joi, 6 iunie 2024

***

 

"Eu n-am cerut sa fiu roman. Am am avut noroc"


Pe 6 iunie 1883, la doar 29 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a murit sub ochii neputincioși ai tatălui și în brațele surorii sale Mărioara, crezând până în ultima clipă în muzică şi în dreptul lui la viaţă. Necruțătoarea tuberculoză nu l-a iertat. A fost înmormântat în costum de mire fiind condus pe ultimul drum cu alai îndătinat la cununie.

"Îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate. Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit! Şi-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt."

Mărioara Porumbescu

***

 


Nineta Gusti, actriță: „Cred că plictiseala e o boală“

A murit pe 4 iunie 2002...

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

Nineta Gusti s-a născut în 27 noiembrie 1913, la Iaşi. Şi, după cum va declara prin interviuri, „a avut trei mame şi un tată cu mare trecere la femei, care pleca des de acasă”. A fost prima soţie a actorului Radu Beligan, fiind cu 5 ani mai în vârstă decât acesta. Nu au avut copii.

De la mama ei naturală, Penelope, de origine greacă, moşteneşte trăsăturile, ochii şi tenul. Era frumoasă şi mică de înălţime. „Hazul l-am moştenit de la mama. Avea un haz sec. Nu râdea niciodată şi spunea nişte lucruri de te prăpădeai de râs. Tata era mult mai liniştit şi cult, dar n-avea haz. Dar hazul ăsta e o treabă serioasă. Şi de aceea actorii care fac comedie joacă apoi mai bine dramă.”

Prima ispită a fost desenul, pentru că soţul mătuşii ei (sora tatălui) era Nicolae Tonitza. Dar n-a fost calea ei. La Bucureşti a locuit cu cea de-a treia mamă, lângă Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, pe care o va pomeni ca pe o mamă vitregă bună, pentru că n-a lovit-o niciodată.

Acolo unde locuiau aveau zilnic o privelişte generoasă “de domni şi domnişoare care mai de care mai dichisiţi”, ce intrau şi ieşeau în Conservator şi o atmosferă amplificată de glasurile studenţilor ce rosteau poezii, replici, sau care cântau. Într-o zi, Nineta Gusti vede un afiş ce anunţa înscrierea pentru admiterea la Teatru. “Trebuia să reciţi două poezii – una veselă şi una tristă – iar pe deasupra să spui o fabulă.”

“A fost o vreme când am scris poezii. Stăteam cu mama, într-o mansardă, vizavi de Cişmigiu. Mă suiam pe acoperiş, vedeam tot Cişmigiul de acolo, cânta fanfara militară şi cu caieţelul pe genunchi scriam, scriam… Îmi venea inspiraţia de la muzică, dar şi de la iubirile mele multe, că pe timpul acela nici eu nu ştiam pe care iubesc mai tare, dar mi-era sufletul plin de dragoste… Se vede însă că nici poezia n-a fost chemarea mea. Nici teatrul. Mi-am făcut meseria corect. Am vrut să fiu medic. Numai că nu s-a putut. Eram foarte săracă, poate că eram şi un pic comodă. Mi-am organizat viaţa cu energia mea. M-am obligat să fiu energică. “ (Gong, 1997)

N-avea bani, era prea săracă.  În ziua concursului se strecoară în sala unde se ţinea examenul, îmbrăcată în tenişi şi în trening. Avea 16 ani. Intră în clasă membrii comisiei: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Nicolae Soreanu. La final, după ce trec toţi candidaţii prin faţa comisiei, Nineta Gusti ţâşneşte din bancă şi cere să o asculte şi pe ea. Lucia Sturdza Bulandra o ascultă şi o admite pe adolescenta Climescu-Gusti Nineta la clasa sa.

