$$$

 Într-o zi vei realiza că ai prea multe farfurii în dulap.

Într-o zi vei observa că sunt prea multe camere în casă.

Într-o zi vei lăsa televizorul pornit doar ca să alungi tăcerea.

Într-o zi vei înțelege că trebuie să faci un efort ca să-ți umpli zilele.

Și atunci îți vei aminti...

...când douăzeci și patru de ore nu îți ajungeau pentru tot ce aveai de făcut,

când te încuiai în baie doar ca să ai un moment de liniște,

când chiuveta era plină de vase murdare,

iar casa răsuna de viață — viața copiilor tăi.

Îți vei aminti cât de mult îți doreai atunci ca timpul să treacă mai repede,

ca cei mici să crească, să devină independenți.

Zilele nu vor fi mereu atât de haotice și pline:

liniștea se va întoarce, și odată cu ea, timpul liber.

Și atunci îți va lipsi tot acel haos,

care nu era altceva decât viața —

în cea mai frumoasă formă a ei.

$$$

 Montserrat Caballé a crescut într-o familie modestă, lipsită de orice privilegiu. Părinții săi i-au dat numele sacrei culmi catalane, muntele Sfintei Maria de Montserrat.

A avut norocul de a avea părinți vizionari, care au înțeles că fără o educație temeinică, fata lor nu va putea scăpa niciodată din cercul vicios al sărăciei. Încă din fragedă pruncie, au învățat-o să-și cunoască valoarea și să nu își irosească timpul. Să nu aștepți ca viața să-ți aducă daruri – muncește, luptă, fă-ți singură drum prin lume. Deja din adolescență, Montserrat lucra ba ca croitoreasă, ba ca vânzătoare, pentru a-și putea plăti lecțiile de muzică, italiană și franceză.

Visul copilăriei sale s-a împlinit: a devenit cântăreață. Însă viața personală i-a adus multe amărăciuni. La un moment dat, a suferit un teribil accident rutier care i-a provocat o leziune cerebrală într-o zonă responsabilă de arderea grăsimilor. Medicii i-au salvat viața, dar silueta zveltă nu avea să mai revină niciodată. La doar 161 de centimetri, cântărea peste o sută de kilograme. Și-ar fi dorit să fie grațioasă, delicată, să placă bărbaților...

Ani la rând a ținut regimuri severe, dar trupul ei nu a mai răspuns. O altă lovitură grea pentru încrederea în sine a venit din partea unui impresar italian, căruia îi propusese o colaborare. Acesta a râs în fața ei: „Unde vrei să ajungi, grăsuno? Găsește-ți un băiat simplu în Barcelona, coace-i plăcinte și mulțumește-te cu atât!” Dar Montserrat nu s-a îndoit niciodată de glasul ei și nu a renunțat la visurile sale artistice. Cât despre iubire… aproape de 30 de ani, începuse să creadă că poveștile romantice nu sunt pentru ea: nu iubea pe nimeni și nimeni nu o iubea. Și poate că fericirea nu depindea de dragoste...

Nu știa însă că vocea ei de aur urma să o conducă spre „primul și unicul”, bărbatul vieții sale. În 1962, la 29 de ani, urmărea un spectacol de operă în care cânta faimosul Bernabé Martí, un tenor tânăr și chipeș, celebru în toată Spania. Emoționată, a mers în culise să-i transmită admirația ei. „Era atât de politicos și galant, dar și rece, distant. Am fost profund dezamăgită și m-am întrebat: de ce nu poate fi măcar puțin ca acel om plin de pasiune de pe scenă?” – povestea ea.

Au trecut câteva luni. Caballé interpreta rolul principal în „Madama Butterfly”, când Bernabé a fost chemat de urgență să înlocuiască un solist. Neavând timp să-și învețe partitura, Montserrat, fire perfecționistă, l-a ajutat discret, șoptindu-i replicile de sub un evantai japonez. Spectacolul a fost salvat, însă ea a fost indignată de răceala lui: în scena iubirii, trebuia s-o sărute, dar el nici nu s-a apropiat. Supărată, i-a spus machiorului: „Se comportă neprofesionist! Nu l-aș fi mâncat!”

Firește, machiorul nu a păstrat secretul. La următoarea reprezentație, Bernabé a sărutat-o cu atâta pasiune, încât gestul părea mai real decât jocul scenic. „Eram copleșită de fericire și furie. În pauză i-am spus tăios: «Cum îndrăzniți să vă purtați atât de îndrăzneț cu o doamnă, în fața publicului?»” Iar el, zâmbind ironic, a răspuns: „Cu o doamnă – nu. Dar cu o femeie care mă acuză că sunt prea timid – da!”

Deja atunci Montserrat intuia că el era bărbatul destinului său. Dar Bernabé a început acele conversații evazive, cunoscute de orice femeie: „Îmi placi, chiar mult, dar nu sunt pregătit pentru ceva serios... Suntem oameni moderni, să vedem ce va fi...” Convins că ea, îndrăgostită până peste cap, va accepta, a fost luat prin surprindere de răspunsul ferm al Montserratei, spus pe limba cartierului ei natal: „Ori ne căsătorim, ori nu ne mai vedem deloc.”

Uimit, Bernabé a schimbat subiectul. După acea întâlnire, s-au despărțit. Ea știa că nu se vor mai revedea. Trecuseră luni de zile, iar sufletul îi era cufundat în tristețe. Dar nu putea renunța la demnitate. Într-o zi, Bernabé a sunat: „Vreau doar să-ți urez succes la spectacol.” Apoi a mai sunat o dată:

— Putem să ne vedem?

„Pentru ce?” – a gândit Montserrat și a închis telefonul.

Dar într-o zi, el a venit la ușa lor și, cu o sinceritate dezarmantă, i-a spus mamei artistei: „Doamnă Caballé, sunt un om simplu și nu cunosc eticheta, dar vreau, fără ocolișuri, să vă cer mâna fiicei dumneavoastră.” Nimeni nu știe cine a fost mai uluit: mama sau fiica. Logodna s-a decis chiar în acea zi. Cererea în căsătorie a fost demnă de un roman: din nou pe scenă, în „Madama Butterfly”, el a îngenuncheat și i-a oferit un inel. Nunta a avut loc chiar în sanctuarul de pe muntele Montserrat. În drum spre altar, mireasa și mama sa au fost prinse de o furtună torențială, mașina li s-a stricat, au ajuns cu greu. Rochia i s-a murdărit, părul i s-a udat – dar s-a spus că a fost un semn de noroc. Și așa a fost: căsnicia lor a fost una fericită, plină de dragoste și împlinire. Au avut doi copii, iar fiica lor le-a călcat pe urme, devenind și ea soprană.

Curând, Bernabé a părăsit scena – inima lui slăbită nu îi mai permitea să cânte. De oriunde s-ar fi aflat, Montserrat îl suna doar pentru a-i auzi glasul, iar facturile exorbitante nu-i păreau deloc o povară. Consacrarea mondială a venit la scurt timp după căsătorie: înlocuind-o pe marea soprană Marilyn Horne la Carnegie Hall, a interpretat rolul Lucreziei Borgia și a fost ovaționată douăzeci de minute. A doua zi, toate marile ziare scriau: „Montserrat – cel mai frumos sopran din lume.”

Și undeva, în Italia, mușcându-și pumnii de ciudă, neputincios și plin de remușcări, stătea același impresar care o disprețuise cândva.

$$$

 Dumnezeu să-l ierte pe oricine – Cronica unei compasiuni automate

Cum a devenit „Dumnezeu să-l ierte!” cea mai folosită reacție pe Facebook, indiferent cine moare – de la filosofi atei până la câini vagabonzi și dictatori pensionați

de Marian Benone Mihai

Moartea – un eveniment social cu reacții predefinite

Trăim vremuri moderne, cu telefoane inteligente și comentarii stupide. Dacă în vechime moartea era un eveniment sobru, încărcat de sens și ritual, astăzi a devenit o postare distribuită în 37 de grupuri cu nume gen „NOI cei din anii ‘80”, unde poza decedatului e flancată de două lumânări și 28 de reacții cu „Sad” + un „Wow” rătăcit.

În secțiunea de comentarii, se produce însă minunea: o adunare generală a experților în compasiune automată, unde se rostesc aceleași opt cuvinte sfinte, indiferent de păcate, religie sau specie:

* „Dumnezeu să-l ierte! A fost un om bun.”

CV-ul nu contează. Ai murit, ești automat „bun”

Poți să fi fost cercetător științific, dictator balcanic, lider al unei secte apocaliptice, traficant de arme, om al străzii, om al munților, om al nimănui sau om de paie. În momentul în care se publică știrea morții tale, numele tău e trecut pe lista de rugăciuni publice ale Facebookului românesc.

Comentatorul nostru nu întreabă detalii, nu se încurcă în subtilități biografice, nu cere sursa. El știe una și bună:

* „A murit. Deci trebuie iertat.”

Comentariul-șablon: Sfânta Treime a Doliului Online

1. „Dumnezeu să-l ierte!”

2. „Condoleanțe familiei!”

3. „Drum lin printre stele!”

Dacă decedatul e cât de cât cunoscut, se adaugă și:

* „Nu pot să cred… L-am văzut acum 10 ani într-un interviu!”

Iar dacă nu-l cunoaște deloc:

* „Parcă îl știam de undeva. Dumnezeu să-l ierte!”

A murit un ateu? Nu contează! Primește și el iertare divină

Exemplu: un filosof celebru, cunoscut pentru critica virulentă la adresa religiei, trece în neființă. Pagina ziarului anunță vestea, iar primul comentariu e acolo, ca o cruce ridicată la repezeală:

* „Dumnezeu să-l odihnească! Poate acolo sus își va da seama că a greșit…”

E clar: dacă nu ai crezut în Dumnezeu, vei fi iertat post-mortem prin puterea algoritmului. Facebook îți dă ce n-ai vrut cât ai fost viu.

