***

 FEMEIA ÎN MITOLOGIE

Cu toate că în societăţile antice femeii îi era rezervat un rol marginal, îndeobşte în interiorul zidurilor domestice şi adesea într-o poziţie subalternă ce trecea direct de la supunerea faţă de tată la aceea faţă de soţ, mitologia a ţesut în jurul mai multor personaje feminine unele dintre cele mai frumoase povestiri. Pe de altă parte, dincolo de a fi nişte personaje literare de neuitat, unele zeiţe şi eroine încarnează aspectele fundamentale ale caracterului şi rolului femeii.

În sfera divinului, caracterul matern al femeii se contopeşte cu ideea de fecunditate a naturii, a pământului şi a animalelor, găsindu-şi personificarea în numeroase zeităţi: zeiţe mame, zeiţe ale fertilităţii, zeiţe ale animalelor, zeiţe ale naşterii, care se pot numi Cybele sau Rhea, Magna Mater sau Ilitia, Demetra sau Astarte, Geea sau Tellus. Incarnări ale forţei generatoare a naturii în general, ele nu reprezintă însă exclusiv misterul fecundităţii, ci toate aspectele posibile ale rolului matern, uşor de identificat, de pildă, în figura Demetrei, care, în Imnul homeric închinat ei, înainte de a fi prezentată în calitatea sa de zeiţă ce face să rodească pământul, este înfăţişată ca mamă îndurerată şi deznădăjduită ce nu-şi află pacea, pornind în căutarea fiicei răpite. În versiunea cea mai solemnă şi mai autoritară, situată ferm în ierarhia divină drept centru fundamental al familiei, rolul femeii mamă este personificat de Hera, regina zeilor, soţia şi sora lui Zeus, ocrotitoarea tuturor femeilor şi în special a rolului lor de soţii şi mame.

La imaginea femeii văzută ca mamă, deci ca dătătoare de viaţă, se adaugă, prin contrast, dar şi complementar, aceea a femeii infernale, legată de lumea subpământeană şi de moarte. În împărăţia morţilor regină este Persefona, care în şederea ei când pe pământ, când alături de Hades sintetizează dubla valenţă a temei naturii care zămisleşte şi moare şi care, tocmai prin această alternanţă a morţii şi renaşterii, asigură viaţa pe pământ, de-a lungul generaţiilor.

Lumea de dincolo este vizitată adesea de eroi masculini: Tezeu şi Piritoos coboară aici pentru a o cuceri pe însăşi Persefona; Heracle, pentru a-l prinde pe Cerber; Orfeu, în căutarea Euridicei; o evocă Ulise şi Enea pentru a afla informaţii despre viitorul lor. Incursiunile acestor eroi în lumea de dincolo au întotdeauna aspectul unei violări, a unei aventuri neliniştitoare şi înfricoşătoare pe care ei o întreprind ştiind bine că încalcă legile naturii, pornind pe o cale interzisă muritorilor. În călătoria lor temerară au întotdeauna nevoie de un sprijin, iar acest sprijin le este oferit de o figură feminină, care poate constitui scopul expediţiei lor (ca în cazul lui Tezeu şi al lui Piritoos, care vor să o cucerească pe cea mai inabordabilă şi mai neliniştitoare dintre figurile feminine, însăşi regina a lumii de dincolo; ori ca în cazul lui Orfeu, împins de iubirea sa nemângîiată pentru femeia pierdută) sau poate reprezenta călăuza lor, singura care cunoaşte tainele ajungerii în lumea cealaltă (ca în cazul lui Ulise şi al lui Enea, care numai cu ajutorul Circei şi, respectiv, al Sibilei din Cumae se pot aventura în această încercare).

Dătătoare de viaţă din considerente fiziologice, femeile par să cunoască şi moartea într-o manieră mai directă şi mai firească decât bărbaţii: excluse din bătăliile eroilor, care manifestă probabil şi ei o oarecare obişnuinţă cu moartea, femeile cunosc şi practică toate riturile pietăţii în materie de morţi, ţes linţoliul pentru cei dragi (ca Penelopa pentru socrul ei Laerte) şi participă la funeralii ca bocitoare. Iar dacă trebuie să facă sacrificiul suprem, înfruntând moartea spre a-şi salva soţul ori pentru a-şi păstra demnitatea, ele îşi acceptă jertfa cu un curaj tăcut, aşa cum povesteşte mitologia despre Alcesta şi despre Antigona.

Funcţiei femeii ca însoţitoare a bărbatului ori ca zămislitoare de urmaşi i se opune, pe lângă figura feminină infernală, şi imaginea zeiţei fecioare. Atena sau Artemis, însoţite de zeităţile minore, de eroinele şi femeile din cortegiul lor, se feresc de plăcerile iubirii, revendicând o autonomie, o libertate şi o independenţă faţă de bărbat care, din cât se pare, nu-şi puteau afla corespondenţa în realitatea lumii antice. Zeiţele fecioare nu reprezintă numai tinereţea, faza iniţială a vieţii oricărei femei, înainte ca aceasta să-şi fi preluat rolul definitiv de soţie şi de mamă în societatea adulţilor: în vreme ce aproape toate figurile feminine, divine sau omeneşti, pe care ni le înfăţişează mitologia îşi află o completare indispensabilă în unirea cu soţi şi iubiţi ori în zămislirea de copii care le îmbogăţesc personalitatea, Atena, zeiţa fecioară, este completă şi desăvârşită prin ea însăşi încă de la naşterea din ţeasta lui Zeus, din care iese la iveală încinsă în armura ce sugerează faptul că e definită şi încheiată în sine, fără posibile spaţii de acces pentru soţi sau pentru progenituri. Dintr-un anumit punct de vedere, Atena sau Artemis reprezintă elementul feminin în stare pură, femeia imobilă şi completă care nu trebuie să crească şi nici nu are nevoie de o jumătate cu care să se unească spre a introduce mişcarea vieţii prin procesul zămislirii. Această autosuficienţă le conferă ceva masculin, în măsura în care, în societatea antică, numai bărbatul se putea bucura de o atare autonomie şi libertate.

