vineri, 2 august 2024

***

 2 august 2012: S-a stins din viață Mihaela Ursuleasa, pianista română.


Mihaela Ursuleasa (27 septembrie 1978, Brașov - 2 august 2012, Viena, Austria) a fost o pianistă română.


BIOGRAFIE

Tatăl său, care cânta jazz la pian, era de etnie romă iar mama sa era cântăreață moldoveancă.


La 5 ani a început să cânte la pian, cerându-i ajutorul tatălui său pentru a descifra un cântecel, "Păpușa bolnavă", de Ceaikovski.


La vârsta de 13 ani, artista a primit o bursă de studii la Viena oferită de celebrul dirijor Claudio Abbado după ce aceasta câștigase locul al doilea la un concurs de pian din Senigallia, Italia. La sfatul lui Claudio Abbado, a renunțat temporar la concerte și s-a concentrat asupra educației sale muzicale. Rezultatul a fost că în 1995 a câștigat Concursul Internațional de Pian Clara Haskil.


Mihaela Ursuleasa a studiat opt ani la Conservatorul din Viena pe care l-a absolvit în 1999 „cum laude”, obținând diploma de specializare în arta concertului, sub îndrumarea profesorului Heinz Medjimorec.


Stabilită la Viena, în timpul unui concert l-a cunoscut pe violoncelistul de origine română Rodin Moldovan. Cei doi au devenit părinții unei fetițe, Ștefania.


Într-un interviu pentru Observatorul Cultural, pianista Mihaela Ursuleasa declara cu tristețe:


Prima mea profesoară, dna Stela Drăgulin de la Brașov, mi-a dat ocazia unei fantastice experiențe de scenă, de concert. În schimb însă, mi-a asfixiat personalitatea, a ridicat pianista, dar aproape a distrus eul, omul din mine. Iată greșeli care ar trebui evitate, căci pot avea efecte distrugătoare pentru întreaga viață, pentru întreaga carieră viitoare a copilului. Un copil nu trebuie să fie forțat, nu trebuie să fie exploatat și împins mereu și mereu înainte, cu orice preț, pentru reușită și glorie. Unui copil talentat un profesor bun îi dezvoltă și îi susține pasiunea pentru muzică și înțelegerea pentru arta sunetelor. Căci acel copil va deveni artistul care, obligatoriu, va trebui să se descurce mai tîrziu singur în viață.


În dimineața zilei de 2 august 2012, Mihaela Ursuleasa a decedat în urma unui atac cerebral, în apartamentul ei din Viena, orașul în care se stabilise de douăzeci de ani.


Trupul neînsuflețit al pianistei Mihaela Ursuleasa a fost depus joi 9 august 2012 în foaierul Ateneului Român din București, pianista fiind înmormântată la 10 august 2012, cu onoruri militare, pe Aleea Artiștilor din cimitirul Bellu, în cavoul care aparține familiei Ursuleasa, unde sunt înmormântați și bunicii ei. Mormântul se află la planul 73, figura 123.


DISCOGRAFIE

- 1988 - Concertul Nr. 3 pentru pian și orchestră în do minor, Op.37 de Beethoven. Pian: Mihaela Ursuleasa, Orchestra simfonică a Radioteleviziunii române, Dirijor: Iosif Conta; Înregistrare din concert public, Studioul Radioteleviziunii, 13.10.1988; Electrecord – ST-ECE 03589.[15], lansat la mijlocul anului 1989

- 2010 - Piano & Forte; Beethoven, Brahms, Ravel, Ginastera, Constantinescu; BERLIN Classics (Edel), cod EAN 782124165420

- 2011 - "Romanian Rhapsody"; Rapsodia Română nr. 1 a lui George Enescu, Suita pentru pian a lui Paul Constantinescu, două dansuri populare românești de Béla Bartók și trei piese de Franz Schubert.


PREMII ȘI DISTINCȚII

- Marele Premiu la Concursul internațional de pian Clara Haskil, Vevey, Elveția, 1995

- Premiul ascultătorilor, decernat de Programul 2 al Radiodifuziunii poloneze, pentru "Cea mai eminentă personalitate a celui de-al 13-lea Concurs de pian Chopin din Varșovia", decembrie 2000

- Premiul ECHO-Klassik la categoria “Interpretarea solistică a anului; pian, secolul al 19-lea”, pentru albumul său de debut “Piano & Forte”, 2010

- Ordinul Național "Serviciul Credincios" în grad de Ofițer (postmortem)

***

 

2 august 2016: S-a stins din viață Ioan Baltog, fizician român.


Ioan Baltog (12 decembrie 1939, Piatra Neamț – 2 august 2016, București) a fost un fizician român, membru corespondent al Academiei Române din 24 iunie 2016.


BIOGRAFIE

Ioan Baltog a urmat cursurile liceului „Petru Rareș” din localitatea natală (1953-1956), apoi Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București, absolvită în anul 1962. În anul 1973 și-a susținut doctoratul în fizică, la Universitatea din București sub conducerea științifică a profesorului academician Margareta Giurgea.


ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

Imediat după absolvire Ioan Baltog și-a desfășurat activitatea în funcția de cercetător în cadrul Observatorului Astronomic al Academiei RPR (1962-1963) și apoi în cadrul Institutului de Fizică al Academiei RPR (1964-1975).


Ulterior, s-a transferat la Institutul pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (1975-1991). Începând cu anul 1991, Ioan Baltog și‐a desfășurat activitatea științifică la Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (INCDFM), ca cercetător gradul I, unde a fost, pentru perioade lungi de timp, șef de laborator și președinte al Consiliului Științific.


Activitatea profesională a fost orientată spre cercetări privind Efecte de compoziție, structură și dimensionalitate asupra proprietăților materiei condensate - procese fizice, modele, tehnici experimentale.


Cercetările sale au abordat cu precădere probleme legate de proprietățile optice și electrice ale materiei în stare condensată, folosind metode de caracterizare complexe: spectroscopie de absorbție și emisie, conducție ionică și fotoconducție, precum și o gamă largă de tehnici experimentale, unele originale, pentru studiul diferitelor aspecte ale difuziei luminii în solide și lichide: difuzie Rayleigh în lichide pure și soluții de polimeri, difuzie Rayleigh și Mie în cristale pure și dopate, difuzie Brillouin, difuzie Raman, procese optice de suprafață și interfață generate prin plasmoni de suprafață, difuzie Raman de suprafață, difuzie Raman gigant, procese optice neliniare generate în medii mesoscopice sau asistate de plasmoni de suprafață.


În domeniul proceselor optice neliniare în materiale nanostructurate, acad. Ioan Baltog a avut rezultate cu caracter de premieră științifică, precum: evidențierea pentru prima dată a unui proces Raman stimulat (RS) pompat prin plasmoni de suprafață și a unui proces de emisie anomală anti‐Stokes de tip CARS (Coherent anti‐Stokes Raman Scattering) în structuri mesoscopice, răcirea cuantică a nanotuburilor de carbon de tip semiconductor relevată prin spectre Raman anormale anti‐Stokes, relevarea unor procese de luminescență anti‐Stokes pe compozite de tip polimer conjugat/nanotuburi de carbon. În contextul acestor obiective de cercetare, în România au putut fi dezvoltate primele cercetări pe nanotuburi de carbon și compozite nanotub de carbon/polimer conductor cu aplicații în domeniul bateriilor reîncărcabile cu litiu și supercapacitorilor.


Multe dintre acestea au fost cercetările cu caracter aplicativ omologate și introduse în practică, dintre care:


- analizorul de particule ‐ granulometru, destinat determinării dimensiunii particulelor rezultate din procese de măcinare a minereurilor, cimentului etc,

- fotogoniodifuzometrul pentru determinarea maselor moleculare ale polimerilor,

- elipsometrul fotoelectric, metoda de măsurare a factorului de pierdere în transmisia optică în preforme de sticlă optică,

- fotometrul în infraroșu pentru controlul pierderilor de apă grea și cel pentru controlul cozilor de distilare la instalația de regenerare a apei grele la Unitatea 1 de la Centrala Nuclearo‐Electrică, Cernavodă, cu aport la creșterea contribuției românești la realizarea acestei centrale.


În cursul carierei sale de cercetător științific, acad. Ioan Baltog a beneficiat de mai multe specializări în centre de prestigiu din străinătate:


- 1970 ‐ 1971: stagiu de specializare la Universitatea Paris ‐ Sud, Lab.Physique Cristalline, Orsay, Franta. Domeniul: proprietăți optice și electrice ale corpului;

- 1975 ‐ 1976: stagiu de cercetare la Universitatea Texas din Dallas, USA[4], Domeniul: laseri pulsați cu azot și colorant.

- 1992 ‐ stagiu de lucru la Institut des Materiaux, Nantes, Franța;

- 1994 ‐ stagiu de lucru la Institut National Polytechnique de Grenoble;

- 1995 ‐ 1996 - profesor asociat la Institut National Polytechnique Grenoble (4 luni anual);

- 1996 ‐ 2006 - profesor asociat la Universite de Nantes/Institut des Materiaux, Nantes (3-4 luni pe an).


De asemenea, a fost profesor asociat la Universitatea de Fizică din București și, începând cu anul 1994, a primit dreptul de a conduce lucrări de doctorat pentru domeniul Fizică, în Specialitatea Optică și Spectroscopie.


In plan personal, Ioan Baltog a fost casatorit din 1963 cu Alexandra-Ana Baltog ( nascuta Tataru ), fizician -cercetator stiintific principal grd I, alaturi de care au activat impreuna, pana la decesul acesteia in 2009. Impreuna au o fiica, Georgia-Alexandra Baltog ( n. 25 august 1964 ), medic primar medicina interna / gastroenterologie.


