luni, 23 iunie 2025

$$$

 ⭐🌊 Steaua de mare: Creatura care sfidează legile anatomiei.

Nu are creier.

Nu are inimă.

Nu are sânge.

Și totuși, se mișcă, se regenerează și supraviețuiește în cele mai dure medii marine.


Aceasta este steaua de mare, o vietate delicată în aparență, dar cu abilități uluitoare.


🧬 Ce este, de fapt?

🔹 Stelele de mare sunt echinoderme, înrudite cu aricii de mare și castraveții de mare

🔹 Există peste 2.000 de specii, iar numărul „brațelor” poate varia: 5, 10 sau chiar 40!

🔹 Trăiesc în toate oceanele lumii, de la recife tropicale până la adâncimi de peste 6.000 m


🧠 Cum trăiește fără creier?

🔸 Sistemul lor nervos este difuz, răspândit în tot corpul

🔸 Fiecare braț are un „centru de comandă” local – ceea ce înseamnă că pot continua să se miște chiar și după ce au fost amputate

🔸 Steaua de mare poate regenera complet un braț pierdut – iar unele specii pot regenera un corp întreg dintr-un singur braț!


Alte curiozități uimitoare:

✔️ Se hrănesc cu midii, scoici și moluște – pe care le deschid cu forță și le digeră în exteriorul corpului

✔️ Își folosesc sute de piciorușe tubulare, cu ventuze, pentru a se deplasa pe fundul oceanului

✔️ Își pot inversa stomacul pentru a „îmbrățișa” prada


🌊 O bijuterie vie a mării

Stelele de mare sunt nu doar utile în echilibrul ecosistemelor marine, ci și incredibil de variate și frumoase:

🔸 Culori: albastru, roșu, portocaliu, violet

🔸 Texturi: netede, țepoase, granulate

🔸 Forme: de la stele simple cu 5 brațe la forme aproape florale

$$$

 

🌊🏞️ Lacul care pare că plutește deasupra Atlanticului

Pe insula Vágar, din Insulele Feroe, natura a creat un spectacol rar, care păcălește ochiul și stârnește imaginația.

Lacul Sørvágsvatn pare să sfideze gravitația: se întinde calm, deasupra unui perete vertical de stâncă, iar dedesubt se deschide întinderea nemărginită a Oceanului Atlantic.


Unde se află?

🔹 În vestul arhipelagului Feroe, teritoriu autonom al Danemarcei

🔹 Pe insula Vágar, într-un peisaj dramatic, cu stânci abrupte și vânturi puternice

🔹 Lacul este cel mai mare din arhipelag, cu o lungime de aproape 6 km


De ce pare că e „deasupra oceanului”?

Este o iluzie optică spectaculoasă:

🔸 Dintr-un anumit unghi – cunoscut ca perspectiva Trælanípa – lacul pare suspendat, ca un vas imens cu apă „agățat” de cer

🔸 În realitate, diferența de nivel între lac și ocean este de doar ~30 de metri, dar perspectiva și stâncile abrupte creează iluzia unei prăpăstii adânci


💡 Curiozități interesante:

🔹 Lacul are și un nume alternativ: Leitisvatn, folosit de localnici

🔹 Apele lacului se varsă în ocean printr-o cascadă spectaculoasă numită Bøsdalafossur

🔹 Este o destinație preferată de fotografi, droneri și iubitori de natură care vor să „calce pe apă” – la propriu!


🏞️ Un miraj natural, real și fascinant

Sørvágsvatn este un loc care te face să te îndoiești de propriile simțuri.

Un echilibru perfect între apă, stâncă și cer, în care natura pare să joace un joc de iluzii – fără trucaj, fără editare, doar cu geometrie și lumină.

$$$

 🐄Vacile leagă prietenii în turmă și suferă când sunt despărțite.

Când ne gândim la vaci, le vedem adesea ca simple animale de fermă.

Dar în realitate, vacile sunt mult mai sociale și emoționale decât ne imaginăm.


🔸 Ele formează prieteniile lor proprii, recunosc fețele celorlalte vaci și își aleg cu cine petrec timpul.

🔸 Într-o turmă, pot exista legături strânse de prietenie, la fel ca între oameni sau câini.


Cum își exprimă vacile prietenia?

🔹 Stau una lângă alta la pășunat sau la culcare.

🔹 Se ling reciproc pe gât sau cap, un semn de afecțiune și calmare.

🔹 Se caută când sunt separate și pot deveni anxioase dacă nu sunt lângă „prietena” lor.


