joi, 1 august 2024

***

 Silvia Dumitrescu-Timică, 70 de ani pe scenă. A decedat pe 1 august 1999...


Silvia Dumitrescu-Timică s-a născut pe 29 octombrie 1902 la Craiova, “în orașul banilor și cu toate astea m-am născut săracă, din părinți săraci, dar oameni cumsecade”, după cum mărturisea într-un interviu.

“Mama vedea în mine o viitoare gospodină, măritată, la casa mea, cu un soț care să contribuie la realizarea tuturor dorințelor ei… Faptul că aveam aplicații pentru teatru, că jucam pe câte o masă improvizată în scenă, nu era de natură s-o determine să-și facă iluzii prea mari pentru mine, după cum și eu, la vârsta aceea, nu mi le-aș fi putut face.

Ne-am mutat la București. Teatrul mă atrăgea tot mai mult. Aveam 18  ani când am debutat în compania de operete sub conducerea lui Leonard. În același timp, am intrat la Consevator, la clasa maestrului Livescu. Au urmat o serie de peregrinări: Teatrul Popular și Teatrul Mic. Aci, Mișu Fotinp mi-a oferit prilejul să joc câteva roluri care m-au făcut remarcată în presă – și, în sfârșit, realizarea visului de a juca în compania Bulandra”, îi mărturisea actrița scriitorului F.O. Fosian.

Silvia Dumitrescu s-a căsătorit în anii ’30 cu deja celebrul George Timică, pe numele său real Mitică Georgescu, unul din marii actori ai scenei românești, care era cu 16 ani mai vârstnic decât ea.

În 1937, revista Ilustrațiunea română scria despre Timică: “de când îl știu colegii săi de teatru, și iarna și vara apare la repetiții cu o pălărie ancestrală, de paie, pe cap. E veche, murdară, găurită. Timică nu renuntă la ea pentru că… gonește ghinionul! În buzunarul actorului se afla mereu o bucată de lemn, ca să o aibă la îndemână, să bată în lemn pentru gonirea ghinionului. Culoarea verde e marele dușman al lui Timică. Înainte, i se făcea rău când vreo partenera purta rochie verde pe scenă. Ca să combată această superstiție, soția sa, drăgălașa Silvia Dumitrescu, i-a adus de Crăciun, în dar, o cravată verde. Cu mare frică, Timică a înnodat-o la gât. 0 poartă de o săptămână și până acum nu i s-a întâmplat nimic (să batem în lemn)”, mai nota revista citată.

“Sub umbroşii castani ai parcului Oteteleşanu, unde Leonard încerca, după Războiul Întregirii, să reînvie gloria operetei, cânta „în cor” o fată care atrăgea atenţia prin expresivitate. Hazul ei vodevilesc a plăcut maestrului Ion Livescu, care a luat-o la clasa sa de Conservator şi astfel Silvia Dumitrescu devine actriţă, într-o generaţie de personalităţi cu rol istoric în teatrul nostru. Umorul său scenic a fost de la început asimilat unui tip de actor cu tradiţie la noi – actorul jovial, „firesc”, cu zestrea de cuviinţă a satului de obârşie, cu buna dispoziție revărsată in cascadă şi jucată în toate tonalităţile expresiei comice.

Este familia scenică a Mariei Ciucurescu, a lui Tănase, a Soniei Cluceru… Victor Ion Popa a adus-o la Teatrul Ventura, într-un climat de elevaţie culturală, Sică Alexandrescu la Comedia, unde, alături de ilustrul ei soţ, George Timică, a fost Ziţa într-o primă întâlnire cu Caragiale, în 1937. Dar marea ei carieră începe la Teatrul Naţional. Subreta de altădată creează memorabil pe Veta din “O noapte furtunoasă”, rol ce o aşază alături de vechile interprete, Maria Ciucurescu şi Maria Filotti.

Această actriţă a avut rara inteligenţă să-şi pună de accord rolurile cu vârsta reală, să dorească compoziţia, să ne dea – inegalabil -personajul teribil, specific dramaturgiei noastre, al “Coanei-mari”, al “Soacrei”, trecută, şi ea, vorba lui Tudorică Muşatescu, în actul dotal. Este spectaculoasa ei biruinţă scenică. De la Aneta Duduleanu (în “Gaiţele”), la Castope (Dezertorul), Chiriachița (Titanic-Vals), Vecina (Domnişoara Nastasia), neuitând nici pe Marina din Bădăranii lui Goldoni, şi până la recenta Soacră din Micul infern, rolurile acestea au dat măsura Silviei Dumitrescu Timică”, scria în revista Teatrul din 1982, când actrița împlinea 60 de ani de teatru.

“O anumită lume, în trecut, ca și azi, și-ar putea închipui că meseria de artist e o joacă, o glumă… De unde să știe cu câtă seriozitate se pregătește această glumă, cu câtă trudă se construiește un personaj, un succes, o carieră durabilă. Eu mi-am făcut cariera cu trudă, dar câte satisfacții mi-a dat…”, mărturisea ea.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut puține roluri în cinematografie, filmele în care a fost distribuită fiind “Odessa în flăcări”, în 1942, „Bădăranii”, în 1960, „Furtuna”, în regia lui Andrei Blaier, „O încurcătură”, „Scorpia”, „Sâmburele”, „Tren de plăcere” și  filmul pentru televiziune „Micul infern”, ultimele două realizate în 1979, dar cariera sa în teatru a fost extrem de lungă. Ultima apariție pe scenă a fost în 1992, când împlinise deja vârsta de 90 de ani, în rolul Eleonorei Arbore din “Micul infern”.

Silvia Dumitrescu-Timică i-a supraviețuit soțului ei, legendarul George Timică, timp de 45 de ani. Marea actriță a murit pe 1 august 1999, la venerabila vârstă de 97 de ani.

Surse:

Revista Teatrul, 1982

F. O. Fosian, 87 de artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă, Editura Cu ltura Poporului

***

 Pădurea Strâmbă este o curiozitate naturală ocupând o suprafaţă de aproximativ 1,7 ha, situată în districtul teritorial Gryfino din Pomerania Occidentală, Polonia.

O pădurice în care arborii au o formă foarte ciudată, învăluită în mister. Interesant este faptul că nu întreaga pădure prezintă acestă anomalie, ci doar un petic de aproximativ 400 de pini.

Astfel, la circa 40 cm de la nivelul solului, arborii parcă au fost îndoiţi, trunchiul făcând un unghi de 90°, reluându-şi apoi creşterea apicală. La anumiţi pini, trunchiul formează o curbură care poate atinge până la 3 m. Arborii au o vârstă de aproximativ 80 de ani şi o înălţime de 11-12 m.

Locul a primit denumirea de Pădurea Strâmbă şi este lesne de înţeles de unde-i vine numele. Acest loc fermecător, ce pare rupt din poveştile lui Hans Christian Andersen, stimulează imaginaţia conducându-ne înapoi în timp, la legende despre cavaleri şi dueluri.

Nimeni nu ştie cu precizie de unde şi cum a apărut anomalia, având în vedere că arborii sunt în vârstă de vreo 80 de ani. Cu toate acestea, de-lungul anilor, numeroşi oameni de ştiinţă au emis fel de fel de ipoteze care să explice fenomenul.

Se spune că aceste curburi ciudate au fost provocate de către oameni. Astfel, în anii 1930, tâmplarii din oraş ar fi plantat special acest lot de pini pentru a fi folosiţi drept material de construcţii pentru mobilă sau vase. Pentru a obţine bucăţi curbate, tâmplarii ar fi manipulat trunchiurile arborilor. Există chiar şi un fragment dintr-un manual destinat construcţiei de vapoare din lemn care susţine această teorie. Invazia Poloniei din cel de-Al Doilea Război Mondial ar fi pus capăt practicii, motiv pentru care copacii nu au mai fost tăiaţi, devenind un mister pentru întreaga planetă.

O altă teorie apărută susţine că aceată zonă a fost intens circulată pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, deci tancurile sunt de vină pentru curbura ciudată. Practic, maşinăriile extrem de grele ar fi trecut peste puieţi, care au fost puşi la pământ atât de violent încât nu au mai avut puterea de a-şi reveni şi a creşte drept. Dar din nou, revenim la întrebarea „de ce doar această porţiune?”. Dacă tancurile ar fi trecut prin pădure, fenomenul s-ar fi manifestat pe întregul traseu parcurs de maşinile de război, nu doar într-un pâlc. Datele se verifică, dar cel mai probabil, dacă un tanc de peste zece tone ar trece peste un puiet firav, acesta nu ar supravieţui traumei sub nicio formă.

