***

 Accidentul fatal: Maria Ileana, fiica principesei Ileana a României

În dimineața zilei de 11 ianuarie 1959, un avion al companiei Lufthansa, zbor operat de un Lockheed L-1049G Super Constellation, care plecase de la Hamburg, din Germania, trebuia să ajungă la Buenos Aires, în Argentina, dar aeronava s-a prăbușit pe plaja Flecheiras, în Golful Guanabara din sud-estul Braziliei, lângă Rio de Janeiro, la ora 11.20. Toți cei 29 de pasageri și șapte dintre cei zece membri ai echipajului au murit, acesta fiind primul accident cu victime omenești în care a fost implicată compania Lufthansa de la înființarea ei, în 1955.

Avionul fusese autorizat de controlul traficului aerian să coboare la 900 de metri deasupra Golfului Guanabara și ar fi trebuit să aterizeze pe pista 14 a Aeroportul Internațional Rio de Janeiro, Galeão. Vremea era ploioasă, condițiile de vizibilitate erau minime, iar echipajul nu a reușit să mențină controlul, aeronava s-a prăbușit și a luat foc la scurt timp după impactul cu solul. Printre cei 29 de pasageri care au murit în accident s-au aflat poeta Susana Soca, o scriitoare foarte cunoscută din Uruguay care venea de la Paris, Gary Levy, șeful biroului agenției de știri Reuters din Brazilia, arhiducesa Maria Ileana a Austriei, care era însărcinată cu cel de-al doilea copil al său, și soțul ei, contele Jaroslav Kottulinsky. Singurii supraviețuitori ai tragicului accident au fost copilotul, un steward și o stewardesă.

Investigația care a urmat accidentului nu a putut determina cu exactitate cauza prăbușirii, dar s-a considerat că cel mai probabil a fost vorba despre o eroare a pilotului. Avionul decolase de pe Aeroportul Dakar-Yoff din Senegal, dar zborul avusese escale la Frankfurt, Paris, Lisabona și Dakar, ar fi urmat oprirea la Rio, înainte de a se îndrepta spre aeroportul din Buenos Aires.

Maria Ileana a Austriei, Minola, cum i se spunea în familie, era fiica principesei Ileana a României și a arhiducelui Anton al Austriei, Principe de Toscana, avea 26 de ani și se căsătorise cu contele austriac Jaroslaw Kottulinsky, fiul contelui Karl Kottulinsky și al contesei Maria Theresia von Meran în 1957, la Viena. Cuplul avea o fiică de un an, numită tot Maria Ileana, născută pe 25 august 1958, dar copila nu s-a aflat în călătoria fatală alături de părinții ei. Blânda principesă Ileana a României a suferit un șoc teribil la aflarea îngrozitoarei vești și în scurt timp a decis să se călugărească, luând-și numele Maica Alexandra.

***

 Elisabeta a Greciei, imaginea firmei de cosmetice Pond’s, decedata pe 11 ianuarie 1955, la varsta de 50 de ani...

Prințesa Elisabeta s-a născut pe 24 mai 1904 la Tatoï, în Grecia, și fost cea de-a doua fiică a prințului Nicolae și a soției sale, Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei. Adolescenta a părăsit Grecia împreună cu părinții și cele două surori ale ei după Primul Război Mondial și căderea monarhiei elene și a trăit în exil în Elveția și apoi în Franța. În perioada interbelică, au existat pentru ea diferite planuri de căsătorie, mai întâi cu prințul moștenitor Humbert al Italiei, apoi cu prințul Nicolae al României. Cu toate că discuțiile dintre familii au fost avansate, niciunul dintre aceste proiecte nu s-a realizat, astfel că Elisabeta ajunsese la vârsta de treizeci de ani fără să fie căsătorită, ceea ce era destul de neobișnuit în epocă.

