***

 LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI 

Grigore URECHE 

Cu titlul original Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor cartea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă si a fost scrisa spre sfârșitul vieții dar se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la ea între anii 1642-1647. 

Baza informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.

Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul.

 Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. 

Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.

Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. 

Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. 

Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare.

 În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia.

Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.

A întîmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.

Portretul lui Ștefan cel Mare

Lui Ștefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseț, într-un joc de lumini și umbre, căci cronicarul nu se sfiește să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot). 

Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvențial:

a) împrejurările morții lui Ștefan (anul, luna, ziua);

b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) și cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însușiri: impulsiv („mînios și degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospețe omorîia fără giudeț”), dar bun gospodar („și lucrul său îl știa a-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meșter”), știind să-și transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că știindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ștefan (jalea, intrarea în legendă a domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

e) o scurtă și precisă informare istoriografică.

Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete.

Aprecieri critice asupra lucrarii

George Călinescu

„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” [...] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice...

N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

a) atitudinea critică față de izvoare: nu folosește știrile care „nu se tocmesc”;

b) țel patriotic și educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple și vede necesitatea ca românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare;

c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie „fierbinți” pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”;

d) arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esențial, care-i subordonează faptele. Iliaș-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuțit”. Ștefan cel Mare este impulsiv, dar viteaz.

Ion Rotaru

„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”

Elvira Sorohan

„«Letopisețul» lui Grigore Ureche este o «construcție epică de tip linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naționale scrise nu avem o tradiție modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va menține pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă națională se va orienta după narațiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influențat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe de o parte reminiscențe ale formației sale latine și ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.”

Nicolae Manolescu

„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel amestec de noutate și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate preoțească. Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de in ocență populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”

***

 DESCRIPTIO MOLDAVIE 

Dimitrie CANTEMIR

Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei

 Descriptio antiqui et modierni status Moldaviae, în română Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei) este una dintre cele mai importante opere ale lui Dimitrie Cantemir, scrisă în latină între 1714 și 1716, pe când fostul domn al Moldovei trăia în Rusia. 

Cartea, un document de primă mână asupra istoriei românilor, a fost scrisă de Cantemir la cererea Academiei din Berlin. Lucrarea a fost tradusă în limbile germană, rusă, greacă și desigur română.

Lucrarea are un caracter enciclopedic, conținând descrieri pertinente și complete de natură geografică, politică, administrativă, organizatorică, socială, lingvistică, etnografică ale Moldovei. 

Ediția princeps a fost tradusă în l. germană (Frankfurt și Leipzig, 1771), iar prima traducere în l. română a fost făcută în 1806, de către banul Vasile Vârnav și a fost publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamț, în 1825, sub titlul "Scrisoarea Moldovei". În 1909, în Biblioteca Socec a fost publicată o nouă ediție, preluată după cea publicată în 1825.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părți:

Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă cunoscută a Moldovei. A prezentat flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.

În partea a doua a lucrării este înfățișată organizarea politică și administrativă a țării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunți, înmormântări.

În ultima parte a lucrării, intitulată Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova există informații despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latinești, "după pilda tuturor celorlalte popoare al căror grai se trage din cel roman.

Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul.

Pentru istorici, Descrierea Moldovei este cea mai prețioasă dintre lucrările lui Dimitrie Cantemir, fiind singura descriere a societății și a statului feudal moldovenesc datorată unui român.

Partea I 

Conține descrierea împărțirii Moldovei în ținuturi, cu prețioase amănunte administrative și economice, de asemenea descrierea munților, apelor, câmpiilor și pădurilor, deci constituie geografie fizică și economică. O notă distinctivă a viziunii cantemirești este poezia vechii Moldove: "Nu se poate afla nicăieri în vreo altă țară cît Moldova de mică atâtea ape și natura împodobită de asemenea locuri minunate ca aici". Apele clocotesc de pești, pe care oștenii îi prind cu sulița, aducându-i vii la masa domnească. În Ineu oile pasc o iarbă înrourată, grasă ca untul. Solul mustește de fierberea mineralelor...Aurul curge pe rîuri, fierul se coagulează în bulgări mari la suprafața pământului...Pentru cunoașterea directă a documentului, se redă un fragment din cap.IV "Despre ținuturile și tîrgurile de astăzi din Moldova":

Ținutul Iașilor (în latină, Iassiens). Aici este urbea Iași (Iassi) lângă fluviul Bahlui, cu patru milliarie (în trad. mile) mai sus de vărsarea lui în Prut. Aici e scaunul țării pe care l-a mutat Ștefan Voevod din Suceava, pentru ca să poată apăra țara mai bine din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor și Tătarilor., observând că-i venea mai greu a face aceasta din Suceava, atât de departe de marginele barbarilor. Mai înainte de aceasta era un sat prost, în care abia se așezaseră vreo trei sau patru țărani; avea și o moară în care era un morar bătrân, numit Ion, căruia îi zicea cu un diminutiv Iassi. Numele acestui om a voit Domnul să-l păstreze urbea ce a făcut dânsul, în care a zidit mai întâi o biserică care azi este catedrală, închinată Sfântului Nicolae și după aceea și alte palate pentru sine și pentru boierii săi..." Este necesar de notat că Ștefan cel Mare stătea într-adevăr uneori la Iași, dar orașul a devenit capitală abia în 1564, în timpul lui Alexandru Lăpușneanu. Totodată, este de remarcat că cu toate cercetările făcute până azi, nu s-a găsit încă o explicație satisfăcătoare pentru numele orașului Iași.

În partea a II-a ,

 Primele capitole tratează despre domnie. În aceste prime capitole sunt prețioase în primul rând informațiile despre ceremoniile de la înscăunarea, scoaterea din domnie, confirmarea domnilor, precum și reproducerea unor texte de acte oficiale care nu se cunosc din alte izvoare. 

Capitolul VI, despre "Boierii din Moldova și stările lor", adică despre dregători, este de mare valoare pentru definirea dregătoriilor și drepturilor (atribuțiilor) lor, în vremea autorului, însă Cantemir crede că toate dregătoriile au fost înființate de către "Alexandru I, numit cel Bun". În realitate, nu Alexandru cel Bun a înființat "dregătoriile" din Moldova, ci ele existau și înaintea acestui domn.

Capitolul VII, "Despre oastea moldovenească" descrie oastea pe care a văzut-o Cantemir, pe care a ridicat-o în lupta alături de ruși la 1711. Capitolul al XI-lea , "Despre legile țării Moldovei" și al XII-lea "Despre divanul de judecată al domnului și al boierilor" descriu vechea structură internă a Moldovei feudale. Dimitrie Cantemir ca domn a judecat și cunoștea bine procedura judecății din vremea lui.

Capitolul al XIII-lea, "Despre veniturile vechi și cele de acum ale Moldovei" reflectă împrejurările în care veniturile statului încep să se deosebească de ale domnului (vistieria și cămara).

Capitolul al XV-lea "Despre boierimea moldovenească" a stârnit multe discuții în istoriografia noastră. Teoria lui Cantemir despre originea clasei boierești din Moldova din suita de fruntași militari ai lui Dragoș, descălecătorul Moldovei, pe care acesta și domnii următori i-ar fi împroprietărit în satele din Moldova, pustiite de năvălirile tătarilor, nu este exactă. Țara nu a fost niciodată pustie, aproape întreg teritoriul era locuit. Pentru unele regiuni (Vrancea, orașele Baia, Siret etc.) există atestări documentare anterioare venirii lui Dragoș din Maramureș, în aceste locuri.

Partea a III-a 

Despre literatură și biserică, limbă și școli are știri interesante despre vechea organizare a bisericii și despre "învățătura" în vremea lui Cantemir.

***

ÎNTEMEIETORII ȚĂRILOR ROMÂNE...

I. ÎNTEMEIETORUL MOLDOVEI (BOGDANIA)...

DRAGOȘ este cunoscut din cronicile moldovenești ca descălecător în Moldova și primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul român Dragoș, fiind la vânătoare și urmărind un zimbru, a trecut din Maramureș la apa Moldovei, și plăcându-i locul, s-a așezat acolo și a populat țara cu români din Maramureș.

În unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche cu părți interpolate, precum și la Miron Costin, se spune că Dragoș din Bedeu a ieșit cu oamenii săi din Maramureș și a „descălecat” în Moldova „în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova, gonindu-i peste Nistru”. 

După Pavel Parasca, bătălia cu tătarii și întemeierea Moldovei a avut loc în 1285 în timpul lui Laslău. Astfel, tătarii au fost siliți să se retragă din țară peste Nistru, spre nordul Mării Negre și Crimeea. Pentru ca aceștia să nu se mai întoarcă și să prade iar Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoș, ca marchiz (germ. Markgraf, fr. marquis), la conducerea noii mărci de apărare a Ungariei, marcă numită Moldova, cu reședința la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obișnuiau să treacă peste munți.

Dragoș a avut doi fii: Sas și Gyula de Giulești.

Deși Dragoș este „descălecător” în Moldova, totuși Bogdan I, este numit în Pomelnicul Mănăstirii Bistrița ca fiind cel dintâi domn al țării. 

Ca „descălecător” al țării în dependență de Ungaria, Dragoș este începătorul, iar Bogdan I trebuie considerat adevăratul întemeietor al Principatului Moldova, ca stat de sine stătător.

BOGDAN I (supranumit „BOGDAN ÎNTEMEIETORUL”; n. înainte de 1307 – d. 1367) a fost voievod al Maramureșului și domn al Moldovei (Bogdania).

Este privit drept întemeietorul țării Moldovei, stat de sine stătător, cu reședința la Baia. Perioada domniei lui Bogdan I în Moldova a fost de patru ani, conform Letopisețului de la Putna: „Și a domnit Bogdan, 4 ani”. Astfel, perioada domniei lui Bogdan I se presupune a fi fost între 1363 și sfârșitul lui 1367, dată oferită cu o oarecare certitudine de datarea bătăliei de la „Codrii Plonini” de la mijlocul anului 1368, avându-i protagoniști pe nepoții lui, Petru I și Ștefan. 

Voievod al Maramureșului (1330–42 și 1355–59)...

Înainte de anul 1342, Bogdan, voievodul Maramureșului, a primit în stăpânire de la regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, un cnezat de vreo 17-18 sate stăpânite cu diplomă de întărire, cu reședința la Cuhea. 

După moartea lui Carol Robert de Anjou, Bogdan I cade în dizgrația succesorului acestuia, Ludovic I de Anjou, din cauza conflictului din iarna anului 1343 în care se afla aliat cu voievodul de Bereg, Crăciun din Bilca, împotriva lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kölcse, susținător al noului rege, iar pentru următorii 17 ani, Bogdan este declarat de către coroana maghiară: Bogdan, „fost voievod al Maramureșului, infidelul nostru.”

Înainte de 15 septembrie 1349 are loc un alt moment de adversitate împotriva partizanilor regelui când Ștefan, nepotul de frate al lui Bogdan I, năvălește în cnezatul Marei, de la nord-vest de Cuhea, alungând din Giulești pe cneazul Gyula cu cei șase fii ai săi fideli lui Ludovic I, în încercarea de a-i aduce de partea lui Bogdan I, împotriva regelui. În urma acestui act, regele îi cere voievodulului Ioan, fratele lui Ștefan, la data de 15 septembrie 1349, să-l repună în drepturi pe cneazul Gyula și pe cei alungați pentru că au refuzat să treacă de partea lui Ștefan și a unchiului său Bogdan I, „fostul voievod, necredincioși cunoscuți ai regatului nostru.”

Cândva, înainte de 1353, cnezatul lui Bogdan I se împarte între acesta și fiii fratelui său, Iuga, Ioan și Ștefan, care vor stăpâni împreună nouă sau zece sate cu reședința la Rozavlea, Bogdan I rămânând cu opt sate cu reședința la Cuhea. 

Nereușind să adune aliați împotriva regelui, fiind părăsit și de nepoții săi, Ioan și Ștefan, Bogdan I hotărăște să treacă munții în Moldova.

Domn al Moldovei (1363–1367)...

Data plecării lui Bogdan I, cu fiii săi, în Moldova și cum anume, nu se știe cu certitudine, dar trecerea munților a avut loc cândva după 24 iunie 1360 și înainte de 2 februarie 1365.

Cronicarul Ioan de Târnave consemna:

„Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, adunând la el pe românii acelui district, a trecut în taină în țara Moldovei, care era supusă coroanei Ungariei, dar din cauza vecinătății tătarilor de mult timp părăsită de locuitori. Și cu toate că a fost combătut mai adeseori de oastea regelui însuși, totuși crescând marele număr al românilor locuitori în aceea țară, s-a dezvoltat ca stat.”

Împreună cu fiii săi și cu o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmașilor lui Sas și l-a alungat pe fiul acestuia, Balc, în Maramureș. Bătălia dintre Bogdan I și Balc și ceilalți fii ai lui Sas, sunt confirmate în diploma regală acordată lui Balc de Ludovic I de Anjou la 2 februarie 1365. În aceasta se consemnează „rănile cumplite” suferite de Balc și „moartea crudă” a unor frați, rude și slujitori ai acestuia. De asemenea, s-a consemnat că Bogdan I și fiii acestuia nu se aflau la primul act de răzvrătire împotriva regelui la care diavolul „i-a îndemnat de mai multe ori”. Astfel, cnezatul lui Bogdan I și titlul de voievod de Maramureș, deținut la acea vreme de nepotul Ștefan, îi sunt cedate lui Balc, cu toate că nepoții săi, Ștefan și Ioan, nu-l însoțiseră în Moldova. 

Încercările regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere nu izbutesc, iar acesta, învingător asupra oștilor maghiare trimise împotriva lui, se menține ca domn volnic, independent. După el, ca întemeietor al voievodatului, Moldova a fost numită și Bogdania...

Mănăstirea Bogdana de la Rădăuți transformată de Bogdan I din biserică în mănăstire este locul unde a fost înmormântat, iar ulterior i-a purtat numele, „Bogdana”, adică a lui Bogdan. În această mănăstire a fost așezată episcopia înființată aici de Alexandru cel Bun, strănepot al lui Bogdan I. Piatra funerară inițială a mormântului lui Bogdan I nu s-a păstrat, iar cea prezentă a fost amplasată din porunca lui Ștefan cel Mare la 27 ianuarie 1480...

II. ÎNTEMEIETORUL ȚĂRII ROMÂNEȘTI ȘI AL BASARABIEI...

BASARAB I, supranumit în epoca modernă „BASARAB ÎNTEMEIETORUL”, este considerat fondatorul Țării Românești.

A domnit între anii ~1310 - 1352.

Basarab I a fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius după unele surse, de fapt a lui Radu Negru Vodă (cca.1255/60 – 1315).

Radu Negru (Negru Vodă) a ales drumul surghiunului, „descălecând” din Țara Făgărașului în Țara Românească, însoțit de supușii lui în anul 1291 și întemeind Țara Românească.

Piatra de temelie a orașului Câmpulung va fi pusă în anul 1299 iar începând din anul 1304, orașul Câmpulung va deveni capitala oficială a Țării Românești.

Radu Negru era căsătorit cu Marghita (Margareta) care era de nație maghiară și catolică, și avea, cel puțin doi copii, Vlaicu zis și Basarab și o fată al cărei nume nu-l cunoaștem, din păcate.

Începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximație în 1310 când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei.

În perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318), Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind astfel Țara Românească.

Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.

Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că a rupt relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale.

Astfel, în septembrie 1330 regele ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul și înaintează prin Oltenia.

Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană.

În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada”, a primit și apelativul de „Basarab Întemeietorul”...

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească.

În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor.

Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării (Bugeacul), cunoscut mai târziu sub numele de BASARABIA...

***

 Se aniverseaza 109 ani de la nasterea poetului GELLU NAUM

A patra peșteră

Gellu Naum

Hai să ne ţinem de ferigă în timp ce se certifică poetul Marior

să cultivăm tristeţile carnasiere

noi cei porniţi vertiginos spre mare

spre plaja bântuită de frisoanele unei înalte ruginiri

o doamnă de mărimea unei seminţe ne plăcea foarte mul

tea îşi clătina capul pe baza triunghiurilor noastre

de ce nu înţelegeţi că e soţie de doctor cu inimă că n-avem dreptul

că dormităm într-o groapă cu lei

că ea este un fel de ceva (scrie pe ea) un fel de cum s-ar zice care se piaptănă prelung

în timp ce o altă fiinţă se plimbă pe partea cealaltă şi noi susţinem sus şi tare că nu există

nici o parte cealaltă

că am pus bamele în pământ şi la Doamna-firar al dracului de pământ că l-a răscolit ploaia

că avem datoria să înaintăm spre mare şi să punem bamele în pământ

doamna aceea bizară contestă atributele poetului Marior în timp ce noi profetizăm

(avem şi nişte martori dar nu mai fac doi bani)

câţiva consideră că totul se exprimă în cuneiforme

ei au omizi pe revere poate se vor mai naşte

noi n-avem dreptul fiindcă ne exprimăm în omizi

în adăpostul unde vui eşte doamna aceea cu inimă

***

 Se aniverseaza 109 ani de la nasterea poetului GELLU NAUM

 Gellu NAUM s-a născut la 1 august 1915 in Bucureşti, si a fost un poet roman, reprezentant al suprarealismului in literatura Romana. 

A publicat 

- versuri Athanor; Tatăl meu obosit; Malul albastru; Faţa şi suprafaţa; - proză Poetizaţi, poetizaţi si Zenobia; 

- literatură pentru copii Cărţile cu Apolodor. 

Gellu Naum  a fost un poet și prozator român, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți pe plan european, născut la 1 august 1915 în București, ca fiu al poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești.

În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în Cuvântul.

Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind Filozofia. La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.

Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.

În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".

După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă iar pentru Gellu Naum începe o lungă perioadă de privațiuni și tăcere. 

Își câștigă existența din traduceri (Denis Diderot, Samuel Becket, Stendhal, Franz Kafka etc.).

După 1968, regimul comunist îi acordă din nou dreptul de a publica. Scrie succesiv o serie de volume care îi aduc o binemeritată, dar târzie recunoaștere. Este invitat să țină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția.

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

A decedat la 29 septembrie 2001in Bucureşti.

Volume poezii

Drumețul incendiar

Libertatea de a dormi pe o frunte,

Vasco de Gama,

Culoarul somnului,

Poem despre tinerețea noastră,

Soarele calm,

Athanor,

Poeme alese,

Copacul-animal,

Tatăl meu obosit.

Poeme alese,

Descrierea turnului,

Partea cealaltă,

Malul albastru,

Fața și suprafața urmat de Malul albastru.

Focul negru,

Sora fântână,

Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor,

Ascet la baraca d e tir,

Calea șarpelui,

Despre identic și felurit.

***

 VARA IN CAPITALĂ 

Ion MINULESCU

Au plecat bucureștenii toți la băi

și cu Vara n-au rămas în capitală

decât morții și gardiștii...

iar pe străzile pustii și prin odăi -

praful ce se-ngroașă zilnic,

și-n covoare -

Moliile cu prezența lor fatală

și cu veșnica lor poftă de mâncare...

de urât că n-are ce să vadă

în monumentala noastră capitală,

vara umblă toată ziua-n pielea goală

prin apartamente-nchise

și pe stradă -

De la Parcul Carol la Șosea

și de la Șosea la Cotroceni,

însoțită de o droaie de țigani

și de olteni,

care vând cireși, rahat și limonadă

și-o poftesc să cumpere și ea...

Vara însă-i fată de la țară -

bleagă și prostuță ca o oaie -

nu știe că-n capitală

este și-o „Baie centrală”,

și când simte că-i zăduf din cale-afară

se răsfață-n Dâmbovița cât îi place,

ca Suzana clasică, la baie...

Iar pe mal, gardiștii - cască-gură -

o mănâncă cu privirea lor șireată,

ca bătrânii poftitori de trup de fată,

și se-ntreabă:

ce să-i facă?...

să-i dea pace ,

sau s-o vâre-n beci la prefectură?...

***

 IMPARTEALA

Alecu Donici

Avand tovarasie

La o negustorie,

Cativa prieteni pe viata

Au castigat multime de bani gheata.

Si adunandu-se la casa lor obsteasca

S-au apucat folosul sa-mparteasca.

(Dar sunt cam rare impartele

Fara galceve, sau smintele.)

Si-ai mei prieteni buni, castigul impartind,

S-au intaratat la sfada.

Cand, iata! deodata,

Aud strigand:

- "Sariti! sariti! foc! casa arde!"

- "Lasati si ne vom socoti pe urma;

Dar trebuie sa stiti ca mie mi se cade

Din cea de fata suma

O mie inca si mai bine",

A zis dintre tovarasi unul.

- "Iar mie in tot bunul

Vreo doua mii mi se vine",

Le zice lor un alt.

- "Aidem insa!" - "Ba stati,

Si dreapta partea-mea imi dati",

Strigara celalalt.

- "Da pentru ce? Si cum? ..."

Sfadindu-se asa, prietenii vad fum

Cu palalaie-n casa,

Si neputand sa iasa,

Au ars ei toti, cu bani, cu tot.

Aici a zice pot:

Ca la un rau obstesc, cand cere trebuinta

Ca sa-l intampinam puind unit silinta;

Adeseori pierim obsteste.

Cand fiestecare

Stigand cu gura mare ,

La interesul sau in parte atinteste.