Cercetările arată că vacile care sunt separate de partenera lor de prietenie:

🔸 devin stresate,

🔸 pot mânca mai puțin,

🔸 și chiar își schimbă comportamentul.


Aceasta este o dovadă clară că au o viață emoțională complexă și sunt capabile de empatie, atașament și suferință emoțională.


Da, vacile au inteligență socială!

✔️ Recunosc până la 50 de alte vaci.

✔️ Au ierarhii sociale și preferințe individuale.

✔️ Pot rezolva probleme și învață unele de la altele.


De la oameni și câini, până la vaci pe câmp, prietenia pare să fie o nevoie fundamentală în multe specii.

Așadar, data viitoare când vezi o vacă liniștită lângă alta, să știi: nu e întâmplare, e alegere!

$$$

 

🚆🏢 Trenul care trece printr-un bloc de apartamente cu 19 etaje.

Într-un oraș unde spațiul urban este o provocare, oamenii nu au renunțat. Au inovat!

În Chongqing, China, există un bloc de locuințe de 19 etaje prin care... trece un tren. La propriu!


Nu pe lângă.

Nu pe sub.

Ci chiar prin clădire.


📍 Cum e posibil?

🔹 Linia de metrou Light Rail Line 2 are o stație construită în interiorul blocului.

🔹 Stația se află între etajele 6 și 8 ale clădirii.

🔹 Trenul încetinește, oprește, iar oamenii urcă și coboară direct din clădire.

🔹 În jur, locatarii își continuă liniștiți viața, fără ca trenul să le perturbe liniștea.


De ce au făcut asta?

Chongqing este un oraș foarte dens și deluros, cu puțin spațiu disponibil. În loc să demoleze, arhitecții și inginerii au găsit o soluție ingenioasă de coexistență.

Clădirea este complet izolată fonic, astfel încât zgomotul trenului este minim.


🌆 Un simbol al armoniei între om și oraș

A devenit o atracție turistică – mulți vizitatori vin doar pentru a vedea și filma momentul în care trenul dispare „în bloc”.

Este un exemplu de flexibilitate urbană și de cum tehnologia poate să se adapteze la viața cotidiană.

$$$

 In noaptea magică de sânziene se deschid cerurile!


Noaptea de Sânziene este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele.


Numite în tradiţia populară şi Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele sau Sânzâienele sunt fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare, care au numai însuşiri bune. Fuioare uşoare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mişcări foarte rapide.


Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele şi Rusaliile, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele.


Deşi sunt asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un stravechi cult solar. Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri şi "Cap de vară".


Sărbătoarea Sânzienelor are loc la trei zile după Solstiţiul de Vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor. Încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcaţiuni cu lumânări. Se practică săritul peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit. Tradiţiile acestea, care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord datează de secole, cu mult înaintea creştinismului.


Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Gallium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. Ea are numeroase întrebuinţări în medicină şi cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat şi proprietăţi mistice, fiind folosită în practicile magice efectuate în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea respectivă, îşi va visa cu siguranţă ursitul. Dacă îşi pun în păr sau în sân floarea respectivă, atât fetele cât şi femeile devin mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase. Dacă se spală la ivirea zorilor cu roua căzută pe Sânzâiene sau se îmbăiază în apă curgătoare devin mai frumoase.


Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. Aceste cununi sunt folosite şi pentru prevederea viitorului, în funcţie de felul în care cad după ce sunt aruncate pe casă.

În noaptea de Sânziene răsare şi floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege, înfruntând curajos duhurile care o păzesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor şi va descoperi comori ascunse.

Tot în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.


De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură. În această zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, până în anul următor, la ferestre, la porţi, la streşinile caselor, cu credinţa că vor apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice şi vor aduce noroc şi belşug.

În medicina populară, Sânziana are numeroase întrebuinţări, dar pentru a avea eficienţa dorită trebuie culeasă după un anume ritual: florile se culeg în zorii zilei de Sf. Ioan Botezătorul, în timp ce tulpina şi seminţele, cum este şi firesc, toamna. Dacă sunt culese corespunzător, proprietăţile lor sunt miraculoase. Astfel, întăresc copiii debili şi limfatici, dacă se pun în apa lor de baie; vindecă frigurile; puse în alcool vindecă rănile şi urmele loviturilor; roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan Botezătorul este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.


În acelaşi timp, floarea de Sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de Sf. Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde cîte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânzâiene, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Multe din florile şi ierburile care se culeg în această zi, sunt duse la biserică, cu credinţa ca vor fi sfinţite şi prin aceasta vor fi curăţate de influenţele negative ale Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale pădurilor.


Pentru ţărani această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credinţa populară se crede că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul sau după Sânziene,este de rău augur, deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat.


Din seria obiceiurilor legate de această zi face parte şi tradiţia băii de solstiţiu (21 iunie) sau de ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie). Aceasta se face într-o apă curgătoare şi se consideră că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, precum şi că ajută ca să se împlinească toate dorinţele în următorul an. Există de asemenea obiceiul unui scăldat ritual pentru păstrarea sănătăţii. Pentru acest lucru sunt alese locuri anume, ape din sălbaticie. Se mai spune că dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânziană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc, iar dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anume – obligatoriu şi Sânziana, tot anul vei fi sănătos şi-ţi va merge bine.


Lista credinţelor populare legate de această sărbătoare este foarte bogată...


În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândeşte si le poate înţelege graiul şi poate afla multe taine.


În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel câmpurile cu cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp, se fac puternice zgomote nocturne pentru a alunga duhurile rele.


Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobeau şi jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belşug, precum şi pentru protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. În tradiţia populară, se credea că, odată cu drăgaicele, juca şi soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei.

Perioada solstiţiului de vară este şi prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor şi iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgurile de Fete).

Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populară este verbina. Pentru ca să aibă eficienţă, verbina se culege doar în nopţile de Sânziene, de Înălţarea la Cer şi de Sf. Petru şi Pavel. Acestei plante i s-a acordat o importanţă şi un respect deosebit, încă din antichitate: romanii îşi împodobeau cu ea templele. Se considera că este sub influenţa planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate şi recoltă bogată. Dacă se punea în pantofi, îţi lua oboseala pe loc. Se spune că nu e voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar cu unul din argint. Însă înainte de a o scoate se toarnă pe pământ ceară şi miere. După ce este scoasă (în noaptea sărbătorilor amintite) trebuie să fie pusă uşor pe pământ şi să fie vegheată pînă la răsăritul zorilor. În medicina populară se mai spune că dacă culegi această plantă înainte de asfinţitul soarelui, tot anul următor nu vei avea dureri de cap.


Se spune că dacă culegi şi mănânci la miezul nopţi de Sf. Ion Botezătorul petalele florii de grâu, numită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.


La solstiţiul de vară se atârnă crengi de arţar la uşi şi la ferestre, pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate forţele malefice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătură durerea de cap.

Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.


Dacă în această zi vezi o furnică roşie, aceasta este de foarte bun augur.


În unele zone se obişnuieşte ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crenguţe de soc sunt atârnate la ferestre şi la uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se crede că în el sălăşluieşte un duh sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri. E considerat un sacrilegiu să tai un soc, copacul despre care ţăranii spun că „în faţa lui trebuie să-ţi scoţi pălăria”.


După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în toate nopţile importante ale anului, hoinăresc hai-hui prin lume.

Sursa: Veconi Luminita

$$$

 

🏜️✋Misterul mâinii uriașe din Deșertul Atacama: Mano del Desierto.

În mijlocul unuia dintre cele mai uscate locuri de pe Pământ, o apariție stranie și colosală răsare din pământul arid: o mână uriașă de beton, care se înalță din nisip.

Aceasta este Mano del Desierto, una dintre cele mai iconice și enigmatice sculpturi din lume.

Nu există clădiri în jur, nici indicatoare mari. Doar pustiu și această care pare să ceară ajutor. Sau poate să salute!


📍 Unde se află?

🔹 În deșertul Atacama, Chile – la 75 km sud de orașul Antofagasta.

🔹 Se află la o altitudine de peste 1.000 m, în mijlocul unui peisaj absolut selenar.

🔹 Este vizibilă de pe autostrada Panamericana, dar apare brusc și surprinde.


🧱 Cine a creat-o și ce simbolizează?

🔸 Sculptura a fost realizată în 1992 de Mario Irarrázabal, un artist chilian cunoscut pentru lucrările sale cu mâini uriașe

🔸 Are peste 11 metri înălțime și este construită din fier și ciment

🔸 Simbolismul? E deschis interpretărilor:


– durere umană

– singurătate

– speranță

– rezistență în fața unui mediu ostil


Este, în același timp, artă, manifest și mister.


🏜️ De ce a devenit celebră?

Pentru că este într-un loc unde nu te aștepți la nimic.

Într-un tărâm al pustietății, apare brusc ceva profund uman – o formă care ne oglindește fragilitatea și curajul.


Mano del Desierto este:

✔️ Un simbol al artei în mijlocul naturii

✔️ O atracție turistică celebră

✔️ Și un loc perfect pentru fotografii misterioase și meditație

&&&

 

Setenil de las Bodegas, din Spania, are case construite direct în stâncă – oamenii locuiesc sub bolți de piatră naturală, iar străzile șerpuiesc prin adevărate canioane.


🏞️ Setenil de las Bodegas este un sat unic în lume, aflat în provincia Cádiz din sudul Spaniei, care pare mai degrabă desprins dintr-un basm decât din realitate. Aici, natura și arhitectura au fuzionat într-un mod spectaculos: casele nu sunt construite pe munte, ci în munte — literalmente integrate în stâncă. Bolțile uriașe de piatră servesc drept acoperișuri naturale, iar pereții formați de stâncă au fost păstrați ca elemente structurale în multe locuințe.


Locuitorii din Setenil trăiesc sub arcade masive de rocă, care se întind deasupra capului ca niște umbre permanente, protejând casele de soarele arzător al Andaluziei vara și păstrând căldura în timpul iernii. Acest tip de arhitectură naturală oferă o izolație termică aproape perfectă, fără a necesita tehnologii moderne – o formă de sustenabilitate veche de secole.


Străzile satului, precum cele celebre Calle Cuevas del Sol și Calle Cuevas de la Sombra, sunt sculptate în forma unui canion săpat de râul Trejo, care odinioară curgea prin zonă. Deasupra acestor alei înguste se întind stânci uriașe, care par că se revarsă peste oameni și terase. Vizitatorii au adesea senzația că merg printr-un tunel natural, cu cerul înlocuit de un tavan de piatră.


Setenil are o istorie veche de mii de ani, iar unele dintre peșterile în care sunt acum locuințe au fost folosite încă din epoca paleolitică. Numele său vine de la expresia latină “septem nihil” — adică „de șapte ori nimic”, referindu-se la cele șapte încercări eșuate ale creștinilor de a cuceri localitatea în timpul Reconquistei, datorită poziției ei greu accesibile.


Pe lângă arhitectura spectaculoasă, satul este cunoscut și pentru deliciile gastronomice locale: chorizo de casă, dulciuri tradiționale și ulei de măsline pur andaluz. Restaurantele sunt deseori construite chiar în stâncă, oferind o experiență culinară într-un decor natural impresionant.


Astăzi, Setenil atrage mii de turiști din toată lumea, fascinați de modul în care oamenii și piatra conviețuiesc. Satul este un exemplu rar de adaptare ingenioasă la mediu, o mărturie a inteligenței vernaculare și a respectului față de natură.


🌄 Într-o lume în care urbanizarea distruge adesea relieful natural, Setenil de las Bodegas oferă o lecție prețioasă: uneori, cele mai uimitoare locuri sunt cele în care omul a învățat să construiască împreună cu stânca, nu împotriva ei.

$$$

 Filosoful Jean-Jacques Rousseau și-a încredințat, unul câte unul, cei cinci copii unui orfelinat. 

Concubina lui îi năștea, apoi erau predați în grija așezământului. Rousseau scria că își dorea pentru ei o viață de țărani muncă sănătoasă în aer liber, hrană simplă, armonie cu natura… 

Cel mai probabil, copiii au murit acolo, căci orfelinatele secolului al XVIII-lea ofereau condiții cumplite.


Dar Rousseau nu se gândea la asta. 

El scria tratate despre educația ideală a copiilo lucrări care i-au adus gloria de mare pedagog și luminător al epocii.


Lordul Byron și-a dat fiica nelegitimă, Allegra,la o mănăstire, pe când avea doar patru ani. 

Mai întâi a smuls-o de la mamă, apoi a decis că îl incomoda. „Încăpățânată ca un catâr și lacomă ca un măgar!” ... astfel și-a descris poetic copilul.

El locuia într-un castel...și totuși fetița îl deranja..

Greu de înțeles cum poate deranja un copil de patru ani într-un castel...


În mănăstire, Allegra s-a ofilit, s-a stins încet. 

„Palidă, tăcută și delicată” așa și-o amintesc maicile. 

Cu ajutorul acestora,fetița a scris o scrisoare către tatăl ei de fapt, ele au scris-o în numele ei, rugându-l cu umilință s-o viziteze…


Byron a spus că Allegra speră doar la daruri. 

Nu merită osteneala! 

La cinci ani,copila a murit printre străini.


Poeta Marina Țvetaeva și-a dus și ea copiii la un orfelinat în anii de foamete. 

A poruncit să nu se spună că e mama lor că ei „sunt orfani”, a zis. 

Acolo, fiica cea mică, Irina, a murit de foame și boală.

Condițiile în care trăiesc copii ei le-a văzut cu ochii ei a venit sub pretextul că e nașa. 

Pe cea mare a luat-o înapoi. 

Dar Irina s-a stins între străini. Povestea tragică e relatată în „Moartea Iroșkai Efron”. 

La înmormântare, Țvetaeva n-a venit. A scris, însă, un poem trist despre chinurile sale. 

Desigur, era greu să trăiești la Moscova, într-un apartament separat, cu doi copii, refuzând orice slujbă. 

Să scrii poezii era greu copiii cer atenție, hrană. 

Țvetaeva menționa și ea „lăcomia” Iroșkai de doi ani… 


P.s.

...Probabil că străbunicile noastre nu și-au abandonat copiii fiindcă munceau, nu scriau versuri. 

le era,oare, mai ușor decât lui Țvetaeva....sau lui Byron...sau lui Rousseau…???


Se pot scrie versuri înălțătoare despre iubire și suflet.

 Și, în același timp,se pot comite fapte cu totul opuse.

 Timp de zeci de ani, omenirea va admira aceste opere minunate,fără să știe că, în timpul creației lor, undeva, copilul autorului murea de foame ori de dor.


Că plângea în tăcere sau stătea nemișcat, cu spatele întors spre lume, înțelegând, poate, că nimeni nu va veni să-l aline… 

Dar pe ei, pe autorii acestor capodopere, i-a durut mult propria soartă. 

Și-au înțeles suferințele până la lacrimi.

Și oare nu pricepeau de ce atâta durere? 

Pentru ce?

Deși nu cunoșteau nici foamea, nici bătăile, nici o dependență deplină de alții…


Rousseau scria plângând: „Singur, bolnav și părăsit în patul meu, pot muri acolo de mizerie, frig și foame, iar nimănui nu-i va păsa…” 

...Dar de foame și frig îl salvau numeroși mecenați. Îl îngrijeau prietenii. Și chiar mama copiilor abandonați.


Aceștia sunt oamenii mari care ne-au lăsat opere mărețe, care ne învață despre rațiune, bunătate, eternitate. Dar destinele copiilor lor sunt puțin cunoscute. Și tocmai despre ele trebuie să știm. 

Trebuie să ne amintim că un copil este întru totul dependent de părinte. 

Trădarea e ușoară. 

El nu va putea protesta, nici pedepsi, nici învinui. Până în ultima clipă, va aștepta să fie salvat, luat înapoi…


Poetul Shelley a văzut odată, deasupra mării de lângă castelul lui Byron, chipul luminos al micuței Allegra. Zâmbea. Iertase tot. 

Se spune că copii iartă…


                        ✍️A.V. Kirianova


Sursa Marcus de seară

$$$

 

😂😂😂😂😂😂😂😂

"- Cu ce vă servesc?

-Ardeii ăștia sunt iuți?

- Ca focu', domnu'. Dacă mănânci unul nu-ți mai trebuie nici sobă, își laudă tanti marfa.

- Pune-mi și mie un kil din cei roșii... Dar să fie iuți, da?

- Iuți, domnu', ăștia topesc și punga...

- Așa, pune-mi și un kg de capia și unul de gogoșari.

- Aaaa, faceți dulceață?

Știa doamna ce știa...

Zâmbesc afirmativ, iau marfa și plec.

Băi fratilor, voi ați curățat vreodată un kil de ardei iuți?

Dar nu din ăștia de linge lumea pe la ciorbițe de văcuță servite cu smântânică și pâinică pe la nunți și cumetrii.

Ardei din ăia născuți din pârțuri de dragon. Ardei din ăia plantați cu spatele la vânt.

Ardei din ăia născuți în laboratoarele secrete ale NASA. Mâinile îți iau foc, în nas parcă te caută careva cu o surubelniță în cruce, că suntem creștini, ochii îți pâlpâie și ei ca avariile aruncând râuri de lacrimi, probabil iuți și ele, tușești uscat ca după juma de kil de pălincă. Și dacă ar fi doar asta problema...

Dar nu, că n-am avut de lucru și m-am dus la budă. Începusem să bat mărunt din picioare, ce să mai... dacă m-am dus, m-am dus.

O perioadă a fost bine, chiar foarte bine, mi-a plăcut. Dar perioada aia a fost a dracului de scurtă. Băi fratilor țineți minte sfatul ăsta: nu faceți pipi cu mâna aia care a curățat un kil de ardei iuți.

Ori vă puneți mănuși ori rugați pe altcineva să vă ajute.

Băi fratilor v-ați scăpat vreodată cafeaua fierbinte în poală? dar oala cu ciorbă fierbinte? Exact.

Auzisem eu că iuțeala asta trece cu pâine dar ce-ar fi zis ai mei dacă apăream mascat în hotdog?

Așa că m-am șamponat, îmbălsămat, rugat, blestemat, recitat trei strofe din calendarul ortodox.

Nici în Thriller nu se mișca Michael Jackson cum m-am mișcat eu prin baie. Păi nu există termen de comparație pentru senzația asta. Nici măcar epilatul inghinal cu mașina de tuns iarbă nu bate usturimea de la ardeii tănticii. Femeie cinstită, mai bine mă mințea.

Am consumat două geluri de duș, șamponul nevestei, spuma de ras și jumătate din tubul de pastă de dinți. Am renunțat la cealaltă jumătate după ce mi-am dat seama că-i mentolată.

Plâng, lăcrimez și tușesc printre clăbuci, cu nădragii în vine și cu girofarul pornit. Kk-m-aș în ea dulceață de ardei iute. Privesc cu speranță spre ultima sticlă rămasă pe raftul din baie: balsam de rufe.

Dar parcă „moale și pufoasă” nu-mi surâde deloc. Așa-i dacă m-a mâncat în fund.

De fapt... mai bine că nu m-a mâncat și-n fund.

Asta îmi mai lipsea..."

🤣🤣🤣🌶🌶🤣🤣🤣😂😂😂😂😂😂😂


                    Dan Cotoc

2####

 

Nu mai pot să tac. Acesta este adevărul meu


STRIGĂTUL DIN SPATELE ZÂMBETELOR


Un mesaj sincer, în numele meu – Loredana  – și al Pensiunii Munții Aninei


HoReCa nu înseamnă doar mese întinse și camere curate.

În spatele fețelor  îngrijite și al zâmbetelor politicoase se află vieți care se sting, încet și tăcut.


Eu sunt Loredana.

Am o pensiune în Anina, județul Caraș-Severin. Am construit totul cu mâinile și inima mea.

Ani de muncă. Ani în care am fost antreprenor, dar și femeie de serviciu, bucătar, tâmplar, administrator, om de PR, contabil, psiholog pentru clienți și uneori… doar o femeie care plânge în baie, dar iese să servească masa zâmbind.


Nimeni nu vede ce e în spatele ușilor de la bucătărie.

Nimeni nu simte mirosul de ulei ars care îți rămâne în păr.

Nimeni nu calculează în minus, cum o facem noi:

– mâncare pregătită din greu, vândută sub costul real

– camere la prețuri de compromis, doar ca să nu fie goale

– investiții pe datorie, în speranța că „vara viitoare va fi mai bine”

– taxe care cresc, încasări care scad


De la 1 iulie, ni se cere mai mult: TVA mai mare, costuri mai mari, reguli tot mai stricte, controale tot mai dese , care se lasă cu măsuri care costă tot mai mult să le aplici ….


Și știți ce avem în schimb?

Liniște. Și tot mai multă concurență neloială.


Nu mai suntem colegi, ne-am transformat în supraviețuitori care se subcotiază între ei doar ca să prindă un turist.

Se vând camere la prețuri de rușine. Se oferă meniuri la prețuri de supermarket.

Și tot ce pierdem e respectul față de munca noastră. Și față de noi înșine.


Eu, una, spun azi:


Ajunge.


Nu mai pot munci 14 ore pe zi ca să rămân pe zero.

Nu mai pot sacrifica haine, miros, timp, familie, vise – pentru un profit mic ( se se înțeleagă diferența între cât câștigăm și cât rămâne profit ) 


Nu mai pot să fiu gazda tuturor, dar străina propriei mele vieți.


Pensiunea Munții Aninei nu e doar o afacere.

E o parte din mine. Și tocmai de aceea aleg să spun lucrurilor pe nume.


Fac acest pas public nu ca să mă plâng, ci ca să trag un semnal pentru toți cei care, ca mine, au ajuns la capătul puterilor:

Nu suntem leneși. Suntem epuizați. Nu suntem nepricepuți. Suntem striviți.


Concluzie


Nu cer compasiune.

Cer doar ca, din când în când, cineva să vadă omul din spatele mesei servite.

Să înțeleagă că nu tot ce pare „scump” e cu adevărat scump – uneori e doar prețul real al unei munci cinstite, făcute cu sufletul, dar nu cu puterea infinită.


Eu am ajuns într-un punct de cotitură.

Nu mai vreau să alerg pentru un vis care mă epuizează.

Vreau să rămân om, să pot zâmbi sincer, să nu mă mai pierd în cifre care nu se leagă.


Am pregătit mese de calitate, cu ingrediente bune, cu grijă, cu suflet.

Și le-am servit zi de zi, uneori la prețuri de cantină.

Am plătit din mine ca alții să mănânce cald.

Iar acum, plătesc cu oboseală, cu pierderi și cu vise rămase în așteptare.


Și dacă vocea mea ajunge și la alți colegi din HoReCa – să știți că nu sunteți singuri.

Să nu mai tăcem.

Să nu ne mai acceptăm epuizarea ca pe o condiție de supraviețuire.

Să ne cerem înapoi dreptul la viață, nu doar la muncă.


Eu sunt Loredana,

și azi aleg să nu mă mai pierd în propria afacere.

Aleg să trăiesc.

Poate mai simplu. Poate altfel.

Dar cu capul sus și cu sufletul întreg.


NOTĂ PERSONALĂ (pentru cine citește cu sufletul):


Această postare nu este despre nemulțumire, victimizare sau lipsă de recunoștință.

Este despre un adevăr trăit de mine și de mulți alții din domenii diferite: muncim mult, dăm tot ce avem mai bun… și totuși, uneori, rămânem goi.


Nu am probleme (eu sunt bine ), nu scriu din slăbiciune sau răutate.

Scriu din luciditate, din dorința de a nu tăcea atunci când devine prea mult.

Cred că e nevoie să vorbim deschis – despre efort, despre echilibru, despre demnitate.


Am încredere că Dumnezeu mă ține. Am speranță. Dar am ales și să spun lucrurilor pe nume.

Mulțumesc tuturor celor care citesc cu inimă deschisă și înțeleg ce am vrut să transmit  🙏

$$$

 Abia după moartea lui George Michael s-a aflat că artistul cheltuia milioane pentru a ajuta orfani, oameni fără adăpost, bolnavi și necunoscuți aflați în suferință. Iată câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut cu adevărat și care dezvăluie chipul autentic al lui George Michael:


O participantă la emisiunea „Deal or No Deal” a spus în direct că are nevoie de 15.000 de lire pentru o procedură de fertilizare in vitro. A doua zi, George Michael a sunat și i-a transferat suma în mod anonim. (c) Richard Osman, prezentator TV.


George Michael lucra anonim într-un adăpost pentru oamenii străzii, unde eu eram voluntar. Nu am spus nimănui, fiindcă ne-a rugat să păstrăm tăcerea. Așa era el. (c) Emelyne Mondo, actriță.


O reprezentantă a unei organizații caritabile pentru copii mi-a mărturisit că aceasta există încă doar datorită sprijinului oferit de George Michael. (c) Kate Waugh.


În fiecare an, de Paște, când eu și Chris Tarrant organizam un eveniment caritabil pentru copii la Capital FM, George Michael apărea la 3:30 dimineața și dona 100.000 de lire. (c) Mick Brown, DJ.


A oferit 25.000 de lire unei necunoscute într-o cafenea care plângea din cauza datoriilor. A scris un cec și i-a cerut chelneriței să i-l înmâneze după ce el va pleca. (c) Vector Victoria.


A organizat un concert gratuit pentru asistentele medicale care au îngrijit-o pe mama lui, înainte de a muri. (c) Andrew.


Donațiile sale au contribuit la crearea unei lumi în care persoanele infectate cu HIV pot duce o viață sănătoasă, lipsită de prejudecăți și discriminare. (c) Jane Barron, reprezentant al Terrence Higgins Trust.


Cu ani în urmă am scris un articol despre o celebritate care i-a lăsat unei barmanițe 5.000 de lire bacșiș, fiindcă era studentă la medicină și avea datorii. Acea celebritate era George Michael. (c) Sali Hughes, jurnalistă.