Pentru că familia ei își pierduse aproape toată averea, nu era considerată o partidă bună pentru nicio casă regală europeană. Fără bani, dar renumită pentru frumusețea ei, prințesa și-a cedat imaginea către marca americană de produse cosmetice Pond’s, aceeași pentru care și Regina Maria a României a acceptat să facă promovare pentru cremele de față. În reclamele în care Elisabeta apărea, era descrisă astfel: „la fel de frumoasă ca o prințesă din basm, posedă toată grația și demnitatea moștenirii sale grecești, pentru că este fermecătoare, veselă, versatilă și foarte frumoasă”.

În cele din urmă, pe 10 ianuarie 1934, s-a căsătorit la castelul Seefeld de lângă München cu contele Charles-Théodore de Toerring-Jettenbach, un aristocrat german înrudit cu fosta familie regală a Bavariei. Mariajul nu a fost la fel de strălucit ca cele ale celor două surori ale ei, dar pentru că mama Elisabetei, Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, se temea că va rămâne singură, a încurajat aranjamentul.

Sora mai mare, prințesa Olga a Greciei, se căsătorise la Belgrad cu prințul Paul al Iugoslaviei, iar mezina, Marina, devenise Ducesă de Kent după căsătoria cu prințul George, al patrulea fiu al regelui George al V-lea al Regatului Unit și al reginei Mary de Teck.

Elisabeta și Charles-Théodore au avut doi copii: Hans Veit de Toerring-Jettenbach și Hélène de Toerring-Jettenbach și un mariaj în general fericit, dar controversat din punct de vedere politic.

Apropiat de partidul nazist fără a fi membru oficial, contele Charles-Théodore a folosit legăturile de familie ale soției sale pentru a promova ideile lui Hitler în monarhiile europene și se pare căcei doi soți au fost cei care l-au convins pe cumnatul lor, regentul Paul al Iugoslaviei, să adere la Pactul tripartit pe 25 martie 1941. Profund afectată de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, care a despărțit-o de familia sa, Elisabeta a îmbătrânit prematur. Prințesa a murit de cancer la vârsta de 50 de ani, pe 11 ianuarie 1955, la Munchen.

***

 O soţie însărcinată se trezeşte în miez de noapte:

– Bărbate, am mare poftă de melci!

Bărbatul pleacă în parc, găseşte câţiva melci pe care-i pune în buzunar şi în drum spre casă se întâlneşte cu o fosta iubita care îl invită la ea acasă. Bărbatul acceptă, petrece noaptea la ea şi îşi da seama dimineaţă că a uitat de soţie.

Ajunge acasă, scoate toţi melcii din buzunar şi îi aşează în faţă uşii.

– Unde ai fost, nenorocitule?

– Hai, băieţi, hai, că mai aveţi un pic….

***

 René Laennec, medicul care a inventat stetoscopul

René Théophile Hyacinthe Laennec s-a născut pe 17 februarie 1781 la Quimper, în Bretania. Mama lui a murit de tuberculoză când băiatul avea cinci ani, iar René a fost trimis să locuiască cu unchiul său, Abbé Laennec, care era preot.

În copilărie, René era bolnăvicios, obosit în permanență și făcea frecvent temperatură ridicată fără o cauză precisă. La vârsta de 12 ani, a plecat la Nantes, la un alt unchi al său, Guillaime-François Laennec, care era profesor la facultatea de medicină a universității din oraș, facultate la care se va înscrie și el peste câțiva ani. René a fost un student talentat, a învățat engleză și germană și și-a început studiile medicale sub îndrumarea unchiului său.

Tatăl său, care era avocat, l-a descurajat mai târziu să continue cariera de medic, iar tânărul a avut o perioadă în care a abandonat facultatea și a făcut plimbări lungi în țară, a dansat, a studiat limba greacă și a scris poezii.

În 1799 s-a întors la studiul medicinei, de această dată la Universitatea din Paris și a lucrat sub coordonarea mai multor medici celebri, printre care Dupuytren și Jean-Nicolas Corvisart-Desmarets. Aici a fost antrenat să folosească sunetul ca ajutor în diagnosticare.