O altă teorie are de-a face cu vremea extremă. Aşadar, cauza curburii ar putea fi un strat foarte gros de zăpadă, aşezat atunci când pinii erau puieţi, combinat cu o primăvară rece care a dat naştere unei topiri extrem de lente. Aceşti factori ar putea îndoi un puiet dacă la suprafaţă încă mai era un strat gros de gheaţă netopită, iar dedesubt zăpada se topea încet, în timp ce pinul creştea rapid datorită anotimpului. Din păcate, nici această teorie nu rezistă dacă luăm în considerare faptul că restul pădurii are pini ce au crescut normal, iar şansele ca o furtună de zăpadă să afecteze doar o zonă extrem de mică sunt inexistente.

Pe scurt, teoriile sunt multe dar dovezile puţine. Un singur lucru este adevărat: pădurea este ireală şi  magică.

***

 Horia Creangă, arhitectul care a modernizat Bucureștiul

Nepot în linie directă al scriitorului Ion Creangă, Horia Creangă s-a născut pe 1 august 1893 la Bucureşti. Studiile secundare le-a urmat la Liceul Mihai Viteazul, iar în anul 1913 a intrat la Şcoala de Arhitectură. Cinci ani mai târziu, împreună cu alţi colegi, a organizat o expoziţie ce cuprindea lucrări de acuarelă. Din vânzarea acestora tinerii au obţinut o mică sumă care le-a dat posibilitatea să-și completeze educația la Paris.

Horia Creangă a studiat la École des Beaux-Arts, perioadă în care a obţinut un premiu la concursul Raugerin, unul din marile concursuri anuale ale şcolii franceze de arhitectură.

Titlul de arhitect diplomat l-a obţinut în anul 1924, după care, timp de aproape trei ani, a lucrat în birourile Companiei de căi ferate din Franța.

Întors în ţară în anul 1927, a fost angajat după multe greutăţi ca referent la Consiliul tehnic superior din Ministerul Lucrărilor Publice. În paralel, şi-a desfăşurat şi activitatea de arhitect liber profesionist. Între anii 1926 și 1929 a proiectat şi a realizat vila doctorului Petru Groza din Deva, care a fost prima clădire de locuit realizată în România într-un stil arhitectonic modern.

În toamna anului 1928, Horia a participat împreună cu soţia sa, arhitecta Lucia Dumbrăveanu Creangă (una dintre primele femei admise la Școala de Arhitectură de la București) și fratele său, Ion Creangă, și el arhitect, la un concurs organizat de societatea Asigurarea Românească pentru construirea unei clădiri pe terenul fostei Case Marghiloman (blocul Patria de astăzi), obţinând premiul întâi şi execuţia lucrării.

În martie 1931, familia a trecut printr-o nenorocire cumplită. Horia și Ion Creangă (care avea 32 de ani), și soția acestuia, Mauricette, s-au întâlnit întâmplător cu arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory, care plecase să facă o plimbare la Șosea, la volanul mașinii sale. În automobil se afla și soțul ei, arhitectul E. Gibory. Prieteni apropiați, cei cinci au decis să petreacă duminica împreună.

Presa epocii relata la acel moment: “Automobilul condus de doamna Gibory trecuse din str. Regală şi se angajase pe b-dul Brătianu pe linia tramvaiului. Când să dea în str. Batiştei, a fost lovit de tramvaiul 139, de pe linia 12-a, condus de vatmanul Ion Paraschiv. Ciocnirea a fost destul de puternică. Toţi pasagerii au fost aruncaţi pe pavaj, iar automobilul, grav avariat. Răniţii au fost duşi la spitalul Colţea, unde li s-au dat îngrijiri. Din primul moment medicii au opinat că starea d-lui Ion Creangă şi a d-nei Gibory este gravă.

Arhitectul Ion Creangă, în urma rănilor căpătate, şi-a dat sfârșitul miercuri, la spitalul Colţea. Corpul defunctului a fost transportat la Institutul medico-legal. Domnul Horia Creangă este acasă, sub îngrijirea unui medic. Aseară am putut vorbi la spitalul Colţea cu doamna Cella Delavrancea-Lahovary, sora doamnei Henrietta Gibory. Domnia sa a spus că starea doamnei evoluează spre bine. Imediat după accident, autorităţile au arestat pe vatmanul Ion Paraschiv, dar în urma declaraţiei date de d-na Henrietta Delavrancea-Gibory, vatmanul a fost pus în libertate, deoarece doamna şi-a luat răspunderea accidentului, recunoscând că n-a ţinut pe dreapta şi n-a ocolit trotuarul de refugiu din B-dul Brătianu. Când starea doamnei Gibory va permite, i se va lua o nouă declaraţie în vederea completării actelor la circumscripţia sa de poliţie”.

Blocul Patria, proiectul fraților Creangă, a fost realizat în cursul anilor 1931 – 1932, trei ani mai târziu construindu-se şi sala cinematografului Patria, tot după planurile sale.

Clădirea, realizată în stil modern, a făcut senzaţie în acea vreme la Bucureşti. În acest timp, Horia Creangă a lucrat şi la reamenajarea şi transformarea uzinelor Malaxa și a proiectat mai multe case particulare şi blocuri de locuinţe în Bucureşti. Printre ele s-au aflat casa Bunescu, casa Cantacuzino din Parcul Filipescu, un bloc din bd. Dacia și un altul în Bulevardul Bălcescu 31.

Cea mai valoroasă lucrare a sa în domeniul arhitecturii industriale rămâne însă proiectarea Uzinelor Malaxa.

În anul 1936, a fost numit director al Direcţiei de lucrări noi a Primăriei Municipiului Bucureşti, realizând în această perioadă două expoziţii Luna Bucureştilor, restaurantul Pescăruş, proiecte de sistematizări de detaliu pentru Piaţa Palatului şi pentru Piaţa Bălcescu, precum şi Halele Obor. În ultimii ani ai vieţii, a proiectat hotelul Aro Palace din Braşov, imobilul Aro din Calea Victoriei nr. 91 – 93 și mai multe vile în Eforie şi Mamaia.

N. Gâlcă, director general al societăţii Asigurarea Românească, Paunescu, prim director al societăţii, Micu Zentler, membru în consiliul de administraţie, arhitecţii Horia Creangă şi H. Georgescu (în medalion, inginerul I. Kirovici)

Arhitectul a încetat din viață pe 1 august 1943, într-un spital din Viena, după o grea suferință. Vesta dispariției sale a produs multă tristețe la București:

“Omul acela tare, cu înfăţişare atletică, pe umerii căruia ar fi putut bănui pământul însuşi, cu toate durerile lui, acel Hercule al trupului şi al gândului, al artei pure şi al înfăptuirii ei, a murit….

În vremea aceasta, în care zilnic sute de români se jertfesc pe altarul țării  pentru dreptatea neamului românesc, maestrul Creangă moare, răpus departe de ţară, de o boală vicleană, într-un sanatoriu din Viena, unde se dusese să-şi găsească alinarea suferinţelor sale trupeşti.

Spun suferinţe trupeşti fiindcă artistul, creatorul şi novatorul Creangă s-a zbătut dintotdeauna în focul artei sale, cu creaţiile sale pe care le-a vrut şi le-a realizat, pe măsura sa, gigantic.

Maestrul Creangă coboară din familia marelui nostru povestitor din Pipirigul Neamţului. Fiu al căpitanului Creangă, inventatorul şi fabricantul acelei naţionaliste foiţe de ţigară, şi nepot direct al ilustrului scriitor, crescut în acea neprihănită atmosferă de familie patriarhală din Moldova, Horia Creangă face studiile secundare în Bucureşti, la Liceul Mihai Viteazul, pentru ca, la terminarea lor, să-l găsim tânăr student la Şcoala Superioară de Arhitectură de sub conducerea regretantului Ermil Pangrati.

Aici rămâne numai un an însă. Însetat şi nerăbdător, temperamentul lui Horia Creangă caută să-şi valorifice mai repede şi să impună şcolii chiar formele noi pe care le simţea crescând în el, dureros de mari şi luminoase, gloria lui de mai târziu.

La lumina şcolilor din cetatea luminii, Horia Creangă îşi formează disciplina gândului şi disciplina artei. La Şcoala de Belle Arte din Paris își desăvârşeşte studiile de arhitectură şi îşi creează nezdruncinate simpatii în rândul camarazilor şi, mai cu seamă, a profesorilor.

