insulă aproape gol şi cu un singur servitor.

După aceasta, a început să circule svonul că tătarii au ocu­pat în zorii zilei podul lui Thoma, satul theutonilor [saşilor], şi pe câţi n-au voit să-i mai păstreze, în cruzimea lor îngrozitoare, i-au ucis cu sabia, mişeleşte.

Înainte de a se crăpa de ziuă [...], tătarii au sosit numaidecât şi au înconjurat insula [o insula mare de pe râul Mureş]. Şi fiindcă dădeau să înţeleagă că vor să cucerească insula de pe apă, poporul din însulă păcălit s-a întors să apere acele părţi. Tătarii însă dând năvală, din altă parte, asupra porţilor lipsite de apărători, le-au cucerit şi intrând în insulă n-au găsit pe nimenea dintre ai noştri care să arunce vreo săgeată sau să-i atace ieşîndu-le în întâmpînare călare sau pe jos. Ce cruzimi, ce fel de cruzimi, cât de multe şi cât de mari au săvârşit ei aici, ar fi grozav nu numai de a le vedea, dar ar fi înspăimântător pentru un om numai să le auză. După ce au luat de aici prăzi, au lăsat numai cadavre despuiate de oameni şi de femei, cadavre unele ciopârţite în bucăti, altele neatinse. Fiindcă cei mai mulţi care stătuseră ascunşi, după trei zile crezură că tătarii s-au retras, s-au întors în insulă spre a găsi ceva alimente; fiind însă prinşi de tătarii ce se ascunseseră aici, prea puţini dintre ei au mai scăpat. Eu însă, ca un pribeag, lipsit de orice ajutor, mergeam prin păduri şi de abia mi se dedea cate ceva de pomană de cei cărora le făcusem numai bine. Astfel, zorit de nevoia grozavă a foamei şi a setii, noaptea eram silit să intru în insulă şi să întorc cadavrele morţilor pentru ca să găsesc puţină făină îngropată în pământ sau carne ori altceva de mâncare, şi tot ce găseam noaptea, o duceam mai departe în pădure. Of, ascultaţi şi vedeţi ce viaţă era aceia. După zece, douăzeci de zile am intrat în insulă să mai răstorn cadavrele celor morţi. Câtă jale putea să fie aici, câtă duhoare putea să fie aici, câtă groază putea sa fie! Vedeţi! Nu cred sa fie inima de om care amintindu-şi de atatea feluri de pedepse sa nu rămână încremenită. Trebuia sa gasesc vreo peşteră, trebuia sa-mi scobesc vreo vizuină, sau să caut vreo scorbură de copac în care să mă pot ascunde, fiindcă tătarii strabăteau desişul mărăcinilor, văgăunile pădurilor, adâncimile văilor, fundul pustietăţilor întocmai cum umblau câinii să urmarească iepurii şi mistreţii. Am cutreierat o lună şi mai bine aceste păduri şi fiindcă chiar prin aceste locuri nu putură sa ucidă pe toţi oamenii, au recurs în chipul următor la un nou fel de şarlatanie.

Cum au înşelat tătarii pe cei ce se ascunsesera prin paduri.

Dupa ce au prins caţiva inşi care se ascunsesera prin păduri, le-au dat drumul spunându-le că oricine ar voi să li se supuna, li se va da libertatea de a veni acasă. Oamenii au dat crezământ acestor vorbe ale lor, fiindca, din cauza lipsei de hrană, mureau de foame. Astfel toţi care mai rămăseseră în viaţa, s-au întors pe la casele lor. [...] Dupa ce s-a facut aceasta, fiindca era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o în hambare împreuna ca paiele şi cu fânul. Alaturi de noi stăteau şi tatarii şi cumanii: foarte mulţi se uitau şi se bucurau şi erau veseli ca parinţii işi răscumpărau viaţa prin fetele lor, barbaţii prin soţiile lor, fraţii prin surorile lor frumoase, păstrandu-le pentru placul acelora şi pentru unii era o rasplată ca în faţa tatalui sau a bărbatului soţia sau fiica era necinstită.