Pe lângă femeia mamă (Hera), femeia infernală (Persefona) şi femeile fecioare (Artemis şi Atena), sfera divină propune şi categoria femeilor ca simbol al frumuseţii, plăcerii şi iubirii, personificată, de bună seamă, de Afrodita, cea cu multe iubiri şi cu graţia sa incomparabilă, tovarăşă – ea, cea mai frumoasă dintre zeiţe – a zeului şchiop şi diform Hefaistos, semnificând astfel universalitatea irezistibilă a iubirii. Apropiat sub mai multe aspecte de rolul Afroditei este cel al altor personaje divine, muzele, inspiratoare ale cântecului şi poeziei, purtătoare ale stindardului frumuseţii artelor.

Cu o treaptă mai jos faţă de efera divină, trăsăturile specifice ale rolului feminin sunt personificate şi de unele eroine şi muritoare alese de poeţi ca protagoniste ale poveştilor lor. Femeia soţie este personificată de Penelopa, credincioasă, împotriva tuturor evidenţelor, soţului ale cărui urme s-au pierdut, ori de Alcesta, capabilă de sacrificiul suprem pentru soţul său Admetos, altminteri condamnat.

Femeia mamă, care îşi iubeşte copiii până la limita păcatului de hybris, este personificată de Niobe, condamnată să-şi vadă murind toţi fiii. Dimpotrivă, răsturnarea legii naturale a iubirii conjugale sau materne este exemplificată de impresionantele portrete ale Clitemnestrei şi Medeei, care îşi ucid, una soţul, cealaltă copiii. Căci femeile, dacă sunt capabile de acte de iubire de un curaj ieşit din comun, apar uneori în mitologie şi ca o chintesenţă a celei mai atroce cruzimi, fiind în măsură să născocească intrigi şi perfidii de tot soiul, atingând măreţia nu numai în bine, ci şi în rău.

Femeia simbol al frumuseţii — şi, în acelaşi timp, al puterilor devastatoare ale farmecului amoros – este, desigur, Elena din Troia, care provoacă un război de zece ani. Însă tema frumuseţii femeii care seduce, vrăjeşte şi provoacă încurcături amoroase complicate şi uneori fatale nu se limitează la această apariţie, fiind, în mitologie, una dintre cele mai frecvente şi mai fecunde. În acest context, femeia poate fi prezentată şi ca iubită disperată sau respinsă (de exemplu Dido) ori ca victimă a samavolniciei masculine, din partea unui om ori a unui zeu (de exemplu Dafne sau Euridice). În cadrul unui alt tip de iubire, fraternă sau filială, mitologia a ştiut să creeze figuri feminine de neuitat, ca Antigona, drăgăstoasă îngrijitoare a bătrânului său tată Oedip şi victimă a iubirii fraterne în tragedia Antigona a lui Sofocle, ori ca Ifigenia, sora lui Oreste. Iubirea filială a eroinelor din mitologie poate căpăta uneori nuanţe deosebit de sumbre, ca atunci când este umbrită de raporturi incestuoase între tată şi fiică (de pildă, în cazul lui Enomaos şi al Hipodamiei).

Respingerea iubirii nu constituie o prerogativă exclusivă a câtorva zeiţe: mitologia povesteşte despre un regat pământesc de unde bărbaţii sunt alungaţi — ţara amazoanelor, întemeietoare ale unei societăţi de tip matriarhal. Refuzând elementul masculin, amazoanele stârnesc uimirea, surprinderea şi, poate, o anumită teamă. Femeile pot apărea pentru bărbat ca un univers impenetrabil, ce poate fi eventual înţeles doar de cei care, asemenea lui Tiresias, au şansa de a fi preschimbaţi în femeie: o lume atât de diferită, încât înlesneşte apariţia unui mare număr de locuri comune inspirate de misoginism, putând fi zugrăvită ca sălbatică şi neliniştitoare (ca în mitul lui Penteu şi în imaginea menadelor, adepte fanatice ale lui Dionysos, ori ca în cazul femeilor din Lesbos care îl ucid pe Orfeu). Această deosebire face uneori din femei deţinătoarele unor puteri deosebite (este cazul vrăjitoarelor, precum Circe, seducătoare şi în acelaşi timp înfricoşătoare, ori al pitoniselor de la Delfi, capabile să comunice cu Apollo şi să transmită cuvântul oracolului, ori, încă o dată, al menadelor dragi lui Dionysos): în mitologie, dimensiunea iraţionalului apare uneori foarte apropiată de cea feminină.

Prin forţa pe care i-o procură această diversitate, dar şi prin dimensiunea sa prevalent domestică, adăpostită şi închisă primejdiilor exterioare, chiar în inferioritatea sa obiectivă faţă de universul masculin, lumea feminină constituie în societatea antică – deci şi în mitologie – un refugiu sigur. Casa se află sub tutela unei zeiţe, Hestia sau Vesta, care veghează asupra căminului. Când îşi caută scăparea pentru a nu pleca la războiul troian, unde urmează să piară, Ahile se travesteşte în femeie şi se ascunde printre fiicele regelui din Sciros. Cel mai bărbat dintre eroi, Heracle, se travesteşte la rândul său în femeie nu numai în ciudatul său schimb de roluri cu regina Omfale, ci şi atunci când, aflat în primejdie, trebuie să scape de urmăritori în insula Cos.

Femeia este Hestia, căminul, siguranţa, protecţia, centrul; bărbatul este Hermes, mişcarea, îndepărtarea, acţiunea. Chiar şi atunci când mişcarea pare să prevaleze, iar eroi precum Ulise ori Enea sunt proiectaţi de soartă, de spiritul lor de aventură ori de neastâmpărul firii la capătul lumii, forţa centripetă a femeii acţionează în tăcere pe fundal, oferind, asemenea Ariadnei lui Tezeu, un fir subţire care îl ajută pe erou să dea un sens propriilor paşi.