Întors în ţară, devine şef de şcoală, căci maestrul Creangă a creat o şcoală cu arhitectura sa. Totul la el era gândit în proporţii titanice, lucid, exact, armonios şi îndrăzneţ. Poate că, tocmai felul său de a soluţiona prea îndrăzneţ i-au atras maestrului inamiciţii care desigur că azi, la ştirea morții sale, se vor şterge…

Maestrul Creangă a gândit şi a realizat variate construcţiuni pe varii teme de viaţă şi activităţi omeneşti. În toate cele, a studiat şi a reuşit să realizeze optim. Marele nostru Mincu, precursorul arhitecturii româneşti şi fondatorul stilului care începea pe atunci să se înfiripeze, este astăzi egalat de maestrul Creangă.

În faţa mausoleului familiei Cantacuzino din Cimitirul Bellu, simţi tu, trecător profan, că trebuie să te descoperi. Şi acest lucru s-ar întâmpla chiar dacă n-ai şti că te afli în faţa unui locaş de veci. Artei lui Mincu îi este adresat salutul….

Tot astfel, realizările maestrului Creangă sunt covârșitoare. Spaţiile şi formele, culorile şi volumele au fost elementele cu care marele nostru meşter a fermecat lucrurile şi le-a dat viaţă din propria lui viaţă. Proiectele maestrului Creangă ne depăşesc cu multe decade. Abatorul Municipiului Bucureşti, lucrare care urmează a fi începută, este o vie mărturie. Uzinele „Malaxa-Titan” Bucureşti, Teatrul „Aro”, casa Cantacuzino din Bucureşti, casa Bunescu, „Aro” Braşov, casa Haţieganu-Deva, Banca de Nord Cernăuţi şi Halele Obor Bucureşti sunt tot atâtea opere de necontestată artă şi mărturii de furtunoase şi chinuitoare lupte între spirit şi materie.

Maestrul Creangă îşi regăseşte azi fratele, arhitect şi el, răpit vieţii de un stupid accident de automobil. Sufletul maestrului îşi găseşte azi liniştea şi pacea. Maestrul Creangă trece azi în nemurire, odată cu operele sale care şi ele trec de acum înainte să înfrunte singure criticile şi anii ce vor veni…”

*** P. Polychroniade, Curentul, 6 august 1943

Câteva săptămâni mai târziu, scriitorul Horia Oprescu îi făcea un portret emoționant: “Legile atât de controversate ale eredității găsesc în „cazul” lui Horia Creangă o serie de argumente lămuritoare. Nepotul marelui povestitor Ion Creangă aduce, peste atâtea decenii — și în altă lume decât cea de la Humulești — multiple și variate aspecte a ceea ce, în mod current, se cheamă talent și originalitate. Cum s-ar putea sintetiza personalitatea artistică a lui Horia Creangă? Un ochi care privește lucrurile blând, fără combativitate și totuși cu o reținută ironie. O cumpănire de meșter, care alege binele de rău și frumosul de urât, în chipul cel mai ușor, cel mai firesc. O simplitate de formă, cu prețuire exclusivă pentru calitate, în dauna cantității. O sănătate morală care privește trecătoarele lucruri omenești— în sensul adâncimii lor — dar le exprimă totuși ușor, precis, fluid. Sinceritatea directă și totală, dar decentă și blândă. Umanitate convinsă și permanentă. Toate lucrurile astea unesc pe firul neștiut al eredității opera marelui povestitor de cea a faimosului arhitect ce ne-a părăsit acum. Originalitatea marchează deopotrivă scrisul povestitorului, ca și realizarea estetică a nepotului. Amândouă s-au integrat definitiv în patrimoniul artistic românesc.

Ivirea unui talent masiv și original tulbură totdeauna apele peste care s-a așezat limita admirabilei mediocrități. Când tânăr, neștiut și modest, Horia Creangă a venit în 1926 de la Paris cu diploma în buzunar și cu pasiunea comprimată în inimă, firește că marele public nu-l cunoștea și (de asemenea, firește!) semenii lui de meserie îl priveau cu totală neîncredere sau cu ipocrită grimasă camuflată în colțul gurii.

Înscris la concursul pentru construcția Palatului Asigurarea Românească, a câștigat. După câțiva ani, blocul Aro ridica în B-dul Brătianu un imens argument de beton pentru pledoaria unei ere noi.

Când construcția era aproape terminată, într-o seară, arhitectul Horia Creangă, însoțit de directorul Soc. Asigurarea Românească și de inginerul care conducea antrepriza stăteau în stradă, supraveghind cum se demonta o schelă. Un domn care trecea pe drum se oprește lângă cei arătați. (Era cunoscutul om politic al vremii, Nomina Odiosa).

— Bine domnilor, ce spuneți de porcăria asta?

— În adevăr porcărie, ce să spunem, răspunde Horia Creangă spre a-i face jocul răsvrătitului personaj.

— Asemenea clădire este o oroare! Ar trebui să fie dărâmată! Noi, cetățenii, am face bine să ne adunăm și să protestăm, fiindcă Primăria doarme, domnule!

Și răsvrătitul personaj politic își continuă neîndurata sa filipică mereu, cu nepotolită vehemență. Într-un târzu, obosit și asudat, voind să plece, se apropie de cei trei necunoscuți și le întinde mâna:

— Îmi dați voie, deputatul Nomina Odiosa…

Cei trei se prezentară și ei. Horia Creangă, de câte ori povestea scena asta, nu putea exprima uluirea personajului când a văzut că toată acea critică crudă o făcuse chiar în fața celor trei autori ai clădirii.

N-a putut exclama, plecând în grabă, decât atât:

— Aoleo, rău am picat!…

Dincolo de criticile mari și mici, ideea nouă a prins și stilul introdus pentru prima oară în țară de arhitectul Horia Creangă s-a răspândit pretutindeni. Cei chemați vor face, acum sau mai târziu, aprecieri și considerațiuni de specialitate.

Pentru noi însă, opera arhitectului Horia Creangă rămâne frumoasă pentru că e simplă, utilă, pentru că folosește la maximum spațiul, sănătoasă pentru că are aer, lumină, verdeață. În orice clădire ridicată de Horia Creangă respiră ceva generos și larg. Inspirațiile lui vin deopotrivă din cap, dar și din inimă. Nu știu de ce, când privesc îmbinările de linii și de unghiuri ale unei construcții făcute de Creangă am o impresie de umanitate. Și cred că mai mult din instinct decât din rațiune, Horia Creangă a creat în România stilul arhitecturii industriale pe temeiul marelui și triumfătorului principiu de omenie.

Pentru prima oară se trata lucrătorul cu altceva decât cu fraze. Condiții omenești de muncă, posibilități igienice de locuit, mijloace europene de odihnă și amuzament, sunt toate elemente ce fac din Horia Creangă un arhitect precursor în România. Pe urma artistului rămân pilde concrete ale operei sale, dar mai ales rămân stilul și ideile care vor dăinui dincolo de planșeele de beton turnate pe șantiere sub privirea lui. Pe urma omului rămâne în inimile numai a câtorva prieteni ce l-au cunoscut de aproape un exemplar de umanitate.

Când ai cunoscut un om cum a fost Horia Creangă, te simți mai mândru că ești român! Cum aș putea să-i schițez portretul?

Bun și încrezător până la candoare. Iubirea lui pătimașă a fost echilibrul. Suferința lui incurabilă era inesteticul, vulgaritatea, prostia.

Infirmitatea lui categorică —imposibilitatea de a face rău, de a jigni. Nu am văzut de când sunt un om care să-și laude cu mai mult patos, cu mai multă convingere, colegii despre care știa precis că-1 denigrează). Modest, pentru că era generos. Cald și afectuos, fiindcă vibra în el o adâncă vână de umanitate ce venea, sunt sigur, din străfunduri de timp, din străvechi așezări de sensibilitate românească.

Iubea o masă bună și un pahar de vin în tovărășie de prieteni, pentru care avea o adevărată religiozitate.

Un rafinat al gustului, Creangă savura cu patimă o havană, o cafea sau alcătuiri comestibile pe care le degusta într-un fel cu totul aparte. Pentru flori avea o dragoste ce-l transfigura, îl subtiliza. Adora florile mici, gingașe, parfumate. Felul cum ținea el în mână și mirosea un pumn de violete sau un buchete de trandafiri mici, de preferință gălbui sau roșii în declin, era un tablou plin de un farmec cu totul personal.

