***

 

Despre Eminescu, aşa cum a fost

Era palid și obosit la față. Era de o tristețe și o melancolie sfâșietoare, blând ca și înainte, dar dus pe gânduri și lipsit de orice voință. Numai își ridica ochii din când în când, și împreunându-și mâinile ofta de te-neca plânsul "Of, Doamne..." Și iar punea ochii în pământ și tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit și că într-o zi o să moară de foame. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet c-un glas ce părea că vine dintr-o altă lume: "Tare-aș vrea s-adorm odată, și să nu mă mai deștept... o singură fericire ar renaște în sufletul meu, dacă aș putea să ascund nedreptatea."

Alexandru Vlahuță, Din goana vietii - Amintiri despre Eminescu (1889)

Eminescu în cele patru fotografii, de la 20 la 37 de ani.