Și animalele primesc doza lor de milă divină

Într-o postare emoționantă despre moartea unui câine polițist:

* „Dumnezeu să-l ierte! A fost un suflet mai bun decât mulți oameni…”

A murit o pisică celebră de pe TikTok?

* „Să-o ierte Dumnezeu… o ființă pură!”

Mai lipsește doar să scriem pe piatra funerară:

* „Like etern și Share în memoria sa.”

Concluzie: Dumnezeu iartă, Facebook distribuie

Românii nu mai ard lumânări, ci trafic de interacțiune. În lipsa unei înțelegeri autentice a morții, condoleanțele au devenit un ritual de apartenență la trend. Spui „Dumnezeu să-l ierte”, nu pentru că simți, ci pentru că așa se face.

Și poate că, la finalul internetului, după ultimele postări, după ultimele „Sad reacts”, cineva o să spună și despre noi, în fața unei poze pixelate, cu fundal negru și emoji de cruce:

* „Dumnezeu să-l ierte! Nici nu mai știu cine era…”

Text de Marian Benone Mihai

— fost călăreț al apocalipselor civice, actual cronicar de doliu digital, pensionar de idei premature și martor la înmormântarea bunului-simț în direct pe Facebook Live.

$$$

 Vaccinat, viu și cu inima întreagă. Ce păcat, dragă antivaccinistule!

Un nou studiu Cambridge arată că vaccinul Covid reduce riscul de infarct și AVC. O veste proastă pentru toți apostolii miocarditei imaginare și trombozelor telepatice.

Cine-ar fi crezut: și vaccinat, și viu. Ba chiar cu inima întreagă.

De când cu pandemia, am fost înjurat, compătimit, scuipat în gând și suspectat de tot felul de complicități oculte. Asta pentru că am comis infracțiunea supremă în Republica Dacopată: m-am vaccinat. Cu ambele mâini. De mai multe ori. Voluntar. Cu brio.

Și totuși, iată-mă: viu, lucid, cu artere permeabile și, mai nou, cu un bonus pe care nici măcar nu l-am cerut — un risc mai mic de infarct și AVC. Nu o zic eu, ci cercetătorii de la Cambridge. Da, Cambridge, nu “Universitatea Vieții”, secția comentarii pe Facebook.

Se pare că, după ce au scotocit prin datele medicale a vreo 46 de milioane de englezi — adică mai mulți decât membrii tuturor grupurilor „STOP plandemia” din galaxie — au ajuns la o concluzie scandaloasă pentru fanii conspirației: vaccinul nu doar că NU-ți explodează inima, dar ți-o și protejează.

Cum e posibil așa ceva? Să-ți injectezi cipul 5G și să nu mori fulgerat de tromboză? Să te înțepe cu "soluția morții" și să nu te transformi în zombie cu miocardită și conexiune bluetooth? Ba din contră, să-ți scadă riscul de infarct?

Păi e posibil, dragă scepticule de tastatură, pentru că între timp s-au adunat niște date, nu doar bârfe de pe TikTok. Pentru că infecția cu Covid — aia pe care voi o tratați cu ceai de mărar și post intermitent — produce inflamație cruntă în tot corpul și poate să-ți bage tromboze prin vase ca-ntr-un film prost.

Dar când te vaccinezi, corpul tău reacționează inteligent (mai inteligent decât mulți comentatori online), face ce trebuie și apoi își vede de treabă. Nu e magie. E știință. Cuvânt pe care tu îl scrii cu „sh”.

Și, ce să vezi, tocmai pentru că vaccinul previne infecția sau o face mult mai ușoară, previne și crizele de inimă, accidentele vasculare și alte evenimente pe care voi le considerați „testul final” al spiritului liber.

Mai ales la bătrâni și bolnavi cronici — adică exact la cei pe care voi îi convingeați să bea spirt „cu încredere” în loc să se vaccineze.

Așa că da, sunt vaccinat. Și trăiesc. Și n-am murit subit. Și nici n-am ajuns pe ventilatorul Soros. Și, culmea, îmi merge mai bine inima.

Ce tragedie pentru voi, profeții Apocalipsei injectabile.

Cu stimă, inflamație controlată și puls regulat,

Marian Benone Mihai,

vaccinat, lucid, și (din păcate pentru unii) încă foarte viu.

Scriu, nu delirez. Mă informez, nu comentez. Beau cafea, nu dezinformare.

P.S.

Vezi în comentarii articolul care prezintă studiul la care fac referire! 

👇

P. S. 2

Pentru traducere în daca veche, apasă tasta 0! 😏

¢$$

 Păpușa gonflabilă la INML: cum poliția din Prahova transformă absurditatea în prioritate națională

Poliția Prahova confundă o păpușă gonflabilă cu un cadavru, declanșând o anchetă demnă de thriller. Un exemplu de „profesionalism” românesc între ironie și tragedie.

Păpușa gonflabilă — noua victimă a sistemului românesc

În România, țara în care absurdul face legea și legea se face absurd, poliția din Prahova reușește să ne ofere o lecție de eficiență în deturnarea atenției. Un manechin gonflabil abandonat într-o anexă devine, pentru câteva ore, „cadavrul” care mobilizează toate resursele statului: de la procurori la medici legiști, de la criminaliști la polițiști cu ceasuri de aur și telefoane cu ecran mare.

Felicitări, domnilor, pentru că ați demonstrat ce înseamnă să iei în serios orice sesizare, indiferent cât de ridicolă ar fi. În loc să investigați traficul de influență, jaful din spitale sau hoția din bănci, vă mobilizați la o păpușă gonflabilă — asta da, prioritate națională! Poate data viitoare, când cineva găsește un ursuleț de pluș în groapa de gunoi, trimiteți și un elicopter.

Dar nu vă învinovățesc pe voi, dragii mei polițiști. Cum să deosebești o păpușă gonflabilă de un cadavru când singura pregătire este „bagă mâna și vezi ce iese”? În România, educația e opțională, iar dotările tehnice sunt doar niște cuvinte frumoase pe hârtie.

Ridicolul situației constând în faptul că ați transportat „cadavrul” într-un sac închis, lăsându-l să călătorească spre faimosul Institut de Medicină Legală. Probabil manechinul a visat pentru o clipă la o carieră în sistemul medical românesc, sau cel puțin la o vizită turistică printr-un laborator cu halate albe.

Și uite așa, România bate pasul pe loc. Între timp, oamenii mor pe capete din cauze reale, iar voi vă luptați cu fantome gonflabile și păpuși care nu au cerut să devină victimele unui sistem care a confundat viața cu umorul negru.

Cât despre ancheta care urmează… probabil că vom afla că păpușa a fost lăsată acolo de vreun artist conceptual frustrat, un „performance” care a scăpat de sub control. Sau poate e doar o farsă marca „românească”, un soi de protest mut la adresa unei țări care, iată, nu mai știe să facă diferența între absurd și tragedie.

Dar până atunci, ridicați văicăreala, strângeți sacii, și nu uitați: dacă vedeți un manechin pe stradă, sunați la 112. Pentru siguranță.

Marian Benone Mihai

„Un ochi critic și o limbă ascuțită în fața absurdității cotidiene”

$$$

 

CNA dă cu astrologia de pământ. Horoscopul, oficial recunoscut ca ficțiune pentru adulți creduli

CNA obligă televiziunile să marcheze emisiunile cu horoscop drept conținut fără bază științifică. În sfârșit, zodiile rămân fără scuza prostiei planetare.

CNA pune horoscopul la colțul rușinii. În sfârșit, zodiile au aflat că sunt proaste.

Breaking news: planeta Mercur a intrat în retrograd, iar CNA în ofensivă. Spre groaza misticilor de duminică și a astrologilor cu licență în fabulații cosmice, Consiliul Național al Audiovizualului a decis — cu o clarviziune suspect de rațională — că emisiunile cu horoscop, numerologie, vibrații astrale și alte gogoși cosmice trebuie să înceapă cu o frază salvatoare pentru neuronul telespectatorului:

„Informațiile din acest program nu au bază științifică.”

Pe scurt, CNA a pus etichetă pe gogoși. Bravo lor.

E un pas mic pentru legislație, dar un salt uriaș pentru bunul simț. De-acum, înainte să afli că „azi ești predispus la trădări în dragoste pentru că Marte face cuadratură cu ficusul din sufragerie”, vei fi avertizat că ceea ce urmează e, de fapt, ficțiune pură, fără garanție de calitate.

Astrologii, acești ingineri ai destinului, au început deja să plângă pe la colțurile galaxiilor. Li se tulbură karma. Undele alfa nu mai bat în frecvența publicului. Unii se plâng că CNA le atacă „dreptul la liberă exprimare”. Firește, dacă liberă exprimare înseamnă să spui că o fată din Bacău divorțează pentru că e Capricorn cu ascendent în Vărsător, atunci da — s-a terminat cu libertatea.

Cât despre publicul fidel — doamnele care își aleg ziua de operație pe coloană în funcție de poziția Lunii și domnii care întreabă ce cristale „îți salvează afacerea” — aceștia vor primi acum, gratis și la fiecare ediție, un mic reminder că privesc un act artistic de prostire în masă.

Ironia face că decizia vine din partea unei instituții care rareori excelează prin curaj intelectual. CNA, această echipă de arbitri cu fluierul spart, a nimerit în sfârșit poarta. Sărbătorim.

Desigur, nu trebuie să ne îmbătăm cu apă plată. Vor rămâne destui oameni convinși că viața lor amoroasă e dictată de Saturn și că destinul profesional se rezolvă cu niște selenit sub pernă. Dar acum, măcar, vor citi negru pe alb:

„Acest program nu are bază științifică.”

Iar dacă după asta încă mai cred în el... atunci au exact ce merită.

Horoscopul rămâne, dar minciuna devine oficială.

Și, poate, într-o zi, la fel se va întâmpla și cu restul emisiunilor fără bază științifică — inclusiv alea politice.

