***

 

"Eu n-am cerut sa fiu roman. Am am avut noroc"

Pe 6 iunie 1883, la doar 29 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a murit sub ochii neputincioși ai tatălui și în brațele surorii sale Mărioara, crezând până în ultima clipă în muzică şi în dreptul lui la viaţă. Necruțătoarea tuberculoză nu l-a iertat. A fost înmormântat în costum de mire fiind condus pe ultimul drum cu alai îndătinat la cununie.

"Îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate. Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit! Şi-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt."

Mărioara Porumbescu