Horia Creangă, de obicei un tăcut și un modest, avea uneori pase de vorbă, de povestit, de mărturisire. Discuția cu Creangă era un prilej de fermecătoare revelații. Tot ce știa din citit, din auzit, din reflecție proprie îți dăruia prin filtrul farmecului său cuceritor de neuitat.

Apoi tăcea deodată privind în gol, pentru că prea puțini știu că Horia Creangă era, în fond, un melancolic și un mare timid. Acum toate lucrurile astea s-au dus odată cu el. La căpătâiul marelui prieten, am simțit o durere adâncă și grea. Nu știu de ce, amărăciunea mea nu era atunci numai pur subiectivă.

Eram trist pentru că aveam certitudinea că nu pierd eu un prieten scump, ci pierde Țara un român de speță rară. Golul lăsat de el în tânăra noastră arhitectură este foarte mare și vine prematur. Categoria artiștilor al cărui șef era, în România, Horia Creangă, este foarte restrânsă. Din această nobilă echipă, nu cred să fi văzut la înmormântare prezent mai mult decât unul. Lumea comenta în fel și chip…

Mie mi-a venit însă în cap atunci o replică hamletiană. Restul e tăcere… Despre Horia Creangă nu va putea scrie nimeni pagina care i se cuvine cu adevărat. Frazele sunt neputincioase și apoi el avea oroare de ele. Stilul său era limpede, iar maniera lui, în artă și în viață, a fost de o clasică simplicitate. Cuvântul ce-i era drag și constituia oarecum o lozincă era: rien, fait toujours bien…

Repetarea lui, azi, capătă semn de simbol”.


*** Horia Opre scu, Arhitectul Horia Creangă, Vremea, 29 august 1943

***

 1-3 august 1949 - Țărani executați în 1-3 august 1949 în timpul revoltelor din Arad și Bihor:


- Șepreuș (Arad): Mihai Incicău (50 ani); Teodor Pârvu (36 ani); Ioan Pârvu; Ioan Stana; Mihai Iacoban


- Apateu (Arad): Ioan Mang (34 ani); Simion Stana (28 ani); Petru Moț (53 ani); Aurel Moț (23 ani); Gheorghe Malița


- Berechiu (Arad): Gheorghe Ilonca (20 ani); Mihai Haiduc; Ion Buzgan; Petre Ilonca


- Șomoșcheș (Arad): Ioan Faur, 54 ani; Gheorghe Marginea, 43 ani


- Avram Iancu (Arad) – Ioan Pataş


- Chișlaca (Arad) – Ioan Moț


- Susag (Bihor, în prezent Arad): Ioan Hurth; Teodor Hurth; Gheoghe Petran zis Țibic


- Coroi (Bihor, în prezent Arad) – Matei Leucuția


- Belfir (Bihor): Ladislau Csak; Iosif Lorincz; Iosif Biro


- Girișu Negru (Bihor): Ioan Bolog; Gheorghe Botou; Silviu Sârbu


- Batăr (Bihor): Ion Crăciun; Ioan Sucigan; Vasile Sucigan; Gheorghe Crăciun


- Bicaciu (Bihor): Dumitru Petruț; Gheorghe Ivan


- Ianoșda (Bihor): Ștefan Bucico; Petru Turcuț


- Ucuriș (Bihor): Ioan Mateoc, tatăl; Ioan Mateoc, fiul; Flore Mateoc; Alexandru Mateoc; Ioan Bodean; Ion Aderii Florea; Ion Panda


- Tăut (Bihor) – Iancu Ion Todincă


În anul 1949, în România, devenită în decembrie 1947 republică populară, au avut loc răscoale țărănești. Aceste răscoale s-au desfășurat în intervalul iunie-august 1949 în județele Bihor și Arad. La aceste acțiuni au luat parte chiar și unii membri ai partidului comunist unic. S-a ajuns chiar la arestarea în comuna Tăut a unor „membri ai comitetului provizoriu, ai secretariatului organizației de bază, președintele UTM, președintele sindicatului de salariaților agricoli și președinta UFDR, deoarece fuseseră în fruntea rebelilor”.


Una dintre cauzele principale ale răscoalei a fost o dispoziție a guvernului ce impunea plata secerișului în bani. Mulți țărani săraci considerau că aceste plăți trebuiau făcute în natură. Nemulțumirile s-au extins rapid în județul Bihor. O altă cauză a fost decretul nr. 306 publicat la 21 iulie 1949, prin care se preciza că „nici un producător nu poate treiera înainte de a primi procesul verbal în care se menționează cantitățile de cereale ce trebuie predate”. Nepredarea se pedepsea conform decretului nr. 183 din 30 aprilie 1949 cu închisoare de la 5 la 15 ani și amendă de la 10.000 lei la 100.000 lei.


În vara lui 1949 au avut loc numeroase incidente la ședințele de sindicat sau cu îndrumători trimiși de la centru. Acțiunea, care la început părea o simplă manifestare a nemulțumirii țăranilor, a căpătat brusc un caracter anticomunist. În răscoală au fost implicați se pare și partizani din mișcarea de rezistență, dar, din cauza stilului subiectiv în care au fost întocmite documentele, este dificil de făcut distincție între aserțiunile propagandistice și afirmațiile bazate pe fapte reale.


Numărul persoanelor executate prin împușcare a fost de cel puțin aproximativ 40.


DESFĂȘURAREA EVENIMENTELOR

În primăvara anului 1948 este semnalată organelor de Securitate existența unei organizații așa-zis “contrarevoluționare” și „subversive”. Organizația se numea O.R.I. (conform SRI), adică Organizația Românilor Independenți, cu centrul de operare în Oradea și cu ramificații în nordul județului Bihor și sudul județului Sălaj.


Organele de securitate au primit la 11 mai 1949 primele informații despre intenția răsculaților (dintre care unii grupați în jurul acestei organizații) de a procura armament. La 20 iunie, Securitatea a aflat că anumite elemente încercau să procure armament de la unități militare.


În ancheta ulterioară s-a stabilit că întâlnirea care a stabilit ultimele detalii ale răscoalei ar fi avut loc în casa numitului Nistor Popa din comuna Sarsig, jud. Bihor, care a stabilit data de începere a răscoalei pentru 1 august. Grupul se organizase în cinci cuiburi a câte zece membri și un șef, cu misiunea de a da alarma în sate. Alții aveau misiunea de curieri între comune, iar alții de „paznici”. Aceștia din urmă trebuiau sa anunțe apariția mașinilor Securității.


Este semnalată și implicarea unei organizații „subversive” (adică de partizani) „Vlad Țepeș II”, care era cunoscută ca având legături în București și ramificații în mai multe comune învecinate.


Au loc incidente repetate, legate în special de plata în bani a secerișului. Nemulțumirea cu privire la plata în bani a secerișului se extinde în întreg județul Bihor.


La 28 iunie, în comuna Biharia jud. Bihor, are loc o adunare convocată de șefi de partid din zonă, la care participă circa 2.000 de oameni. La această adunare participă secretarul Comitetului Județean PMR Francisc Szilágyi și responsabilul cu agitația și propaganda partidului în zonă Ștefan Kiorsi (Körösi?). Ei doreau să ofere lămuriri țăranilor. Țăranii încep să scandeze „să nu se scoată nici un bob de grâu din sat” și „să se încheie contracte cu chiaburi pentru plata secerișului în natură” După această adunare a avut loc și o altercație, „tovarășii” sus menționați fiind bătuți de săteni. Ordinea a fost restabilită prin intervenția Securității.


În noaptea de 1 iulie este atacat secretariatul organizației de bază din comuna Uileacul de Munte, jud. Bihor.


În ziua de 3 iulie în comuna Chiraleu, jud Bihor, doi îndrumători veniți pentru a reorganiza cooperativa sunt întâmpinați de un grup de femei care le strigă „nu ne trebuie vorbă multă, ci faină și ulei”. În după amiaza aceleiași zile, locuitori care dăduseră adeziuni la cooperativizare („întovărășire agricolă”), îl forțează pe primar să le restituie.


În seara zilei de 5 iulie, în comuna Arpășel, jud Bihor, s-a ținut o adunare la care au participat 500 de țărani. Adunarea a fost convocata de PMR și au participat de la județeana de partid tovarășii Iuliu Lajcsák si Arasul Nardiuc. Aceștia încearcă să calmeze spiritele. Țăranii încep să strige „Nu vrem colhoz” , „Nu ne trebuie Comunism” „Omorâți-l pe conducător”, „Nu vrem sa mâncăm mămăligă ca muncitorii de la gospodăria de stat”. Delegații partidului încearcă să se retragă, dar sunt împiedicați de săteni. Este solicitată intervenția organelor de Securitate. La încercarea acestora de a efectua arestări, mulțimea atacă însuși camionul Securității, vrând să-l răstoarne. Miliția trage primele focuri de armă.