[...]În timpul acesta am vazut carele încărcate cu prăzi, cu turme, cu vite şi alte lucruri. Şi, când am întrebat ce însemnează aceasta, m-i s-a răspuns că că într- o noapte înconjurând toate satele [...] şi-au înmuitat bine săbiile în sângelşe celor ucişi, aşa că din acele sate foarte puţini au scapat. Astefel toată regiunea a rămas pustie.

Ce să mai spun? Au început să se îndrepte spre Arad şi Chanad (Cenad),

[...]

Din când în când, veneau şi pe aici câte unii, dar erau puşi pe goană de soldaţii unguri până de­parte, aşa că aceştia erau încredinţaţi că au rămas neatinşi din cauza forţelor lor. În urmă însă, după pustiirea întregului ţinut, strângându-se o mulţime de prizonieri rutheni, cumani, unguri şi nu prea mulţi tătari, după ce au înconjurat din toate părţile marele oraş, au trimis înainte la luptă pe prizonierii unguri, şi după ce aceştia au fost omorâţi cu toţii, au luptat în urmă ruthenii, ismaeliţii şi cumanii. Tătarii însă, stând în urma tuturor, râdeau de cele ce se petreceau şi de ruina acestora, iar dacă cumva se retrăgeau din bataie, îi treceau prin ascuţitul săbiilor lor, astfel ca tătarii înşişi luptând ziua şi noaptea, timp de o săptămână, după ce au umplut şanţurile, au cucerit oraşul. Şi atunci, pe soldaţi şi pe doamne, care erau multe, le-au aşezat afară la câmp, de o parte, şi pe ţărani, în altă parte şi după ce le-au luat banii, armele, hainele şi alte bunuri, i-au ucis pe toţi fără milă cu securile şi cu săbiile, păstrând în viaţă câte două fete şi ducându-le pentru plăcerile lor. Au scăpat numai aceia care căzând dintr-o întâmplare neaşteptată printre morţi, plini de sângele altora au putut să se ascundă. Ce durere, ce cruzime, ce sălbăticie grozavă de popor fioros căci gâdindu-se cineva cu sănge rece la dezastrul unui popor atât de mare, ar putea să numească cu drept cuvant locul acesta câmpia sângelui.

În sfârşit, după câteva zile, au asediat numitul claustru sau mănâstire Egres [ Igriş, mare mănăstire cisterciană, în Banat, azi dispărută ] şi aşezând în faţă multe maşini de război, fiindcă cei ce se găseau înăuntru nu erau în stare să li se opună, şi-au dat în maânile şi puterea lor vieaţa ca să dispună de ea. S-a petrecut însă cu ei, ceea ce s-a petrecut şi cu ceilalţi, cu excepţia câtorva călugări, cărora li s-a dat voie sa plece liberi şi a câtorva doamne şi fete frumoase păstrate pentru abuzul lor. Ce să mai spun? Dacă s-ar descrie, în parte, fiecare luptă şi cruzimile grozave ce s-au săvarşit, inimile cititorilor s-ar cutremura, iar urechile lor ar ţiui de sunetul cel groaznic.

[...]O alta parte din armată şi-a croit drumul spre numitul Strigoniu (Esztergom), dar până aici au venit foarte puţini, căci s-au aşezat la oarecare depărtare şi şi-au pregătit pâna la treizeci de maşini de război. Strigonienii însă se întăriseră în timpul acesta straşnic, cu şanţuri, ziduri şi turnuri de lemn. Şi se găsea în cetate popor nenumărat şi orăşeni foarte bogaţi, militari, nobili şi doamne care se strânseseră acolo ca într-o garnizoană deosebita. [...] Dupa ce însă tătarii au distrus întăriturile de lemn, au început să arunce cu maşinile, saci plini cu pământ ca să umple şanţurile. Dintre unguri însă şi dintre ceilalţi nimenea nu îndrăznea, din cauza pietrelor şi a săgeţilor să apara pe sprânceana întăriturilor. Atunci ungurii şi francii şi lombarzii, care erau oarecum stăpânii cetăţii, dându-şi seama ca nu pot să se apere, dădura foc suburbiilor şi caselor de lemn care erau multe, până la palatele din cetate.