Sursa:

Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană

***

 CALAMITĂȚILE SFÂRȘITULUI EVULUI MEDIU

Începutul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamităţi pe care le rezumă celebra rugăciune adresată lui Dumnezeu de umanitatea în suferinţă: „Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.

Ciuma şi foametea sunt două flagele strâns legate între ele. Subalimentaţia constituie un teren favorabil pentru epidemie, căreia îi stimulează propagarea; oamenii atinşi de ciumă părăsesc muncile câmpului, producând astfel o reducere a recoltelor, iar acest lucru compromite subzistenţa populaţiei. Cronologic vorbind, foametea se manifestă prima, poate din cauza modificărilor de climă şi a unei umidităţi excesive, care duce în ţările de la miazănoapte la o reducere a suprafeţelor cultivate cu cereale.

La începutul secolului al XIV-lea, foametea se manifestă în Germania şi cuprinde progresiv restul Europei. Ea îşi face apariţia mai întâi în Europa de nord (1315), unde face ravagii înainte de a atinge apogeul (1330) în zona occidentală a Mediteranei. Grâul ajunge la preţuri aşa de mari încât cei mai săraci, neputând să şi-l procure, devin primele victime ale crizei alimentare; 10 % din populaţia din regiunea Ypres a fost răpusă în primele şase luni ale anului 1316. Zonele portuare unde ajunge grâul din regiunile neafectate sau care deja s-au redresat, regiunile traversate de fluviile pe care circulă mărfurile, sunt mai puţin afectate de flagel decât zonele închise.

„Ciuma neagră”, care se abate asupra Europei începând din 1347, face ravagii. Vasele genoveze ancorând în Sicilia, venind din Marea Neagră, aduc cu ele îngrozitoarea boală. Aceasta se răspândeşte în lunile următoare. Italia, apoi regiunea Provence sunt afectate. În 1348, boala ajunge la Paris, în regiunea Mânecii şi în Ţările de Jos. În 1349 aceasta se abate asupra Germaniei, Austriei, Marii Britanii, ţărilor scandinave, ţărmurilor Atlanticului şi Spaniei. Noi accese se produc începând din 1360.

După scurte perioade de dispariţie, ciuma revine complicându-se cu epidemii de gripă, de tifos sau de tuse convulsivă. Până la mijlocul secolului al XV-lea, Europa trăieşte într-o ameninţare permanentă. Răspândirea bolii se explică şi prin lipsa de igienă (locuinţe neaerisite, oraşe în care gunoaiele se adună pe străzi, atrăgând şobolanii, agenţi de propagare a epidemiei), ca şi prin subalimentarea unei însemnate părţi a populaţiei. Medicina epocii este luată pe nepregătite; inhalaţiile sau operaţiile chirurgicale superficiale sunt neputincioase în faţa bolii. În lipsa remediilor sunt făcuţi responsabili ţapii ispăşitori – mai ales evreii – care ar infesta aerul. La Paris sunt condamnaţi la moarte măcelarii, consideraţi răspunzători de murdăria de pe străzi, în care se descoperă una din cauzele epidemiei.

În lipsa unei evaluări precise, este greu să se avanseze o cifră exactă a pierderilor datorate foametei şi epidemiilor. Se ştie totuşi că aceste pierderi sînt considerabile: Europa pierde, în decursul unei secol, între o treime şi un sfert din populaţia sa, cu diferenţe destul de clare de la o regiune la alta. Fără îndoială, Franţa şi Anglia au plătit tributul cel mai greu, în timp ce Spania, unde epidemia a izbucnit mai târziu şi a dispărut către 1390, pare oarecum cruţată. Timp de aproape un secol, cu scurte perioade de linişte, Europa a fost devastată! Părăsind oraşele şi satele atinse de ciumă, locuitorii acestora răspândesc epidemia. Casele se ruinează nemaifiind întreţinute, cîmpurile sunt lăsate în paragină din lipsa braţelor de muncă care să le cultive. Adăugându-se ravagiilor provocate de foamete şi ciumă, războiul umple noi cimitire.

Războiul

Secolele XIV şi XV rămân în memoria europenilor drept perioada războiului de „o sută de ani”. Această expresie figurativă şi sugestivă ascunde o lungă serie de lupte confuze şi intermitente. Fără îndoială, războiul nu este o noutate în Evul Mediu european. Dar conflictele frecvente între seniorii vecini rămân limitate în timp, ca şi prin efectivele angajate. În schimb, începând cu secolul al XIV -lea, conflictele pun faţă în faţă state organizate, dispunând de mijloace incomparabil mai importante. Chiar dacă operaţiunile militare nu sunt decât lovituri date într-un singur punct, chiar dacă marile bătălii sunt rare, chiar dacă nu există nimic care să semene cu un front permanent, europeanul din secolul XIV sau XV, în satul sau în oraşul lui (în care este mai bine protejat, la adăpostul zidurilor), trăieşte în nesiguranţă. El cercetează îngrijorat cîmpia înconjurătoare de unde poate apărea brusc trupa de oameni înarmaţi care va goli casele, va jefui rezervele, va incendia recoltele sau finul, va ataca locuitorii care nu au putut să se pună la adăpost.

Războiul de „o sută de ani” dintre Franţa şi Anglia este cel mai celebru dintre marile conflicte care au făcut să se înfrunte suverani mândri de noua lor putere. Acesta nu este totuşi singura

manifestare a acestui flagel permanent de la sfârşitul Evului Mediu. Germania, unde se prăbuşeşte puterea imperială, cade pradă ambiţiilor prinţilor care se luptă între ei pentru a pune mâna pe rămăşiţele puterii regale. Italia este devastată de războaiele municipale care pun faţă în faţă oraşele şi pe seniorii acestora. Certuri dinastice sfâşie Scandinavia şi peninsula iberică. La est, cavalerii teutoni se bat cu slavii, în nord-est englezii luptă contra scoţienilor; în sud, Castilia luptă cu maurii instalaţi în Spania; în sfârşit, în sud-est ungurii încearcă să oprească pătrunderea turcilor în regiunile dunărene.