Timp alte două săptămâni, starea de spirit continuă să fie agitată, deși nu mai sunt semnalate incidente notabile.


La 20 iulie, în comuna Tăuteu, jud Bihor, în timpul unei ședinte sindicale, țăranii se ridică și cer ca plata secerișului să se facă în natură. Scenariul se repetă, țăranii scandează „nu dăm niciun bob de grâu, fiindcă va fi luat și comercializat de evrei”, din nou intervin organele de Securitate și oamenii sunt împrăștiați.


Noaptea următoare, oamenii se organizează, o pază este pusă în turnul bisericii, care urma sa tragă clopotul la apariția organelor de Securitate. Doi curieri sunt trimiși în comunele Bogiul-Ciutelec și Chiraleu, cu misiunea de a cere sprijinul oamenilor de acolo. Circa 2.500 de țărani pornesc spre comuna Tăuteu. Sunt depistați și opriți de Miliție si întorși din drum.

22 spre 23 Iulie. Incidentele continuă și în comunele Spinuș, Păclușa de Barcău, Sărsig, Mișca, Tria si Dărnișoara.


La 24 iulie, în comuna Tăutele, 8 îndrumători trimiși de județeana de partid sunt alungați cu pietre de circa 150 de săteni. Aceiași îndrumători ieșiți din satul Tăutelec intră în comuna Șișterea, unde sunt înconjurați de 410 țărani. Și din această comună sunt izgoniți cu pietre, după care tot în aceasta comună, un grup de 50 de persoane devastează casele membrilor de partid de acolo.


La 24 Iulie, în comuna Oșand, jud. Bihor, sătenii amenință că dau foc grâului.


La 26 iulie, în comuna Șișterea fiind zi de târg, se strâng circa 300 de țărani în fața comitetului provizoriu, scandând zgomotos „dați-ne pâine sau posibilitatea de a câștiga o pâine”. Miliția arestează două femei. Se strâng 400 de persoane care doresc să atace sediul Miliției, se trag focuri de armă și este omorât primul om.


28 iulie. în comuna Diosig circa 50 de femei încep sa atace cooperativa comunei și îl bat pe președintele acesteia. Din nou intervine Miliția și din nou se trag focuri de armă.


DESFĂȘURAREA RĂSCOALEI PROPRIU-ZISE

La 29 iulie, ora 14, în comuna Girișu Negru, județul Bihor, are loc o manifestație la care participă 300 de țărani. Se scandează: „Vrem pâine, nu vom lăsa niciun bob de grâu sa iasă din comună.” Președintele comitetului provizoriu este prins și forțat să semneze o declarație că „nu va scoate niciun bob de grâu din comună” În aceeași seară se trag clopotele, se sună goarna în comuna Tăut, jud. Bihor, și se adună 400 de persoane. În același timp se trag clopotele și în comuna Batăr și Talpoș. Cei 1000 de țărani adunați astfel se îndreaptă spre comuna Tăut, și scandează „trăiască RPR”, trăiască URSS, jos guvernul, jos comuniștii, trăiască Legiunea si Căpitanul, trăiască Regele!".


Manifestanții ocupă comitetul provizoriu, scot arhiva acestuia din sediu și dau foc la dosare, în curte, distrug centrala telefonică și firele telefonice.


Camioanele cu trupe de Securitate sunt atacate cu focuri de armă automată. Țăranii scandează „Nu vom da niciun bob de grâu, Să nu intre niciun nădrag în comună, jos jidanii”. Manifestanții pleacă spre comuna Batăr, unde se întâlnesc cu alți 200 de țărani. Aici este omorât un membru de partid paznic la sediul comitetului provizoriu. Din Batăr mulțimea se îndreaptă înspre Girișu Negru, unde sunt așteptați de alte cca 200 de persoane, și împreună cu acestea barează șoseaua. Are loc o scurtă confruntare între țărani și securitate, țăranii se retrag în pădure.


La 30 iulie răscoala se extinde în comuna Cociuba Mare. Sătenii de aici sunt anunțați de țăranii din comuna Belfir. În Belfir este atacat sediul comitetului provizoriu și doi îndrumători sunt bătuți grav. 15 militari deplasați la fața locului sunt înconjurați de mulțime. În noaptea respectivă se trag clopotele în comunele Belfir și Girișu Negru, manifestanții se deplasează spre comuna Cociuba Mare și scandează aceleași lozinci. Organele de Securitate care intră în comuna Tăut sunt atacate cu furci, securi, sape, pietre și chiar arme de foc. Totuși organele de Securitate reușesc sa aresteze 14 „huligani”.

Au loc noi incidente (30-31 iulie) în comunele Tăut, Ucuriș, Șușag, Coroi, Ianoșda, din jud. Bihor. Se scandează din nou: „Niciun bob de grâu la colectare. Sa iasă afară toți străinii din comună. Nu avem nevoie de nădragi de la oraș”.


În aceeași zi acțiunile țărănești se extind repede în nordul județului Arad. În comuna Berechiu, țăranii manifestează strigând „Vrem libertate, trăiască Regele Mihai, trăiască Iuliu Maniu, jos comuniștii!”. Este bătut secretarul comunei Ineu. Țăranii încearcă sa ia legătura cu comuna Șomoșcheș, dar cei trimiși acolo sunt opriți pe drum. În comuna Apateu sunt bătuți membri de partid, iar acțiunile cuprind și comuna Șepreuș, tot din județul Arad.


In satul Martihaz au fost impuscati chiaburii Cociubei si Baican. Cadavrele lor au fost lasate intr-un sant si descop erite de catre actualul Profesor Universitar Naghi Mihai, pe atunci un copil de 7 ani.

***

 1 august 1945: S-a născut Tudor Gheorghe, compozitor, cântăreț și actor român.


Tudor Gheorghe (la naștere Gheorghe Tudor, 1 august 1945, Podari, Dolj) este cântăreț, compozitor și actor român provenit dintr-o familie de țărani. În perioada sa de formare a realizat numeroase albume, dar cariera sa a devenit fulminantă după 1989. Din 1969, anul primului recital și până în 1996, Tudor Gheorghe a realizat nu mai puțin de 22 spectacole de muzică și poezie.


În cinstea Centenarului Marii Uniri, Tudor Gheorghe a lansat pe 17 noiembrie 2018 o nouă creație: Marșul Unirii.


STUDII

Copilăria, dar mai ales adolescența, i-au fost dificile. Tatăl, cântăreț la biserică, a fost arestat ca legionar și încarcerat ca deținut politic la Aiud.


A urmat Liceul Nicolae Bălcescu (astăzi Colegiul Național Carol I) din Craiova și apoi cursurile Institutului de Teatru din București, clasa de actorie, absolvind în 1966.


CARIERA ARTISTICĂ

ÎNAINTE DE 1989

ACTOR PE SCENA NAȚIONALULUI DIN CRAIOVA

După rolurile jucate în studenție, a debutat pe scena Teatrului Național din Craiova în rolul Paznicul tânăr din „Cocoșul negru”, de Victor Eftimiu. A fost angajat la acest teatru în 1966, la vârsta de 21 de ani devenind unul dintre cei mai tineri actori din țară.


Până la adevărata afirmare, ce a urmat peste câțiva ani, a continuat să joace roluri de comedie sau dramă alături de mari actori craioveni ai timpului, în piese ca Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu, D-ale carnavalului de I. L. Caragiale sau „Doamna nevăzută” de Pedro Calderón de la Barca.


În perioada 1970-1980 și 1980-1990 a jucat în creații de mare profunzime artistică, cum ar fi Mitică Popescu de Camil Petrescu, „Filfizonul pedepsit” de John Vanbrugh, Unchiul Vania de Anton Cehov sau în „Piticul din grădina de vară”, de Dumitru Radu Popescu.


RECITALURI, CANTAUTOR, BALADIST

În 1969, după trei ani de lucru asiduu, a ieșit la rampă cu primul său recital, „Menestrel la curțile dorului”, cu poezia poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu.


A petrecut 3 ani la Institutul de Folclor din București, unde a urmat studii aprofundate pentru conservarea folclorului. În această perioadă a realizat al doilea recital - „Șapte balade”.