LUCRĂRI

Rezultatele activității sale științifice au fost concretizate în peste 180 de lucrări științifice. Acestea au întrunit peste 1650 citări de la autori străini. Conform ISI Web of Science, lucrările din domeniul spectroscopiei Raman pe nanotuburi de carbon se clasează pe locul 16 pe plan mondial și pe locul 1 în România.


În domeniul cercetării aplicative, dr. Ioan Baltog este autorul a 8 brevete de invenție și coordonator în realizarea a 10 tehnici, aparate sau echipamente omologate metrologic.


Funcționalizarea nanotuburilor de carbon pentru aplicații în domeniul stocării energiei - Mihaela Baibarac, Ioan Baltog, Market Watch, 15 octombrie - 15 noiembrie 2011, pag. 41;

Nonlinear Optical Processes Manifesting as Anderson Localization of Light in Mesoscopic Materials - Ioan Baltog, Mihaela Baibarac, Lucian Mihuț, Ion Smaranda, Serge Lefrant, Proceedings of the Romanian Academy, Series A, Volume 13, Number 2/2012, pp. 109–117.


RECUNOAȘTERE

- Premiul pentru fizică „Constantin Miculescu” al Academiei Române - 1968, pentru grupul de lucrări „Rayleigh light scattering on polymer and copolymer solutions”.

- Membru corespondent al Academiei Române la Secția de Științe Fizice - 24 iunie 2016.

- IFA Awards 2011, Diploma de Onoare și Medalia IFA.

***

 

2 august 2022: S-a stins din viață Tudor Ghideanu, filosof și eseist român.


Tudor Ghideanu (30 martie 1938, Cordun, Roman – 2 august 2022) a fost un filozof și eseist, profesor universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A colaborat la realizarea unor lucrări de referință, printre care Istoria filosofiei românești (Editura Academiei, 1985).


BIOGRAFIE

Urmează Școala primară la Cordun, studiile gimnaziale și liceale la Roman, Liceul Roman-Vodă (1958). Este admis primul la Facultatea de Filosofie a Universității Al.I.Cuza din Iași. În sesiunea iunie-iulie 1963 obține Diploma de merit (nr. 5010), fiind șef de promoție pe țară și devine diplomat în filosofie; în același an (1963) se căsătorește cu Adela Gafița, profesor de limba română. Din această căsătorie s-au născut patru copii: doi băieți (Bogdan și Preda) și două fete (Carmen și Alina). În anul 1966 cunoaște debutul literar în Iașul Literar cu Fugile și Minciuni pozitive. La 20 iulie 1972 susține teza Curentul fenomenologic în filosofia franceză contemporană, și este numit doctor în filozofie. La 9 februarie 1977 primește titlul de conferențiar doctor titular la disciplinele: Istoria filosofiei contemporane și Istoria filosofiei românești, și devine șeful catedrei de Filosofie al Facultății de Filosofie din cadrul Universității Al.I.Cuza din Iași, până la 1 martie 1985. În octombrie 1983 participă la Congresul de filosofie de la Jena. Autor a zeci de articole și studii de specialitate, publicate în Cronica, Convorbiri literare, Ateneu, Tribuna, Revista de Filosofie.


LUCRĂRI PUBLICATE

- Percepție și morală în fenomenologia franceză, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1979

- Conștiința filosofică de la Husserl la Teilhard de Chardin, Ed. Junimea, Iași 1981

- Anamnesis sau Treptele aducerii aminte, Ed. Junimea, Iași 1987

- Temeiuri critice ale creației, Ed.Științifică și Enciclopedică, București 1988 ( Premiul Vasile Conta al Academiei Române)

- Terra Genitrix – Simțire și cugetare românească, Ed. Institutului Național pentru Societatea și Cultura Română, Iași 1998

- Ekpirosis sau Posesia focului, Ed. Institutului Național 1999

- Odysseea conștiinței filosofice moderne vol.I – de la Kant la Nietzsche, Ed. Junimea, Iași 2000

- Odysseea conștiinței filosofice contemporane vol.II – de la Pragmatism la Husserl (Fenomenologie), Ed. Junimea, Iași, 2000

- Odysseea conștiinței filosofice contemporane vol.III – de la Heidegger la Postomodernism, Ed. Junimea, Iași, 2000, ediția a II-a 2003

- Filosofia modernă și postmodernă (format academic), Ed. Junimea 2003

- Filosofia lui Eminescu, Ed. Cronica, Iași 2004

Logosul afirmației, Ed.Lumen, Iași 2007

- Filosofia statului și societății civile în viziunea lui Hegel, Ed. Vasiliana, Iași 2006

- Spiritul legii în iluminismul francez, Ed. Vasiliana, Iași 2006

- Tinerețea filosofică după Mircea Vulcănescu, Ed. Vasiliana, Iași 2009

- Dreptatea - O interogație deschisă, Ed. Vasiliana, Iași 2004

- Rătăcirile epistemologice ale empirismului, Ed. Studis, Iași 2011

- Ce mult te-am iubit, Eli (eseu despre Mircea Eliade), Ed. Studis, Iași 2013

- În peștera lui Platon nu se naște Christ, Princeps-Edit, Iași 2014.