La puțin timp după ce a intrat la Conservator a început să joace într-un rol secundar de balerină de circ, despre care va spune, mai târziu: “Eu vorbeam moldoveneşte pe atunci şi doamna Bulandra mi-a pus condiţia: «vrei rolul?» În două săptămâni să nu mai aud la tine nici un «şî», nici un «şe». Nici c-a auzit. Era grozavă. Avea prestanţă, avea o forţă extraordinară. Şi era o profesoară.

Îi plăcea să o înfrunţi. La început n-am îndrăznit, dar când am văzut eu că mai mult spor am la dânsa cu înfruntarea decât cu supunerea, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apucat să-i spun cum nu sunt eu de acord cu plânsul pe scenă. Că – ziceam eu – totul e să plângă cel din sală, nu eu pe scenă. Şi nu s-a supărat. «Bine, am să te văd cum ai să râzi pe scenă şi lumea o să plângă în sală.» Şi mi-a dat un rol într-o piesă lacrimogenă.

Ea se ducea în sală, de acolo ne urmărea întotdeauna. Îmi spune «mititica». Mă iubea. Tony nu putea să mă sufere. Şi nu ştiu cum trebuia să joc femeia amorezată de Tony. Îşi spunea rolul lui şi se uita în altă parte. La repetiţie m-am oprit în mijlocul replicii. Ce este acolo, ce se întâmplă?, a întrebat domna Bulandra din sală.

«Mititica dumitale s-a oprit», zice Tony. I-am spus că ştiu rolul, dar domnul Tony se uită în altă parte şi nu pot da replica. Atunci doamna Bulandra mi-a dat dreptate. Ei, pe urmă se uita Tony la mine cu o ură în ochi de-ţi tăia tot amorul.”

Până să devină o mare actriţă a jucat mult timp roluri secundare de care nu s-a ferit toată cariera ei. Slujinicile jucate nu semănau între ele. A debutat pe scena Teatrului “Nottara”, cu Suzzane din “Nunta lui Figaro”, în regia lui Vlad Mugur.

Apoi a jucat la Teatrul de Comedie, unde a fost distribuită în spectacole de către regizorii: Moni Ghelerter, George Rafael, Dinu Cernescu, Radu Penciulescu şi mulţi alţii. L-a avut partener de scenă şi pe Birlic.

În film a avut roluri secundare, personaje mărunte, dar irezistibil de fermecătoare. A debutat în 1958 în “Avalanşa” în regia lui Gheorghe Turcu. Au urmat: “Doi vecini”, “Astă seară dansăm în familie”, “Un surâs în plină vară” în regia lui Geo Saizescu, “Telegrame”, “Bădăranii”, în regia lui Sică Alexandrescu.

Ultimi ani din viaţă, după ce s-a pensionat, i-a petrecut la Crevedia, localitate situată după Buftea, într-o căsuţă ţărănească verde, înconjurată de paradisul unei grădini cu arbori pletoşi, tufe de clopoţei, alb, mov, roz; bujori şi maci.

Şi-a dorit să se retragă în peisajul de rai pentru că, aşa cum spunea, a iubit „florile şi iarba, cerul fără de hotare”. Dintr-un coridor verzui cu acoperişul înclinat, ca într-un acvariu, mansardat se ajungea într-o încăpere dotată cu sobă de teracotă, un pat, televizor, nişte rafturi, patru pisici.

Nineta Gusti, despre teatru şi despre viaţă

“După ce am ieşit la pensie m-am educat să nu regret nimic. Să mi se pară aşa, că n-am fost niciodată actriţă. Şi ca să nu regreţi, trebuie să te desprinzi de toate legăturile strânse care există între noi actorii. Nişte legături, aşa de suflet, tot mai rămân. Cum este pentru mine doamna Bulandra. Eram ditamai actriţa bătrână şi când o vedeam roşeam şi îmi bătea inima de emoţie. Aşa mă impresiona.”

“Cred că plictiseala e o boală. Îmi place să rostuiesc prin grădină la floricele şi atâta le chiţibuşăresc că se satură de mine. Am observat că florile sunt ca omenii: fac mofturi când le cauţi prea mult în coarne…”

“Când eram tânără făceam filme de dragoste. Că eu toată viaţa am aşteptat să vină Făt Frumos pe un cal alb… Îmi pare rău că televiziunea şi radioul îşi aduc aminte de noi mai mult după ce murim.”

Am jucat cu Ion Manolescu cu Storin, alte emoţii… de Ion Manolescu am fost atât de îndrăgostită că nu-mi vedeam capul. Dar câte colege de-ale mele, aşa frumoase, nu ca mine, nu-l iubeau! Şi pe Storin l-am iubit… Daaa! Erau atât de talentaţi, erau atât de mari, aveau atâta farmec şi personalitate şi nu se putea să nu-i iubeşti.

“În film n-am făcut nimic. Nişte bucăţele acolo… Eu mititică, rolurile mititele. Şi nu mi-a plăcut filmul. Trebuie să încropeşti un sentiment din fărâmiţe. În «Doi vecini» al lui Geo Saizescu a fost rolul de întindere.”

“M-am înţeles extraordinar cu Sanda Toma. Făcea parte din generaţia tânără. Am jucat cu George Constantin. Era la început de tot şi cuminte, ascultător. Cu Beligan m-am înţeles întotdeauna foarte bine. Nu, nu aveam nevoie de cuvinte. Din ochi, din priviri înţelegeam totul. Aşa ceva se întâmplă rar.”

“Am avut reuşite frumoase. «Femeia îndărătnică» s-a jucat ani în şir, «Fizicienii», «Gaiţele», «Nunta lui Figaro>>». N-am rămas impresionată de putinţele mele actoriceşti. M-am retras la timp. Uite, sunt multe actriţe talentate: Gina Patrichi, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ…”

“Am iubit oamenii şi animalele. Toţi prăpădiţii, urâţii, şchiopii, bolnavii… n-ai să vezi animal frumos. Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva. Toată viaţa am fost săracă, dar dintotdeauna am spus că sunt bogată pentru că din sărăcia mea am putut să dau altora mai săraci decât mine…”

“Mi-a plăcut dragostea. Am crezut şi cred în forţa ei benefică, în puterea ei catalizatoare. Mi-au plăcut bărbaţii zdraveni ca arborii. Bărbaţii copaci. I-am iubit cum iubesc copacii. Dar sunt încredinţată că o singură dată în viaţă iubeşti cu adevărat.” ( Eva Sîrbu – Interviuri uitate)

***

 

" Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul . Iar asta ne taie radacinile . O lume fara radacini este o lume fara morala "

Zoe Dumitrescu Busulenga, plecata la cele vesnice la data de 5 iunie, 2006 ...

S-a pregatit din timp, cu o smerenie reala, fara nimic teatral, pentru moarte, calugarindu-se, sub numele Benedicta, si petrecându-si o mare parte din ultimii ani de viata la Mânastirea Varatec, unde si-a gasit acum o suta si ceva de ani linistea si Veronica Micle. "Am socotit - explica Zoe Dumitrescu-Busulenga într-un interviu - ca un crestin intelectual trebuie sa-si petreaca ultimii ani ai vietii asa cum se facea pe vremuri, si mai cu seama sotiile care ramâneau singure, se retrageau la mânastiri. Era o frumoasa obisnuinta, mai ales în lumea boiereasca."

"Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt într-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem însa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se întâmpla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta..." (Zoe Dumitrescu Busulenga)

