$$$

 KRIKOR ZAMBACCIAN, COLECȚIONARUL CARE A ÎNFIINȚAT „ROMARTA”

Krikor Zambaccian a fondat prima consignaţie de artă din țară, Romarta, și a deschis porțile propriei case publicului, transformând-o în muzeu, după ce a colecționat opere valoroase toată viața. Ironic și tulburător, destinul i-a luat vederea în ultimii ani, lăsându-l orb în fața lumii pe care o iubise în culori.

Înainte de a colecționa opere de artă, Krikor Zambaccian a colecționat visuri la Kustenge, orașul cu aer oriental în care s-a născut pe 6 februarie 1889, cu străzi care duc spre mare, cu răsărituri calde și apusuri însângerate, pe care le-a purtat în suflet toată viața. Dar verile fierbinți, răcorite doar de briza mării, și iernile lui Ovidius, când barbarii erau de viscol doborâți, au rămas doar în amintirea copilului care a adunat de pe plajă primele comori. Armeanul Krikor avea să crească în casa părintească de pe strada Mircea cel Bătrân, în zona veche a oraşului, alături de fratele său, Onik. Tatăl său, Hagop, era contabil la o firmă de negoţ cu ţesături, iar mama, Anita, era menajeră.

Adolescența l-a dus la București, unde a urmat cursurile secundare și a reușit să își cultive, treptat, pasiunea pentru artă: mergea la matineele de la Teatrul Național și la concertele de la Ateneu. Apoi, timid, a pătruns într-o lume necunoscută: cea a expozițiilor, unde a descoperit că și omul, cu o pensulă și culori, poate desena tot atât de frumos cum o face natura, că apusurile și răsăriturile le vede fiecare altfel, că un fapt banal, cum ar fi spălatul unui copil, poate deveni o operă de artă, că un câmp plin de flori poate da tot atâta emoție ca și când ai fi în mijlocul lui. „În adolescența mea, când vizitam expozițiile, preferam tablourile după subiectul lor, în gradul în care îmi evocau un sentiment, o scenă mitologică, un peisaj însorit sau melancolic“, mărturisea el.

„Prima mea emoție artistică mare“

Nici nu mai știe când visul s-a transformat în pasiune și, când casa sa a devenit un muzeu. De fiecare dată când era întrebat despre cum a ajuns să colecționeze operele celor mai mari artiști, el răspundea: „M-am născut colecționar. Aşa cum te naști pictor sau poet. Am crescut într-o casă plină de covoare vechi orientale, în care cântau prețioase armonii de coloare. Așa sunt interioarele oamenilor din Orient. Şi de aceea, în sufletul lor, stăruie farmecul colorilor. De aceea am avut din totdeauna o preferință pentru muzicalitatea tonală şi nu m-am împăcat niciodată cu speculațiile lineare din formulele de artă cubistă. Ca licean, am vizitat prima expoziţie de pictură la Bucureşti: expoziția Tinerimii artistice. Studiile universitare mi le-am făcut la Anvers, oraşul lui Rubens şi al lui Van Dyck în care pasiunea mea pentru coloare a găsit un teren prielnic. Prin 1907 l-am descoperit pe Renoir. A fost prima mea emoţie artistică mare. Am văzut nişte «Baigneuses» de Renoir şi luminozitatea paletei, felul de a lucra al impresioniștilor au constituit pentru mine o revelaţie. De atunci am păstrat o preferință nedesminţită pentru pictura luminoasă, optimistă, veselă. Când m-am întors la Constanţa, l-am cunoscut pe Marius Bunescu, înapoiat şi el de la München şi de la Paris, entuziasmat de impresioniști şi mai ales de Claude Monet. Marius Bunescu a făcut pe atunci câteva peisagii admirabile din Constanța, cari s-au pierdut din nefericire în timpul războiului“.

Marius Bunescu (pictor și director al Muzeului Simu, dărâmat de comuniști) i l-a prezentat pe Ion Theodorescu-Sion, care l-a inițiat în arta lui Cézanne, dându-i cărți despre pictura modernă franceză. După Primul Război Mondial, s-a stabilit la București, unde l-a cunoscut pe Pătrașcu și apoi pe ceilalți pictori de la „Arta Română“, pe Iosif Iser, Camil Ressu, Theodor Pallady etc.