Tânărul René Laennec a scris tratatul clasic “De l’Auscultation Médiate”, publicat în august 1819. În prefața lucrării se povestește: “În 1816, medicul a consultat o femeie tânără care avea simptomele generale ale unei afecțiuni a inimii. Metoda auscultării directe era inadmisibilă datorită vârstei și sexului pacientei, așa că Laennec și-a amintit o metodă simplă și binecunoscută în acustică: a utilizat mai multe foi de hârtie rulate în formă de cilindru pentru a asculta pieptul pacientei și, punând un capăt al cilindrului în regiunea inimii și celălalt la urechea sa, a observat că sunetele se aud amplificate și mult mai clar”.

Laennec a descoperit astfel că folosirea acestei metode era net superioară celei utilizate până atunci, când medicul își plasa urechea direct pe pieptul pacientului, procedură care nu avea niciun efect dacă bolnavul era supraponderal, iar dacă pacientul era de sex feminin, situația putea fi chiar jenantă atât pentru doctor, cât și pentru pacientă.

Tânărul medic a construit primul său instrument de auscultare, acesta fiind un cilindru din lemn gol, pe care l-a rafinat mai târziu pentru a avea trei părți detașabile. Apoi a adăugat o cavitate în formă de pâlnie pentru a mări acuratețea sunetului, iar aceasta se separa de corpul stetoscopului. Laennec și-a prezentat descoperirile și cercetările privind stetoscopul la Academia de Științe din Paris, iar în 1819 a publicat capodopera sa, “De l’auscultation médiate ou Traité du Diagnostic des Maladies des Poumon et du Coeur”.

Tot el a inventat termenul auscultare mediată, spre a deosebi metoda plasării directe a urechii pe piept (auscultare imediată). Doctorul și-a numit instrumentul stetoscop, din cuvintele grecești stethos – piept și skopos – examinare.

Stetoscopul a devenit rapid popular, deoarece cartea medicului, “De l’Auscultation Médiate” a fost tradusă și distribuită în Franța, Anglia, Italia și Germania la începutul anilor 1820. Cu toate acestea, nu toți doctorii au adoptat rapid noul stetoscop. În 1885, de exemplu, la 65 de ani de la inventarea instrumentului, un profesor de medicină a declarat: “Cel care are urechi să audă, să-și folosească urechile, nu un stetoscop.”

René Laennec a fost un catolic devotat toată viața sa, era un om foarte bun, iar caritatea sa față de săraci era proverbială. La scurt timp după ce a devenit recunoscut în comunitatea medicală, doctorul a început să se simtă din ce în ce mai obosit și a suspectat că este bolnav. Nepotul său, Mériadec Laennec, l-a auscultat cu stetoscopul inventat chiar de el și a depistat simptomele tuberculozei. Laennec s-a retras la conacul său din Kerlouarnec en Ploaré, lângă Douarnenez, unde a murit pe 13 august 1826 la vârsta de 45 de ani.

Marele medic a lăsat prin testament nepotului stetoscopul pe care îl inventase și pe care l-a considerat cea mai importantă moștenire a vieții sale.

***

 Marta Rainer a condus trei spitale în timpul Primului Război Mondial. A decedat pe 9 ianuarie 1950...

Marta Trancu-Rainer s-a născut pe 25 septembrie 1875, la Târgu Frumos, în familia negustorilor armeni Ana şi Lazăr Trancu. Fratele ei mai mare, Grigore Trancu-Iași, a devenit politician, profesor universitar și memorialist.

Orfană de tată la vârsta de 11 ani, Marta a studiat la pensionul Humpel din Iași, fiind bursieră externă. Pentru că își dorea să devină medic, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iași în 1893 şi la sfârșitul primului an de studii obține, datorită rezultatelor deosebite, bursa Fundației „Vasile Adamachi” a Academiei Române.

