***

 CÂNTECUL LEBEDEI 

Zaharia Stancu 

M-am întors într-o zi în sat

Să mai adoarmă în mine tristeţea

Şi toţi salcâmii m-au întrebat

Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,

Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.

Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult

Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,

Poarta a rămas zăvorâtă.

De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?

S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer

Nici pâine, nici struguri, nici rodii,

Doresc doar atât: să-mplinesc

Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,

Cu nimic n-o să te mai supăr,

O să mă schimb într-o trestie

Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,

Cu norul să mă duc pân’ la soare.

Să suflu printre buze în el

Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,

Mult mai sus şi mult mai departe,

Poate că voi ajunge într-o zi la o stea

Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,

Va fi de aur? Va fi de rubin?

Când eram tânăr, aveam ochii

Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,

Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.

Văd cu ei lumea prin care-am trecut

Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.