sâmbătă, 21 decembrie 2024

***

 Un tip trecea cu automobilul printr-o localitate cand vede la poarta unei case un anunt: "Câine vorbitor de vânzare". Se oprește omul, sună la ușă, deschide un cetățean care ii spune că poate să vadă câinele în curtea din dos, dacă vrea. Tipul se duce în curtea din dos unde vede un labrador retriever foarte arătos și bine îngrijit.

- Poți să vorbesti?

- Bineînțeles! - zice labradorul.

Dupa ce-si revine din șoc, tipul intreaba:

- Si care-i povestea ta?

Labradorul se uita la el si zice:

- Ei bine, am descoperit că pot vorbi, pe când eram incă un cațelandru. I-am anuntat despre treaba asta pe cei de la CIA. Imediat au inceput să mă trimita printr-o grămadă de țări ale lumii. Mă plasau în camere unde se întalneau spioni sau sefi de state; ei nu ma suspectau că aș putea trage cu urechea... Așa am dus-o cam opt ani, dupa care, obosit de atatea călătorii, am decis să ma asez intr-un loc. Am semnat un contract cu serviciul de securitate al aeroportului local. Acolo, mă plasau pe lângă personaje suspecte; am reușit să deconspir multe aranjamente ale mafiei implicate in traficul de droguri. Am primit mai multe medalii pe chestia asta... Pe urma m-am insurat, am făcut o grămadă de cățeluși, iar acum tocmai am iesit la pensie.

Tipul, coplesit de cele auzite, se intoarce inapoi la ușa din față și il intreabă pe stăpân.

- Cu cât dai domn'e, câinele?

- Zece dolari. 

- Zece dolari, pentru un câine așa formidabil? Cum poți să-l dai atât de ieftin?

- Pentru că e un mincinos. N-a făcut niciodata nimic din toate rahaturile cu car e se laudă.

***

 Ion Iancovescu, un actor de legendă aproape uitat

Ion (cunoscut și ca Puiu sau Iancu) Iancovescu s-a născut pe 20 decembrie 1889 la Cozia și a debutat în 1910, în piesa “Nepoftitul” de Tristan Bernard. Celebritatea a cunoscut-o după doar un an, pe 3 octombrie 1911, cu piesa “Cometa” de Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif. În memorabila seară a premierei, după terminarea spectacolului, numeroși spectatori de prim rang au venit în cabina tânărului interpret să-l felicite pentru succesul repurtat în rolul principal. Se spune că, atunci când felicitările erau mai în toi, cineva i s-a adresat, pompos, actorului: „Până acum trei ore erai un necunoscut, acum ești celebru!”. „Pardon! a replicat, înfipt, Iancovescu. Realitatea, domnul meu, e alta: până acum trei ore, D. Anghel şi Șt. O. losif erau nişte necunoscuţi, iar acum, datorită mie, sunt autori dramatici consacraţi!”

Stilul Iancovescu, unic în peisajul artistic bucureștean, s-a impus repede. Actorul a devenit o vedetă nu doar pe scenă, ci și în lumea cafenelelor, a redacțiilor, a saloanelor interbelice. Toată lumea îl cunoștea pe Iancovescu, era un răsfățat al gazetelor și al publicului, juca în mai multe teatre, a fost partenerul Elvirei Godeanu, a descoperit-o pe Dina Cocea și i-a îndrumat pașii lui Radu Beligan, le-a fost prieten lui Grigore Vasiliu Birlic și lui Bălțățeanu, a și fondat câteva trupe, era căutat de regizori debutanți și consacrați pentru a apărea în piesele lor, pentru că numele lui pe afișe însemna un succes sigur.

A traversat cu eleganță și zâmbetul pe buze vremurile tulburi ale primilor ani de după război, nu s-a sfiit să-și spună opiniile despre noul regim, motiv pentru care nu a devenit, ca mulți alți confrați, un răsfățat al puterii, dar a continuat să fie iubit de spectatori pentru arta sa unică.

Ion Iancovescu despre el însuși, după 18.000 de spectacole…

“— Cred că e necesar să mă prezint!

Asta mi-aduce aminte de un proces la care figuram ca martor. Când preşedintele mi-a adresat întrebarea formală „Cum vă numiţi?”, n-am mai avut timp să răspund, căci sala toată izbucni în hohote!…

Râdeau avocaţii, râdeau inculpaţii, râdeau aprozii, râdea publicul, râdea şi curtea.