Războiul nu se mai practică în cadrul acelui „service d’ ost” (serviciu militar pe care vasalii îl datorau în Evul Mediu suzeranului lor): contingentele pe care aceştia le furnizau au devenit insuficiente. Prin înfiinţarea unei fiscalităţi regulate şi prin dări excepţionale, regii pot de acum să întreţină trupe care devin permanente: nobili săraci, bastarzi ai marilor familii şi aventurieri de tot felul, recrutează contingente de nenorociţi şi se fac mercenari în slujba suveranilor. Aceşti soldaţi de meserie dispun de un armament mai eficace decât cel din trecut. Primele piese de artilerie, care fac mai mult zgomot decât daune, apar pe câmpurile de bătălie începând din secolul al XIV-lea. Mult mai periculoase sunt arme ca arcul galez – de trei ori mai rapid decât arcul genovez -, suliţa sau „coutille”. Folosind aceste arme, căpitanii englezi sau italieni reintroduc manevra care, în bătălii, înlocuieşte confuza luptă corp la corp de tip feudal.

Dar aceste armate numeroase, bine echipate, alcătuite din profesionişti, trăiesc pe spinarea statului, jefuiesc teritoriul inamic nu numai pentru a lua prada care va mări profitul de pe urma războiului ci şi, în mod deliberat, pentru a slăbi adversarul: turme, recolte, sate sunt astfel victimele acestei noi forme de război în care nimic nu este cruţat. Cu toate acestea, duşmanul nu este singura ţintă a războinicilor. Între perioadele de luptă, care le aduc partea de profit, suveranul încetează adesea să-şi retribuie mercenarii. Aceştia caută atunci compensaţii jefuind ţara suveranului pentru care sunt angajaţi să lupte. Din soldaţi se transformă în hoţi de drumul mare, constituind aşa zisele „Mari companii”, devenind o ceată de soldaţi care jefuiesc regiunile Île-de-France sau Lombardia, Alsacia sau Provence. În 1362, aproape de Avignon, bunurile papei sunt jefuite de aceste bande, ale căror hoţii nu-i impresionează defel pe suveranii care le folosesc. Unii din aceşti bandiţi sunt pedepsiţi pentru crimele lor: Aimerigot Marches este decapitat; Bertrand du Guesclin devine conetabil al Franţei, iar Francesco Sforza, care foloseşte mica sa armată în interese personale, duce de Milano.

Cum să se înlăture urmările acestor jafuri care se adaugă celor din timpul războaielor? Efortul ţăranilor de a se înarma şi a opune rezistenţă pare zadarnic şi, pentru ei, singura şansă de salvare este fuga. Cînd sînt preocupaţi să restabilească o aşa zisă ordine în statele lor, suveranii nu găsesc altă soluţie decât să dirijeze jafurile şi hoţiile către ţările vecine. În 1366, du Guesclin este însărcinat de Carol al V-lea să-i trimită în Spania pe soldaţii prădători care devastau regatul.

Războiul contribuie deci la agravarea crizei din Europa secolelor XIV şi XV. Aceasta măreşte încă mai mult mortalitatea exagerată care lipseşte Europa de mână de lucru, perturbă viaţa economică şi distruge structurile sociale.

sursa: 

Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei

***

 ELENA CARAGIANI - PRIMA FEMEIE AVIATOR DIN ROMÂNIA

Istoria femeilor temerare ce au avut zborul în sânge şi au ajuns să zboare luptând cu prejudecăţile unei societăţi ce rezervase femeii un rol domestic şi decorativ este mai puţin cunoscută.

I se refuză eliberarea brevetului

Prima femeie-aviator din România a fost Elena Caragiani-Stoenescu, cea care a demonstrat că şi femeile au capacitatea de a pilota un avion. Născută în 1887 la Tecuci, a fost fiica medicului Alexandru Caragiani şi a Zoniei Radovici. Din adolescenţă, Elena s-a remarcat prin inteligenţă şi curaj; a urmat cursurile Facultăţii de Drept, obţinând licenţa în 1913. O tânără frumoasă şi fragilă, cu o pasiune specială: avioanele, pasiune dobândită de la pionierii aviaţiei româneşti, printre care şi propriul cumnat, Andrei Popovici, cel de-al 11-lea aviator al României.

Această pasiune deosebită pentru zbor i-a creat Elenei Caragiani o imagine total nedreaptă de fiinţă frivolă şi mondenă, ce dorea să se remarce cu orice preţ. Cât de departe de adevăr era această imagine a unei femei tenace care cinci decenii mai târziu ar fi devenit general-aviator.  

Primul zbor al Elenei a avut loc în anul 1912, împreună cu căpitanul Mircea Zorileanu. Societatea bucureşteană a trăit un şoc atunci când frumoasa Elena s-a înscris la Şcoala de pilotaj a „Ligii Naţionale Aeriene” de la Băneasa, şcoală deschisă în 1912. Ceea ce a părut un capriciu al unei tinere nu foarte avute, judecat ca atare de presa mondenă bucureşteană, a devenit vocaţia primei femei-pilot din România. Elena Caragiani a învăţat să piloteze pe avionul „Bristol-Coandă”, produs la uzina engleză Bristol de către inginerul Henri Coandă, avându-l ca instructor pe aviatorul Constantin Fotescu.

Nici presa, nici opinia publică, nici măcar colegii săi aviatori nu erau pregătiţi pentru o femeie-pilot şi dintru început şi-au manifestat indignarea faţă de prezenţa Elenei la şcoala de pilotaj. Curiozitatea şi aspra judecată la care a fost supusă n-au împiedicat-o însă să-şi continue lecţiile de pilotaj şi să termine şcoala. Dar tinerei i s-a refuzat eliberarea brevetului de pilot de către autorităţile române. Nici chiar Ministrul Învăţământului nu a înţeles importanţa recunoaşterii primei femei-pilot din Regatul României.