Stofe şi haine nenumărate le arseră în case, omorâră caii, îngropară în pământ aurul şi argintul şi ascunseră tot ce aveau bun şi s-au retras în palate, pentru ca să se apere în ele. lar tătarii ştiind de mai înaînte că au fost arse toate cu câte credeau că se vor imbogăţi, s-au aprins de grozavă mânie împotriva lor şi au închis repede cetatea cu vălătuci de lemn, din toate părţile, pentru ca nimenea să nu poată scăpa de a trece prin ascuţişul. săbiilor lor; în urmă începură să cucerească palatele. După ce acestea au fost cuprinse în curând, nu cred că n-aş spune adevărul afirmând că din întreaga cetate n-au ramas cincisprezece inşi care să nu fi fost ucişi mişeleşte, atât înlăuntru cât şi în afară. Aici şi-au înmuiat bine sabiile în sânge şi din cauza mâniei înflăcărate în contra lor, prăjeau pe oameni de vii ca pe porci.

Doamnele cele mari însă, împodobindu-se cât putură mai bine,s-au străns într-un palat. Şi fiindcă trebuiau să fie făcute toate prizoniere şi ucise, făcură apel la o audienţă la marele principe. Toate deci, vreo trei sute, fură conduse la principe, afară din cetate; ele cerură ca în schimbul darurilor, să li se păstreze vieaţa, rămânând roabele lui. Acesta fiind supărat că nu profitaseră nimic din jaf, a dat ordin ca, după ce se vor fi primit prăzile, să ii se taie capul. Ceea ce s-a şi făcut îndată...

Dar, din po

***

 ISTORIA HAINELOR

Urmele de frânghie din grota Lascaux şi acele cu ureche foarte mică dovedesc faptul că omul preistoric folosea fibrele textile. Din nefericire, aceste produse ale industriei primitive n-au putut rezista până în zilele noastre. Cele mai vechi urme, găsite în Egipt, datează din mileniul al V-lea î.Hr., neputându-se identifica speciile vegetale care au furnizat aceste fibre.

Principalele fibre textile cunoscute au fost utilizate mai întâi în Orient, în Asia Mică şi Egipt, în timpuri foarte îndepărtate. Se pare că inul este fibra cea mai veche, din moment ce această plantă era cultivată în mileniul al V-lea î.Hr. în Egipt, India şi Babilon. În Egipt a fost descoperită o ţesătură de lână, datând din mileniul al IV-lea î.Hr. Aceasta este şi una dintre fibrele cele mai vechi utilizate în Europa.

Toga

În civilizaţiile mediteraneene a apărut la un moment dat îmbrăcămintea drapată; o bucată mare de ţesătură (pânză) prinsă la umeri cu agrafe – fibule. Spre deosebire de populaţiile sud-europene, cele germanice, răspândite mai la nord, preferau îmbrăcămintea confecţionată, cusută. Ţesăturile cele mai folosite erau din lână. Togele romane, numite peplos la greci, erau confecţionate din ţesături de lână. Inul era folosit la fabricarea ţesăturilor mai fine din care se confecţionau tunicile şi hlamidele pentru femei. Hlamida era o bucată dreptunghiulară de pânză prinsă cu o agrafă în jurul gâtului. Tunica antică a femeilor era un fel de rochie largă care cădea în falduri până la genunchi, mai rar până la glezne. Ea se numea kiton la greci şi stola la romani.

În evul mediu, lâna provenea mai ales din Spania; în secolul al XVIII-lea, merinosul spaniol s-a răspândit în întreaga Europă. Cânepa este o plantă de origine asiatică, apărută în mileniul al IV-lea î.Hr. În Europa a fost introdusă mai târziu, din moment ce primele menţiuni nu sunt mai vechi de anul 100 î.Hr.