- Existențialismul – Comedia umanistă a secolului XX, Ed. Moldova, Iași, 1999

- Melchisedec, lumina Ortodoxiei românești, Ed. Mușatinia, Roman 2009, ISBN 978-973-87777-5-0

- Autocefalie și patriarhie Ed. Mușatinia, Roman 2010, ISBN 978-606-8203-00-3

- Chivotul syncategorematelor și infinitul (Teorema Tetractis și aplicațiile ei cibernetice), Ed. Mușatinia, Roman 2010, ISBN 978-606-8203-02-7

- Rătăcirile epistemologice ale empirismului pragmatic Ed. StudIs, Iași 2011


Reeditări:

- Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman, autor Melchisedec Ștefănescu, ediție îngriită, studiu introductiv, transliterare, note și comentarii, prof. univ. dr. Tudor Ghideanu, 450 p. Ed. Mușatinia, Roman 2008 ISBN 978-973-87777-2-9

- Coordonator Masterat: Filosofie Creștină - Universitatea „Al. I. Cuza” Iași


- Splendoarea bucuriei în ontologia trinității, Ed. Lumen, Iași, 2008

- Sensul teandric al iubirii, Ed. lumen, Iași, 2007

- Melchisedec al României, Ed. lumen, iași, 2007

- Adversus haereses, vol.I, II, III, IV – filosofie creștină și dialog cultural, 2007-2010

- Filosofia criteriului și timpul funciar, Ed. Ștefan Lupașcu, Iași 2008


PREMII

Pentru contribuția sa la elaborarea și coordonarea mai multor volume colective, între care și sinteza Istoria filosofiei românești, Editura Academiei Române (1985) va primi premiul Vasile Conta, acordat de Academia Română în anul 1990.


AFILIERI

- Din 1992 membru al Institutului Mondial de Fenomenologie din S.U.A.