Scris cu ironie, sarcasm și un dram de luciditate astrologic incompatibilă,

Marian Benone Mihai

– editorialist cu Soarele în „Mi-e silă” și Luna în „Mi-e dor de discernământ”

$#$

 

Terapie prin adulter: când madam Borderline descoperă amantul cu suflet de plastilină

O satiră acidă despre femeile măritate cu apetit pentru drame romantice și bărbații suficient de fragili încât să confunde criza existențială cu iubirea eternă.

Dragoste în vremea instabilității emoționale: când Borderline-ul își ia amant

Există femei măritate. Și-apoi există femei măritate cu copii, cu un soț care greșește din oficiu și cu o suferință interioară atât de intensă încât ar putea alimenta rețeaua electrică a unui mic oraș de provincie. Femei care nu spun „înșel”, ci „îmi urmez inima”. Care nu zic „trădez”, ci „mă regăsesc”. Și care nu-și părăsesc familia — doar iau o pauză afectivă în brațele altuia.

Ea nu e doar soție și mamă. E o pasăre rară, prinsă în colivia responsabilităților cotidiene, care vrea să zboare liberă pe canapeaua vreunui Don Quijote. Se hrănește din drame, plânge în baie și își postează ochii roșii pe stories cu textul „nimeni nu știe ce-i în sufletul meu”. De obicei, nici ea.

Are trăsături Borderline — ceea ce înseamnă că te iubește până te sufocă și apoi te urăște că respiri. Narcisismul ei e discret, dar constant: vrea să fie salvată, adorată, venerată, dar fără să fie deranjată de detalii minore gen: fidelitate, loialitate, responsabilitate. Copiii? Există, desigur. Dar ei sunt acolo ca decor în piesa Martirul feminin neînțeles. Utili când trebuie să pară o mamă luptătoare și absenți când e cazul să meargă la amant în weekend.

Și aici intră în scenă el — amantul. Bărbatul cu suflet poetic și coloană vertebrală de gelatină, care se simte alesul divin menit să scoată o femeie „din întuneric”. Nu contează că întunericul e autoinflamat și plin de fantezii sinistre. Nu contează că ea e căsătorită și are copii acasă care se uită la „Frozen” în timp ce mama lor primește mesaje cu inimi și flăcări. El o iubește. Cu adevărat. Sau așa crede.

Se implică profund. Adică superficial, dar cu sentimente. Se emoționează când ea îi povestește cât de rece e soțul și cât de mult „a murit pe dinăuntru” între o lecție de pian și un pachet de Pampers. Și el crede. Pentru că, în lumea lui, iubirea nu are reguli. Nici limite. Nici neuroni.

Se visează salvator, dar e doar un figurant într-un serial prost scris, în care femeia face binge-watching cu suflete. După el urmează altul. Și altul. Iar el va rămâne cu un status criptic, o criză existențială și o erecție de vinovăție întârziată.

Când totul se sparge — și întotdeauna se sparge — ea se întoarce la soț, la copii, la viața „care o constrânge”, în timp ce el rămâne în inbox, uitându-se la ultima poză primită cu un selfie din mașină și textul: „nu mai pot așa…”.

Și atunci, într-un moment rar de luciditate, soțul, bărbatul uitat, cel rămas să spele vasele și traumele, aruncă o replică seacă, fără furie, dar cu mult cinism:

 „E ok, dragă. Dacă amantul ăla al tău e atât de special, sigur o să te suporte și în varianta de luni dimineață, cu nervii praf, părul nespălat și copilul vomând pe covor. Dacă nu, îl aștept să-i predau telecomanda și responsabilitățile. Să vedem cât ține romantismul când n-ai timp să te epilezi.”

Finalul? Nimeni nu învață nimic. Ea rămâne „neînțeleasă”, el (amantul) — „profund rănit de iubire” și soțul — un om care știe exact ce s-a întâmplat, dar care, cu eleganța unei spânzurători lente, decide că nu merită nici să mai ridice tonul.

Text semnat, din păcate, de:

Marian Benone Mihai

(autor independent, vinovat de sarcasm recidivant și luciditate necerută)

$$$

 Henri Coandă – Omul care a visat viitorul și l-a lăsat moștenire întregii lumi

Pe 7 iunie 1886, într-o casă din București, se năștea un copil care avea să schimbe pentru totdeauna modul în care înțelegem zborul, apa, mișcarea și însăși ideea de viitor. Henri Coandă nu a fost doar un inventator. A fost un vizionar, un sculptor al imposibilului, un om care vedea legile naturii ca pe niște aliați în jocul său genial cu lumea.

De mic era fascinat de zbor. La liceu, în Iași, a construit o machetă de avion propulsat de rachetă, poate o jucărie a minții pentru ceilalți, dar o prevestire pentru destinul său. A studiat în Germania, Belgia și Franța, acumulând titluri și cunoștințe la o viteză amețitoare: inginer, specialist în aeronautică, frigotehnist, inventator. Avea doar 22 de ani când devenea ceea ce majoritatea nu ajung nici la 60, iar lumea… lumea nu era pregătită pentru Henri Coandă.

În 1910, la Paris, într-un salon al viselor și ideilor devenite realitate, el prezenta un avion fără elice – un concept absolut futurist…era primul avion cu reacție din lume. L-a testat câteva luni mai târziu, zborul a fost scurt și sfârșitul violent, avionul a luat foc. Acel moment, acea scânteie, a fost începutul unei revoluții. Din cenușa acelui prototip s-au născut decenii mai târziu avioanele cu reacție moderne, turboreactoarele care ne poartă azi de la un continent la altul în câteva ore.

Acel prim motor fără elice, turbo-propulsorul lui Coandă, a schimbat totul și lumea științei a început, treptat, să-l recunoască. Titluri onorifice, medalii, recunoaștere internațională, toate veneau, dar parcă mereu cu o întârziere de câteva zeci de ani.

În 1930, în urma cercetărilor legate de jeturile de aer din motorul său, Coandă observă un fenomen pe care nimeni nu îl putea explica: jetul de aer era „atras” de fuselaj, curgând pe lângă el. A fost nevoie de ani și de sprijinul altor savanți pentru a formula ceea ce azi numim „efectul Coandă” - o lege a devierii fluidelor în apropierea suprafețelor curbe, folosită astăzi în aviație, ventilatoare fără elice, injectoare, propulsoare, arhitectură fluidodinamică și în… medicină.

Henri Coandă nu era interesat doar de cer. Mintea lui explora pământul, apa, materia însăși.

A conceput aparate de zbor bimotor, sănii cu reacție, planuri pentru aerodine lenticulare care puteau decola vertical (precursoarele dronelor și ale avioanelor VTOL din ziua de astăzi), un sistem de desalinizare a apei de mare cu energie solară (în 1954!), un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol (folosit și azi în industria petrolieră), ba chiar și un nou material de construcții - „lemnul de ciment” - folosit decorativ la Palatul Culturii din Iași.

Unele dintre ideile sale geniale au avut nevoie de timp și de evoluție tehnologică pentru a fi puse în practică: în anii ’60, Coandă a propus un sistem de transport în tuburi, bazat pe diferențe de presiune - capsule sau vagoane propulsate cu viteze de până la 700 km/h, fără frecarea aerului. Proiectul care a părut fantezist atunci avea să fie reluat aproape un secol mai târziu de Elon Musk sub numele de Hyperloop. 

Contribuția romănului care „a visat trenuri în vid” înainte ca lumea să creadă că e posibil a fost uitat.

Pe lângă toate acestea, Henri Coandă a studiat aproape obsesiv calitatea apei potabile. A călătorit în locuri izolate, a analizat apa care păstra oameni sănătoși peste 100 de ani. A concluzionat că apa nu este doar lichidul vieții, ci un agent al longevității. A căutat în ea sursa vitalității, a tinereții, a echilibrului. Ce alt geniu ar fi trecut, cu aceeași pasiune, de la motoare cu reacție la structura moleculară a apei?

A obținut peste 250 de brevete de invenție, a colaborat cu NASA și US Air Force în cercetări rămase secrete, a anticipat tehnologii care azi ne par de domeniul firescului. Cu toate acestea, în timpul vieții lui, Coandă a fost în multe privințe un exilat în viitor. Cum spunea Gustave Eiffel: „Coandă s-a născut cu 30, dacă nu cu 50 de ani prea devreme.”

Poate chiar mai mult, am putea spune fără să greșim.

Când Henri Coandă s-a stins, pe 25 noiembrie 1972, la 86 de ani, lăsa în urmă nu doar invenții, ci o viziune. Un mod de a privi lumea ca pe o continuă provocare, un imens joc  de puzzle care abia așteaptă să fie rezolvat.

Astăzi, Aeroportul Internațional din București îi poartă numele și știm cu toții că “a inventat motorul cu reacție”. Moștenirea lui zboară mult mai departe, atingând într-un fel sau altul milioane de vieți, zilnic… în fiecare avion cu care ne deplasăm pe distanțe mari, în fiecare tunel de vânt, în fiecare idee îndrăzneață care pare „prea devreme” pentru lumea noastră.

Henri Coandă n-a fost doar un inventator. A fost un pionier al imposibilului. Un român care a avut curajul să vadă și să facă lucruri pe care alții nu îndrăzneau nici măcar să le viseze.

$$$

 

🧈🐂🏔️ În Tibet, iacii produc un lapte cu un conținut natural de grăsime de 6% – de aproape două ori mai bogat decât laptele de vacă. Din acest lapte, tibetanii prepară unt care poate rezista luni întregi la temperatura camerei, datorită altitudinii mari și frigului constant.

În inima Tibetului, acolo unde munții se ridică maiestuos spre cer, iar vântul suflă cu forță printre stânci, iacul devine parte din viața de zi cu zi. Acest animal rezistent, cu blană lungă și coarne arcuite, nu este doar mijloc de transport sau sursă de blană – ci și furnizorul unui lapte cu proprietăți deosebite, esențial pentru supraviețuirea familiilor în regiunile izolate.

Laptele de iac se remarcă prin conținutul său natural ridicat de grăsime – în jur de 6%, aproape dublu față de laptele de vacă. Această concentrație face ca lichidul albicios să fie nu doar hrănitor, ci și valoros în condiții unde fiecare resursă contează. Este o energie densă, pură, perfect adaptată la efortul fizic și la clima aspră de altitudine.