În ceea ce priveşte mătasea, se pare că era utilizată în China pe la jumătatea mileniului al III-lea î.Hr. Conform tradiţiei, în anul 2400 î.Hr., împărăteasa Si-Ling-Chi ar fi descoperit din întâmplare că, puşi în apă clocotită, coconii se desfăceau în fire. Multă vreme, monopolul chinezilor a fost atât de bine protejat prin secret, încât romanii ignorau complet originea animală a mătăsii. Aceasta apare în Europa în secolul I d.Hr., pe vremea lui Tiberiu, şi era folosită la confecţionarea îmbrăcăminţii numai pentru femeile din aristocraţia vremurilor. Abia în anul 555, un călugăr a adus ouă de viermi de mătase, ascunse într-un baston gol pe dinăuntru, introducând creşterea acestui preţios vierme în Peloponez. În secolul al XII-lea, creşterea viermelui de mătase a fost introdusă în Palermo, apoi în Provence (secolul al XVI-lea).

Primul fir sintetic a fost brevetat de Hilaire Bernigaud de Chardonnet în 1884: mătasea artificială sau mătasea Chardonnet. Cercetările sale au început în urma unei epidemii care distrusese creşterea viermilor de mătase. Cum aceştia îşi creează coconul din celuloza din frunzele de dud, Chardonnet a avut ideea de a folosi o soluţie de nitroceluloză, recent inventată, trecută printr-o filieră şi uscată rapid de un curent de aer cald. Hainele făcute din primele ţesături artificiale erau foarte uşor inflamabile, drept care ţesătura a fost denumită cu umor maliţios, „mătasea soacrei”.

sursa: Larousse

***

 JOSEPHINE BAKER, SPIOANA-VEDETĂ A FRANȚEI

Dansatoare, cântăreaţă, actriţă, frumuseţe exotică, spioană. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Josephine Baker, poate cea mai cunoscută divă de cabaret din lume, a fost spioană în Franţa ocupată de nazişti. În cartea „Agent Josephine“, recent lansată, autorul britanic Damien Lewis descoperă această parte puţin cunoscută a vieţii celebrei cântăreţe.

Un carusel plin de căderi şi ridicări: aşa a fost viaţa celebrei artiste (1906-1975) care, în copilărie a înfruntat sărăcia şi rasismul, pentru ca apoi să devină una dintre cele mai cunoscute vedete ale lumii, idolatrizată pe scenă şi în viaţa reală. Pentru cei mai mulţi, a fost o artistă excentrică, o apariţie exotică în costume provocatoare, o femeie care a trăit şi a iubit exact pe măsura deceniului al cărui simbol a fost: Années Folles.

Artista a cucerit publicul din Paris până în România - Josephine Baker a fost la Bucureşti, în 1928, la invitaţia lui Constantin Tănase, apoi la Festivalul Cerbul de Aur, în 1970 - şi a fost cea mai bine plătită interpretă feminină din Europa, în perioada interbelică. Însă nimic din toate acestea nu a contat în faţa războiului. După invadarea Franţei, ţara ei adoptivă, naziştii au interzis toate spectacolele în care apăreau „negri şi evrei“.

Iar Josephine Baker, care a fugit din SUA, ţara sa natală, tocmai din cauza segregraţiei rasiale, se confrunta din nou cu rasismul. Şi cu antisemitismul, căci tatăl său, ar fi fost evreu, la fel şi cel de-al treilea soţ al artistei. Cu toate acestea, în loc să se întoarcă în SUA, ea a rămas în Franţa şi a luptat împotriva naziştilor ca membru al Rezistenţei Franceze şi spioană, după cum notează autorul în cartea „Agent Josephine“.

Pentru toate serviciile aduse Franţei, ea a fost decorată cu Ordinul Croix de la Guerre, a fost numită Cavaler al Legiunii de Onoare, iar la sfârşitul anului 2021 a devenit prima femeie de culoare inclusă în Panthéonul francez, de către şeful statului, Emmanuel Macron. Doar cinci femei au fost până acum incluse în Panthéon, printre care Marie Curie şi Simon Veil.

În volumul „Agent Josephine“, autorul de bestseller-uri Damien Lewis descoperă această latură mai puţin cunoscută a vieţii artistei. Bazându-se pe rapoarte desecretizate abia în 2020, pe materiale istorice, scrisori şi însemnări, Lewis explică de ce Baker îşi merită pe deplin locul în Panthéonul francez.