Aşa! Acum, după ce m-am prezentat, să-mi daţi voie să vă spun că n-a sosit încă pentru mine ceasul amintirilor. Ca să-ţi scrii memoriile trebuie să îndeplineşti două condiţiuni:

a) să fii bătrân şi

b) să trăieşti cu privirile întoarse spre trecut.

Că nu-s bătrân mi se pare atât de evident, încât nici nu vreau să stărui, ca să nu supăr pe vechii mei colegi de şcoală şi de teatru. În ce priveşte privirile, le am atât de bine fixate asupra prezentului, încât abia mai am răgaz să trag cu coada ochiului spre viitor. Cât despre trecut, sunt hotărât să mă plec asupra lui într-o carte în care voi evoca o seamă de oameni din care, unii, îşi fac acum plimbarea prin aşa zisele câmpii elisee. Un dicton bătrân susţine că despre morţi nu trebuie să zicem decât bine. Venerabila înţelepciune latină se înşală! Cred mai degrabă că despre morţi, oameni şi timpuri, nu trebuie să spunem decât adevărul! De aceea, cartea mea de amintiri, care nu e deocamdată decât un proiect, se va numi: „Oameni văzuţi de aproape”. Nostalgia trecutului e întâiul simptom al bătrâneţii. N-o lăsaţi să se agraveze!… Ea se tratează de altfel uşor: o plimbare prin oraşul care freamătă ca un furnicar, — priveliştea oamenilor care muncesc şi se bucură laolaltă, asta face parte din tratament, gândindu-mă la memoriile mele, „Oameni văzuţi de aproape de I. I. I.“ — carte pe care am de gând s-o scriu… şi care nu va fi scrisă niciodată… fiindcă… „cea mai frumoasă istorie din lume n-a fost scrisă niciodată” — eram atât de copleşit de tot ceea ce se leagă de această carte, încât târziu, abia la capătul unei plimbări, dintr-un ungher al memoriei se desprinde… vie încă, imaginea unei zile însorite de care mă leagă un eveniment mărunt: „Patima Roşie” la Paris…

Piesa aceasta îmi trezeşte atâtea aduceri aminte, încât mă văd silit să reţin doar cîteva, rezervând restul pentru Memoriile mele (aviz editorilor!).

Mai întâi de toate, daţi-mi voie să evoc înaintea dv. pe un foarte tânăr şi foarte talentat prieten intim al meu, pe Puiu Iancovescu de-acum cincizeci şi… nu ştiu câţi de ani?! Ca să vă daţi seama că una e „actul de naştere” şi alta e „vârsta”, e de ajuns să mă contemplaţi mai de aproape…

Când mă gândesc câtă vreme am pierdut! N-am apucat să joc decât 18.000 (optsprezece mii) de spectacole! — ceea ce pare mult la prima vedere, dar în raport cu eternitatea e un fleac! De optsprezece mii de ori am stat în faţa publicului — căpătând convingerea naivă că ţara vuieşte de numele meu. M-ar fi mirat să aflu că sunt oameni care habar n-aveau de existenţa mea zgomotoasă…

Voi reveni asupra acestui lucru la sfârşit…

Iancovescu

Mă întrezăresc într-o după-amiază de iarnă în jurul unei mese la Careul „Imperial” — şters azi de pe suprafaţa Capitalei de parcă nici n-ar fi fost vreodată — ascultând, citindu-mi din „Patima Roşie” pe autorul ei. Îl mai aud încă pe marele Iancu Brezeanu mormăind, pe un ton inimitabil: „Crapă doniţa de frig — acasă la ei — şi ei îşi fac iluzii la cafenea!“

Iată-ne apoi în anul istoric 1916. Premiera se apropia. Chiar în preajma acelei memorabile seri, m-am hotărât să smulg un drept ce întîrzia: „Ori mă faceţi societar, ori plec!” Şi asta când premiera bătea la uşa stagiunii! Victoria a fost uşoară.

În seara premierei am găsit o carte de vizită pe uşa cabinei mele: „Ion Iancovescu, societar al Teatrului Naţional”. Nu ştiu cum sună asta acum în urechile colegilor mei mai tineri, dar asigur că pe atunci a fi societar al Teatrului Naţional era un adevărat blazon de nobleţe artistică, era un fel de boierie în slujba Idealului!

La gândul că faci parte din „Societatea dramatică”, vibrai altminteri ca mai târziu, când între tine și ideal s-a așezat un contract rigid, ca toate contractele!