Vioara unui neamț

Primele tablouri le-a cumpărat la începutul secolului XX, cu bani de la tatăl său. Vizitând Expoziția Jubiliară de la Palatul Artelor din 1906, Krikor a rămas impresionat de lucrări de Nicolae Grigorescu şi Nicolae Vermont și i-a cerut părintelui 500 de lei pentru a le achiziționa. Apoi, a adunat opere de artă cu ceea ce câștiga el însuși. „Veniturile sale erau obţinute din activităţi comerciale. Avea o firmă înființată încă din 1910, la Constanţa, de către bunicul meu Agop Zambaccian“, povestea nepotul său, Marcel Zambaccian pentru LiterNet.

Alte picturi celebre sau nu la vremea la care le-a achiziționat erau din economii. 

„Economiseam câte ceva din banii pe care mi-i trimitea familia pentru întreținere şi, din când în când, cumpăram un tablou. Nu o dată am cumpărat tablouri de la tineri pe care nu-i cunoştea nimeni şi care mai târziu au ajuns celebri“, mărturisea colecţionarul de artă, citat de publicistul constănţean Simion Tavitian, în volumul „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor“.

În colecția sa s-a adunat, an după an, tot ce putea artistul să picteze mai frumos. „În 1914 am cumpărat câteva tablouri de Marius Bunescu şi Teodorescu Sion. Cel dintâi mi-a făcut, după comandă, o compoziţie intitulată «Muzica», distrusă în timpul războiului, când din toată casa plină de covoare şi de cărți, n-am mai regăsit decât o vioară, luată de un ofițer german şi părăsită în vremea retragerii“, povestea el într-un interviu cum a început visul său de a strânge aproape de sufletul său marile opere de artă ale omenirii.

În artă, spunea el, nu există tocmeală. „Dacă îmi place un tablou, îl iau. Un tablou prost, luat cât de ieftin, e scump. Şi un tablou bun, oricât de scump ar fi plătit, tot e ieftin. Uite, de pildă, am dat 2.300 lire sterline pe un tablou de Cézanne. Vreo 2 milioane de lei. Un colecţionar care nu cumpără decât tablouri clasate nu-şi cunoaşte menirea. Şi când văd o colecție numai cu lucruri vechi, din alte vremuri, fac impresia că sunt într-un cavou“.

„Nu-l cheamă Zambaccian, ci Kolecțian“

Pasiunea sa pentru artă nu avea cum să treacă neobservată și în lumea prietenilor, cunoscuților săi, dar și a străinilor. „Sculptorul Han spunea că aș suferi de angină picturală, iar un gazetar auzind pe cineva că mă chema pe nume, a ripostat: «Nu-l cheamă Zambaccian, ci Kolecțian». Anecdote și fantezii circulau pe seama mea: unele adevărate, altele inventate. Consternați erau adevărații burghezi care se uimeau că puteam plăti peste un milion pentru un mic nud de Renoir și peste două mii de sterline pentru un portret de fetiță de la țară de Cézanne“, povestea colecționarul de frumos.

Lumea îi reproșa că dă o avere pe o pictură, că face cheltuieli nesăbuite, dar el își urma visul mai departe: „Găsești că e firesc să dai sume mari pe un briliant, care în definitiv e un minereu, ce-i drept mai rar, extras din pământ, și găsești anormal ca eu să dau aceeași sumă pentru creația unui geniu ca Renoir, care se naște atât de rar?“, le răspundea el. Furia doamnelor era la fel de mare: „îmi reproșau că eram mai galant cu artiștii decât cu ele, la care le răspundeam că operele create de artiști sunt eterne, pe când plăcerile sunt trecătoare. Când ele îmi cereau să le ofer un tablou, le refuzam net. Odată, totuși, nu am putut rezista unei blonde și i-am dăruit niște trandafiri, pe care însă i-am răscumpărat mai târziu“.

Anii treceau și Zambaccian devenise la fel de vestit ca și operele pe care le cumpăra rând pe rând. Presa vremii îi aloca spații generoase în paginile sale. „La orice expoziție de pictură, mai importantă, oricât de devreme ai veni, în prima zi găseşti cele mai bune tablouri reținute de d-l K. N. Zambaccian. ÎI cunoaşteţi? E mic, gras, mărunt şi îndesat. Brun şi pasionat. Desigur, pasionat de pictură. D-l Zambaccian posedă mai multe tablouri decât un muzeu. Şi ceea ce e mai important, tablourile sale sunt mai bune decât cele pe care le găsești în majoritatea muzeelor noastre. D-l Zambaccian e singurul colecționar care se poate mândri cu un tablou de Cézanne, cu două de Matisse, cu vreo trei de Renoir, cu desene de Pablo Picasso, Dunoyer, de Segonzac, acuarele de Raoul Dufy şi multe alte minunăţii. Cel mai frumos tablou de Andreescu, tot d-l Zambaccian îl are. Şi N. Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Iser, Teodorescu Sion, Marius Bunescu, Tonitza, Şirato sunt admirabil reprezentați în această colecție“, îl descria ziaristul de la „Rampa“ în octombrie 1937.