Nedreptăţită şi neînţeleasă în ţară, Elena Caragiani a plecat în Franţa, pentru a se specializa şi pentru a primi brevetul de pilot, fără de care nu putea efectua zboruri individuale. La Paris, unde prima femeie-pilot, doamna de la Roche, primise brevetul încă din octombrie 1910, Elena a găsit înţelegere şi admiraţie pentru priceperea sa. A absolvit cu brio Şcoala de Aviaţie Civilă de la Mourmelon le Grand, obţinând brevetul internaţional de pilot-aviator nr. 1591 din 22 ianuarie 1914.  

A fost una dintre primele zece aviatoare brevetate din lume.

Iubită în întreaga lume

Prima aviatoare româncă a fost apreciată la Paris pentru bravura sa, nu doar pentru frumuseţe. A primit brevetul de pilot şi a fost angajată să zboare şi să scrie articole, reportaje de război din avion. Admirată şi iubită, Elena Caragiani şi-a reprezentat cu cinste ţara nu numai Europa, dar şi în SUA.  

Atunci când a ajuns la New York toate ziarele americane au scris despre sosirea româncei-aviatoare, i-au luat interviuri, fiind prezentată ca o personalitate marcantă venită din Europa. A fost primită cu admiraţie de către opinia publică americană, iar presa americană a însoţit-o de-a lungul periplului său american. Şi-a adus avionul personal şi a declarat: Eu vreau să văd America aşa cum o văd păsările!

Americanii au preţuit-o pe această femeie îndrăgostită de zbor, care se supunea benevol unor antrenamente istovitoare şi care zbura ca un pilot adevărat. N-au tratat-o ca pe o ciudăţenie, au sărbătorit prezenţa ei în SUA.

În februarie 1914 a plănuit să încerce să îl însoţească pe lt. S. C. Porte, ce urma să facă un zbor peste ocean. Datorită timpului nefavorabil a zburat puţin în SUA şi şi-a amânat visul de a traversa oceanul pentru anul viitor, dar întâmplările istoriei i-au zădărnicit planurile.

Lupta cu prejudecăţile

La întrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, tânăra aviatoare s-a întors la Bucureşti şi şi-a oferit serviciile pentru a face legătura dintre comandamentele armatelor, pentru misiuni periculoase, dar ajutorul i-a fost refuzat de către conducătorii Armatei Române. A cerut să i se încredinţeze transportarea cu avionul a persoanelor grav rănite, să pună bazele aviaţiei sanitare, să transporte medicamente, să-şi ajute ţara cu tot ceea ce putea. Răspunsul a fost negativ!

Elena Caragiani era femeie şi avionul ei nu putea zbura în slujba României!

După îndelungi insistenţe a fost primită ca infirmieră la un spital de campanie din Iaşi. Activă şi iubitoare de ţară, a organizat la Tecuci, în casa părintească, un cuib al aviaţiei româneşti şi a condus un spital improvizat pentru răniţii din zonă.

Ani de-a rândul a fost nevoită să lupte cu prejudecăţile unei societăţi ce plasa femeia în sfera casnică sau mondenă, cu atitudinea presei care o prezenta ca pe o amazoană dornică de senzaţii tari, nedreptăţindu-i talentul şi dorinţa de a-şi servi ţara.

După ce absolvise Facultatea de Drept a fost admisă în Baroul Bucureşti ca prima femeie avocat, însă autoritatea superioară a anulat decizia şi i-a retras acest drept, pe motiv că o femeie nu poate activa ca avocat. Autorităţile i-au sugerat să-şi găsească un post în administraţie.

S-a căsătorit, după război, cu avocatul Virgil Stoenescu. Obosită să-şi revendice drepturile, a plecat din ţară, la Paris şi apoi în Mexic, pentru a face reportaje aeriene. Bolnavă de tuberculoză s-a retras în ţări mai calde.

Prea multe mărturii directe despre prima femeie pilot nu avem despre ea. Elena Caragiani şi-a distrus toate însemnările adunate într-o viaţă, iar puţinele mărturii despre ea provin de la sora ei, sub forma unor fotografii şi a unor vederi trimise de la: Polul Nord, India, Japonia, Africa, Mexic.

A fost răpusă de tuberculoză în anul 1929 şi înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

***

 ELISABETA I A ANGLIEI

Pe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:

— Eu nu pot să fiu decât rege!

Moartea (1603) i s-a tras de la un flegmon infectat, despre care nu se ştie nici până astăzi dacă a fost de natură tuberculoasă sau o septicemie pornită de la un focar situat la nivelul laringelui. A refuzat în timpul bolii să stea în pat şi zăcea întinsă pe nişte perne aşezate direct pe pardoseala camerei, aşa cum o reprezintă de altfel o compoziţie a pictorului Paul Delaroche. Agonia i-a fost lungă, chinuitoare pe aproape toată perioada de iarnă a anului 1603. Se afla când pradă unor accese de furie, când sfâşiată de durere şi leşina. în ciuda acestor stări alternative, a rămas lucidă până în ultimul moment; a cerut să nu fie îmbălsămată şi când a simţit că sfârşitul i se apropie, întrebată fiind de lordul Cecil pe cine desemnează ca succesor, pretendenţii fiind numeroşi, ea a mai apucat să şoptească:

— Un rege ca mine!

Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, cea de a doua din cele şase soţii avute de acesta. Ea nu a avut parte de o tinereţe fericită: avea trei ani când tatăl său a ordonat să-i fie decapitată mama, învinuind-o de adulter şi treisprezece ani când i-a murit tatăl. De la părintele său – despre care trebuie să spunem că a avut în acelaşi timp mai multe amante – a moştenit cruzimea şi inteligenţa, iar de la mama sa, o nevoie maladivă de adulare.