- Membru fondator al Societății Culturale George Radu Melidon din Roman, 2009

joi, 1 august 2024

***

 itau acest dar. Astăzi, coroana și-a pierdut misticismul sacru și rangul impunător, dar a rămas în unele țări parte din ceremoniile de la curte și are un efect magic asupra publicului. Rădacinile mistice ale coroanei își au originile în pălăriile și cununele străvechi. Acum mii de ani, domitorii marilor monarhii din antichitate, precum cei din Egipt sau Orient, se împodobeau deja cu pălării sau cunune venerabile. În diferitele culturi, semnul puterii era purtat pe cap, precum în cazul popoarelor Inka, Maya, cel al aztecilor sau în orient: pălăria înaltă, adeseori înfășurată cu o panglică sau o batistă este un vechi semn oriental al puterii.În alte culturi, precum la sumerieni și etrusci, cununa era podoaba capilară cea mai răspândită și avea rolul de a proteja și a-i oferi forță celui care o purta.În timpul democrației grecești, preoții, oratorii sau câștigătorii jocurilor olimpice purtau așa-numitul Stephanos, o cunună din Frunze, care, în cadrul sărbătorilor, al evenimentelor sportive sau al festivităților, indicau o performanță remarcabilă. O cunună asemănătoare au primit câștigătorii jocurilor olimpice din 2004 de la Atena.În Roma antică, cununa de lauri, numită „corona”, reprezenta un semn de onoare și privilegiul acordat din partea domnitorului și era formată dintr-o împletitură din frunze de metal prețios.Măreția aurie a Imperiul Bizantin Diademe din aur, decorate cu pietre prețioase: acest simbol bine cunoscut de măreție și putere era purtat de împărații bizantini. Este vorba despre o coroană formată din mici plăcuțe, rotunde sau pătrate, prinse între ele prin câte două perle - perdecesoarea coroanelor occidentale din timpul evului mediu. Deasupra frunții se afla un giuvaier, pe jumătare îmbrăcat în aur, care simboliza puterea, onoarea și bogăția împăratului bizantin.În timpul conducerii împăratului Flavius Tiberius Constantinus, între 578 și 582, a mai fost adăugat un element: o cruce din aur strălucitor deasupra guivaierului, care să simbolizeze victoria, căci, în viziunea sa, Hristos învinsese moarte prin răstignire.Coroana militară de protecție - ținta pe câmpul de luptă Înainte ca triumful creștimismului să înceapă în Europa, conducătorii popoarelor germanice purtau în timpul războaielor armuri care cuprindeau o cască cu grilaj. Casca era decorată cu simboluri metalice, astfel încât, în învălmășeala luptei, conducătorul să poată fi recunoscut atât de către călăreți, cât și de către infanterie.Conducătorul trebuia totuși să își facă remarcate măreția și puterea și în viața de zi cu zi. Întrucât majoritatea oamenilor nu știau să scrie și să citească, s-a apelat la simboluri pentru decorarea coroanelor. Datorită impactului simbolurilor, coroanele au căpătat o însemnătate extraordinară în toate monarhiile europene ale evului mediu.Tiara – Coroana papei Nu doar împărații și regii își arătau puterea cu ajutorul coroanelor. Coroana papei (tiara) își are originile în articolele cu care regii perși și asirieni își acopereau capul. Primele tiare papale aduceau cu ceea ce purtau episcopii (mitra), așa cum purta Papa Konstantin I. (708-715), un articol înalt, dar simplu, confecționat din material alb, fără decorațiuni.Mai târziu, tiara s-a transformat într-o coroană triplă, cu o înălțime de 30 de centimetrii. Cele trei corone, de care atârnau panglici, puteau fi interpretate fie ca reprezentând Sfânta Treime, fie ca cele trei sarcini principale ale papei, grija pentru credință, pășunat și învățătură.Abia în 1964, tiara a încetat să mai fie un simbol al puterii, atunci când papa Paul VI. a donat-o în favoarea unor oameni săraci.Coroana imperială – regina tuturor coroanelor Cea mai importantă și distinsă coroană europeană este coroana imperială din evul mediu. Nicio altă coroană nu a avut un asemenea impact și o asemenea putere simbolică. Confecționată din aur pur și decorată cu pietre prețioase de toate culorile, este astăzi păzită cu mare atenție, împreună cu sceptrul, sabia și globul, în vistieria Curții Imperiale de la Viena.Valoarea ei materială și istorică este nemărginită, iar realizarea ei învăluită în mister. Aproximativ 800 de ani, coroana a reprezentat un simbol strălucitor al Sfântului Imperiu Roman, care a rezistat până în 1806 și care includea pe atunci mare parte din Germania de acum, Olanda, Belgia, părți are Franței de Est, Burgundia, Elveția, precum și aproape întreaga Italie. Coroana era de nelipsit de la fiecare încoronare, căci în percepția de atunci, abia aceasta îl făcea pe cel care o purta domnitor. Toți regii și împărații franci, apoi cei germani au purtat coroana imperială.Coroana avea, pe lângă importanța politică, și o însemnătate religioasă, căci întruchipa concepția despre Hristos ca rege al tuturor regilor. Cele opt plăcuțe din aur din care era compusă, formau un octogon, care era considerat semnul perfecțiunii. Cifrele și așezarea pietrelor ar fi înfățișat o reproducere a Jerusalemului.Din cauza importanței sale politice, coroana a reprezenat de-a lungul timpului un obiect râvnit pentru furt, șantaj și înșelăciune, iar oponența a încercat des să ajungă în posesia acestui simbol de putere. Astfel, coroana a trebuit să fie ascunsă în locuri alternative, până ce i-a fost găsit un loc sigur, în Viena.Nu mai rămâne loc pentru coroane în democrație Încă din secolul 19, coroana a început să fie considerată o podoabă demodată, enervantă și formală. Statele nou apărute sau reconstruite în acea perioadă, precum Italia, Spania, Belgia, Olanda sau Grecia, au renunțat la coroana propriu-zisă din aur și pietre prețioase și s-au mulțumit cu simbolul coroanei de pe blazon.În secolul 20, secolul democrației, coroanele și-au pierdut aproape complet însemnătatea. Acum, locurile unde coroanele sunt păstrate au devenit atracții turistice, precum domul din Aachen, catedrala din Reims, domul din Frankfurt sau cel din Praga. 

***

 Barbu Lăutarul și Franz Liszt, o întâlnire în Iașii de odinioară


Sunt duioase povestirile din trecut, mai cu seamă când sunt povestite frumos. Într-o seară liniștită de vară, la castelul dulcelui poet Vasile Alecsandri, la Mircești, printre nenumărații oaspeți se afla și marele compozitor Franz Liszt. Într-un târziu sosiră și lăutarii de la Iași, banda de sub diriguirea vestitului Barbu Lăutarul, toți îmbrăcați în anteree lungi, cu căciuli brumării în cap, iar în picioare cu opinci frumoase. Un păr negru ca adâncul colbului în noapte le atârna în plete inelate pe umerii lor. În frunte era Barbu, un bătrân dulce zâmbitor, cu o figură palidă de o duioșie nelămurită, cu barba lui mare albă, cum e argintul, și lungă până-n piept. Și ce ochi frumoși și luminoși avea bătrânul acesta, când își revărsa privirea asupra tuturor, parcă te umplea de un fior nedefinit, aducător de melancolie și amintiri duioase adormite în amurgul anilor. Banda de lăutari cum intră, puseră cu toții mâna la piept și se închinaseră la pământ după obiceiul țării. Stăpânii casei îi cinstiră și apoi le făcură semn. Barbu își luă arcușul și salonul cel mare tremură fermecat la cântecele ce urmară. Ca instrumente aveau naiul, vioara și cobza. Barbu începu întâi să cânte un marș, o plăsmuire a poporului. Încheindu-l, boierii entuziasmați îi aruncară galbeni în paharul cu vin și-i ziseră: “Bea, Barbule, bea!”