Tibetanii prelucrează laptele proaspăt într-un mod tradițional, păstrat de generații. Folosind recipiente din lemn, femeile bat laptele până când grăsimea se separă și formează un unt dens și cremos, cu o nuanță galben-palidă. Acest unt este apoi păstrat în vase de lut sau lemn, gata să fie folosit în gospodărie sau oferit ca dar spiritual.

O particularitate fascinantă este durabilitatea acestui produs. Datorită aerului uscat, altitudinii mari și temperaturilor scăzute, untul de iac poate fi păstrat luni întregi la temperatura camerei, fără a se strica. Este una dintre puținele grăsimi naturale care rezistă atât de bine în condiții dure, fiind ideală pentru traiul în regiunile muntoase.

În casele tibetanilor, acest unt nu lipsește niciodată. Este ingredientul principal din celebrul ceai cu unt de iac, o băutură care poate părea neobișnuită pentru gusturile europene, dar care în Tibet este considerată o adevărată sursă de viață – încălzește, hrănește și energizează. Ceaiul este consumat zilnic, în orice anotimp, fiind un ritual domestic și comunitar.

Pe lângă uzul alimentar, untul are și o dimensiune spirituală. În mănăstiri, este folosit pentru a aprinde lămpi ritualice sau pentru a sculpta figurine din „unt de sărbătoare”, cu forme florale sau simboluri sacre. Astfel, untul devine mai mult decât hrană – devine parte din credință, tradiție și artă.

Untul de iac reflectă o filozofie de viață simplă și profundă: folosirea înțeleaptă a resurselor, respectul față de natură și adaptarea la condiții grele cu ingeniozitate. Este, în același timp, un aliment, un simbol și o punte între om și pământul pe care trăiește – acolo, sus, unde fiecare lucru are rostul lui.

$$$

 

Hortensia – floarea deosebită care își schimbă culoarea singură. 🩷

Culoarea florilor de hortensie se modifică în funcție de pH-ul solului. În sol acid, hortensia capătă nuanțe de albastru intens, iar în sol alcalin, florile devin roz sau mov. Floricultorii pot influența culoarea în mod natural, adăugând oțet sau sulf pentru a acidifia solul, ori var sau cenușă pentru a-l alcaliniza. Este una dintre puținele flori din lume care își poate „schimba culoarea” în funcție de compoziția chimică a solului.

În universul florilor, hortensia ocupă un loc cu totul special. Este elegantă, bogată, spectaculoasă, dar mai ales surprinzătoare. Nu doar prin forma rotundă și generoasă a inflorescențelor sale, care pot atinge dimensiuni impresionante, ci și printr-o caracteristică rar întâlnită în lumea vegetală: capacitatea de a-și schimba culoarea natural, în funcție de compoziția chimică a solului.

Este una dintre puținele flori din lume care nu are o culoare fixă, ci se lasă influențată de ceea ce se află invizibil, în adâncul rădăcinilor. Acest „miracol” botanic nu e întâmplător, ci un fenomen științific deosebit: culoarea hortensiei este dictată în mare parte de pH-ul solului și de prezența ionilor de aluminiu.

🌱 Într-un sol acid, cu pH mai mic de 6, hortensia își transformă florile în nuanțe superbe de albastru regal, azuriu sau chiar violet adânc.

🌿 Într-un sol alcalin, cu pH peste 7, culoarea se schimbă treptat în tonuri roz, ciclam, lavandă sau chiar bej-rozaliu, cu o delicatețe caldă și feminină.

🌸 Într-un sol neutru, se pot obține nuanțe intermediare, ca o combinație între cele două extreme, iar unele flori au petale cu margini roz și centru albastru – o minune a echilibrului natural.

Această reacție uimitoare se produce pentru că hortensia, atunci când solul este acid, absoarbe ionii de aluminiu disponibili. Aluminiul interacționează cu pigmenții florii, formând compuși care reflectă lumina albastră. În solurile alcaline, acești ioni nu mai pot fi absorbiți, iar planta dezvoltă pigmenți de culoare roz sau roșiatică.

🎨 De aceea, hortensia este numită adesea „floarea pictată de pământ”. Ea nu are o identitate cromatică fixă, ci reflectă sufletul locului unde crește, reacționând fin la fiecare variație din compoziția solului.

Pentru grădinari și floricultori, acest dar al hortensiei deschide un joc fascinant: pot „colora” planta natural, fără vopsele, doar prin modificarea solului:

🔸 Pentru flori albastre: se poate adăuga oțet, zaț de cafea, scoarță de pin sau sulfat de aluminiu, care acidifică solul.

🔸 Pentru flori roz: se folosesc var stins, cenușă de lemn sau dolomită, care cresc pH-ul și limitează absorbția aluminiului.

Această sensibilitate face din hortensie nu doar o floare decorativă, ci și un barometru al mediului. Poți citi starea pământului doar privind petalele ei. Într-un fel tainic, hortensia ne învață că frumusețea nu e rigidă, ci fluidă, vie, schimbătoare – o armonie între natură și echilibru.

Pe lângă farmecul ei vizual, hortensia mai poartă și simboluri profunde. În limbajul florilor, ea exprimă recunoștință, înțelegere, transformare și noblețe. În Asia, este folosită în ceremonii de onoare și mulțumire, iar în grădinile europene a devenit un simbol al rafinamentului și misterului.

🔸 Cultivată cu grijă, hortensia poate trăi ani de zile în același loc, schimbându-și nuanțele de la un sezon la altul, ca o pictură vie în grădină.

🔸 Poate fi plantată în ghivece sau direct în sol, în locuri semiumbrite, cu umiditate constantă și protecție de la vânturile puternice.

În final, hortensia nu e doar o floare – e un spectacol de biologie, estetică și poezie, o lecție de adaptabilitate și frumusețe naturală. În fiecare petală colorată nu se află doar pigment, ci povestea tăcută a pământului care a hrănit-o.💜

$$$

 

.DESPRE CANEPA SAU CUM A FOST INTERZISA CĂNEPA

           Anul 1914. Anii Primului Război Mondial când fermierii care cultivau „cânepă” în schimbul dolarilor americani...

Ține cont de asta și continuă să citești.

Cânepa industrială nu este doar o plantă agricolă.

Este antidotul împotriva petrolului și a dolarului.

CUM A FOST INTERZISĂ CĂNEPA?

1. Un acru de cânepă produce la fel de mult oxigen cât 25 de acri de pădure.

2. Un acru de cânepă poate produce la fel de multă hârtie cât 4 acri de copaci.

3. În timp ce cânepa poate fi transformată în hârtie de 8 ori, lemnul poate fi transformat în hârtie doar de 3 ori.

4. Cânepa crește în 4 luni, lemnul în 20-50 de ani.

5. Canabisul este o adevărată capcană de radiații.

6. Canabisul poate fi cultivat oriunde în lume și necesită foarte puțină apă. În plus, deoarece poate vâna insecte, nu are nevoie de pesticide.

7. Dacă textilele din cânepă se răspândesc, industria pesticidelor ar putea dispărea complet.

8. Primii blugi au fost confectionati din canepa; chiar și cuvântul „KANVAS” este numele dat produselor din cânepă.

Cânepa este, de asemenea, o plantă ideală pentru a face frânghii, șireturi, genți de mână, pantofi și pălării.

9. Reduce efectele chimioterapiei și radiațiilor asupra tratamentului canabisului, SIDA și cancerului; este utilizat în cel puțin 250 de boli precum reumatism, inimă, epilepsie, astm, stomac, insomnie, psihologie și boli ale coloanei vertebrale.

10. Valoarea proteică a semințelor de cânepă este foarte mare și cei doi acizi grași pe care îi conține nu se găsesc nicăieri în natură.

11. Cânepa este chiar mai ieftin de produs decât soia.

12. Animalele de companie hrănite cu canabis nu au nevoie de suplimente hormonale.

13. Toate produsele din plastic pot fi realizate din cânepă, iar plasticul din cânepă se întoarce foarte ușor în natură, este biodegradabil.

14. Dacă caroseria unei mașini este făcută din cânepă, aceasta va fi de 10 ori mai rezistentă decât oțelul.

15. Poate fi folosit si pentru izolarea cladirilor; este durabil, ieftin și flexibil.

16. Săpunurile și produsele cosmetice din cânepă nu poluează apa și, prin urmare, sunt complet ecologice.

În America secolului al XVIII-lea, producția lor era obligatorie, iar țăranii care nu produceau erau închiși.

Dar acum situația s-a inversat.

De ce ?

- W.P. Hearst a deținut ziare, reviste și mass-media în Statele Unite în anii 1900. Avea păduri și producea hârtie. Dacă hârtia ar fi fost făcută cu cânepă, ar fi putut pierde milioane.

- Rockefeller a fost cel mai bogat om din lume. Avea o companie petrolieră. Biocombustibilul, uleiul de cânepă, a fost, desigur, cel mai mare dușman al său.

- Mellon era unul dintre principalii acționari ai companiei Dupont și deținea un brevet pentru fabricarea de plastic din produse petroliere. Industria canabisului le amenința piața.

Mai târziu, Mellon a devenit secretar al Trezoreriei președintelui Hoover...

Aceste nume mari au decis în întâlnirile lor că canabisul este inamicul și l-au eliminat...

(Text preluat dintr-un articol)

$$$

 #InMemoriam SERGIU CELIBIDACHE

#MariRomani #cultura #comemorare #educatie #muzica #romania

 Din păcate, un colos al culturii româneşti care a fost şi este mai respectat afară decât în ţara lui – România.

Sergiu Celibidache (n. 28 iunie/11 iulie 1912, Roman, județul Neamț, România – d. 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, Région Centre, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.

La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după despărțirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris.

În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).

Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate. Suferă o mare deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la invitația personală a lui Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu care a dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.

Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.

Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care se pot menționa, cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).

Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi (* 1968).

A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A fost îngropat în micuțul cimitir din localitate.