Melci, şampanie şi începutul unei poveşti de dragoste şi spionaj

Artista a fost considerată, atât pe scenă, cât şi în viaţă „un om al umbrelor, al nuanţelor“. „Eu nu mint, doar înfrumuseţez viaţa“, spunea aceasta cu privire la biografia sa romanţată. Iar acest joc al umbrelor a ajutat-o foarte mult şi în timpul războiului.

Totuşi, rareori Baker a vorbit despre acea perioadă a vieţii sale şi a luat multe secrete în mormânt, atunci când a murit, în 1975. Astfel, cartea de 500 de pagini a lui Lewis se bazează pe arhive, documente desecretizate, jurnale, mărturii ale terţilor, relatează The New Yorker. Baker a fost cu siguranţă un membru activ al Rezistenţei Franceze. Totuşi, sunt dovezi că a a jucat un rol mult mai important şi că a fost cooptată de serviciile de spionaj, potrivit autorului volumului.

În septembrie 1939, Jacques Abtey, agent în Serviciul Secret de Informaţii al Franţei (Deuxième Bureau), a cunoscut-o pe Joshepine, la conacul ei dintr-o suburbie a Parisului. Voia să-i propună să lucreze în Serviciul Secret francez. Avea să rămână şocat de femeia pe care a cunoscut-o şi a cărei imagine nu păstra nimic din strălucirea de pe scenă. Cu o pălărie de pâslă şi pantaloni decoloraţi, Josephine Baker căuta melci în grădină, pentru a-şi hrăni raţele. În scurt timp, s-a servit şampanie, iar Baker a ţinut un toast: „Pentru Franţa!“ (artista renunţase în 1937 la cetăţenia americană pentru cea franceză). Abtey a fost impresionat de naţionalismul ei. „A fost cucerit de personalitatea ei copilărească şi de obiceiul ei de şcolăriţă de a-şi încreţi fruntea atunci când era pierdută în gânduri“, scrie autorul în carte.

Dosare secrete, scrise cu cerneală invizibilă, ascunse printre partituri

A fost începutul unei lungi relaţii profesionale şi personale, deşi ambii erau căsătoriţi. Aşa a început povestea ei în spionaj. Fosta reşedinţă a vedetei, Château des Milandes (din Dordogne), un castel din secolul al XV-lea, a adăpostit mai mulţi ani o grupare a Rezistenţei. Baker a fost însoţită de multe ori la castel de Abtey. Făceau plimbări cu barca pe râul din apropiere, dar, totodată, el a învăţat-o cum să folosească un pistol şi a „echipat-o“ cu o pastilă cu cianură, în caz că avea să fie capturată.

Un alt episod ce pare desprins din cărţile cu James Bond este descris de Damien Lewis în volumul său. În noiembrie 1940, Baker a plecat în turneu în Spania condusă Franco, însoţită de Abtey prezentat drept „Jacques Hébert“, managerul ei. Pe lângă costumele de scenă şi trusele de machiaj, bagajele ei conţineau dosare secrete scrise cu cerneală invizibilă, printre notele de pe partitura lui Baker. Când Baker a ajuns în Spania, nimeni nu a mai fost interesat de bagajul ei sau de bărbatul care se ocupa de el, căci, povesteşte Lewis, oficiali francezi, spanioli şi germani „s-au înghesuit în jurul lui Josephine, disperaţi să o vadă, să o simtă, să o atingă, să se bucure de strălucirea acelui zâmbet faimos“.

Dosarele au ajuns la destinaţie, la Ambasada Marii Britanii, mai apoi la Londra.Pe măsură ce războiul evolua, artista a devenit şi mai implicată şi a semnat un acord cu Serviciul Secret de Informaţii al Marii Britanii, devenind spion britanic. Potrivit autorului, în vara lui 1941, Baker şi Abtey se aflau în Maroc, unde au stabilit o altă conexiune vitală cu Marea Britanie, de data aceasta prin intermediul unui grup de diplomaţi americani. Apoi Baker s-a îmbolnăvit, iar recuperarea a fost greoaie şi a durat aproape un an. Clinica din Casablanca unde era internată a devenit acoperirea perfectă pentru numeroşii „vizitatori“ care veneau să se intereseze de starea de sănătate unei vedete cu faimă mondială, Spitalul a devenit, astfel, un loc ideal pentru întâlnirile agenţilor secreţi.