E locul să vă mărturisesc sincer că, fără să fi pândit pe atunci locul cuiva, am răspuns la o anchetă a ziarului „Rampa” că, de îndată ce voi fi chemat în fruntea acestei instituţii, voi reînfiinţa Societatea dramatică, ale cărei rezultate nimeni nu le poate uita… Un mare poet şi ministru care mă iubea şi mă admira, citind aceste declaraţii, m-a chemat… (dar despre asta în „Memoriile mele“).

După o lungă concentrare care a ţinut până la intrarea în război, iată pe licheaua de Rudi cu raniţa în spinare, pornind spre tranşee. Plutonierul Iancovescu juca pentru întâia dată, într-o piesă patriotică!

Ca şi licheaua de Rudi, mă gândeam, trecând prin ploaia de gloanţe, că şi Rudi străbătea de la Capşa până la locuinţa sa din Calea Victoriei 144, pe o ploaie torenţială, cu ţigara aprinsă între buze, fără ca vreo picătură de ploaie să i-o stingă… De ce n-ar străbate şi plutonierul Iancovescu prin ploaia de gloanţe fără ca picăturile ucigaşe să-l stingă!…

După ce s-a lăsat cortina glorioasă peste ultimul act al războiului, am poruncit să se ridice cortina la Teatrul Mic — unul din numeroasele mele teatre… Jucam tot „Patima Roşie” cu Elvira aia de-a devenit „La Popesco”!

A fost o mare reprezentaţie, o seară unică. Uitasem să vă spun că în sală se mai afla Mister Moritz Gest, magnatul trustului teatrelor din Philadelphia, venit la Bucureşti pentru… (vezi „Memoriile mele”).

Când m-am întors în cabină — căci fusesem chemat împreună cu Elvira în loja conducătorilor statului şi decoraţi — în cabină mă aştepta Mister Gest care mi-a propus, prin semne şi cuvinte scoase din toate graiurile, să joc „Patima Roşie” în America.

După câtva timp m-am îmbolnăvit de fantezie — această boală care, de altminteri, nu m-a părăsit niciodată. Într-o asemenea criză de fantezie, am luat toţi banii din casa teatrului şi cu dânşii am trimis pe Elvira şi pe Mihalescu în America, să aranjeze turneul peste ocean cu Moritz Gest. Acesta a cerut însă ca, înainte de a veni în America, să jucăm „Patima Roşie” la Paris — bineînţeles, pe socoteala lui. M-am pomenit cu bani trimişi din New York de la Elvira şi Mihalescu… şi cu ordinul să plec neîntârziat la Paris. Mi-am luat trupa din care mai făcea parte şi Storin, şi, într-o minunată dimineaţă pariziană, am descins pe malurile Senei…

Iancovescu

Iată-mă în seara premierei la „Teatrul de L’Oeuvre”, într-o cabină, înconjurat de icoane vechi de la mine de la Cozia cu care am plecat la drum.

Emoția mă gâtuia. Magnifică seară! În sala ticsită, tot ce avea Parisul Artei mai strălucitor: Gémier, Antoine, De Max, Lucien Dubech, Paul Valery, Paul Sauday, Gabriel Boissy, Robert de Flers, Ginsbourg, Guitry, Verneuil, Maria Ventura, Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Maria Filotti și atâția alții, la care mă gândesc uneori cu melancolie…

În același timp, tot la Paris, în turneu: Luigi Pirandello la Teatrul Athéné cu „Voluptatea onoarei”, cu Rugero Ruggeri, şi marea Eleonora Duse în „Femeia mării” de Ibsen, tot la „L’Oeuvre”. Ne-am făcut vizite reciproce. A fost „Întâlnirea marilor artişti“, cum spunea Pirandello.

Mai păstrez încă în auz zvonul ovaţiilor celui mai inteligent public de teatru din lume: francez-român, mă mai văd în lumina violentă a magneziului fotografilor, mai aud încă întrebările spirituale ale reporterilor şi mă văd încă la banchetul ce-a urmat, cu Mister Gest într-un cap al mesei şi cu André de Fouquieres în celălalt. Părerea criticii pariziene o găsiţi în ediţia a II-a a Patimei Roşii, iar banchetul de la Fogau, dat de Gémier, în onoarea noastră… (tot în „Memoriile mele”).