Cum nu era decât pe locul trei în succesiunea la tron, nu a ajuns la coroană decât la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, după Maria Tudor şi Eduard al VI-lea. Ajunsă regină, s-a dovedit nu numai de o energie neobişnuită, ci şi extrem de autoritară, restabilind anglicanismul ca religie oficială. A ordonat, printre altele, execuţia Mariei Stuart şi a contelui de Essex, manifestând din plin cu acest prilej cruzimea părintelui său.

Copilă, şi mai apoi adolescentă, a supravieţuit şi învins, strecurându-se abil printre comploturile marilor familii şi execuţiile din Tumul Londrei. Erudită, s-a străduit neobosit să se instruiască, să înveţe, să ştie cât mai mult şi în cât mai multe domenii. Înţelegea şi vorbea trei limbi europene, inclusiv latina şi nu ignora nici arta de a conduce, aşa cum a scris-o Machiavelli, cu un secol înainte.

Gelozia sa morbidă şi feroce, ura inexplicabilă, a costat în timpul domniei sale vieţile a numeroşi preoţi şi nobili de rang mare. Insensibilitatea ei era de aşa manieră încât condamnările la moarte le făcea fără cea mai mică mustrare.

În tinereţe, Elisabeta era subţire şi zveltă, cu talie fină, care nu s-a curbat decât târziu, la apusul vieţii. Unii o descriau slabă şi uscată, „mai smochinită decât o vrăjitoare”. Avea nasul acvilin şi surâdea rareori şi puţin, pentru a nu-şi expune dantura galbenă, cu dinţii deveniţi mai târziu negri şi mâncaţi de carii. Vocea îi era profundă şi gravă – adeseori răguşită, iar în ultima vreme din cauza lipsei dinţilor, devenise bâlbâită şi aspră, ininteligibilă, mai ales în timpul crizelor de mânie.

Ca şi tatăl său, Henric al VIII-lea, a suferit timp îndelungat de migrene atroce. Din antecedentele sale, amintim o scarlatină şi o nefrită însoţită de edeme ale picioarelor; tulburări pe care unii le-au pus atât pe seama şederii îndelungate în ascunzători umede şi neîncălzite în timpul adolescenţei, cât şi a abuzului de băuturi alcoolice tari. În 1562 – pe când avea douăzeci şi nouă de ani – a contractat o variolă, încât era cât pe ci să moară. I se desemnase chiar şi succesorul la tron, atât de gravă îi era starea sănătăţii când, un medic ambulant pe nume Kranacj Burckart originar din Germania şi naturalizat cetăţean britanic, i-a dat să absoarbă o poţiune misterioasă şi apoi a învelit-o într-un cearşaf de culoare roşie. S-a vindecat în scurt timp, dar din roşcată şi cu o podoabă capilară bogată, cum era, a rămas cheală, fiind nevoită să poarte toată viaţa perucă.

După treizeci şi şase de ani, regina a suferit de ulcer varicos la un picior, afecţiune pe care medicii timpului au încercat s-o trateze, cu condiţia să renunţe la călărie timp de câteva săptămâni. Restul tabloului anamnestic mai cuprinde: hepatită, tuse convulsivă, reumatism şi diverse tulburări de ordin gastro-intestinal cât şi ginecologic, în general banale.

Numeroşi medici şi istorici din toate timpurile au încercat să elucideze misterul reginei supranumită „femeia fără bărbat“, „regina frigidă“, rău conformată etc. De altfel, ea însăşi şi-a compus un epitaf arătând că „a murit fecioară, aşa cum a trăit întreaga-i viaţă“ (de unde rezultă importanţa pe care o acorda virtuţii sale). Or, aproape toate mărturiile contemporane atestă că aproximativ după patruzeci de ani, a manifestat o senzualitate exacerbată, moştenită probabil de la ambii părinţi: frenezia de la Anna Boleyn şi cruzimea de la Henric al VlII-lea. A avut toată viaţa numeroşi curtezani, dar nu se ştie câţi dintre aceştia i-au fost cu adevărat şi amanţi. Unul dintre aceştia, despre care se spune că i-ar fi fost şi partener, a fost contele de Essex, care avea douăzeci de ani pe când ea trecuse de… şaizeci!

Se ştie că unul din mobilurile diplomaţiei sale politice consta în promisiunea de căsătorie, prilej care necesita şi garantarea posibilităţii de a procrea – capacitate de care regina personal nu avea nici un dubiu, însă nu se ştie în ce măsură aceste atestări erau de natură pur medicală sau cu scop formal…

Poate fi considerată Elisabeta I o psihopată sau numai o personalitate accentuată? Greu de spus, mai ales în condiţiile în care graniţa dintre acestea devine şi mai labilă, văzută prin prisma moravurilor acelor timpuri. Din cele relatate mai sus, se desprind însă unele elemente ce incriminează că regina ar fi avut o personalitate ciclotimică sau chiar a suferit de o psihoză maniaco-depresivă.

sursa: 

Ștefănescu Paul, Nebunii istoriei

***

POETUL ION I. PAVELESCU

Ion I. Pavelescu – Poet. Vede lumina zilei la Rm. Sărat -, „oraşul epigramiştilor“ de mai târziu, în anul morţii lui Eminescu (1889). Familie de intelectuali (tata, inginer – fost director fondator al Şcolii superioare de arte şi meserii din Bucureşti), cu genealogie ce urcă în istorie până la Banu Manta. Şef de cabinet în Ministerul cultelor, un timp se află la Paris pentru a-şi îngriji sănătatea, peregrinând prin Rusia şi Suedia (1917).

Debutul, cu catrene contra lui Cincinat, frate mai mare şi tutore, cum dealtfel se va lansa şi nepotul Mircea – ultimul din celebrul „triptic“ Pavelescu. Publică la „Literatorul“, „Convorbiri critice“, „Flacăra“ sonete originale şi traduceri sau cultivă virtuos epigrame, excelând mai ales în „umorul pe cruci“ – epitafuri ale unor scriitori din epocă.