Doamna şi ... domnul Baker

Autorul cărţii face trimiteri vizibile la o altă spioană celebră, Mata Hari. După ce Abtey a cooptat-o pe Baker în Deuxième Bureau, i-a cerut să-şi „exploateze“ sursele din Italia şi Japonia pentru orice informaţii utile. La fel ca Mata Hari, dansatoarea de cabaret din Primul Război Mondial (dublă spioană, pentru Franţa şi Germania), care a fost executată de francezi, Baker a profitat de legăturile ei. A profitat inclusiv de prietenia cu Miki Sawada, soţia ambasadorului japonez în Franţa, pentru a obţine acces la ambasadă, potrivit unui alt episod descris în cartea „Agent Josephine“, relatează The New York Times. „Celebritatea a fost mantia în care s-a deghizat“, mai scrie Lewis.

După război, Baker şi Abtey s-au despărţit, deşi, mai târziu, ea a declarat că şi-ar fi putut petrece restul vieţii împreună cu fostul iubit. Însă Abtey a mărturisit unui prieten că „nu ar fi putut accepta să fie domnul Baker“. În 1947, Baker a cumpărat Château des Milandes şi s-a căsătorit cu compozitorul francez Jo Bouillon.

Pentru francezi, nici nu contează dacă a fost spion sau nu, actele ei de curaj valorează mult mai mult, iar incluedera în Pantheonul francez este dovada cea mai grăitoare.

***

 CELE MAI DIFICILE LIMBI 

Daca in prezent devine din ce in ce mai importanta cunoasterea unor limbi de circulatie internationala, nu e mai putin adevarat ca pe glob se vorbesc limbi usor de asimilat ori, dimpotriva, extrem de dificile.

 UNESCO a stabilit un clasament al acestora din urma; un demers ce poate parea arbitrar, bazat insa pe criterii foarte riguroase: prezenta declinarilor, a omografelor neomofone (cuvinte scrise identic, dar pronuntate diferit), a sufixelor etc.

 In acest context, „premiul” pentru cea mai dificila limba din lume l-a obtinut chineza. Acest prim loc se explica prin faptul ca sinogramele nu ofera nicio idee despre cum sunt pronuntate si ca pronuntia poate schimba complet sensul cuvantului.

 Este necesar sa se acorde o atentie deosebita intonatiilor, pentru ca spusele cuiva sa nu fie interpretate gresit. Acest exercitiu este deosebit de dificil atunci cand nu ai auzit chineza vorbita inca din copilarie, deoarece urechea nu va fi antrenata sa inteleaga finetea acestor diferente de pronuntie. Prin urmare, este dificil sa devii bilingv in chineza, mai ales daca esti european.

 A doua limba cea mai complexa de invatat ar fi greaca, deoarece este una dintre limbile flexionare: multe dintre cuvintele sale sunt variabile si au forme diferite in functie de utilizarea lor. A treia este limba araba, iar in aceeasi categorie regasim islandeza, aflata pe locul patru in clasamentul UNESCO.

 S-a remarcat ca araba este dificil de caligrafiat, de pronuntat (putine vocale, multe consoane guturale) si ca se citeste de la dreapta la stanga, ceea ce nu este firesc pentru majoritatea celorlalte limbi.

 Japoneza ocupa locul cinci al clasamentului, deoarece are mai multe sisteme grafice, dificil de inteles. Gramatica sa nu este foarte complexa, dar exista multi termeni intraductibili in alte limbi, deoarece apartin culturii japoneze.

 Urmeaza apoi finlandeza, trei limbi germanice (germana, daneza, norvegiana) si in final… limba franceza, pe pozitia a zecea.

 Unele limbi au o specificitate aparte si difera de altele in functie de anumite criterii lingvistice, cazul limbii maghiare. In Europa, aceasta este cel mai greu de vorbit si de invatat, din cauza vocabularului cu aproximativ 30 de terminatii verbale (fata de 6 in franceza!), iar alfabetul sau are 42 de litere si 12 vocale.