Și bătrânul cântăreț bea vinul și galbenii pe care-i ținea în gură și-i scotea băgându-i în buzunarul antereului, după ce-i săruta cu multă evlavie.

– Ascultă-mă, Barbule, îi zise Niculai Sturza, ia cântă-ne: Tu-mi ziceai…

Barbu se plecă cu respect și începu. După ce sfârși romanța asta pe care doi dintre ei o cântau din gură trăgând ușurel din cobză, Barbu, înflăcărat, lăsă binișor arcușul să-i alunece într-un cântec românesc de țară, plin de inimă și de foc, de-ți venea să joci, să curgă țărână din pod și să asude podelele.

Compozitorul Liszt, îngândurat, nu scotea o vorbă. Stăpânit de măreața scenă pe care o avea sub ochi, el asculta pe acești trubaduri care nu se îndoiau deloc de ceea ce însemna muzica. În această muzică generală a poporului român parcă-i vezi icoana, auzi tânguiri sfâșietoare, plânsete, iubire nețărmuită, iar cântecul tărăgănat și inimos e susținut de sunetul monocord al cobzei.

Liszt asculta amuțit într-un jilț, privind la lăutari de părea că-i soarbe cu căutătura. După ce dânșii isprăviră cântecul, el își împreună mâinile și rosti cu putere:

– Doamne, iată artă și frumusețe!

Adunarea izbucni într-un ropot de aplauze. Liszt scoase din buzunar un pumn de galbeni și punându-i în paharul lui Barbu, îi zise:

– Să bem amândoi, lăutarule!

Cele două pahare ciocniră. Liszt era atât de emoționat, de-i tremura paharul la gură. În fundul salonului, boierii obișnuiți cu aceste cântece vorbeau între ei aruncând după fiecare cântec câte un galben în paharul bătrânului trubadur.

După câteva clipe, Liszt se ridică încetișor și îndreptându-se către Barbu, punându-i mâna pe umăr, îi zise:

– Tu mi-ai făcut cunoscut muzica ta, ia acum să-ți cânt și eu pe a mea.

Ușurel se așeză la pian, în mijlocul unei tăceri de biserică. Barbu dus cu pleoapele plecate și cu vioara în mână, asculta neclintit fără să clipească din ochi măcar. Era o priveliște de o fermecătoare frumusețe. Boierii parcă încremeniseră, vrăjiți de plânsetul cântecului. Barbu veni la Liszt și, la rândul său, întinzându-i un pahar, îl rugă să bea. Paharele se ciocniră, iar Liszt, zâmbind, întrebă: “Ce zici, Barbule, de bucățica aceasta?”

– E mândră de tot, parcă mă înstrăinasem de lume ascultând-o. Zău, dacă nu vă este cu supărare, hai să încerc și eu asta, știi, oleacă.

Liszt, cu un surâs blând de îngăduință și bunătate părintească, dădu din cap cu ironie, îl îngădui să încerce.

Orchestra îl însoțea cu privirile îndreptate spre bătrânul lăutar. Când sfârși de cântat marșul unguresc executat de Liszt mai înainte, Liszt se sculă, veni drept la bătrân, îl îmbrățișă până la lacrimi, apoi ridicând după vechiul obicei paharul plin cu șampanie și galbeni, îl întinse bătrânului Barbu gârbov cu barba albă ca argintul, zicându-i:

– Bea, Barbule, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești… mai mare decât mine!

(extras din „Iașii de odinioară”, vol. 1, Tipografia Lumina Moldovei, 1923, autor Rudolf Suțu)

Barbu Lăutarul s-a născut în anul 1780 în satul Mereni și a fost staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, a făcut o serie de turnee în Țările Române și a devenit cunoscut datorită piesei lui Vasile Alecsandri. În una dintre cele mai cunoscute interpretări, rolul bătrânului lăutar a fost interpretat de actorul Matei Millo:

Eu sunt Barbu lăutariul.

Starostele și cobzariul,

Ce-am cântat pe la domnii

Și la mândre cununii.

Cobza mea o fost vestită.

Veac întreg o fost cinstită

De boierii de pe-aici

Ba și chiar de venetici!

Of, of, of! mi-aduc aminte,

Of, of, of! ca mai-nainte

Nici un chef nu se făcea

Fără astă cobz-a mea.

Dar acum, acum, vai mie!

De când lumea-i cu nemție

Nu mai am în lume glas

Și pe uliți am rămas!

Există mai multe relatări ale memorabilei întâlniri dintre Franz Liszt și Barbu Lăutarul din 1847. Una dintre ele, cea făcută de folcloristul Teodor T. Burada, plasează locul desfășurării scenei redate mai sus în casa boierului Alecu Balș, iar o alta la reședința Didiței (Smărăndița) Mavrocordat, fiica hatmanului Iordache Boldur Lățescu și soția generalului Neculai Mavrocordat, la petrecerile căreia p articipa toată lumea bună a Moldovei.