În anul 1899 termină studiile în medicină și pleacă la București pentru a se specializa în anatomie patologică cu profesorul Victor Babeș, însă înainte de a ajunge la marele profesor, tânăra s-a prezentat la Clinica medicală de la Spitalul Colțea condusă de George Stoicescu, iar acesta îi propune să rămână aici și să se specializeze în anatomie patologică alături de șeful de laborator de la Colţea, Francisc Iosif Rainer.

Marta participă la examenul pentru postul de medic secundar în chirurgie şi obține competenţe în chirurgie și ginecologie, iar pe 7 februarie 1903 se căsătoreşte cu Francisc Rainer, care era deja un reputat anatomist și antropolog.

În timpul Primului Război Mondial doctoriţa este mobilizată cu gradul de maior și conduce trei spitale militare – spitalul Colțea, spitalul de chirurgie instalat la Palatul Regal din Calea Victoriei, la cererea directă a Reginei Maria, și spitalul de la Școala de Poduri și Șosele, organizat de Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei. În toate aceste instituții medicale doctorița se ocupă nu doar de conducerea administrativă, ci operează soldații răniți cot la cot cu chirurgii bărbaţi. Avea să scrie în jurnal: “Am îngenuncheat şi am jurat că atâta timp cât va ţine războiul am să-mi pun toate puterile în slujba ţării şi în tot acest timp să nu am nici un folos material”.

În timpul refugiului guvernului la Iaşi, medicii Marta şi Francisc Rainer rămân la Bucureşti. Aveau o fetiţă de 10 ani, Sofia, care va fi trimisă din oraş tocmai pentru ca ei să îşi poată dedica întreaga energie răniţilor de război care soseau în valuri, în timp ce spitalele se confruntau cu o criză acută de materiale sanitare.

Marta Rainer, în calitate de conducător a trei spitale, se agita în permanenţă pentru a face rost de alimente pentru cei internaţi, instrumentar şi materiale de primă necesitate pentru pansamente, dar continua să facă operaţii complicate. În acest timp, ocupaţia germană rechiziţiona toate bunurile, iar doctoriţa va nota în jurnal: “Nemţii ne cer în toate zilele icre negre pentru masa feldmareşalului Mackensen, sticle de whisky şi de şampanie. Pentru pâine se duce lumea noaptea la orele 1, carne nu se găseşte deloc.“

După război continuă cercetările alături de soțul ei, este aleasă în Academia de Medicină și devine membru de onoare al Societății de Biologie din București, dar în perioada interbelică se confruntă cu acuzaţii din partea mişcărilor antisemite din anii 1924–1925, iar soțul ei este acuzat că ar fi introdus studiul anatomiei pe viu.

Marta va deveni medic personal al reginei Maria şi al fiicelor acesteia, ocupându-se în mod special de principesele Mărioara și Ileana, fiind chemată deseori la Palatul Regal sau la Palatul Cotroceni, apoi va fi medic al reginei mamă Elena. Destoinica doctoriţă depăşeşte cu greu perioada tulbure din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales pentru că unica sa fiică, Sofia Rainer, care urmase liceul în România, a plecat în Anglia pentru a face studii la Universitatea din Bristol, dar s-a înstrăinat de familie şi de ţară după ce s-a căsătorit cu Archibald Philip Laing Gordon.

În 1943, Francisc Rainer, şi el membru de onoare al Academiei Române, se autodiagnostichează cu cancer pulmonar, probabil din cauza expunerii îndelungate la vaporii de formol. Un timp, discretul medic a încercat să ascundă boala de soția și de prietenii săi, susținând că are o simplă pareză. Casa familiei Rainer a fost aproape distrusă la bombardamentele din aprilie 1944 și cei doi soţi au fost nevoiți să se mute în casa unui fost asistent, Ion Țurai, apoi doctorul Rainer a fost internat pentru tratamente la Spitalul nr. 303, unde cancerul s-a complicat cu metastaze pe creier.