Închide ochii în acelaşi Râmnic, la 29 ian. 1924, prea devreme să-şi fi adunat creaţia netipărită. O va face, în postumitatea sonetistului epigramist (1925), O. Moşescu, cu răspundere şi bun gust. Era anul în care Cincinat, la rându-i, acorda primele autografe pe unicul său volum de „Epigrame”.

OPERA: POEZIE – „Zile de purpură“. Poem alegoric în versuri, f.a. 29 p. (În colab. cu Oreste); „Sigilii de aur“. Sonete. 1916; „Epigrame şi epitafuri“. Rm. Sărat, Tipografia „Poporul” Iorgu Constantiniu, 1925, 103 p.; „Sonete postume“. Rm. Sărat, Tipografia „Poporul“ Iorgu Constantiniu, 1925, 52 p.

Sursa:

Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar

***

 CĂSĂTORITĂ LA 7 ANI, RĂMASĂ VĂDUVA LA 12 ANI

În ceea ce ar putea fi una dintre cele mai înfiorătoare imagini din istorie, Isabella de Valois încă nu avea împlinită vârsta de 7 ani atunci când a fost căsătorită cu Richard al II-lea, regele rămas văduv al Angliei, în vârstă de 29 de ani, în anul 1396.

Fiica regelui Franței Carol al VI-lea, supranumit „cel Nebun”, a făcut parte dintr-o uniune politică, menită să instaureze pacea între Anglia și Franța prin semnarea unui contract de căsătorie pe 28 de ani.

Deși în zilele noastre un astfel de raționament ar fi considerat sinistru, la acea vreme, regele Richard a descris vârsta ei tânără ca fiind avantajoasă, deoarece avea să-i permită să o modeleze pentru a deveni regina engleză ideală. Cu toate acestea, negocierile au specificat că mariajul nu trebuia să fie consumat până la cea de-a douăsprezecea aniversare a ei. Chiar și în secolul al XIV-lea, existau anumite standarde care trebuiau respectate.

Isabella de Valois, soţie la 7 ani

Isabella de Valois a fost cea de-a doua femeie care s-a căsătorit cu Richard al II-lea. Acesta se bucurase de o căsnicie fericită, deși fără copii, cu prima sa soție, Ana de Boemia, care a murit de ciumă în anul 1394 și a primit porecla de „Buna Regină Ana”. Doar doi ani mai târziu, Richard și Isabella s-au căsătorit, în data de 31 octombrie 1396, la Calais.

Nunta dintre Richard al II-lea şi Isabella de Valois

Richard însuși a experimentat pericolele ascensiunii la putere la o vârstă fragedă, după ce a urcat pe tronul englez la doar 10 ani. Cronicile vremii consemnează că Isabella s-a bucurat de o relație de prietenie cu regele. „Predată” familiei regale cu o zestre mare și cu un trusou plin de păpuși, Isabella de Valois a fost încoronată regină a Angliei în ianuarie 1397 și a trăit o mare parte din scurta ei domnie la Castelul Windsor.

Ca parte a unei rebeliuni pentru înlocuirea regelui, Richard a fost detronat de către Henry Bolingbroke, cunoscut sub numele de regele Henric al IV-lea. Richard a fost întemnițat începând din septembrie 1399. Acest lucru a pus-o pe Isabella într-o situație nefericită și a fost plasată în arest la domiciliu în Berkshire. Situația ei a devenit și mai disperată atunci când Richard a fost declarat mort, probabil de foame, la 14 februarie 1400 la Castelul Pontefract.

Fiind mereu un pion util în lupta politică aflată în curs de desfășurare între Anglia și Franța, Henric al IV-lea și-a exprimat clar planurile de a o mărita pe Isabella de Valois cu moștenitorul său. Isabella a fost fermă în loialitatea ei față de soțul ei mort și a refuzat. Cu toate acestea, abia în august 1401 i s-a permis să se întoarcă în Franța fără zestre, căsătoria ei regală fiind neconsumată.

În cele din urmă, sora ei, Caterina de Valois, s-a căsătorit cu Henric al V-lea în anul 1420, în timp ce Isabella de Valois s-a căsătorit cu Charles, Duce de Orléans, în anul 1407, la vârsta de 16 ani.

Din păcate, Isabella de Valois a murit în timpul nașterii, la doi ani de la căsătorie, în data de 13 septembrie 1409. Avea doar 19 ani. Într-o întorsătură bizară a sorții, cel de-al doilea soț al ei a fost luat ostatic de către englezi după Bătălia de la Agincourt din anul 1415. A rămas în captivitate timp de 24 de ani, petrecându-și timpul compunând poezii în diverse locuri, inclusiv la Castelul Pontefract, unde se spune că a murit Richard al II-lea, primul soţ al Isabellei.

***

 ISTORIA RUJULUI

Iubit la modul absolut şi folosit cu regularitate de 92% dintre femei, rujul e produsul cosmetic cel mai furat din parfumerii. 

Urmele a ceea ce poate fi considerat prima rudă îndepărtată a rujului datează de acum 5000 de ani şi au fost localizate la 300 de kilometri de Babilon, în regiunea Ur.

În Grecia antică, fardul, în general, nu era considerat foarte trendy, dat fiind că femeile aveau tendinţa de a se neglija şi de a sta izolate în casă. Spre deosebire de casnice, prostituatele îşi scăldau obrajii şi buzele în culori de origine vegetală.

Vechii egipteni erau înnebuniţi după machiajul în nuanţe de albastru şi negru, urmate de oranj şi purpură, aplicat pe piele cu un beţişor de lemn, uşor umezit. Cleopatra (69-30 î.Hr.), în mod special, folosea foarte mult pigment roşu-carmin. Şi credea cu tărie, asemeni poporului său, în vanitatea de dincolo de moarte: două vase de pastă roşu-aprins însoţeau orice cortegiu funerar demn de acest nume.

Popeea Sabina, soţia lui Nero, îşi îngrijea splendidul trup cu ajutorul unui staff format dintr-o sută de sclave. Care era asul din mâneca tunicii ei? Un fard derivat dintr-o algă de culoarea purpurei şi din sedimente de vin roşu. Că doar nu risca să i se măsoare alcoolemia pe antica Via Appia.