***

 Silvia Dumitrescu-Timică, 70 de ani pe scenă. A decedat pe 1 august 1999...


Silvia Dumitrescu-Timică s-a născut pe 29 octombrie 1902 la Craiova, “în orașul banilor și cu toate astea m-am născut săracă, din părinți săraci, dar oameni cumsecade”, după cum mărturisea într-un interviu.

“Mama vedea în mine o viitoare gospodină, măritată, la casa mea, cu un soț care să contribuie la realizarea tuturor dorințelor ei… Faptul că aveam aplicații pentru teatru, că jucam pe câte o masă improvizată în scenă, nu era de natură s-o determine să-și facă iluzii prea mari pentru mine, după cum și eu, la vârsta aceea, nu mi le-aș fi putut face.

Ne-am mutat la București. Teatrul mă atrăgea tot mai mult. Aveam 18  ani când am debutat în compania de operete sub conducerea lui Leonard. În același timp, am intrat la Consevator, la clasa maestrului Livescu. Au urmat o serie de peregrinări: Teatrul Popular și Teatrul Mic. Aci, Mișu Fotinp mi-a oferit prilejul să joc câteva roluri care m-au făcut remarcată în presă – și, în sfârșit, realizarea visului de a juca în compania Bulandra”, îi mărturisea actrița scriitorului F.O. Fosian.

Silvia Dumitrescu s-a căsătorit în anii ’30 cu deja celebrul George Timică, pe numele său real Mitică Georgescu, unul din marii actori ai scenei românești, care era cu 16 ani mai vârstnic decât ea.

În 1937, revista Ilustrațiunea română scria despre Timică: “de când îl știu colegii săi de teatru, și iarna și vara apare la repetiții cu o pălărie ancestrală, de paie, pe cap. E veche, murdară, găurită. Timică nu renuntă la ea pentru că… gonește ghinionul! În buzunarul actorului se afla mereu o bucată de lemn, ca să o aibă la îndemână, să bată în lemn pentru gonirea ghinionului. Culoarea verde e marele dușman al lui Timică. Înainte, i se făcea rău când vreo partenera purta rochie verde pe scenă. Ca să combată această superstiție, soția sa, drăgălașa Silvia Dumitrescu, i-a adus de Crăciun, în dar, o cravată verde. Cu mare frică, Timică a înnodat-o la gât. 0 poartă de o săptămână și până acum nu i s-a întâmplat nimic (să batem în lemn)”, mai nota revista citată.

“Sub umbroşii castani ai parcului Oteteleşanu, unde Leonard încerca, după Războiul Întregirii, să reînvie gloria operetei, cânta „în cor” o fată care atrăgea atenţia prin expresivitate. Hazul ei vodevilesc a plăcut maestrului Ion Livescu, care a luat-o la clasa sa de Conservator şi astfel Silvia Dumitrescu devine actriţă, într-o generaţie de personalităţi cu rol istoric în teatrul nostru. Umorul său scenic a fost de la început asimilat unui tip de actor cu tradiţie la noi – actorul jovial, „firesc”, cu zestrea de cuviinţă a satului de obârşie, cu buna dispoziție revărsată in cascadă şi jucată în toate tonalităţile expresiei comice.

Este familia scenică a Mariei Ciucurescu, a lui Tănase, a Soniei Cluceru… Victor Ion Popa a adus-o la Teatrul Ventura, într-un climat de elevaţie culturală, Sică Alexandrescu la Comedia, unde, alături de ilustrul ei soţ, George Timică, a fost Ziţa într-o primă întâlnire cu Caragiale, în 1937. Dar marea ei carieră începe la Teatrul Naţional. Subreta de altădată creează memorabil pe Veta din “O noapte furtunoasă”, rol ce o aşază alături de vechile interprete, Maria Ciucurescu şi Maria Filotti.

Această actriţă a avut rara inteligenţă să-şi pună de accord rolurile cu vârsta reală, să dorească compoziţia, să ne dea – inegalabil -personajul teribil, specific dramaturgiei noastre, al “Coanei-mari”, al “Soacrei”, trecută, şi ea, vorba lui Tudorică Muşatescu, în actul dotal. Este spectaculoasa ei biruinţă scenică. De la Aneta Duduleanu (în “Gaiţele”), la Castope (Dezertorul), Chiriachița (Titanic-Vals), Vecina (Domnişoara Nastasia), neuitând nici pe Marina din Bădăranii lui Goldoni, şi până la recenta Soacră din Micul infern, rolurile acestea au dat măsura Silviei Dumitrescu Timică”, scria în revista Teatrul din 1982, când actrița împlinea 60 de ani de teatru.