În 1971, Eugen Barbu spunea despre el:


„Tudor Gheorghe are o memorie fenomenală și asta explică cum a putut să îndeplinească raptul fără a trezi bănuieli, pentru că atât cât îi știm, bătrânii lăutari cad la bănuială când sunt fotografiați pe hârtie. Într-o emisiune am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a "Mioriței" și niște cântece haiducești cum nu mai aflasem. (...) Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce privește comorile noastre folclorice ca acest tânăr și neîntrecut actor din Craiova.”—Eugen Barbu - 1971


O parte dintre concertele sale au cunoscut cenzura vremii. Spectacolul Pe-un franc poet, pe versuri de Ion Luca Caragiale, susținut în două rânduri (la Bacău și, în 1981, la București pe Platforma Pipera), a fost interzis de a mai fi reluat.


Chiar înainte de anul 1989, cunoscutul poet Marin Sorescu se exprima despre cantautor,


„De fiecare dată când îl ascult - și asta se întâmplă des - Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească - populară și cultă - poate mișca munții. (...) Problema mea, inhalând prin toți porii melodia ființei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai ușor să-l pup.”—Marin Sorescu - 1988


DUPĂ 1989

În 1992 Tudor Gheorghe a avut primul spectacol după revoluție, numit „Cântece cu gura închisă”. A revenit pe scenă în 1998, și din 1999 a început seria de spectacole Anotimpurile poeziei românești în colaborare cu dirijorul Marius Leonard Hristescu.


În 2006, între 29 mai și 4 iunie, Tudor Gheorghe a susținut la Sala Palatului o serie maraton de concerte, intitulată Săptămâna risipitorului de frumuseți. Seria a fost compusă din 7 concerte:


- Primăvara simfonic - 29 mai

- Toamna simfonic - 30 mai

- Petrecerea cu taraf - 31 mai

- Diligența cu păpuși - 1 iunie

- În căutarea dorului pierdut - 2 iunie

- Iarna simfonic - 3 iunie

- Vara simfonic - 4 iunie


În noiembrie 2006 artistul a prezentat în premieră spectacolul „Calvarul unei inime pribegi”, început cu cântece din anii 1930, cântate de artiști precum Cristian Vasile și Jean Moscopol. Pe lângă cântecele epocii în spectacol sunt citite și câteva anunțuri din ziarele din acea perioadă, cu scopul de a recrea imaginea completă a acelor ani. În 2007 a fost lansat și albumul cu acest spectacol.


În noiembrie 2007 în spectacolul Parfumul nebunelor dorinți se continuă prezentarea muzicii anilor 1930, începută în Calvarul unei inime pribegi.


La margine de imperii este alt spectacol al lui Tudor Gheorghe, desfășurat în martie-aprilie 2008. Spectacolul este dedicat singurei regiuni din această țară care a fost sub mai multe imperii. Muzica este mai puțin cunoscută, fiind culeasă și prelucrată dintr-o scriere apărută doar în limba germană. „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina” de Matthias Friedwagner, apărută în 1938 conține 530 de partituri muzicale și versuri culese din Bucovina, între anii 1902-1916, la inițiativa Ministerului Culturii, din Viena.


Anul 2008 îl readuce pe îndrăgitul artist într-o piesă de teatru după aproape zece ani de la ultima apariție.[8] Tudor Gheorghe apare în musicalul Omul din La Mancha, la numai câteva zile de la premiera altui spectacol - Taina cuvintelor. Omul din La Mancha este un musical după cartea lui Dale Wasserman, care, la rândul său, își inspiră povestea după romanul de secol XVII al lui Miguel de Cervantes - „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”.


Astăzi, Tudor Gheorghe își continuă cariera începută în 1966, susținând în continuare recitaluri în țară și străinătate, și interpretând roluri pe scena Naționalului craiovean. Succesul, cariera și evoluția lui Tudor Gheorghe pot părea „venite de la sine”, dar în spatele uriașului succes se găsesc ani de muncă înverșunată, de studiu intens și de multe opreliști și nevoi.


SPECTACOLE

- În căutarea dorului pierdut

- Mie-mi pasă

- Degeaba


Suita Anotimpurile poeziei românești:

- Toamna

- Iarna

- Primăvara

- Vara


Al cincilea anotimp - Femeia


Spectacole cu muzica anilor 1930:

- Calvarul unei inime pribegi

- Parfumul nebunelor dorinți

- Mahalaua... mon amour

- Cavalerii felinarelor târzii

- Între rapsod și lăutar


Muzică din Bucovina anilor 1900:

- La margine de imperii


Spectacol despre Revoluția Română din 1989:

- Degeaba...?!


Musical:

- Omul din La Mancha


DISCOGRAFIE

ALBUME

- 1974 - Viața lumii

- 1975 - Cântece de dragoste de țară

- 1976 - Veniți, privighetoarea cântă

- 1978 - Pasăre galbină-n pene

- 1984 - Tudor Gheorghe

- 1989 - Primăvara

- 1999 - Reîntoarcerea

- 1999 - Mie-mi pasă

- 2000 - Suflet de român

- 2001 - Primăvara simfonic

- 2001 - Toamna simfonic

- 2002 - Pe-un franc poet

- 2002 - Petrecere cu taraf I

- 2003 - Iarna simfonic

- 2003 - Diligența cu păpuși

- 2004 - Petrecere cu taraf II/Trimite Vorbă

- 2005 - Răsuri și trandafiri

- 2005 - Cu Iisus în celulă

- 2006 - În căutarea dorului pierdut

- 2006 - Vara simfonic

- 2007 - Calvarul unei inime pribegi

- 2007 - Petrecere cu taraf III/Când Dumnezeu era mai jos

- 2007 - Parfumele nebunelor dorinți

- 2007 - Risipei Se Deda Florarul

- 2009 - ... de Primăvară

- 2012 - Degeaba

- 2013 - La margine de imperii

- 2013 - Mahalaua Mon Amour


FILMOGRAFIE

- Vis de ianuarie (1979) - Barbu Lăutaru


PREMII ȘI DISTINCȚII

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Tudor Gheorghe la 29 noiembrie 2002 Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.


La 23 noiembrie 2010, președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit cea mai înaltă  distincție de stat - Ordinul Republicii.


RECUNOAȘTERE

Centrul cultural din comuna Izbiceni, județul Olt, îi poartă numele.

***

 1 august 1993: S-a născut handbalista româncă Eliza Buceschi.


Eliza Iulia Buceschi (1 august 1993, Baia Mare) este o handbalistă româncă care joacă pentru clubul CS Rapid București și echipa națională a României. Ea este fiica antrenorului Costică Buceschi și a fostei jucătoare a naționalei României Carmen Buceschi.


BIOGRAFIE

Eliza Buceschi a început să joace handbal în 2005, la vârsta de 12 ani. A rămas la handbal, după ce a mai practicat înotul, tenisul și voleiul. Primul ei club a fost Extrem Baia Mare iar primul ei antrenor de handbal a fost Camelia Silinc. A devenit vicecampioană națională la junioare II și a cucerit bronzul la junioare I, în 2010. La turneul final al junioarelor I, in 2011 a primit premiul pentru cea mai bună jucătoare. În 2009, 2010 și 2011, a fost desemnată cel mai bun sportiv a clubului Extrem. Eliza Buceschi a fost prima dată convocată la lotul național, în 2005, la echipa de cadete a României. În 2006 este convocată la naționala de junioare, cu care a participat prima oară la o competitie oficială în 2007. De asemenea, participă cu naționala de junioare la Campionatul European de Junioare ediția 2009 din Serbia. România a ocupat locul zece, iar Buceschi a fost cea mai bună marcatoare a echipei cu 51 de goluri. Începând cu anul 2009, a fost convocată la naționala de tineret a României. Alături de naționala de tineret, Buceschi a participat la Campionatul European de Tineret ediția 2011 din Olanda, unde România se va clasa pe locul șase, fiind golghetera selecționatei cu 55 de goluri marcate. În 2012 face parte din selecționata României la Campionatul Mondial de Tineret Cehia 2012, unde a terminat a cincea marcatoare, cu 58 de goluri.