În ziua împlinirii a o sută de ani de la nașterea muzicianului, în piața ce îi poartă numele, din municipiul Roman, a fost dezvelit un bust al său.

Cu această ocazie, Serge Ioan Celibidache, fiul dirijorului, a acceptat, în numele tatălui său, distincția de cetățean de onoare al Romanului, acordată post-mortem.

Filmul „Grădina lui Celibidache” este regizat de Serge Ioan Celibidache și îl prezintă pe artist în turneele și la repetițiile sale cu Filarmonica din München, al cărei dirijor permanent a fost.

$$$

 Dragostea a pătruns în viața ei cu un an înainte de moarte, într-un moment în care pierduse orice speranță.

În existența ei zbuciumată a apărut un tânăr emigrant grec, frizer de meserie, care i-a întins mâna într-un ceas de restriște și i-a oferit inima sa.

S-au cunoscut într-un spital – loc ce devenise pentru ea, în ultimii ani, a doua casă. O succesiune de accidente, traume severe, dureri persistente, morfină, o depresie adâncă – aceasta era starea în care trăia acum mereu.

El i-a intrat în salon cu o păpușă și i-a spus că îi va purta noroc, pentru că nu era o jucărie oarecare, ci una de pe meleagurile lui natale, din Grecia. Édith a zâmbit, dar a doua zi el s-a întors cu flori, iar în scurt timp i-a cerut mâna.

Édith s-a împotrivit, vorbind despre viața ei grea, despre diferența de vârstă. El a ascultat-o cu răbdare și i-a răspuns:

— Pentru mine, tu te-ai născut în ziua în care te-am văzut întâia oară.

După doar două luni, Théophanis, cu un entuziasm copilăresc, i-a întrebat pe părinții lui ce ar zice dacă le-ar face cunoștință cu Édith Piaf. Părinții și sora lui, Christie Lom, au rămas fără cuvinte. Ezitând, au spus „da”. Theo a zâmbit: „Ne așteaptă în mașină.”

După o săptămână, Piaf a fost invitată la ceai în casa familiei lui. Deși rudele băiatului erau îngrijorate, temerile lor s-au risipit: Piaf era în viața de zi cu zi o femeie modestă, sfioasă. La început, părinții și sora lui Theo nici nu puteau bănui că între el și Édith era ceva mai mult decât o simplă prietenie.

Când au aflat de relația lor, tatăl lui Theo s-a înfuriat, amintindu-i fiului trecutul lui Piaf și distanța dintre ei în ani. Să o iubești pe Édith ca artistă era una, să accepți o căsătorie cu ea – cu totul altceva. Piaf însă a înțeles neliniștea familiei și a început să le caute bunăvoința, promițând că îl va transforma pe Theo într-o vedetă.

I-a ales și un pseudonim: de acum înainte era Theo Sarapo – de la grecescul „S’agapo”, adică „Te iubesc”, rostit cu acel „r” franțuzesc prelung. Era singura expresie grecească pe care Piaf o cunoștea.

Sora lui Theo a scris mai târziu o carte despre această poveste. Nimeni nu știa mai bine decât ea de ce fratele său a iubit-o pe Édith. Alături de fetele de vârsta lui, Theo nu simțea că este bărbat cu adevărat. Piaf era altfel – profundă, înțelegătoare. Cu puțin timp înainte de a o cunoaște, Theo fusese pe front, în Algeria. Văzuse moartea cu ochii și învățase să trăiască clipa. Piaf, marcată de atâtea suferințe, era asemenea lui.

Au urcat împreună pentru prima oară pe scena sălii pariziene „Olympia”. Cântau despre dragoste și păreau fericiți.

„Oamenii care nu se gândesc la iubire sunt incompleți. Cei care au încetat să creadă în ea doar pentru că au suferit, nu vor iubi niciodată cu adevărat.” – Édith Piaf

Nunta a avut loc pe 9 octombrie 1962. Deși mai fusese căsătorită, Piaf a primit permisiunea de a se cununa cu Theo în biserica ortodoxă greacă de pe strada Georges Bizet – pentru asta, a trecut la ortodoxie. Curioșii au fost mai mulți decât rudele, dar, indiferent de câte bârfe s-au spus, mirii erau fericiți.

Cadoul de nuntă al lui Édith pentru Theo a fost o jucărie – o cale ferată miniaturală. Nu una oarecare. Trenul electric traversa orașul tinereții lui: La Frette-sur-Seine. Căsuțele pictate pe placaj reproduceau fidel străduțele din micul oraș de lângă Paris. Theo le-a recunoscut imediat – chiar și frizeria tatălui său era acolo.

Prin iubirea lor, Theo și Édith au reușit să convingă și cei mai sceptici: nu era un mezalianț, ci o poveste adevărată de dragoste. Mai ales că, în preajma căsătoriei, Piaf rămăsese fără avere – tot ce avusese risipise, copleșită de datorii. Ipoteza publicului că Theo era un profitor s-a destrămat fără vreo dovadă.

La finalul vieții, Piaf a primit ceea ce considera „nemeritat”: o grijă nesfârșită din partea lui Theo, care o admira nespus. Tânărul de 27 de ani își petrecea toate zilele și nopțile alături de soția sa, hrănind-o cu lingurița. Îi aducea daruri, îi citea, îi alina clipele grele. Se uita cu drag la femeia lui iubită, deși era chinuită, plină de cicatrici, cu mâini umflate și neputința de a se îngriji singură. Dar el o iubea, pur și simplu.

O îngrijea cu tandrețe, îi citea cu voce caldă, îi oferea comedii să zâmbească. Până la ultima ei suflare, i-a arătat că este dorită și iubită. A rămas alături de micul „vrăbiuț” francez, doborât de dureri și suferință, chiar și atunci când ea nu-l mai recunoștea.

Édith Piaf s-a stins în 1963. Întreaga Franță a plâns pierderea ei. O iubeau pentru vocea unică, imposibil de confundat. Dintre multele ei cântece, cele mai cunoscute rămân „Imnul iubirii”, „Milord”, „Non, je ne regrette rien”. De la cântăreață de cabaret la stea pe cele mai mari scene ale lumii, Piaf și-a cucerit locul pe Olimpul muzicii franceze și internaționale.

În urma ei, Theo Sarapo a moștenit nu averi, ci datorii de milioane de franci. Știa de ele încă dinaintea nunții. A vândut apartamentul pentru a le plăti, iar aproape toate onorariile lui mergeau către acoperirea facturilor rămase de la Édith.

$$$

 Peter Ustinov și Sophia Loren

În istoria cinematografiei mondiale, puține nume reușesc să întruchipeze atât de bine rafinamentul artistic și personalitatea carismatică precum Peter Ustinov și Sophia Loren. 

Deși provin din culturi diferite — el britanic cu rădăcini internaționale, ea italiană și simbol al cinematografiei mediteraneene — cei doi artiști au avut în comun o trăsătură esențială: autenticitatea.

Peter Ustinov, actor, scriitor, regizor și umorist, a fost un spirit renascentist într-o epocă modernă. 

Cu o inteligență sclipitoare și un umor subtil, el și-a folosit talentul nu doar pentru a distra, ci și pentru a reflecta asupra lumii. 

Ustinov nu a fost doar un entertainer, ci un adevărat ambasador al culturii și al păcii, lucrând ani de zile ca ambasador al bunăvoinței pentru UNICEF. 

El a înțeles puterea cuvântului, a artei și a dialogului.

În contrast și totodată în completare, Sophia Loren a cucerit lumea nu prin cuvinte, ci prin privire. 

Emblema frumuseții italiene, ea a reușit să treacă dincolo de rolul de „divă”, demonstrând o profunzime actoricească rar întâlnită. 

În filme precum La Ciociara, ea a dovedit că forța unei femei nu stă doar în grație, ci și în suferința asumată cu demnitate. 

Loren este dovada că farmecul nu exclude inteligența, iar eleganța nu contrazice puterea interioară.

Ustinov cu ironia sa tandră, Loren cu frumusețea sa gravă, au reușit să transceadă timpul și să inspire generații întregi.

Adevărata eleganță se naște din spirit și suflet – acolo unde întâlnirea dintre minte și inimă devine artă.

$$$

 ATTILA

Rege și general al hunilor; a murit în 453. Succesând în 433 la tronul hoardelor scitice dezorganizate și slăbite de conflicte interne, Attila și-a transformat curând supușii într-un popor compact și formidabil, teroarea Europei și Asiei . O campanie nereușită în Persia a fost urmată în 441 de o invazie a Imperiului Roman de Răsărit , al cărei succes l-a încurajat pe Attila să invadeze Occidentul. A trecut nestingherit prin Austria și Germania , peste Rin în Galia , jefuind și devastând tot ce i-a stat în cale cu o ferocitate neegalată în înregistrările invaziilor barbare și constrângându-i pe cei pe care i-a învins să-și mărească puternica armată. În 451, a fost întâmpinat pe Câmpiile Chalons de romanii aliați sub conducerea lui Actius și de vizigoții sub conducerea lui Theodoric și Thorismond, care i-au învins pe huni și au evitat pericolul care amenința civilizația occidentală. Îndreptându-se apoi spre Italia , Attila, în primăvara anului 452, a devastat Aquileia și multe orașe lombarde și se apropia de Roma , unde Valentinian al III-lea fugise înaintea lui, când a fost întâmpinat lângă Mantua de o ambasadă - al cărei membru cel mai influent a fost Papa Leon I - care l-a descurajat pe Attila să jefuiască orașul.