“O anumită lume, în trecut, ca și azi, și-ar putea închipui că meseria de artist e o joacă, o glumă… De unde să știe cu câtă seriozitate se pregătește această glumă, cu câtă trudă se construiește un personaj, un succes, o carieră durabilă. Eu mi-am făcut cariera cu trudă, dar câte satisfacții mi-a dat…”, mărturisea ea.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut puține roluri în cinematografie, filmele în care a fost distribuită fiind “Odessa în flăcări”, în 1942, „Bădăranii”, în 1960, „Furtuna”, în regia lui Andrei Blaier, „O încurcătură”, „Scorpia”, „Sâmburele”, „Tren de plăcere” și  filmul pentru televiziune „Micul infern”, ultimele două realizate în 1979, dar cariera sa în teatru a fost extrem de lungă. Ultima apariție pe scenă a fost în 1992, când împlinise deja vârsta de 90 de ani, în rolul Eleonorei Arbore din “Micul infern”.

Silvia Dumitrescu-Timică i-a supraviețuit soțului ei, legendarul George Timică, timp de 45 de ani. Marea actriță a murit pe 1 august 1999, la venerabila vârstă de 97 de ani.

Surse:

Revista Teatrul, 1982

F. O. Fosian, 87 de artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă, Editura Cu ltura Poporului

***

 Pădurea Strâmbă este o curiozitate naturală ocupând o suprafaţă de aproximativ 1,7 ha, situată în districtul teritorial Gryfino din Pomerania Occidentală, Polonia.

O pădurice în care arborii au o formă foarte ciudată, învăluită în mister. Interesant este faptul că nu întreaga pădure prezintă acestă anomalie, ci doar un petic de aproximativ 400 de pini.

Astfel, la circa 40 cm de la nivelul solului, arborii parcă au fost îndoiţi, trunchiul făcând un unghi de 90°, reluându-şi apoi creşterea apicală. La anumiţi pini, trunchiul formează o curbură care poate atinge până la 3 m. Arborii au o vârstă de aproximativ 80 de ani şi o înălţime de 11-12 m.

Locul a primit denumirea de Pădurea Strâmbă şi este lesne de înţeles de unde-i vine numele. Acest loc fermecător, ce pare rupt din poveştile lui Hans Christian Andersen, stimulează imaginaţia conducându-ne înapoi în timp, la legende despre cavaleri şi dueluri.

Nimeni nu ştie cu precizie de unde şi cum a apărut anomalia, având în vedere că arborii sunt în vârstă de vreo 80 de ani. Cu toate acestea, de-lungul anilor, numeroşi oameni de ştiinţă au emis fel de fel de ipoteze care să explice fenomenul.

Se spune că aceste curburi ciudate au fost provocate de către oameni. Astfel, în anii 1930, tâmplarii din oraş ar fi plantat special acest lot de pini pentru a fi folosiţi drept material de construcţii pentru mobilă sau vase. Pentru a obţine bucăţi curbate, tâmplarii ar fi manipulat trunchiurile arborilor. Există chiar şi un fragment dintr-un manual destinat construcţiei de vapoare din lemn care susţine această teorie. Invazia Poloniei din cel de-Al Doilea Război Mondial ar fi pus capăt practicii, motiv pentru care copacii nu au mai fost tăiaţi, devenind un mister pentru întreaga planetă.

O altă teorie apărută susţine că aceată zonă a fost intens circulată pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, deci tancurile sunt de vină pentru curbura ciudată. Practic, maşinăriile extrem de grele ar fi trecut peste puieţi, care au fost puşi la pământ atât de violent încât nu au mai avut puterea de a-şi reveni şi a creşte drept. Dar din nou, revenim la întrebarea „de ce doar această porţiune?”. Dacă tancurile ar fi trecut prin pădure, fenomenul s-ar fi manifestat pe întregul traseu parcurs de maşinile de război, nu doar într-un pâlc. Datele se verifică, dar cel mai probabil, dacă un tanc de peste zece tone ar trece peste un puiet firav, acesta nu ar supravieţui traumei sub nicio formă.

O altă teorie are de-a face cu vremea extremă. Aşadar, cauza curburii ar putea fi un strat foarte gros de zăpadă, aşezat atunci când pinii erau puieţi, combinat cu o primăvară rece care a dat naştere unei topiri extrem de lente. Aceşti factori ar putea îndoi un puiet dacă la suprafaţă încă mai era un strat gros de gheaţă netopită, iar dedesubt zăpada se topea încet, în timp ce pinul creştea rapid datorită anotimpului. Din păcate, nici această teorie nu rezistă dacă luăm în considerare faptul că restul pădurii are pini ce au crescut normal, iar şansele ca o furtună de zăpadă să afecteze doar o zonă extrem de mică sunt inexistente.

Pe scurt, teoriile sunt multe dar dovezile puţine. Un singur lucru este adevărat: pădurea este ireală şi  magică.

***

 BOALA – MARIN SORESCU Doctore, simt ceva mortal Aici, în regiunea ființei mele Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele Iar noaptea lun...