Anul 2009 marchează debutul ei pentru echipa de senioare HCM Baia Mare, în cadrul turneului amical, Trofeul Maramureș ediția a VII-a. Începând cu sezonul 2010-2011 a Ligii Naționale va evolua, cu dublă legitimare, pentru CS Extrem și HCM Baia Mare, primul meci al Elizei în Liga Națională fiind și meciul de retragere al mamei sale, Carmen Buceschi.  A debutat în echipei naționale de senioare a României, pe 19 octombrie 2011, împotriva Portugaliei, înscriind 4 goluri. Împreună cu naționala participă la Campionatul Mondial din 2011, desfășurat în Brazilia. Și tot în 2011, în superlativele Federației Române de Handbal, Eliza Buceschi a fost aleasă speranța handbalului feminin românesc, iar în clasamentul celor mai bune jucătoare ale HCM Baia Mare a ocupat primul loc.. A fost cea mai bună marcatoare a Ligii Naționale de handbal feminin în sezonul 2011-2012, cu 114 de goluri înscrise, până când a fost obligată să efectueze o operație ca urmare a fracturii unuia din degetele de la mâna dreaptă, lucru care a făcut-o să rateze tot restul sezonului începând cu luna februarie. În vara anului 2012, la terminarea junioratului, Buceschi a semnat un contract pe trei sezoane cu Oltchim Râmnicu Vâlcea. Va reveni la clubul băimărean sub formă de împrumut. Alături de HCM Baia Mare, în sezonul 2012-2013, Buceschi a câștigat Cupa României, după o finală cu Corona Brașov. și a devenit vicecampioană națională. În urma disoluției clubului Oltchim Râmnicu Vâlcea, în vara anului 2013, Eliza Buceschi a devenit liberă de contract și s-a transferat la HCM Baia Mare. Argintul câștigat în ediția 2012-2013 a Ligii Naționale este urmat de Supercupa României 2013, câștigată în fața lui „U” Jolidon Cluj. Locul secund obținut în campionat îi rezervă echipei băimărene o participare, în premieră, la un turneu de calificare și șansa de a se califica în grupele Ligii Campionilor 2013-2014. La turneul organizat la Baia Mare, formația băimăreană, la care Buceschi contribuie cu 14 goluri, se califică în grupele Ligii Campionilor, după ce învinge două reprezentante ale handbalului danez, Viborg HK și Holstebro. Despre jucătoarele întâlnite, în Liga Campionilor, Eliza a declarat:


„Anita Görbicz m-a impresionat cel mai tare. Eu consider că este cea mai valoroasă și mai spectaculoasă jucătoare din Liga Campionilor.”


La Campionatul Mondial din 2013 din Serbia a făcut parte din selecționata României, care a ocupat locul zece. Câștigă în sezonul 2013-2014 campionatul, cupa și Supercupa României.

Medalia de argint din sezonul 2014-2015 și o nouă Cupă a României, sunt urmate de un sfert de finală în Liga Campionilor 2014-2015. În 2015, se transferă la echipa Thüringer HC. Alături de formația germană câștigă titlul și va juca în grupele principale ale Ligii Campionilor ediția 2015-2016, ocazie cu care și-a înfruntat fosta echipă HCM Baia Mare. În decembrie 2015, a făcut parte din echipa României care a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial desfășurat în Danemarca, învingând în finala mică Polonia cu scorul de 31-22, fiind cu 39 de goluri, a treia marcatoare a echipei. De asemenea, este prezentă în lot la turneul de calificare la Jocurile Olimpice. Pentru prima oară în carieră, a participat cu naționala la Jocurile Olimpice. România a ratat calificarea în sferturile de finală, la capătul unui meci dramatic cu Norvegia, după un început de turneu cu două înfrângeri consecutive și în final a ocupat locul nouă.


După un an petrecut la Thüringer HC, în vara lui 2016, Buceschi s-a transferat la clubul danez FC Midtjylland, cu care a jucat, din nou, în Liga Campionilor. Pe 1 decembrie 2016, clubul HC Dunărea Brăila, unde antrenor principal era chiar tatăl său, a anunțat transferul handbalistei, după ce aceasta își reziliase contractul cu FC Midtjylland. Urmează, în decembrie, EURO 2016 din Suedia, unde împreună cu selecționata României ocupă locul cinci. În sezonul 2016-2017, alături de formația brăileană, câștigă a treia medalie de argint. În mai 2017, Eliza și Costică Buceschi s-au transferat împreună la Corona Brașov, handbalista fiind și în trecut aproape de un transfer la echipa brasoveană. Împreună cu naționala a participat la Campionatul Mondial editia 2017 din Germania, unde România s-a clasat pe locul zece. De asemenea, participă la EURO 2018, unde România va ocupa locul patru, poziție care ii aduce calificarea directă la Campionatul Mondial din Japonia. Buceschi a fost cea mai bună marcatoare a naționalei cu 45 de goluri și a doua a campionatului. Referitor la rolul său la echipa națională, Eliza a declarat:


„Nu m-am gândit niciodată la mine ca un lider al echipei. Principalul meu scop este să mă bucur de handbal. Un lider nu înseamnă că trebuie să dai cele mai multe goluri, ci să vorbești permanent cu fetele, să stabilești legătura între ele, să afli cum se simt și ce își doresc. Eu mă simt foarte bine în “pătrățica” mea, sunt convinsă că am un rol important în economia jocului. Eu sper să cresc de la meci la meci.”


În vara anului 2019, Eliza Buceschi și-a prelungit contractul cu Corona Brașov, formație pentru care marcase până în acel moment peste 200 de goluri. În 2020, Buceschi s-a transferat la Rapid București.


PALMARES

Campionatul Mondial:

- Bronz Medalie de bronz: 2015


Liga Campionilor:

- Sfertfinalistă: 2015

- Grupe principale: 2016

- Grupe: 2014, 2017


Cupa EHF:

- Turul 3: 2020


Liga Națională:

 - Câștigătoare: 2014, 2022

 - Medalie de argint: 2013, 2015, 2017


Cupa României:

 - Câștigătoare: 2013, 2014, 2015


Supercupa României:

 - Câștigătoare: 2013, 2014


Argint Medalie de argint: 2022

Handball-Bundesliga Frauen

 - Câștigătoare: 2016


Campionatul Național de Junioare I

Bronz Medalie de bronz: 2010

Campionatul Național de Junioare II

 - Medalie de argint: 2010


PERFORMANȚE INDIVIDUALE

- A treia marcatoare la Campionatul European de Handbal Feminin pentru Junioare: 2009;

- Cea mai bună jucătoare la Turneul final Junioare I, distincție acordată de Federația Română de Handbal: 2011;

- Cea mai bună jucătoare la Turneul final Junioare II, distincție acordată de Federația Română de Handbal: 2011;

- Speranța anului 2011, distincție acordată de Federația Română de Handbal: 2011;

- Jucătoarea anului la HCM Baia Mare: 2011;

- A treia marcatoare la Campionatul European de Handbal Feminin pentru Tineret: 2011;

- A cincea marcatoare la Campionatul Mondial de Handbal Feminin pentru Tineret: 2012;

- Cea mai bună tânără handbalistă în Liga Campionilor: 2014-2015;

- Inclusă în echipa ideală sub 22 de ani (Rookies/Best Young Players All-Star Team) a Campionatului Mondial ca cel mai bun coordonator de joc: 2015;

- Nominalizată printre cele mai bune cinci handbaliste sub 22 de ani din Liga Campionilor: 20 15-2016;

- A doua marcatoare la Campionatului European: 2018.

***

 1 august 1915: S-a născut scriitorul român Gellu Naum.


Gellu Naum (1 august 1915, București – 29 septembrie 2001, București) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.


BIOGRAFIE

S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești și al soției acestuia, Maria Naum, născută Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.


La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.


Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.


În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".


După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.


Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția.


Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).


Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.