În cele din urmă, Francisc Rainer a cerut să fie dus acasă, unde a murit în dimineața zilei de 4 august 1944. După terminarea războiului Marta Rainer şi-a deschis un cabinet particular de ginecologie, dar după venirea comuniștilor la putere casa i-a fost confiscată, iar ea ea fost nevoită să se mute în mansarda locuinței, în plină iarnă. Destoinica doctoriță a murit la vârsta de 75 de ani, pe 9 ianuarie 1950.

***

 11 ianuarie: Adoptarea primului decret de scoatere în afara legii a Mișcării Legionare.

La data de 11 ianuarie 1931, în urma unei petiții inițiate de către ministrul de interne, Ion Mihalache, guvernul condus de Grigore Mironescu, adoptă decretul privind dizolvarea Mișcării Legionare, formațiune politică înființată la data 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, din rândul căreia se va forma „Garda de Fier”, grupare de extremă dreaptă, creată cu scopul reprezentării pe plan politic a Mișcării Legionare .Astfel, în urma decretului din 11 ianuarie 1931, Mișcarea Legionară era dizolvată și scoasă în afara legii, iar conducătorul acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu mai mulți membri ai grupării au fost arestați și trimiși în judecată pentru așa numitul „complot contra siguranței statului”. După scoaterea in afara legii sediile de partid ale Mișcării Legionare au fost sigilate, arhivele sechestrate, însă în ciuda minuțioaselor percheziții efectuate de autorități, nu s-a descoperit nimic care să pună în pericol siguranța statului. Cu toate acestea, procesul celor arestați va continua la Tribunalul Ilfov, până în martie 1931, când Curtea de Apel din București pronunță achitarea în unanimitate a membrilor Gărzii de Fier și repunerea în drepturi a acestei formațiuni politice. Menționez că decretul din 11 ianuarie 1931 a fost prima acțiune legislativă de desființare a Gărzii de Fier, ea fiind repetată în 30 martie 1932 de guvernul Iorga și în 9 decembrie 1933, atunci când primul ministru de la acea dată, I.G. Duca, va scoate pentru a treia oară Garda de Fier în afara legii. Acest lucru va determina pe membrii legionari, să-l asasineze pe I.G. Duca, la data 29 decembrie 1933, în gara din Sinaia, acesta fiind unul dintre cele mai cunoscute asasinate politice din România.

Lectia de istorie

***

 Ultima Mare Ducesă: Vera Constantinovna, lungul exil şi aura Rusiei imperiale 

 A decedat pe 11 ianuarie 2001...

Prințesa Vera Constantinovna s-a născut la Pavlovsk, pe 24 aprilie 1906, fiind cea mai mică dintre cei nouă copii ai Marelui Duce Constantin Constantinovici, poet respectat şi văr al țarului Nicolae al II-lea, și ai soției sale, Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna. Nașii ei au fost fratele mai mare, Constantin Constantinovici, și împărăteasa Alexandra Feodorovna.

Mica ducesă avea opt ani atunci când arhiducele Franz Ferdinand a fost asasinat și a izbucnit Primul Război Mondial, în vara anului 1914. Vera se afla cu părinții și fratele ei, George, în Germania, în vizită la rudele materne din Altenburg, şi, datorită intervenției împărătesei germane Augusta Viktoria din Schleswig-Holstein li s-a permis să se întoarcă în Rusia. Fraţii mai mari ai Verei au fost înrolaţi imediat în armată şi fratele ei preferat, Oleg, a fost ucis pe câmpul de luptă. În anul următor, tatăl ei a murit în urma unui atac de cord chiar în prezența micii ducese.

După moartea Marelui Duce Constantin, în 1916, Vera s-a mutat împreună cu mama și fratele ei, George, la Palatul de Marmură din Petrograd, lăsându-l pe Pavlovsk pe fratele său mai mare, prințul Ivan Constantinovici. În timpul guvernării de după Revoluția din octombrie, prințesa Vera, mama ei și fratele George au fost şi ei duşi la Pavlovsk, unde au trăit în sărăcie, mama fiind forțată să vândă bijuteriile familiei pentru a le asigura traiul. Au rămas în palat până în vara anului 1918, când au fost obligaţi să-l părăsească și să îşi ia un apartament în oraș.