O afacere de viitor: Romarta, prima consignație de artă

După Al Doilea Război Mondial, Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă, deschizând primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în locul fostei bodegi „Dragomir Niculescu“, pe care l-a numit „Romarta“ (Artă românească), concept ce avea să fie ulterior preluat de comuniști, numai că în locul operelor de artă au apărut jucării și obiecte de vestimentație pentru copii, mai ales.

Anunțul deschiderii magazinului de artă a fost dat în presa vremii. Ziarul „Universul“ relata: „Eri după amiază a avut loc inaugurarea galeriilor de artă și a magazinului de lux Romarta Societate Comercială de Stat – din Calea Victoriei nr. 60, în prezența d-lor: dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, d-na Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe, Gh. Vasilichi, ministrul Învățământului Public... De asemeni, d. prof. dr. Ștefan Nicolau, directorul Institutului de studii româno-sovietice. Cu acest prilej, d. K. Zambaccian, directorul Societăţii Comerciale de Stat Romarta, a rostit un discurs inaugural, în care a relevat interesele şi avantagiile pentru Stat ale Soc. Romarta, de unde lumea nouă – a muncitorilor, a tehnicienilor, a intelectualilor, ce se întrec în producţie – îşi vor putea achiziţiona obiectele de artă, Statul înţelegând să stimuleze plasamentele cetăţenilor, în asemenea obiecte de preţ. După discursul d-lui Zambaccian, membrii guvernului şi invitaţii au vizitat galeriile de artă ale magazinului“.

Prin profilul magazinului, colecţionarului îi treceau prin mână, spre expertizare şi evaluare, obiectele de artă oferite pentru achiziţie de diversele persoane particulare, povestea Romeo Haciac, fost secretar al muzeului înființat de Zambaccian. „Dacă printre acestea apărea vreo piesă interesantă, cu calităţi artistice deosebite, o ducea acasă, la muzeu, pentru a o «gusta». Practic, aşeza obiectul proiectat pe peretele alb, fără ferestre, din dormitorul de la etaj, mobilat numai cu un pat dublu, o noptieră şi un aparat de radio. În acest decor auster, Zambaccian îl privea câteva zile, după care îl expertiza şi evalua şi, dacă îl interesa, îl achiziţiona. La fel proceda şi cu alte oferte. În acest mod colecţionarul selecţiona cu grijă, cu un simţ extraordinar, tot ce era frumos şi valoros şi cumpăra obiectul, fără a fi influenţat de personalitatea artistului“.

Doar cu ochii sufletului

Către sfârșitul vieții, ochii lui, care admiraseră atâta frumos, au orbit, după ce s-a îmbolnăvit de cataractă. Corneliu Baba, cel care l-a imortalizat pe colecționarul de artă într-o pictură devenită la fel de celebră, în anul 1957, își amintea: „Noaptea cobora din dormitorul de la etaj şi mergea în odăile unde erau expuse tablourile şi sculpturile. Trecea pe la fiecare, le mai aranja, le ştergea de praful nevăzut, apoi se aşeza într-un fotoliu şi rămânea în contemplare ore în şir. Arta îi vorbea, iar el ştia s-o asculte. Sfârşitul vieţii i-a adus amărăciunea şubrezirii sănătăţii. S-a îmbolnăvit de Parkinson, apoi de cataractă şi inevitabil a orbit. Cea mai grea pedeapsă pentru iubitorul de frumos. Dar frumosul îi rămăsese în faţa ochilor minții“.

Despre această dramă din viața unui colecționar de artă relatează și Paul Anghel într-un reportaj publicat în „Contemporanul“, în anul 1971: „Genial prin progenitură, îl văd pe bătrînul orb călătorind cu fiii săi spre empireul picturii noastre, purtat de mînă de Grigorescu, de Andreescu, de Petraşcu şi Pallady, susţinut de umeri cu tandreţe de celălalt mare suferind, Ştefan Luchian. Ei toţi sălăşluiesc într-un templu care se află în sufletul nostru, sau în cer“.