Attila a murit la scurt timp după aceea. Interesul catolic pentru Attila se concentrează în principal pe relațiile sale cu acei episcopi din Franța și Italia care l-au ținut pe liderul hun în furia sa devastatoare. Puterea morală a acestor episcopi , în special a papei în timpul dizolvării imperiului, este evidențiată atât de încrederea cu care credincioșii se uitau la ei pentru ajutor împotriva teribilului invadator, cât și de influența pe care au exercitat-o uneori pentru a opri mâna distrugătoare a acelui invadator. Sfântul Agnan de Orléans a susținut curajul poporului său și a grăbit întăririle care au salvat orașul său aparent condamnat; la Troyes , Sfântul Lupus l-a convins pe Attila să cruțe provincia Champagne și s-a dat ostatic în timp ce armata hună a rămas în Galia ; când Roma părea destinată să aibă soarta orașelor lombarde pe care Attila le jefuise, Papa Leon cel Mare a fost cel care, prin elocvența și personalitatea sa impunătoare, l-a intimidat pe cuceritor și a salvat orașul. Teroarea care timp de secole s-a agățat de numele lui Attila, „Flagelul lui Dumnezeu ”, așa cum a ajuns să fie numit, și recunoștința oamenilor față de eliberatorii săi s-au combinat în timp pentru a împovăra hagiografia medievală cu legende ale sfinților despre care se spune că l-au învins pe Attila prin prezența lor impunătoare sau i-au oprit progresul prin rugăciunile lor . Dar aceste ficțiuni servesc la sublinierea importanței faptelor care le-au inspirat. Ele ne permit să apreciem cât de răspândit trebuie să fi fost acel sentiment exprimat în apelul recent descoperit al lui Eusebiu de Dorylaeum adresat Papei Leon I : „Curavit desuper et ab exordio consuevit thronus apostolicus iniqua perferentes defensare . . . et humi Jacentes erigere, Harbetna secundum posibilite [ Dogisem erigere, Harbetna secundum posibilite [ Dogisem erigere ] (Boston, 1903), II, 168]. Mândria națională, de asemenea, a venit în timp pentru a investi persoana lui Attila cu o aureolă de ficțiune. Majoritatea țărilor europene au legendele lor despre liderul hunului, care este descris în mod divers, după cum vanitatea națiunilor l-ar reprezenta pe Attila ca un prieten care a contribuit la măreția lor sau ca un dușman care nu i-ar fi supus cea mai cunoscută este povestea lui Etzel (Attila) din „Niebelungen-lied”.

$$$

 BERTHE MORISOT

Berthe Morisot (n. 14 ianuarie 1841, Bourges, Franța - d. 2 martie 1895, Paris) a fost o pictor și gravor francez care a expus în mod regulat alături de impresioniști și, în ciuda protestelor prietenilor și familiei, a continuat să participe la lupta lor pentru recunoaștere.

Fiica unui înalt funcționar guvernamental (și nepoata importantului pictor rococo Jean-Honoré Fragonard), Morisot a decis devreme să devină artistă și și-a urmărit scopul cu seriozitate și dăruire. Din 1862 până în 1868 a lucrat sub îndrumarea lui Camille Corot. A expus pentru prima dată picturi la Salon în 1864. Lucrările ei au fost expuse acolo în mod regulat până în 1874, când a jurat să nu-și mai prezinte niciodată picturile în forumul oficial aprobat. În 1868 l-a întâlnit pe Édouard Manet, cu care a dezvoltat o prietenie de lucru. A făcut mai multe portrete ale ei (de exemplu, Repose, c. 1870). Manet a avut un efect eliberator asupra operei ei și, la rândul său, i-a stârnit interesul pentru pictura în aer liber. În 1874 s-a căsătorit cu fratele mai mic al lui Manet, Eugène, scriitor și pictor.

Insistența lui Morisot asupra designului aliniază munca ei mai aproape de cea a lui Manet decât de cea a colegilor ei impresioniști, ale căror interese pentru experimentarea optică a culorilor nu le-a asumat niciodată. Picturile ei înfățișau frecvent momente private (de exemplu, Femeie la toaleta ei, 1875/80) și includeau membri ai familiei sale, în special sora ei, Edma (de exemplu, Reading, 1873; și Sora artistului Edma și mama lor, 1870). Delicate și subtile, rafinate în culori – adesea cu o strălucire discretă de smarald – i-au câștigat admirația colegilor ei impresioniști. Ca și cea a celorlalți impresioniști, opera ei a fost ridiculizată de mulți critici. Fără succes comercial în timpul vieții sale, ea a depășit totuși Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir și Alfred Sisley. A fost o femeie de mare cultură și farmec și i-a numărat printre prietenii apropiați pe Stéphane Mallarmé, Edgar Degas, Charles Baudelaire, Émile Zola, Emmanuel Chabrier, Renoir și Monet.

$_$

 GEORGE EASTMAN

George Eastman a inventat aparatul foto Kodak, contribuind la accesibilitatea fotografiei publicului. Compania sa rămâne una dintre cele mai mari din industrie.

Cine a fost George Eastman?

În 1880, George Eastman a deschis Eastman Dry Plate and Film Company. Primul său aparat foto, Kodak, a fost vândut în 1888 și consta dintr-un aparat foto tip cutie cu 100 de expuneri. Mai târziu, a oferit primul aparat foto Brownie, destinat copiilor. Până în 1927, Eastman Kodak era cea mai mare companie americană din industrie. Eastman s-a sinucis în 1932.

Viața timpurie și educația

Numit după tatăl său, George Washington Eastman, George Eastman s-a născut pe 12 iulie 1854, în Waterville, New York. George Sr. înființase o mică școală de afaceri, Eastman Commercial College, în Rochester, unde s-a mutat cu familia în 1860. Dar a murit subit când Eastman avea opt ani. Una dintre cele două surori mai mari ale tânărului Eastman era imobilizată într-un scaun cu rotile din cauza poliomielitei și a murit când Eastman avea 16 ani.

Mama lui Eastman, Mary, a luat chiriași pentru a întreține familia, iar Eastman a renunțat la liceu la vârsta de 14 ani pentru a suplimenta veniturile familiei. A început ca mesager și băiat de serviciu pentru companii de asigurări și a studiat contabilitatea acasă pentru a se califica pentru un salariu mai mare. În cele din urmă, a obținut un loc de muncă ca contabil la Banca de Economii Rochester.

Invenții

Când Eastman avea 24 de ani, plănuia să viziteze Santo Domingo și, la sfatul unui coleg, a decis să documenteze călătoria. Dar echipamentul fotografic era enorm, greu și costisitor. A cumpărat tot echipamentul, dar nu a făcut niciodată călătoria.

În schimb, a început să cerceteze cum să facă fotografia mai puțin incomodă și mai ușor de savurat pentru o persoană obișnuită. După ce a văzut o formulă pentru o emulsie „plăcuță uscată” într-o publicație britanică și a primit îndrumarea a doi fotografi amatori locali, Eastman a formulat o peliculă de hârtie pe bază de gelatină și un dispozitiv pentru acoperirea plăcilor uscate.

Fotografie Kodak

Și-a dat demisia de la slujba de la bancă după ce și-a lansat compania de fotografie aflată la început de drum în aprilie 1880. În 1885, s-a îndreptat spre biroul de brevete cu un dispozitiv de susținere a rolelor pe care îl dezvoltaseră el și inventatorul camerelor foto, William Hall Walker. Acest lucru a permis ca aparatele foto să fie mai mici și mai ieftine.

Eastman a venit și cu numele Kodak, deoarece considera că produsele ar trebui să aibă propria identitate, liberă de orice altceva. Așadar, în 1888, a lansat primul aparat foto Kodak (câțiva ani mai târziu, a schimbat numele companiei în Eastman Kodak).

Sloganul companiei era „Tu apeși butonul, noi ne ocupăm de restul”, ceea ce însemna că aparatul foto era trimis companiei după ce cele 100 de expuneri de pe rola de film fuseseră utilizate; aceștia îl developau și îl trimiteau înapoi clientului. În 1889, Eastman l-a angajat pe chimistul Henry Reichenbach pentru a dezvolta un tip de film flexibil care să poată fi introdus mai ușor în camerele foto. Thomas Edison a adaptat filmul pentru a fi utilizat în camera de filmat pe care o dezvolta, impulsionând și mai mult succesul companiei Eastman.

Camera Brownie

Aparatul foto Brownie a fost lansat în 1900 pentru a se adresa noilor fotografi amatori - copiii - și, cu prețul său de 1 dolar, a devenit și un aparat foto preferat al soldaților. Eastman a sprijinit armata și în alte moduri, dezvoltând lentile din sticlă indestructibile pentru măști de gaze și un aparat foto special pentru fotografierea avioanelor în timpul Primului Război Mondial.

În total, inovațiile lui Eastman au declanșat nebunia fotografiei amatoricești, care este încă puternică și astăzi.

Filantrop

Deși compania sa a fost practic un monopol timp de mulți ani, Eastman nu a fost un industriaș corporatist obișnuit. A fost unul dintre primii industriași americani care au îmbrățișat și implementat conceptul de împărțire a profitului angajaților în Statele Unite și, în plus, a făcut o donație directă din banii proprii fiecăruia dintre angajații săi. În 1919, a adăugat ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de opțiuni pe acțiuni.

Generozitatea sa s-a extins dincolo de propria afacere, donând Institutului de Mecanică din Rochester, aflat în dificultate, care a devenit Institutul de Tehnologie din Rochester, precum și MIT (Institutul de Tehnologie din Massachusetts). Respectul său ridicat pentru educație în general l-a determinat să contribuie la Universitatea din Rochester și la institutele Hampton și Tuskegee. „Progresul lumii depinde aproape în întregime de educație”, a spus el.

Clinicile stomatologice din Rochester și din Europa au fost, de asemenea, în centrul preocupărilor sale. „Este un fapt medical”, a spus el, „că copiții pot avea o șansă mai bună în viață, cu un aspect mai plăcut, o sănătate mai bună și mai multă vigoare dacă dinții, nasul, gâtul și gura sunt îngrijite corespunzător în perioada crucială a copilăriei.”

În total, se estimează că Eastman a contribuit cu peste 100 de milioane de dolari din averea sa în scopuri filantropice în timpul vieții sale.

Moarte și moștenire

Un ciclist pasionat, Eastman a observat o imobilitate progresivă, rezultatul unei afecțiuni degenerative care implica întărirea celulelor din măduva spinării inferioare. De asemenea, suferea de diabet sever. Așa că, pe 14 martie 1932, la vârsta de 77 de ani, și-a luat viața cu o singură împușcătură în inimă. Un bilet pe care l-a lăsat spunea: „Munca mea s-a terminat. De ce să mai aștept?”

„Viața comunităților noastre în viitor are nevoie de ceea ce le pot oferi școlile noastre de muzică și alte arte frumoase. Este necesar ca oamenii să aibă un interes pentru viața din afara ocupațiilor lor.” - George Eastman

Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut o familie, invocând faptul că era prea ocupat și prea sărac în tinerețe. A fost un colecționar de artă entuziast în lungile sale călătorii prin Europa și un iubitor de muzică, înființând prestigioasa Școală de Muzică Eastman în 1921 în Rochester, New York.

Per total, se crede că s-a bucurat de viață și a oferit nenumăratelor milioane de oameni oportunitatea de a se bucura de a lor, cu amintiri de neuitat surprinse pe film.

$$$

 GEORGE ORWELL

Născut Eric Arthur Blair, scriitorul George Orwell este probabil cel mai faimos pentru romanele sale Ferma animalelor (1945) și 1984 (1949)…

George Orwell a fost un scriitor harnic în mai multe feluri, nu numai că producând cantități vaste de lucrări scrise, dar fiind pregătit de-a lungul scurtei sale vieți să se cufunde în subiectul său și să se murdărească pe mâini pentru a asigura autenticitatea și un cititor mai bine informat.

Născut în India în 1903 și botezat Eric Blair, acest important scriitor englez părea destinat să ducă o viață în confortul și respectabilitatea clasei de mijloc. Cu toate acestea, așa cum reiese din vasta sa operă, care include eseuri, romane și relatări captivante despre propria sa viață extraordinară, George Orwell a devenit un purtător de cuvânt al celor asupriți și o voce a compasiunii și decenței. Această voce a fost adesea în contradicție cu consensul comun și a căutat adevărul și dreptatea într-o lume în rapidă schimbare.

Cu o aparentă lipsă de respect pentru propria bunăstare, Orwell a combinat dorința de a scrie cu disponibilitatea de a se pune în situații periculoase, căutând mereu experiența autentică și adevărul. Această abordare neînfricată l-a purtat pe scriitor departe și departe, cititorii fiind expuși la experiențe și locații diverse. Acestea au variat de la minele de cărbune grele din nordul Angliei până la condițiile caniculare din anii 1936-1939.Războiul civil spaniol, unde a servit în miliția POUM, un glonț în gât neputând să-i diminueze entuziasmul de a se opune fascismului și tiraniei. Niciodată constrâns de gen, Orwell a oscilat între lumea fictivă și cea non-fictivă pentru a-și dezvolta condamnarea totalitarismului, romanul său alegoric „Ferma animalelor” demonstrându-și dorința de a apăra democrația atât fizic, cât și prin scrierile sale.

În 1922, după studiile la Eton, unde Orwell era amintit de colegii de clasă ca un „debunker” și, mai critic, de el însuși ca „un mic snob odios”, a plecat în Birmania, Myanmarul de astăzi, pentru a servi în Poliția Imperială Indiană. Această perioadă timpurie a vieții sale adulte a contribuit mult la modelarea perspectivei și a viziunii scriitorului asupra lumii, iar multe experiențe vii prind viață nu doar în eseurile sale captivante, precum „Împușcarea unui elefant” și „Spânzurarea”, ci și în opera sa fictivă, unde „Zilele birmaneze” ridică întrebări importante prin investigația și condamnarea lui Orwell a dominației omului asupra semenilor săi.

Această etapă din viața sa a contribuit, de asemenea, la unele dintre operele sale mai cunoscute, cum ar fi influenta „1984”, în care Orwell și-a consolidat locul nu doar ca scriitor, ci și ca pionier al science fiction-ului și prognozator politic. Cu toate acestea, conștient de poziția sa privilegiată în lume, perioada petrecută în Birmania i-a dat și dorința de a experimenta viața la celălalt capăt al scării sociale și a condus la crearea unei opere puțin mai puțin celebre, dar la fel de captivante, „Down and Out in Paris and London”.

Prima parte a aventurii sale în capitala franceză oferă cititorului atât ilaritate, cât și groază, prin descrierea vie a vieții trăite cu câțiva franci pe zi. Cu stilul său sec și direct, Orwell dă viață mai multor personaje, cum ar fi refugiatul rus Boris și, în mod tipic pentru el, ridică multe întrebări pertinente; perioada petrecută ca spălător de vase la un hotel îl obligă să recunoască plonjatorul drept „sclavul hotelului”, într-un pasaj care explorează „nevoia socială” și valoarea anumitor tipuri de muncă. Aceasta este o temă proeminentă în mare parte din opera lui Orwell și este deosebit de frapantă în eseul său „În mină”, unde viața minerului de cărbune este explicată în detalii îngrozitoare. Cu toate acestea, înapoi la Londra, Orwell a depus eforturi noi pentru a aprecia situația dificilă a celor mai puțin norocoși, unde, pe fundalul Podului Waterloo și al Embankmentului, a intrat fără teamă în necunoscut.

Exprimându-și dorința de a scăpa de „o mare greutate a vinovăției”, neînfricatul Orwell a îmbrăcat hainele ponosite ale unui vagabond fără adăpost și a pornit la drum temându-se că „poliția l-ar putea aresta ca vagabond”. Relatarea sa despre psihologia din jurul aspectului fizic ar fi fost revoluționară atunci când opera sa a fost publicată și nu este mai puțin izbitoare și relevantă astăzi. Observațiile sale asupra reacțiilor oamenilor la cei „îmbrăcați în haine de vagabond” creează o lectură inconfortabilă, dar irezistibilă, Orwell luminând atmosfera cu observația amuzantă că, în ciuda aspectului său aparent respingător, era și prima dată când cineva îl numea „prieten”.

Descrierile lui Orwell despre locuințele disponibile în starea sa de afecțiune sunt la fel de vii și amintesc de poveștile despreCharles Dickens, un scriitor pe care Orwell îl admira foarte mult. În timp ce se mută între locuințe care se laudă cu „paturi bune pentru bărbați singuri” și dormitoare la subsol locuite de docari și muncitori, el rămâne neînfricat de ceea ce trebuie să fi fost străin pentru cineva din mediul său și, în ciuda observațiilor și descrierilor sale neclintite, manifestă adesea admirație și afecțiune sinceră pentru cei care erau percepuți de majoritate ca fiind inferiori săi.

De-a lungul vieții sale, Orwell s-a luptat cu probleme de sănătate, luptând cu pneumonia în repetate rânduri și cu febra dengue în Birmania, rănile provocate de gloanțe și nopțile petrecute în tranșee înghețate agravând, fără îndoială, un catalog de boli care s-a încheiat cu tuberculoza în 1950. Neînvins și cu țigara în gură, acest colos al lumii literare nu s-a oprit de la nimic pentru a scoate la lumină probleme pe care le considera de cea mai mare importanță și, în ciuda setei sale evidente de călătorii și aventură, nu și-a neglijat patria în căutarea adevărului.

Acest lucru este evident în modul în care tratează capitala, unde, în ciuda numeroaselor sale critici justificate, de la condițiile mizerabile ale cartierului obișnuit până la dieta plictisitoare de „ceai și două felii”, scrierile sale poartă un curent subteran de optimism și umor în cele mai întunecate colțuri ale sale. Acest lucru nu numai că justifică reputația sa de scriitor cu adevărat mare și purtător de cuvânt al socialismului democratic, dar asigură și faptul că va fi amintit ca un englez cu adevărat curajos și stoic, care a fost pregătit să îndure tot felul de greutăți în căutarea sa pentru egalitate.

$$$

 PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU DUMITREASA

Pentru Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, „viața s-a oprit la vârsta de 30 de ani”, atunci când a fost condamnat la peste 20 de ani de temniță în regimul comunist și când a trecut prin reeducarea de la Pitești, dar a reușit, cu ajutorul credinței, să supraviețuiască acestei prigoane și să renască într-o nouă viață, întru Hristos.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (23 noiembrie 1925- 21 noiembrie 2006) a fost deținut politic timp de 21 de ani în perioada regimului comunist din România. Când a fost arestat prima dată, avea doar 23 de ani și era student la medicină. A ajuns în iadul reeducării de la Pitești, unde "teroarea căpăta întindere eternă și profunzime abisală”.

 

Despre experiența Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa mărturisește Ioan Ianolide, un alt martir, care a îndurat, la rândul său, 23 de ani de închisoare:

„În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forță iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temnițele, lagărele și „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură și crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deținuților politici din penitenciarul Pitești, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud și sec a dorit exterminarea prin forță a „dușmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a dușmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniștii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură și ideală, ci numai în substratul și urcușul lor politic.

„Reeducarea” însemna terorizarea deținuților prin ei înșiși până la „șocul revoluționar” prin care se trecea la „conștiința comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă și fără ieșire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viață monstruoasă. Câțiva deținuți au acceptat să facă acest început, apoi avalanșa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delațiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută și în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” și de a „reeduca” pe toți „dușmanii poporului”. Mutilați, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluționari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în așa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credința, idealul, națiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul și, în ultimă analiză, omenia. Toți au fost cobai. Unii ai cedat ușor, alții după incredibile chinuri.

Acolo a fost chinuit și tânărul student medicinist Gheorghe Calciu. Rezultatele la fața locului au fost depline dar în perspectivă mai largă au răsturnat toate așteptările. Datorită torturilor fizice și sufletești prin care a trecut, datorită inteligenței cu care vede lumea, datorită forței lăuntrice din el, Gheorghe Calciu după eliberare a făcut Teologia și a devenit preot. Este un proces sufletesc cu mult mai tragic decât al Apostolului Pavel, care contribuise la uciderea primului mucenic creștin, Sfântul Ștefan. Cazul lui nu este unic dar chiar dacă ar fi, ar ajunge ca să anuleze și să discrediteze pentru totdeauna principiile materialismului ateu.