Entuziasmul a fost aşa de mare, încât Moritz Gest — care la Bucureşti nu vorbea cu mine decât prin semne şi prin interpret, căci nu ştia nici româneşte, nici franţuzeşte, nici italieneşte, nici nemţeşte, iar englezeşte nu ştiam eu — Gest a exclamat deodată pe româneşte: „Bravo, bă, băiete, mă! Bravo, bă, bravo, bă, ţie!…“.

Magnatul trustului teatrelor din Philadelphia era de prin… fundul Moldovei.

A doua zi am fost poftiţi — eu şi Elvira, Mihalescu nu, deşi a fost perfect în Scilţ, şi tovarăş cu noi (răspunsul în Memorii) de d. Leon Berard, Ministrul Instrucţiunii şi al Artelor, care, după ce ne-a decorat cu nişte palme academice (officier d’Academie), ne-a pupat, conform tradiţiei, pe mine mai uşurel, pe Elvira mai apăsat…

M-am întors în ţară primit aşa cum e primit cine se-ntoarce de la Monte Carlo sau de la Karlsbad… parcă nu făcusem nimic. Criticii teatrali m-au salutat cu o ciudată coaliţie a tăcerii, autorii dramatici nu aflaseră nimic — mă rog, triumful de la Paris nu stârnise nici un ecou pe malurile Dâmboviţei. M-am plâns sincer marelui meu profesor, Paul Gusty, care m-a consolat cu o anecdotă:

„Mă băiatule, ascultă ici… Era p-aici un lăutar cam tuciuriu la faţă, de-i zicea Costache… şi-ntr-o bună zi, Costache ăsta s-a dus la Paris cu scripca lui şi a făcut furori!… După ani şi ani de succese, l-a apucat deodată un dor năpraznic de ţară şi iată-l pe Costache coborând într-o bună zi la Predeal… Pe-o alee s-a ciocnit de marele nostru Iancu Brezeanu, care umbla cam pe două cărări… ca de obicei… Costache, care îi cântase de foarte multe ori la ureche, cum a dat cu ochii de Iancu Brezeanu, s-a repezit la el şi i-a pupat mâinile zicându-i: „Comment ca va, cher maître?“… la care Brezeanu i-a răspuns lapidar: „Hai sictir, ţigane!“. Şi atunci Costache, şi-a lăsat buza în jos şi a oftat mâhnit foarte:

„Va să zică la Paris, cher maître în sus, cher maître în jos, şi cum treci graniţa, în loc de cher maître dai de „Hai sictir, ţigane!“…

Iancovescu

„Patima Roşie“ — şi la sărbătorirea acestui secol al Patimei Roşii, vă rog să nu mă uitaţi, cum m-aţi uitat de data asta!…

Aştept invitaţia voastră!

Şi ca să termin această lungă cozerie în legătură cu cele 18.000 (optsprezece mii) de spectacole.

Nu de mult, de foarte curând, în piaţa fostului Teatru Naţional, bag de seamă într-o zi că o pereche — nici tineri şi nici bătrâni — îmi tot da târcoale. În cele din urmă, doamna se apropie de mine:

— „Mă iertaţi, Maestre, am pariat cu soţul meu că dumneavoastră sunteţi Vraca. El zice că nu sunteţi dumneavoastră!“

— „Soţul dumneavoastră a câştigat pariul, doamnă, cu toate că accept confuzia… Eu sunt Nottara fiul”.

…Şi să te mai fandoseşti cu celebritatea!?

Asta nu înseamnă că publicul nostru din ce în ce mai larg nu ştie să preţuiască aşa cum se cuvine pe actorii lui, dar cu condiţia ca actorul să fie într-adevăr al publicului şi nu cumva să-i încolţească în minte gândul nătâng că publicul e al lui. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc că nu mi-a făcut plăcere să fiu confundat… şi gândindu-mă mai bine, mi-am zis că nu trebuia să-i răspund că sunt Nottara fiul…

Nu-i aşa? Trebuia să-i răspund graţios şi delicat:

— „Nu, doamna mea, eu sunt… Nottara tatăl!“

Şi voi termina această lungă cozerie cu un epitaf dedicat mie de răposatul Păstorel Teodoreanu:

    În pămîntu-acesta zace

    Iancovescu cel vestit,

    Care nu o să mai tacă

    Atâta cât a vorbit!… 

    Patima Roşie la Paris 

Doresc acestei perle autentice a dramaturgiei noastre şi aibă acelaşi mare succes de-acum o jumătate de veac şi să însemne ca şi pentru noi, Elvira şi Iancovescu, acelaşi început de mari cariere artistice pentru colegii ce calcă pe urmele noastre. Să scuturăm plumbul greu al melancoliei şi să uităm că morţii şi primii interpreţi sunt idealizaţi! Să uităm deci pe Iancovescu, pe Elvira şi chiar pe Brezeanu şi să ne bucurăm că avem încă un Rudi… încă o Tofană… şi poate chiar încă un Sbilţ…

Urez interpreţilor de astăzi ca peste alţi 50 de ani să sărbătorească şi ei aniversarea victorioasă a celor 100 de ani — un veac de la premiera comediei!”

*** Ion Iancovescu, revista Argeș, 1966

Marele actor a încetat din viață în același an, 1966, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Surse:

Di mineața, Ilustrațiunea română (1930)

Rampa (1924, 1930, 1933)

***

 Un țăran intră într-un bar de oraș cu un radio in mână, și doi tipi au hotărât să-i dea câte o băutură ca să-l convingă să dea radioul gratis. Merg lângă țăran și îl întreabă:

– Bună ziua, pot să vă comand ceva de băut?

– Desigur, mulțumesc băiete!

După ce țăranul a băut o halbă de bere, băieții îl întreabă:

– Cu cât vindeți radioul, nene?

– Cu 50 de lei.

Ăștia doi se gândesc să mai scadă prețul și îi mai aduc o bere.

– Cu cat vindeți radioul?

– Să fie 30 de lei!

– Acum cu cât îl vindeți? îl întreabă tipii după ce i-au dat și o țuică.

– Îl dau pe 10 lei!

– Acum, pe cât îl dați?,întreabă aducându-i vodcă.

– Am planuit să vând radioul ca să am bani pentru băutură, dar cum am băut pe gratis, mai bine  plec acasă.

***

 Un barbat era satul sa tot mearga la munca in fiecare zi iar sotia lui sa stea acasa bine mersi. Voia sa vada cu ochii lui ce se petrece in timp ce el muncea din greu la birou, asa ca se apuca si spune o rugaciune lui Dumnezeu:

- Doamne eu merg la serviciu in fiecare zi si muncesc 8 ore pe zi, in timp ce sotia mea sta fara nici o grija acasa. Vreau ca si ea sa stie prin ce trec eu zilnic, asa ca, te rog, fa o schimbare pentru o zi. Eu sa fiu in locul ei si ea in locul meu.

Dumnezeu, in minunata sa intelepciune, i-a indeplinit dorinta.

In dimineata urmatore, destul de sigur pe sine, barbatul se trezi in pielea sotiei sale.

S-a ridicat, a gatit micul dejun, a trezit copiii, le-a pregatiti hainele, le-a facut pachetele pentru scoala, apoi i-a dus la scoala, a venit repede acasa, a adunat toate hainele si le-a pus la spalat, apoi s-a dus la cumparaturi si, din nou acasa, ca sa lase cumparaturile; apoi a plecat sa plateasca diverse cheltuieli lunare. Revenit(a) acasa a curatat cutia pisicii si a imbaiat cainele... Era deja ora 14. A facut paturile, a adunat alte rufe si le-a pus si pe acestea la spalat, a aspirat in toata casa si a sters praful.

A fugit apoi la scoala dupa copii. Apoi  s-a ocupat de ei pentru ca acestia sa-si faca temele. S-a instalat la masa de calcat si a luat la rand toate camasile spalate, uitandu-se cu coada ochiului la TV... La ora 16:30 a inceput sa pregătească mancarea de cina. Dupa cina, a spalat vasele, a adunat din nou toata hainele, a facut baie copiilor si i-a pregatit pentru culcare.

La ora 9 era deja extenuat(a) datorita treburilor din timpul zilei. Era asteptat de "soțul" sau. A doua zi, când s-a trezit a alergat să se roage în genunchi la Dumnezeu:

- Doamne, nu știu ce a fost in mintea mea când ți-am cerut să fiu în in locul soției! Te rog sa ne faci așa cum eram!