Epoca invaziilor barbare nu este, în general, amintită ca fiind una de mare strălucire şi nici una în care igiena orală era la prea mare preţ. Atenţia se concentra toată asupra vopselei cu tentă albastră, cu care războinicii îşi ungeau feţele în timpul bătăliilor, pentru a-şi speria duşmanul. Şi asupra onduleurilor naturale ale coamelor leonine hrănite – în absenţa balsamurilor şi a soluţiilor de descurcare a părului – cu grăsime de sopârlă şi excremente de pasăre.

Rujului nu i-a mers prea bine nici în evul mediu, când toate fardurile erau considerate o manifestare a Satanei şi o sfidare a chipului natural, aşa cum cerea Dumnezeu.

Dar recâştigă puncte în Renaşterea târzie. În Florenţa marelui duce de Toscana, Cosimo I (1519-1574), preceptele dictau că, la deschiderea gurii, care trebuia să fie mică şi cu buze de grosime medie, de culoarea carminului, nu trebuiau să se zărească mai mult de şase dinţi.

Chiar şi în Anglia, guvernată între 1558 şi 1603 de regina Elisabeta I, roşul-carmin este în mare vogă, în tandem cu un chip alb ca varul. Reţeta privată a majestăţii sale conţine o mixtură de gumă arabică, albuş şi lapte de smochin.

La începutul secolului următor, rujul trece din nou printr-o perioadă proastă. Şi asta pentru că atrage oprobriul religioşilor şi moraliştilor, care îl judecă ca pe un instrument de contrafacere estetică, folosit pentru găsirea unui soţ. În 1770, Parlamentul britanic aprobă o lege prin care se stabileşte ca femeile găsite vinovate de a fi sedus un bărbat prin intermediul folosirii produselor cosmetice, convingându-l să le ia de soţii, trebuie să fie judecate pentru vrăjitorie!

Epoca barocă, finalmente, decretează revenirea rujului de buze. Madame de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, face din arta frumuseţii – câştigată datorită neobositei folosiri cu înţelepciune a pufului de pudră – o adevărată meserie. Departe de toate acestea, pe străzile unde fustele se umplu de noroi, prostituatele, care în antichitate lansaseră trendul rujului, apar acum exact invers, scofâlcite şi fără măcar un fir de anticearcăn.

Urcarea pe tron a reginei Victoria, în 1837, n-a purtat noroc rujului, dacă putem numi astfel pasta din praf pigmentat, înmuiată cu grăsime sau unt. Implicat într-o serie de infinite interdicţii şi oprelişti, el e judecat ca indecent şi condamnat public. În practică, devine din nou apanajul prostituatelor şi al actorilor. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care nu fac parte din aceste două categorii, ci intră în cea a celor foarte bogaţi, să meargă la cumpărături la Paris unde, deja din 1828, Guerlain produce pomezi pentru buze (dar până la primul ruj de succes, fabricat din pulpă de grepfrut, unt şi ceară, va trebui să aşteptăm până în 1880).

Un manual al bunelor maniere, datat 1908, tolerează retuşul discret al buzelor în timpul mesei de prânz; dar nu şi după cină. În ciuda vetoului, în primul deceniu al secolului XX, vânzarea de produse cosmetice în Statele Unite se dublează. În timp ce primul război se dezlănţuie prin lume, nimic nu mai poate opri invazia paşnică a acestui obiect luxos, la care pur şi simplu femeile nu pot renunţa.

Specialiştii din domeniul publicităţii văd adesea în starurile de la Hollywood cele mai cool potenţiale reprezentante pentru produsele lor. Astfel, în anii ’30, Jean Harlow şi Clara Bow fac reclamă rujului Max Factor, într-o iscusită simultaneitate cu lansarea pe piaţă a propriilor filme.

În 1938, anul în care rujul ia definitiv clasica formă de proiectil, se face un sondaj în 53.000 de familii din S.U.A., iar 58% dintre ele confirmă existenţa a cel puţin un ruj în casă. În timpul celui de-al doilea război mondial, ambalajele din metal sunt temporar înlocuite cu cele din plastic sau hârtie. În Europa, rujul devine o marfă valoroasă pe piaţa neagră. În Statele Unite, dimpotrivă, nici măcar dificultăţile iniţiale în a găsi ingredientele de bază – ulei de ricin şi vaselină – nu reuşesc să oprească producţia.

În anii ’50, o explozie de guri tind să trişeze contururile naturale pentru a părea mai pline, mai sănătoase şi mai seducătoare. Marilyn Monroe, Jane Mansfield şi Bette Davis îşi dispută marele ecran. Iar Max Factor lansează un ruj în trei nuanţe diferite, pentru a mulţumi blondele, brunetele şi roşcatele.

Ruj

Treptat, rujul începe să cocheteze mai ales cu moda. Iar nuanţele se asortează mai mult cu hainele decât cu culoarea părului sau cu tenul. Revoluţia feministă nu se limitează doar la cererea de drepturi egale pentru femei şi bărbaţi. Ea descoperă şi gloss-ul, dat fiind că rujul nu prea mai e bine văzut, fiind considerat simbolul intolerabil al subordonării feminine. Faimosul luciu de buze al acelor ani e un lichid vâscos, cu aromă artificială de fragi, mentă sau portocală, închis într-un cilindru de sticlă cu dispenser cu bilă.

Anii ’80, cunoscuţi ca ai excesului şi ostentaţiei, nu fac excepţie în ceea ce priveşte machiajul. Acum, în spatele fiecărui ruj (dar şi în spatele pudrei, creionului, fardului de ochi), nu e doar o industrie fără chip, ci şi o persoană cunoscută. Paleta de nuanţe posibile se lărgeşte la 360 de grade. La început existau doar roşurile şi rozurile. Deodată, paleta se umple de marouri, griuri închise, burgundia; dar şi de nuanţe de albastru ori galben.