Noi cunoaștem evoluția sufletească a acestui om, cât și covârșitoarele sale suferințe și cu umilință sărutăm rănile sufletului și trupului său, pentru că acest om a trecut prin iad, a fost chinuit de satana, a dat piept cu antihrist, căci toate aceste forțe ale răului s-au întruchipat în oameni și au dus la evenimente trăite tragic.

În prima parte a detenției sale Gheorghe Calciu, pe atunci tânăr medicinist de douăzeci de ani, a fost torturat până ce a fost distrus fizic și spiritual, încât ca o cârpă, ca un robot, ca un animal dresat, ca un nebun îngrozit, ca un ne-om, într-o totală răsturnare a tot ce fusese, urând tot ce fusese, a fost silit să batjocorească tot ce fusese sfânt în el și să devină fiară condiționată prin știința materialismului istoric. [...]

Tânărul Calciu a suportat - alături de mulți alții, nu numai din România, ci și din U.R.S.S., China, Vietnam, etc. - dezumanizarea prin reflexe condiționate. Acolo oamenii s-au comportat ca niște demoni, ca niște demenți, ca niște halucinați. Acolo a fost scos Dumnezeu din om și înlocuit cu satana, acolo însăși natura umană a fost mutilată si răsturnată.

Mintea acelor oameni a fost la început tulburată, apoi îngrozită prin torturi și răsturnată prin deznădejde - căci acolo nu mai exista nici o ieșire și nici un sfârșit, totul era dominat de triumful revoluției proletariatului internațional. [...]

Studentul Calciu a suportat deci această nebunie prezentată în fața lumii ca „revoluția socialistă”. Dar din bezna beznelor a văzut lumina lui Hristos și s-a hotărât să Îl slujească.

Torturat de cele petrecute, a decis ca după eliberare să se facă preot. Ca preot a decis să spună adevărul. El - și alții - au înțeles fundamentul spiritual al conflictului acestei lumi, el - și alții - și-au închinat restul vieții lui Hristos, convinși fiind din experiență că El este viu, că El este unica izbăvire. Și nimic nu-i doare mai mult pe acești oameni decât incapacitatea spirituală a secolului de a vedea realitatea.

Deși opțiunea sa preoțească pare paroxistică, aproape imposibil de înțeles de cei ce nu au trecut prin experiența lui, totuși preotul Calciu este un om echilibrat și mesajul său este pe cât de autentic evanghelic, pe atât de senin și de optimist, căci acest om s-a născut din nou ca nimeni altul și nu poate fi știrbit cu nici o iotă. În el clocotește, arde, strălucește Hristos, cu intensitățile țâșnite din cele mai cumplite prigoniri.

Resorturi interioare pe care nu le poate realiza omul obișnuit – și care nu există descrise nici în literatura lumii, decât poate în prezentările apocaliptice ale infernului - îi fac pe cei ce au cunoscut „reeducarea” să se cutremure de forța sufletească a omului care a cutezat să înfrunte din nou fiara ce-l robise. El a ieșit din iad și a avut curajul să înfrunte din nou iadul. Deși știa că îl așteaptă caznele, și-a pus nădejdea în Hristos. Chinul, durerea, groaza au pătruns în oase, în minte și în suflet prin reeducare dar preotul Gheorghe Calciu le-a smuls din el însuși, conștient de perspectiva de a le înfrunta din nou. Omul fuge de a repeta o mică suferință iar el a înfruntat din nou teroarea nesfârșită a iadului, căci acolo teroarea căpăta întindere eternă și profunzime abisală.

Acolo fusese martirizat Hristos iar el trebuia să-L mărturisească. Calciu L-a primit pe Hristos viu, divin, puternic și așa a putut domina teroarea întipărită în ființa și în sufletul său. Calciu îl văzuse pe satana prin „reeducare” dar L-a văzut și pe Hristos prin credință. Tot chinul cauzat de comuniștii atei a generat martiriu și sfințenie. La modul material al lucrurilor, Calciu a trăit realitatea îndrăcirii și apoi îndumnezeirii. Prin el vorbește Hristos. El este mort în Hristos printr-o adâncă pocăință și smerenie dar e viu prin Har și prin Adevăr. El nu a putut să tacă. El are obligația să mărturisească oamenilor atât oroarea satanică a ateismului, cât și splendoarea hristică a credinței. Calciu nu teoretizează, ci trăiește. El a trăit până la scrum ateismul și până la incandescență credința. A fost robit prin teroare și eliberat prin credință. Ura a fost învinsă de iubire. În viața lui materia s-a subțiat până la transparență și a văzut prin ea și pe satana și pe Dumnezeu. Pentru el viața este taină, omul este împărat, lumea este libertate. Experiența lui este deopotrivă mistică, rațională, umană, istorică și materială. Prin Calciu nu se naște numai spiritualitatea creștină, ci însăși viața și lumea și istoria.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă.

$$$

 21 DE SFATURI DE A VĂ TREZII SUFLETUL ȘI DE A VĂ RECREEA VIAȚA

"1.- Nu reactiona!! Sa facă ce vor sa facă , sa zică ce vor să zică,te adoră sau te agresează, invață să curgi si să nu reactionezi. Astfel vei tăia karma care înconjoară această agresiune ,iar energia Universului va curge pentru binele tău cel mai inalt perfect.

2.- Practică detasarea în toate formele sale: totul este temporar, momentan. Nu poți controla disparitia ,moartea oamenilor sau a obiectelor. Acceptand acest lucru scapi de o mare povară pe care o porți cu tine.

3.- Calatoreste fără bagaje grele: nu cărati rucsaci in spate si nu transportați prea mult balast. Acceptati sa duceti cu voi doar esențialul in această calatorie numita viată.

4. - Acordați iertarea tuturor: Nu vă otrăviți inima cu ură sau resentimente. Învațați sa va îmblânziti dragonii! Cel care se rănește esti întotdeauna tu și, între timp, lumea se schimba iar tu te îmbolnăvesti.

5. - Iubiți viața: Iubiți tot ce conține Universul, de la o omidă mică la un copac impunător. Fii pasionat de tot de dimineți,de după-amiaze de nopțile tale. Iubeste viata!

6.- Fiți conștienți de acțiunile dvs. Fiecare pas pe care îl iei, în fiecare moment, îl faci de la ființă, din conștiință, nu din gândul care este întotdeauna condiționat de ego.

7. - Deveniți "prezență". Rămâneți aici și acum. Concentrați-vă viața în momentul prezent, ca și cum nu ați avea trecut, nici o amintire, ca și cum nu aveți viitor.

Amintiți-vă că "veți muri". Nu vă amintiți o zi, o săptămână sau un sezon. Adu-ți aminte întotdeauna că vei muri! Este inevitabil, corpul fizic va muri, așa că nu vă agățați de nimic.

8.- În acest moment, pentru a completa, putem spune că interacțiunea cu noi produce o schimbare de atitudine. și un alt mod de a gândi și a vedea lucrurile.

9. Acceptați să nu știți ce se va întâmpla mâine: deveniți un EU SUNT nou în fiecare zi, vă reînnoiți ca și viața în sine. Îndepărtați gândurile vechi și reciclați-le. Inventați-vă din nou la fiecare răsărit de soare. Cine a spus că sunteți la fel?

10.- Să fie dragostea ta motto-ul, standardul și ghidul tău: Să fie punctul de plecare și punctul de sosire. Dar să fie mai presus de toate calea. Deveniți Iubire, renunțând la minciunile Eului și îmbrățișându-vă sufletul.

11.- Nimeni nu este responsabil pentru starea voastra, asa ca sunteti numai cu proiectiile voastre.

12. Impacati-va cu povestea dvs. Este singura modalitate de a vă vindeca traumele. Este ceea ce este. Nu fiți încăpățânați să încercați să modificați ceva care este deja așa cum este.

13. Meditați, rugați-vă, îngrijiți spațiile și mediul vostru de singurătate și tăcere.

Goliți-vă și completați-vă cu Dumnezeul universului! Învățați să va programați în fiecare noapte să aveți a doua zi una magică.

14. Încă mai trăiești: mai este timp să te bucuri de această minunată lume, să găsești calea și motivul pentru care te afli aici. Nu vă plângeți, cădeți în genunchi mulțumindu-vă pentru că sunteți în viață.

15. Nu gândiți: Opriți mintea care analizează, analizează, analizează și judecă totul. Aceste gânduri constante și repetitive sunt mai mult la fel. Nu vezi? De acolo, de la acea luptă interioară a minții tale, nimic nu se va schimba. Gândurile tale fac doar zgomot și te distrează, dar nu vor rezolva sau crea nimic. Utilizați creierul pentru lucruri specifice, cum ar fi munca voastră și acele activități care necesită gândire ... Restul timpului, doar "Știu".

16.- Să alegi întotdeauna Sănătatea: în mâncarea ta, în gândurile tale, în emoțiile tale, în relațiile tale, în ochii tăi, în acțiunile tale, în cuvintele tale, în tot ce alegi să fii sănătos. Te-ai nascut sanatos, nu alege sa fii bolnav.

17. - Încrede-te în Dumnezeul universului; aveți credință Nu încercați să-L cunoașteți pe Dumnezeu. Cunoaște-te pe tine însuți și Dumnezeu se va descoperi în tine.

18.- Începeți cea mai bună călătorie pe care o puteți face: Este călătoria înapoi către voi înșivă. Această călătorie este cea mai bună aventură și este, de asemenea, cucerirea și moștenirea voastră.

19.- Ajutați pe alții să-și găsească drumul. Nu există un dar mai bun, nu există o iubire mai bună. Serviciul este bucuria.

20.- Fii fericit în toate circumstanțele din viața ta: Nu ești circumstanțele. Nu te identifica cu povestea ta. Întoarceți-vă la sursa fericirii care este sufletul vostru. Aici trăiește Dumnezeul universului în tine.

21. - Viața ta să fie o mărturie: un miracol, un cântec de speranță, un grăunte de nisip, o voce a Iubirii."

Preluare net