Dumnezeu îi răspunde:

-Fiule, sper că ai învățat lecția, dar acum este imposibil, mai ai de așteptat 9 luni pentru că tocmai ai rămas gravidă și va trebui să  naști...

joi, 19 decembrie 2024

***

 “CÂND SĂ TACI"

 1. Taci - în momentele de furie.

 2. Taci - când nu ai toate informațiile.

 3. Taci - când nu ai verificat povestea.

 4. Taci - dacă vorbele tale ar putea jigni o persoană mai vulnerabilă.

 5. Taci - atunci când este timpul să asculți.

 6. Taci - când ești tentat să tratezi cu superficialitate lucrurile sfinte.

 7. Taci - când ești tentat să glumești pe seama păcatului.

 8. Taci - dacă ți-ar fi rușine de propriile cuvinte mai târziu.

 9. Taci - dacă vorbele tale ar putea crea o impresie greșită.

 10. Taci - dacă problema nu te privește.

 11. Taci - când ești tentat să spui o minciună evidentă.

 12. Taci - dacă vorbele tale ar putea afecta reputația cuiva.

 13. Taci - dacă vorbele tale ar putea distruge o prietenie.

 14. Taci - când simți nevoia să critici.

 15. Taci - dacă nu poți spune ceva fără să țipi.

 16. Taci - dacă vorbele tale ar reflecta negativ asupra prietenilor sau familiei tale.

 17. Taci - dacă există șansa să fii nevoit să-ți retragi cuvintele mai târziu.

 18. Taci - dacă ai spus deja același lucru de mai multe ori.


ASCULTĂ MAI MULT ȘI VORBEȘTE MAI PUȚIN.


FII BINE CUVÂNTAT!”

Eya Uchenna

miercuri, 18 decembrie 2024

***

 Povestea Ghiocelului-Andersen               


Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare intepator, inauntrul usilor inchise era cald si bine, dar in afara caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui radacina, ingropata sub pamantul acoperit de zapada.

Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa freamate o reinnoita viata.

"Vino la mine," i-a zis floarea.

"Nu pot," i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.

"Cand va veni vara?" a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.

"Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?" isi spunea floarea. "Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii "buna dimineata"! Ah, ce vremuri fericite ma asteapta!"

Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternica.

„Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de bucurie si modestie.

„Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!”

Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate continua sa sufle peste pamant.

„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!”

Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.

„Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.”

„O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”

Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.

Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar,  pana la urma, chinurile au luat sfarsit.

Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.

Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori... Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.

A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.

Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.

„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”

In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit  onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru.

 Aceasta este povestea ghiocelului.

****

 " În limba română se ascunde un secret despre natura noastră românească.


Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși. Ne place bătaia!

- Noi ne începem fiecare sărbătoare cu o bătaie, pentru că noi nu curățăm covoare, noi le batem.

- Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem.

- Chiar și când suntem gânditori, ne bate un gând.

- Inima noastră de român nu pompează, ci bate!

- Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt - ne bat.

- Ca să urezi de bine cuiva îi spui: „Bată-te norocul să te bată!”.

- Când pleacă cineva îi urezi: „Cale bătută!”

- Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „Bătuta”.

- Laptele nostru nu-i fermentat ci e bătut.

- Noi nu ciocănim, noi batem la ușă.

- Cândva, unele femei, câștigau un ban din copiere de documente. Băteau la mașina de scris.

- Nu avem o competiție sportivă loială. Scopul nostru e să-l batem pe adversar.

- Și vântul bate pe afară.

- In loc de ghinion, ești bătut și de soartă.

- Ca să fiu mai credibil, spun: "Să mă bată Dumnezeu!".

- În loc să vorbesc degeaba, eu îmi bat gura.

- Și mai este și un proverb romanesc: "gura bate fundul"

Și mi-am propus să nu vă mai bat la cap! 

PS:

Când încheiem o afacere noi... batem palma!

Dacă vezi ceva special... Bate la ochi!

La copii... bătaia e ruptă din rai!

Dacă faci ceva și îi spui să continue... Bate fierul cât e cald!

Avem chiar si un fel de a pregăti fasolea... fasole bătută!

Când nu mai avem chef de ceva... nu ne mai batem capul!

Când aplaudăm, noi... batem din palme!

Când vorbești mult și fără rost, noi... batem apa-n piuă!

Când nu înțelegi... bați șaua să priceapă iapa!

Daca spui prostii... bați câmpii!"

La apogeu este ceea ce spunem cuiva ca să meargă mai departe, îi zicem... "Dă-i bice!" "

***

 Scriitoarea germană originară din România(comuna Nițchidorf, la 35 de km de Timișoara) s-a născut în 17 august 1953. După absolvirea studii...