În timpul revoluției ruse, patru dintre frații Verei au fost arestaţi de bolșevici. Numai prințul Gabriel a fost eliberat în cele din urmă, ceilalţi trei – Ivan, Constantin și Igor – fiind uciși la Alapaevsk, împreună cu alţi membri ai familiei imperiale, în iulie 1918.

Inițial, mama ei, Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna, nu a vrut să părăsească Rusia, amintindu-și cuvintele răposatului ei soț: “dacă Rusia are nevoie, e de datoria Romanovilor să o ajute”. Cu toate acestea, pentru că situația lor devenea din ce în ce mai periculoasă, a acceptat oferta făcută de prietena sa, regina Victoria, prin intermediul ambasadorului Suediei, de a se stabili în Suedia.

În octombrie 1918, prințesa Vera, în vârstă de doisprezece ani, alături de mama sa, fratele ei, George, și câţiva dintre copiii fraţilor mai mari ucişi de bolşevici s-au îmbarcat pe nava suedeză Ångermanland, şi au ajuns la Stockholm, la invitația reginei Victoria.

Vera a locuit împreună cu mama și fratele ei, George, în următorii doi ani în Suedia, mai întâi la Stockholm și apoi la Saltsjöbaden. În 1920 s-au mutat la Bruxelles, iar în 1922, unchiul Verei, ducele Ernest al II-lea din Saxe-Altenburg i-a invitat să se mute în Germania. S-au instalat în castelul familiei mamei de lângă Leipzig, în micul oraș Altenburg, unde mama, Ecaterina, avea să moară de cancer pe 24 martie 1927. Rămasă fără mijloace suficiente de subzistență, Vera Constantinovna s-a mutat în Bavaria, apoi la Londra, cu fratele ei.

Când, doi ani mai târziu, George s-a mutat în Statele Unite, prinţesa Vera s-a întors la Altenburg unde a trăit pentru următorii ani.

Prințul George a murit în New York în 1938, iar Vera a trăit în Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrând ca traducătoare într-o tabără pentru prizonierii de război. Pentru că încercase să-i ajute pe deținuți, oficialii germani au concediat-o.

La începutul anului 1945, trupele americane au ajuns la Altenburg. După ce a auzit că, potrivit Conferinței de la Potsdam, Altenburg urma să facă parte din zona de ocupație sovietică, prințesa Vera a fugit pe jos, cu vărul ei, prințul Ernst-Friedrich Saxe-Altenburg, parcurgând 240 de kilometri în 12 zile. Prințesa Vera s-a stabilit la Hamburg şi, până în 1949, a lucrat ca traducătoare la filiala britanică a Crucii Roșii. În tot acest timp a refuzat să-și asume protecția oferită de diverse țări europene sau vreo altă cetăţenie, considerându-se rusoaică. “Nu am părăsit Rusia”, a declarat ea la un moment dat, “ci Rusia m-a părăsit pe mine”.

În 1951 Vera s-a mutat în Statele Unite, unde a lucrat pentru Fundația Tolstoi, care oferea ajutor rușilor aflați în dificultate. În următoarele decenii a locuit la New York și a fost foarte activă în organizații de caritate, fiind inclusiv voluntar la Fondul de Asistență al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei.

S-a retras din viaţa publică în aprilie 1971, dar prințesa Vera a păstrat vie aura istoriei trăite, fiind ultimul membru supraviețuitor al familiei sale care îşi putea aminti splendoarea Rusiei imperiale.

Prințesa a murit în casa de îngrijire a bătrânilor din Valley Cottage, New York, pe care o susţinea financiar Fundația Tolstoi, pe 11 ianuarie 2001, la vârsta de 95 de ani, şi a fost înmormântată lângă fratele ei, prințul George, la cimitirul Mănăstirii Ortodoxe Ruse din New York. Vera Constantinovna nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii.