$$$

 Uneori mergea la piață, dar astfel de ieșiri erau rare. Curățenia era responsabilitatea ei – vasele, mesele, podelele – și se achita de această sarcină cu o minuțiozitate demnă de laudă. Stăpânii casei celei mari se purtau cu ea… de fapt, nu se purtau nicicum, căci adesea uitau chiar și de existența ei. Cunoașteți mulți oameni înstăriți care, de cum se trezesc dimineața, se gândesc la servitori? Exact! Nu, au fost câteva dăți când Lucie a curățat prost o furculiță, ori a făcut o altă neglijență… dar, recunoașteți, nu sunt motive vrednice pentru a-ți aminti de cineva doar ca să-i țipi în față.

Lucie a trăit toată viața ei în bucătăria acelei case frumoase, și totul i se părea firesc, până când, într-o zi, ceva s-a schimbat. Într-o duminică, privind pe furiș printr-o crăpătură a perdelei, a zărit oaspeții care veniseră în vizită. Nu avea voie să tragă perdeaua – cui i-ar plăcea să fie observat de servitori? – dar Luciei îi era de ajuns acea fisură subțire ca să contemple o lume cu totul străină de ea. Se uita cu sfială, cu fascinație...

Iar luni dimineață, Lucie și-a luat banii strânși de-a lungul anilor și a plecat. Pentru totdeauna. I-a spus bătrânului bucătar la despărțire:

– Monsieur Léon, transmiteți-le stăpânilor că ar fi bine să-și caute altă persoană în locul meu.

– Ce ai de gând, Lucie?

– Plec. Nu știu ce mi s-a întâmplat, dar simt o dorință arzătoare de a fi femeie între oameni, nu între oale și farfurii.

– Dar tu n-ai nici măcar o casă a ta! Unde te vei duce?

– Lumea e mare. Sunt sigură că undeva se va găsi un colțișor și pentru mine.

– Noroc, Lucie...

Luciei îi era teamă când a pășit pentru prima oară în magazin. Nu era prea pricepută la socotit, dar o domnișoară amabilă nu doar că a ajutat-o să-și aleagă haine noi, ci i-a arătat și tainele machiajului. Au avut mici dispute – viziunile lor despre frumusețe și modă erau diferite. Domnișoara se amuza și zâmbea, dar Lucie rămânea fermă pe poziții. Nu s-a întristat prea tare când a ieșit din magazin transformată, doar cu câțiva bănuți rămași. A mâncat ceva într-o cafenea, apoi a început să hoinărească pe străzile orașului. Visase la asta de atâta timp! Doar femeile în rochii frumoase se plimbă prin oraș, nu?

Oamenii îi zâmbeau, unii chiar râdeau, iar ea le răspundea cu aceeași sinceritate. Se simțea copleșită de atenție. Unii chiar arătau cu degetul către ea!

Dar lumea nu era deloc înspăimântătoare – ba chiar părea primitoare. Lucie tânjea după un singur cuvânt: „Frumoaso!” Era visul ei cel vechi. Să-l audă măcar o dată... Și minunea s-a petrecut – pe Champs-Élysées. Fusese un timp când acolo se întâmplau toate minunile... Dar acel timp trecuse.

Lângă o cafenea zgomotoasă, un bărbat cu barbă, vizibil amețit, a zărit-o pe Lucie. Și-a șters repede ochelarii pentru a se convinge că nu visează, că în fața lui se afla o femeie în carne și oase.

– Așa frumusețe n-am mai văzut! – rosti el visător. – Nici măcar la Paris, care-i faimos pentru ele. Madame, așteptați…

Lucie s-a oprit. Bărbatul s-a apropiat în grabă:

– Madame, nu doriți să ne însoțiți? Astăzi sărbătorim ceva! Prietenul meu, poetul, și-a publicat primul volum de versuri! Vă plac poeziile?

– Nu știu... Am auzit despre ele, știu că există... Dar mie mi-au obosit picioarele, n-am prea mers în ultimii cincisprezece ani. Așa că, da, nu refuz.

– Atunci veniți, madame! Să-și găsească și picioarele dumneavoastră un pic de tihnă.

Bărbatul i-a prezentat pe prietenii lui: femei și bărbați veseli, spontani, plini de viață.

– Paul, de unde ai găsit o minune ca asta? – întrebă una dintre femei.

– Madame Lucie trecea întâmplător. Și dintr-o dată, în acel șir monoton de fețe și siluete, a apărut ea! Diferită, cu zâmbetul unui copil.

– Povestiți-ne despre dumneavoastră, Lucie… Să ne cunoaștem!

Lucie s-a fâstâcit. Ce-ar fi putut ea să le spună? Păreau cultivați, citiți... Ea știa totul despre vase, despre cum se curăță podelele – dar cui i-ar fi păsat? Și totuși, acești oameni aveau o curiozitate insistentă…

– Mama mea a fost bucătăreasă, despre tată nu știu nimic. Când am crescut, am devenit și eu bucătăreasă. Cred că nu eram rea. Dar ieri... ieri am simțit că vreau mai mult.

– Ieri și eu am înțeles că vreau mai mult! – strigă poetul, prietenul bărbatului care o invitase pe Lucie.

– Da, monsieur, am simțit că bucătăria nu mai are nimic nou să-mi ofere. Așa că am plecat dimineața, mi-am cumpărat hainele acestea frumoase și am pornit să colind orașul. Ce va fi de acum înainte… nu știu. Dar va fi ceva, nu-i așa?

Lucie era de o bunătate rară. Și știm ce a urmat. A devenit un fel de talisman al boemei pariziene, acea lume flămândă de evadare din banalul cotidian. Pictori, poeți și visători se adunau în jurul ei. Nimeni n-a rănit-o vreodată. Și, ciudat, tuturor le plăcea s-o asculte vorbind despre bucătărie, despre acel univers mic, pe care ea îl cunoștea în cele mai fine detalii. Ea nu înțelegea de ce, dar un poet i-a explicat:

– Lucie, dragă, dacă ajungi să cunoști cu adevărat o părticică, oricât de mică, a acestei lumi – o înțelegi, de fapt, pe toată!

– Nu sunt sigură, monsieur…

Timpul a trecut. Fostii ei stăpâni se lăudau oaspeților:

– Ați auzit de madame Lucie Lulli? A fost angajată la noi ani la rând! Și mama ei la fel! I-am dat drumul cu o recompensă frumoasă! Și s-a trezit muza poeților!

Madame Lucie a trăit cincisprezece ani în splendoarea acelui nou început, dar a fost amintită mult timp după aceea.

– Păcat că nu mai este printre noi acea frumusețe – spuneau ei. – O femeie ca o rază de soare!

*pictură: Louis Anquetin (1861–1932), „Femeia”