O simfonie de Beethoven și o pictură de Petrașcu

Dar armeanul născut la Constanța nu era vedetă doar printre colecționarii de artă sau printre artiști. Marii noștri prozatori l-au creionat în scrierile lor. George Călinescu spunea despre el că „asculta tot așa de smerit, cocoșat de tulburare emoțională în fotoliu, o simfonie de Beethoven, fericit cînd la picioarele lui se întindea și un covor oriental iar pe perete în fața ochilor îl întîmpina o pictură de G. Petrașcu sau de N. Tonitza“. 

Și Zaharia Stancu a lăsat câteva însemnări despre el: „Era, în plastică, un cunoscător al valorilor, cum rar se întâlnește chiar în cercurile cele mai subtile din Occident. Acum, când mă uit în urmă, cred că sunt îndreptățit să afirm că Zambaccian a jucat un rol deosebit de important in viața noastră culturală. El a descoperit și a lansat pictori și sculptori, pe mulți i-a sprijinit să se afirme, multora le-a achiziționat lucrările cele mai valoroase și nu rare au fost cazurile în care a dat comenzi speciale unor artiști cu renume sau unor tineri începători pe care îi considera ca având o deosebită înzestrare. În viața de toate zilele, K.H. Zambaccian era industriaș, dar nu dintre cei mari. Aproape toate veniturile sale le investea în opere de artă românești și străine. Începuse să colecționeze tablouri, în vederea întemeierii unui muzeu...“.

UN MUZEU PENTRU ROMÂNI

„La începutul anului 1947 m-am hotărât să dăruiesc poporului colecția mea de artă românească“

Muzeul colecționarului de geniu a devenit realitate la scurt timp de la venirea la putere a comuniștilor. Viața boemă a dispărut și, odată cu ea, și posibilitatea colecționarului de artă de a-și păstra operele de artă. Oricum le-ar fi pierdut, urmând să fie luate de către stat. „La începutul anului 1947, în luna martie, m-am hotărât să dăruiesc poporului colecția mea de artă românească. Spuneam atunci asistenței care m-a sărbătorit la Ministerul Artelor și apoi la inaugurarea muzeului pe care l-am dăruit: «E în dragostea aceasta a formelor și a culorilor ceva care depășește pe cea a simțurilor singure, ceva care purifică și ne poartă spre seninătate». Pe meleagurile noastre a luminat Luchian și dacă mi se va atribui un merit va fi și acela că i-am dăruit un altar“.

„Deschiderea Muzeului Zambaccian“, anunța pe prima pagină ziarul „Scânteia“ în ediția sa din anul 1947: „Eri dimineață, la orele 11, a avut loc într-un cadru festiv deschiderea Muzeului Zambaccian din str. Ing. Davidescu, nr. 21. Au participat membrii guvernului, în frunte cu prim-ministrul dr. Petru Groza, V.I. Kavtaradze ambasadorul U.R.S.S. în România, d. Mihail Sadoveanu, președintele Adunării Deputaților și numeroși fruntași ai vieții artistice și culturale din Capitală“. Din aceeași știre aflăm că „vorbitorii au apreciat în cuvinte calde gestul lui Zambaccian, menit să îmbogăţească arta noastră şi să ofere iubitorilor de pictură posibilitatea de a vedea opere excepţionale, aparţinând celor mai mari pictori. Ca un omagiu pentru donator, s-a anuntat la sfârşit că strada Inginer Davidescu va purta de acum înainte denumirea de str. Muzeul Zambaccian“. După discursuri, a urmat un tur al muzeului. „Printre tablourile din colecţie se puteau observa opere celebre executate de marii pictori români Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Iser, Ressu, Tonitza, Andreescu, Șirota, Lucian Grigorescu etc. şi străini Delacroix, Degas, Matisse, Renoir, Cézanne etc.“. Muzeul era deschis în fiecare joi după-amiază.

„Zambaccian era foarte cumpătat şi econom. Locuia la etajul muzeului“

Din primii ani ai funcționării muzeului am găsit o mărturie importantă lăsată de Romeo Haciac, cel care a îndeplinit funcția de secretar. „Era în anul 1948. Mă găseam în Bucureşti, într-o perioadă foarte grea de după război: lipsuri, arestări, procese politice etc. Cu câteva luni înainte fusesem înlăturat din cadrele Marinei, admirator al Marinei engleze şi simpatizant al partidelor politice. Pe atunci, cu astfel de calificative la dosar, era greu de găsit un serviciu, mai ales că, în afara meseriei de ofițer de Marină, nu aveam altă pregătire. Șansa mea a fost o rudă, Adina Condurachi (sora academicianului Emil Condurachi), să fie custode la muzeul ce adăpostea colecţia de artă donată cu un an înainte statului român, de către marele colecţionar Krikor H. Zambaccian. Tocmai atunci se căuta pe cineva pentru postul de secretar. Cu sprijinul Adinei Condurachi am fost prezentat directorului muzeului Krikor H. Zambaccian. Principala sa condiție pentru angajare era ca persoana respectivă, pe lângă alte calități, să nu aibă o legătură cu domeniul artelor plastice, cerință pe care eu o îndeplineam. Astfel, în septembrie 1948, am fost angajat ca secretar al muzeului. Aveam 26 de ani“, relata el pentru „Revista muzeelor“.

Principala sarcină a secretarului era inventarierea colecției, sarcină căreia i-a dăruit toată munca sa. La rândul său, a fost răsplătit, fiind printre puținii pământeni care au putut să se bucure de frumos și de apropierea de marii artiști ai vremii. „Pentru colecția sa, cerea ceea ce era cel mai valoros din punct de vedere artistic. Cred că sunt puţine colecții ca aceasta, în care toate obiectele de artă să fie de primă calitate, indiferent de autor. În răstimpul în care am fost secretarul muzeului, am avut șansa de a asista la adevărate colecţii de artă cu participarea iluștrilor maeştri în pictură: Pallady, Iser, Ciucurencu, Baba şi alţii. Era o revărsare de spirit extraordinară, o încântare să îi asculți, de la verva ironică şi boemă a lui Pallady, la seriozitatea lui Ciucurencu, sau la bonomia lui Iser“.

La superlativ, fostul secretar Romeo Haciac vorbește și despre cel care a fost stăpânul, vremelnic, al unora dintre cel mai frumoase opere de la noi: „Cu toate că fusese un bogat industriaș și a cheltuit o avere pentru colecţia sa, K. H. Zambaccian era foarte cumpătat şi econom. Locuia la etajul muzeului, întregul menaj făcându-l cei doi îngrijitori ai muzeului, o pereche de maghiari ardeleni plătiţi de la buget. Masa pe care o servea împreună cu soția era frugală. Uneori luau masa în sufragerie – sala din muzeu în care pe perete erau expuse tablourile lui Luchian“.

Muzeul deschis de Groza, închis de Ceaușescu

Muzeul a fost închis în perioada 1977-1992, iar colecția a fost mutată la Muzeul Colecțiilor de Artă. Evident, presa vremii nu vorbea despre închiderea unui muzeu, ci despre inaugurarea Muzeului Colecțiilor: „Recent, a fost inaugurat în Capitală, în prezenta secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, un important lăcaş de cultură – Muzeul colecţiilor de artă. Pe prima filă a cărţii de onoare, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu au scris: Expresie grăitoare a grijii şi atenţiei pe care partidul şi statul nostru le acordă în mod constant păstrării şi valorificării patrimoniului cultural naţional, «Muzeul colecţiilor de artă», pe care-l inaugurăm astăzi, este chemat să îndeplinească, împreună cu celelalte edificii ale culturii şi artei româneşti, un rol însemnat în activitatea de înfăptuire a programului ideologic al partidului, de lărgire a orizontului de cultură şi formare a conştiinței socialiste a oamenilor muncii, creatorii tuturor bunurilor materiale și spirituale ale națiunii noastre, sub semnul amplei manifestări naționale de afirmare a geniului creator al poporului, festivalul naţional «Cîntarea României»“. Deși nu se pricepeau defel la artă, presa vremii consemna cum Nicolae și Elena Ceaușescu „zăbovesc cu interes în fața lucrărilor din „Colecţia Krikor H. Zambaccian“.

Abia în anul 1996 operele de artă strânse și donate statului român de Krikor H. Zambaccian au revenit în casa construită special pentru a fi un muzeu. Galeria de artă a fost închisă pentru renovare în 2008, clădirea a fost consolidată, iar multe dintre lucrări au fost restaurate. De-a lungul timpului, din păcate, nu s-a păstrat toată colecția, unele piese dispărând, aceeași tristă soartă având și volumele din bibliotecă.

Opere de artă dispărute 

În anul 2007, jurnaliștii dezvăluiau faptul că, după ce au consultat catalogul din 1973, au căutat în muzeu toate operele