OPERA

POEZII

- Libertatea de a dormi pe o frunte, Tipografia Steaua Artei, București, 1937 (cu un desen de Victor Brauner; tiraj de 96 de exemplare)

- Vasco de Gama, Institutul de Arte Grafice "Rotativa", București, 1940 (cu un desen de Jacques Hérold; tiraj de 150 de exemplare pe hârtie velină)

- Culoarul somnului, București, 1944 (cu un portret de Victor Brauner)

- Poem despre tinerețea noastră, Editura S.N., București, 1960 (ilustrații de Jules Perahim)

- Soarele calm, Editura pentru Literatură, București, 1961 (copertă și ilustrații de Jules Perahim)

- Athanor, Editura pentru Literatură, București, 1968

- Poeme alese, Editura Albatros, București, 1970 (cu un portret de Victor Brauner)

- Copacul-animal, Editura Eminescu, București, 1971

- Tatăl meu obosit. Pohem, Cartea Românească, București, 1972

- Poeme alese, Cartea Românească, București, 1974

- Descrierea turnului, Editura Albatros, București, 1975 (în același an, o ediție completă, în afară de comerț a fost tipărită la Editura Litera)

- Partea cealaltă, Cartea Românească, București, 1980

- Malul albastru, Cartea Românească, București, 1990

- Fața și suprafața urmat de Malul albastru. Poeme (1989-1993), Editura Litera, București, 1994

- Focul negru, Editura Eminescu, București, 1995

- Sora fântână, Editura Eminescu, București, 1995

- Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor, Colecția Avangarda, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

- Ascet la baraca de tir, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000 (postfață de Ioana Pârvulescu)

- Calea șearpelui, Editura Paralela 45, Pitești, 2002 (postum; ediție îngrijită și prefațată de Simona Popescu)

- Despre identic și felurit. Antologie, Editura Polirom, București, 2004 (postum; prefață și notă de Simona Popescu)

- Exactitatea umbrei, Editura Paralela 45, Pitești, 2010 (postum, seria Premiul Eminescu)

- Vârsta semnului. 52 de poeme alese și rostite de Gellu Naum, Editura Casa Radio, București, 2011 (postum; cu o prezentare de Simona Popescu și un documentar radiofonic de Anca Mateescu)

- Opere I. Poezii, Editura Polirom, București, 2011


PROZĂ ȘI ESEU

- L'image présente à l'esprit (Imaginea prezentă în minte), Paris, 1939 (în exemplar unic)

- Medium, Tipografia Editura Modernă, București, 1945 (cu șase reproduceri fotografice)

- Critica mizeriei, în colaborare cu Paul Păun și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, București, 1945

- Teribilul interzis, Atelierele Tipografiei "I.C. Văcărescu", Colecția suprarealistă, București, 1945 (cu un frontispiciu de Paul Păun; tiraj de 300 de exemplare numărate pe hârtie velină)

- Spectrul longevității. 122 de cadavre, în colaborare cu Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1946

- Castelul orbilor, Atelierele Tipografiei "Bucovina", Colecția suprarealistă, București, 1946 (tiraj de 300 de exemplare, dintre care 100 exemplare numărate pe hârtie velină)

- L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, București, 1947

- Éloge de Malombre. Cerne de l'amour absolu (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția Infra-Noir, 1947

- Filonul, Editura Tineretului, București, 1952

Tabăra din munți, Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., București, 1953

- Poetizați, poetizați..., Editura Eminescu, București, 1970

- Zenobia, Cartea Românească, București, 1985, 1991, 2003

- Întrebătorul, Editura Eminescu, București, 1996, 1999

- Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2003 (postum)

- Opere II. Proza, Polirom, 2012


TEATRU

- Insula. Ceasornicăria Taus. Poate Eleonora, Cartea Românească, București, 1979

- Exact în același timp. Teatru, Editura Palimpsest, București, 2003 (postum; ediție îngrijită și prefațată de Ion Cocora) da da'


LITERATURĂ PENTRU COPII

- Așa-i Sanda, București, 1956

- Cel mai mare Gulliver, București, 1958

- Cartea cu Apolodor, București, 1959 (desene de Jules Perahim)

- Das Buch von Apolodor (Cartea lui Apolodor), Editura Tineretului, București, 1963 (tradusă în germană de Franz Johannes Bulhardt)

- A doua carte cu Apolodor, București, 1964

- Cartea cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1975

- Cărțile cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1979

- Amedeu, cel mai cumsecade leu, poezii, Editura Ion Creangă, București, 1988 (desene de N. Nobilescu)


OPERE TRADUSE ÎN ALTE LIMBI:

- Kicsi Sári, Editura Tineretului, București, 1956 (traducere în maghiară de Erik Majtényi)

- A legnagyobb Gulliver, Editura Tineretului, București, 1958 (traducere în maghiară, traducător nespecificat)

- Das Buch von Apolodor , Editura Tineretului, București, 1963 (traducere în germană de Franz Johannes Bulhardt)

- Zebegény a pingvin, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1963 (traducere în maghiară de Erik Majtényi)

- Zebegény újabb kalandjai, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1965 (traducere în maghiară de Erik Majtényi )

- Gladiátor az autóbuszban: versek, Albatrosz Könyvkiadó, Bukarest, 1976 (traducere în maghiară de Balogh József)

- Mon père fatigué, Arcane 17, Paris, 1983 (traducere în limba franceză de Sébastien Reichmann)

- Der Pinguin Appolodor, Editura Ion Creangă, București, 1982 (traducere în limba germană de Rolf Bossert);

- Zähne von Worten zermalmt, Editura Kriterion, București, 1983 (traducere în limba germană de Anemone Latzina)

- My Tired Father, Editura Inkblot, Oakland, 1986 (traducere în limba engleză de James Brook)

- Zenobia, Wieser Verlag, Klagenfurt, [Salzburg], 1990 (traducere în limba germană de Georg Aescht)

- Partea cealaltă / L'autre côté, Cartea Românească, București, 1991 (ediție bilingvă, traducere în limba franceză de Annie Bentoiu și Andrée Fléury)

- Zhnobia, Editura Forma, Atena, 1992 (traducere în limba greacă de Victor Ivanovici)

Black Box, Wieser Verlag, Klagenfurt, Salzburg, 1993 (traducere în limba germană de Oskar Pastior și Georg Aescht)

- The advantage of vertebre, San Francisco, 1993 (traducere în limba engleză de James Brook și Sasha Vlad; ediție în afara comerțului)

- Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

- Zenobia, Maren Sell, Calman Lévy, Paris, 1995 (traducere în limba franceză de Luba Jurgenson și Sébastien Reichmann)

- L'ekzakto de l'ombro, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere în esperanto de Sasha Vlad și Ionel Oneț)

- Patro mia laca. L'avantaĝo de l'vertebroj, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere în esperanto de Sasha Vlad)

- Zenobia, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1995 (traducere în limba engleză de James Brook și Sasha Vlad)

- Rede auf dem Bahndamm an die Steine, Amman Verlag, Zürich, 1998 (traducere în limba germană de Oskar Pastior)

- My Tired Father, Green Integer København & Los Angeles, 1999

- Oskar Pastior entdeckt Gellu Naum, Europa Verlag, Hamburg-Wien, 2001

- Pentru Gellu Naum = For Gellu Naum, Editura Vinea / Editura Icare, București, 2002 (ediție bilingvă coordonată de Iulian Tănase)

- La quinta essenza / A cincea esență. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, eseu introductiv și biobibliografie de Geo Vasile, Editing Edizioni, Treviso, 2006, 312 p.

- Gramatica labirintului / La grammatica del labirinto. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, postfață și biobibliografie de Geo Vasile, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008, 314 p.

- Vasco da Gama și alte poheme = Vasco da Gama and other pohems, Editura Humanitas, București, 2007 (ediție bilingvă; introducere și traducere în limba engleză de Alistair Blyth)

- A sziget (Insula), revista Játéktér, Cluj, nr. 1/2017, p. 56-95. (traducere în maghiară de Balázs Imre József)

- Zebegény, a pingvin, Kriterion, Cluj, 2018 (ed. completă; traducere în maghiară de Balázs Imre József și Majtényi Erik) ISBN 9789732611791


Majoritatea notelor bibliografice au fost extrase din antologia Literatura română de avangardă, îngrijită de Gabriela Duda, Universitatea din Ploiești, Editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0730-X


Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;


TRADUCERI

- Căpitanul Fracasse, Le Capitaine Fracasse de Theophile Gautier, Colecția Cutezătorii, Editura Tineretului, 1967

- Notre-Dame de Paris, Victor Hugo

- Omul care râde, Victor Hugo

- 20.000 de leghe sub mări, Jules Verne

- Goana după meteor, Jules Verne

- O călătorie spre centrul Pământului, Jules Verne

- Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Jules Verne

- Contele de Monte-Cristo, Alexandre Dumas

- Roșu și negru, Stendhal

- Despre dragoste, Stendhal

- Koenigsmark, Pierre Benoît

- Atlantida, Pierre Benoît


PREMII ȘI DISTINCȚII

- 1958 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii, București

- 1968 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri, București

- 1975 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, București

- 1986 - Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară, București

- 1992 - Premiul național de poezie „Mihai Eminescu”, Botoșani

- 1992 - Premiul Republicii Zair pentru poezie străină, Kinshasa

- 1995 - Premiul Fundației Culturale Române pentru excelență artistică, București

- 1997 - Premiul revistei Flacăra „Magician al cuvântului”, București

- 1999 - Premiul european de poezie, Münster

- 2002 - Titlul de „Cavaler al Literaturii” acordat de Academia de Științe, Literatură și Arte Oradea (ASLA)

- 2002 - The American Romanian Academy Arts Award


A fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a (1971) „pentru  merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...