"Ne-am purtat urât cu Zoe Dumitrescu-Busulenga în acesti ani de reculegere a ei! Nu în mod special eu, Alex. Stefanescu  dar si eu pentru ca nu i-am combatut destul de energic pe cei care au denigrat-o si au supus-o oprobriului public. Pentru o femeie aleasa ca Zoe Dumitrescu-Busulenga trebuie, daca esti barbat, sa te bati si în duel. Ca sa fie lasata în pace, ca sa i se îngaduie sa faca opera de educatie umanista în România si sa contribuie la afirmarea culturii române în lume (si nu ca sa obtina - asemenea altora - înalte titluri prin impostura), Zoe Dumitrescu-Busulenga l-a tratat frumos pe Nicolae Ceausescu. Pentru aceasta diplomatie inofensiva prin care si-a câstigat nimic altceva decât dreptul de a-si face datoria a fost stigmatizata în repetate rânduri dupa 1989, atât de justitiari maniacali, lipsiti de simtul nuantelor, cât si de unii tineri prost educati, din categoria celor care mânjesc statuile cu vopsea. Este infinit regretabil ca nu s-a format un curent de opinie împotriva unor asemenea acte de vandalism. Am asistat cu totii, aproape fara nici o reactie, la defaimarea unui om caruia trebuie de fapt sa-i purtam recunostinta. 

Poate de acum încolo vom deveni responsabili si ne vom solidariza împotriva mineriadelor din cultura. S-a ajuns departe, mult prea departe, cu actiunea de distrugere. Ar trebui sa-i punem capat, iar modul cum am tratat-o pe Zoe Dumitrescu-Busulenga sa ramâna ultimul caz de ingratitudine."



***

 

* O POVESTE FRUMOASĂ !

 Se numea doamna Riveros, în timp ce conducea clasa a 5-a.  În prima zi de curs, a început prin a le spune copiilor o minciună.  La fel ca majoritatea profesorilor, ea și-a privit elevii și le-a spus că îi iubește pe toți în mod egal.  Dar acest lucru nu a fost posibil, deoarece acolo, în primul rând, asezat pe scaunul său, era un băiat pe nume: Facundo Moreno.

 Doamna Riveros îl observase pe Facundo încă din anul precedent și observase că nu se juca foarte bine cu alți copii, hainele sale erau foarte neglijate și avea constant nevoie să facă o baie bună.  Facundo începea să fie oarecum neplăcut.  A venit vremea când doamna Riveros a plăcut să marcheze munca lui Facundo cu o dungă roșie, să facă un X mare și să plaseze un zero foarte izbitor în partea de sus a sarcinilor sale.

 La școala unde a predat doamna Riveros, i s-a cerut să revizuiască înregistrările fiecărui copil, a lăsat dosarul lui Facundo pentru ultima dată.  Când și-a examinat dosarul, a avut o mare surpriză.

 Profesorul din clasa întâi a scris: „Facundo este un băiat foarte luminos, cu un zâmbet ca nimeni altul.  Își face treaba îngrijit și are maniere grozave ... este o plăcere să-l ai în preajmă ".

 Profesorul său din clasa a doua a scris: „Facundo este un elev excelent, se înțelege foarte bine cu colegii săi de clasă, dar își arată îngrijorarea deoarece mama lui are o boală incurabilă și mediul acasă trebuie să fie foarte dificil”.

 Profesorul din clasa a III-a a scris: "Mama sa a murit, a fost foarte greu pentru el. Încearcă să facă tot posibilul, dar tatăl său nu arată prea mult interes și mediul de acasă îl va afecta în curând dacă nu se iau anumite măsuri. . ".

 Profesorul său din clasa a patra a scris: „Facundo se află în spatele colegilor săi și nu manifestă prea mult interes față de școală.  Nu are mulți prieteni și uneori doarme la ore ”.

 Acum, doamna Riveros își dăduse seama de problemă și își părea rău pentru ea însăși.  A început să se simtă mai rău când elevii lor le-au adus cadourile de ziua profesorului, înfășurate în arcuri frumoase și hârtie lucioasă, cu excepția lui Facundo.  Darul său era slab înfășurat cu hârtie gălbuie pe care o luase dintr-o pungă de hârtie.  Doamna Riveros era îngrozită să deschidă acel cadou în mijlocul celorlalte cadouri.  Unii copii au început să râdă când au văzut o brățară veche și o sticlă de parfum cu doar un sfert din conținutul ei.  Ea a oprit tachinarea copiilor exclamând cât de prețioasă era brățara, în timp ce a încercat-o și și-a tamponat o parte din parfum pe încheietura mâinii.  Facundo Moreno a rămas la sfârșitul orei în ziua aceea suficient de mult pentru a spune: „Doamna.  Riveros, astăzi miroși așa cum mirosea mama mea. "După ce băiatul a plecat, a plâns cel puțin o oră.

 Din acea zi, ea a încetat să mai învețe copiii aritmetică, citit și scris.  În schimb, a început să-i educe pe copii.

 Doamna Riveros a acordat o atenție specială lui Facundo.

Când a început să lucreze cu el, creierul lui a început să reînvie.  Cu cât îl încuraja mai mult, cu atât răspundea mai repede.

 Până la sfârșitul anului școlar, Facundo devenise unul dintre cei mai sârguincioși copii din clasă și, în ciuda minciunii sale că i-a iubit pe toți elevii în mod egal, Facundo a devenit unul dintre dragii profesorului.

 Doi ani mai târziu, a găsit un bilet sub ușă, era de la Facundo, spunându-i că fusese cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată în viața lui.

 Cinci ani mai târziu, în aceeași perioadă, a primit o altă notă de la Facundo, acum îi scria că a terminat liceul fiind al treilea din clasa sa și ea a fost în continuare cea mai bună profesoară pe care a avut-o vreodată în întreaga sa viață.

 Cinci ani mai târziu, a primit o altă scrisoare prin care spunea că, deși uneori lucrurile erau grele, el a rămas la școală și în curând va absolvi cu cele mai mari onoruri.  El i-a repetat doamnei Riveros că ea a fost în continuare cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată în viața sa.

 Patru ani mai târziu a primit o altă scrisoare.  De data aceasta a explicat că, după încheierea carierei sale, a decis să călătorească puțin.  Scrisoarea explica că ea era în continuare cea mai bună profesoară pe care a avut-o vreodată și preferata lui, dar acum numele lui se prelungise puțin, scrisoarea era semnată de Dr. Facundo Moreno

 Povestea nu se termină aici, mai este o scrisoare de citit, Facundo a spus acum că a întâlnit o fată cu care urma să se căsătorească.  El a explicat că tatăl său a murit acum câțiva ani și a întrebat-o pe doamna Riveros dacă ar dori să ocupe la nunta ei locul care este de obicei rezervat mamei mirelui, bineînțeles că bătrâna profesoară a acceptat.. .

 A sosit purtând vechea brățară și s-a asigurat că va purta parfumul pe care Facundo și-a amintit că mama sa a folosit-o în ultimul Crăciun pe care l-au petrecut împreună.

 S-au îmbrățișat și dr. Moreno i-a șoptit la ureche: „Mulțumesc, Maestră, pentru că ai crezut în mine. Mulțumesc foarte mult pentru că m-ai făcut să mă simt important și mi-ai arătat că pot face diferența”.

 Doamna Riveros cu lacrimi în ochi, a inspirat și a spus: „Facundo, te înșeli, tu ai fost cel care m-a învățat că pot face diferența.

 - Nu am știut să educ până nu te-am cunoscut.

 Există povești care pot fi de mare folos pentru a face din această lume un loc mai uman când ești sensibil la durerea și problemele altora.

 💌

***

 

Legenda învățătorului

Când Dumnezeu a creat învățătorul, a chemat toți îngerii și i-a întrebat:

- Cum ar trebui să fie un învățător?

Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri: 

- Să-i iubească pe copii!

- Să rămână mereu elev, învățând continuu pentru a transmite învățăceilor lui cunoștințe actuale și de valoare!

- O ființă care să rămână veșnic tânără, amabilă, înțelegătoare, modestă, creativă și corectă!

- Să aibă cele trei perechi de ochi: cu o pereche să vadă în timp ce scrie la tablă sau citește, cu alta să vadă ce nu ar trebui, iar cu ultima să se poată uita la elev când acesta este obraznic și trebuie să-i spună: „Te iert, altă dată să nu se mai întâmple !”

- Să poată preda lecția când copilul este bolnav acasă sau el însuși suferă de vreo boală!

- O ființă care, deși uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic și talent o clasă de elevi, uneori mai înalți sau mai puternici decât el!

Când a auzit aceste răspunsuri, Dumnezeu le-a spus îngerilor:

- Acestei ființe, care primește atât de puțin și dă sau i se cere atât de mult, mai trebuie să-i adăugăm ceva!

- Ce? au întrebat toți îngerii în cor.

Dumnezeu le-a răspuns :

- Lumină, multă lumină, pentru ca flacăra învățătorului să nu se stingă niciodată!

Să vă dea Domnul multă înțelepciune și calm să puteți duce cu bine munca dumneavoastră de Învățători! 

(Maria U.)

***

 

6 iunie 1716 - Domnul muntean Stefan Cantacuzino a fost ucis în noaptea dintre 25-26 mai/6-7 iunie 1716, la Constantinopol, împreună cu tatăl său, stolnicul Constantin.

Bunicul său era postelnicul Constantin Cantacuzino. Ștefan era fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, un mare umanist educat în Italia. Prin tată, era nepot de frate al domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, al ctitorului Mihai Cantacuzino și al Stancăi Cantacuzino, soția lui Constantin Brâncoveanu. Corpurile le-au fost aruncate în mare, iar capetele au fost umplute cu bumbac și trimise la Adrianopol, unde au fost prezentate vizirului Gin-Ali. Ștefan Cantacuzino a fost domnul Țării Românești din aprilie 1714 până la 21 ianuarie 1716, fiind ultimul conducător pământean al țării înainte de instituirea domniilor fanariote.

În timpul domniei lui a început războiul între turci și creștinii europeni conduși de principele Eugeniu de Savoia. Ștefan a luat partea nemților habsburgici, comunicându-i lui Steinville știri despre stadiul pregătirilor de război ale Porții. Ștefan a fost mazilit și ridicat din București de un capugiu, trimis de Poartă. Ambasadorul englez la Constantinopol scria deja la 9 ianuarie către secretarul de stat că mazilirea are ca motiv gelozia marelui vizir, iar Ștefan era înlocuit cu Mavrocordat pentru că Poarta avea mai multă încredere în acesta din urmă, iar familia sa din Constantinopol era chezășie.

***

 

Jeana Gheorghiu s-a născut la 6 iunie 1946. 

”Șase a șasea, 46”, obișnuia să spună.

A fost o studentă eminentă și a citit toată viața. Așa se face că era extrem de competentă și putea vorbi despre orice subiect. A absolvit Facultatea de Limba și literatura română la Universitatea București, apoi cursuri postuniversitare la Facultatea de Ziaristică.

In scurt timp a devenit foarte populară, mai ales din pricina vocii inconfundabile și a subiectelor abordate, majoritatea ocolite de alți realizatori. Cei care au văzut-o își amintesc cu nostalgie de ”Joia tineretului”, o emisiune cu și despre tineri talentați pe care Jana Gheorghiu o modera în epoca comunistă.

A fost realizator, redactor-sef la Redacția Tineret a Radioului public (1990 - 1993, 1994-1998), apoi director interimar al canalului TVR 2 (1 oct. 2002 - 30 iun. 2004). Pentru un an a fost director de programe la Radio Total (1993).

Revenită în forță la TVR 2, a șocat opinia publică cu un reportaj dureros despre „trenurile morţii” de la Timişoara, din timpul Revoluţiei din decembrie ’89.

"Veniți cu noi, pe canalul doi!” era sloganul cu care Jana Gheorghiu atrăgea publicul tânăr.

18 mai 2007. O veste tristă a venit fulgerător în redacții. ”A murit Jana Gheorghiu!”

 Mulți dintre jurnaliști au lucrat sau s-au format pe lângă Jana Gheorghiu, o personalitate în presă.

RESPECT!

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...