A mai fost și singura vedetă din emisiunea „Cine vrea să fie milionar?” care a spus: „Dacă pierd, plătesc din buzunarul meu”. (c) Sali Hughes, jurnalistă.


Începând cu 1996, George Michael a donat toate veniturile obținute din piesa „Jesus to a Child” în scopuri caritabile. A virat milioane care au salvat sute de mii de copii. Timp de mulți ani, a fost cel mai generos donator al organizației Childline. Cu toate acestea, el a insistat ca generozitatea lui să rămână anonimă, astfel că puțini, în afara organizațiilor caritabile, știau cât de mult a oferit copiilor vulnerabili ai acestei țări. (c) Esther Rantzen, fondatoarea Childline.


George Michael a murit în somn, din cauza unei insuficiențe cardiace, pe 25 decembrie 2016, la vârsta de 53 de ani, celebrând în mod ironic ultimul său Crăciun — „Last Christmas”, celebrul său hit.


Și totuși, sute de mii de oameni trăiesc astăzi datorită lui.

$$$$

 Salina Turda este singura mină de sare transformată în parc de distracții subteran. La 120 metri sub pământ funcționează roată panoramică, lac cu bărci și teren de minifotbal. Temperatura constantă de 12°C și aerul pur cu sare vindecă bolile respiratorii. E Disneyland-ul subteran al României.


⛏️ Salina Turda este un loc cum nu mai există altul în România – și foarte rar în lume. Aflat în adâncurile Transilvaniei, acest fost complex minier este considerat astăzi singura mină de sare transformată într-un parc de distracții subteran complet funcțional, unde istoria, relaxarea și inovația se întâlnesc într-un decor ieșit din comun.


La peste 120 de metri sub pământ, vizitatorii pătrund într-o lume stranie, tăcută și grandioasă, unde urmele exploatării medievale a sării sunt completate de instalații moderne de agrement. O roată panoramică, perfect funcțională, se învârte lent într-o hală de sare uriașă, luminată arhitectural. Tot aici, vizitatorii pot pluti pe un lac sărat subteran cu bărci în formă de lebădă, într-o atmosferă aproape ireală, dominată de pereți negri și strălucitori ca obsidianul. Mai departe, într-o altă galerie, se află un teren de minifotbal, mese de biliard și locuri de joacă, toate amenajate în inima salinei.


🌬️ Ce face ca acest loc să fie cu adevărat special nu sunt doar atracțiile vizuale, ci și calitatea aerului. Salina are o temperatură constantă de aproximativ 12°C, pe tot parcursul anului, indiferent de vremea de afară. Aerul este bogat în aerosoli salini, lipsit de praf și alergeni, ceea ce îl face ideal pentru persoanele care suferă de afecțiuni respiratorii – de la rinită alergică și astm până la bronșite sau sinuzite cronice. Pentru mulți vizitatori, timpul petrecut aici nu este doar o experiență turistică, ci și una cu efecte terapeutice reale.


💡 Transformarea salinei într-un spațiu multifuncțional nu este întâmplătoare. După ce exploatarea sării a fost închisă în anii 1930, salina a fost folosită temporar ca depozit, adăpost antiaerian și chiar ca zonă de maturare a brânzeturilor. Abia în anii 2008–2010 a fost reabilitată complet, într-un proiect spectaculos care a combinat conservarea patrimoniului cu arhitectura contemporană. Rezultatul este un loc unic în Europa, unde poți învăța despre istoria mineritului, poți face sport sau pur și simplu te poți relaxa la 120 de metri sub sol.


📸 Din acest motiv, presa internațională a numit Salina Turda „cel mai spectaculos loc subteran din lume”, iar turiștii o descriu adesea ca pe un „Disneyland al sării”, o destinație unde nu te aștepți să găsești nici lac, nici roată panoramică, nici teren de sport – cu atât mai puțin toate la un loc. Nu este un parc de distracții în sens clasic, dar este o versiune românească a ceea ce înseamnă imaginație aplicată unui spațiu industrial abandonat.


🎟️ În fiecare an, sute de mii de vizitatori din toată lumea vin la Turda nu doar pentru a vedea salina, ci pentru a o trăi. Nu e nevoie de costum special, nici de echipament – doar de curiozitate și de un hanorac, pentru că jos, în inima pământului, e răcoare. În schimb, primești liniște, spectacol, lumină filtrată prin sare și aer care pare filtrat de munte.


🌍 Salina Turda nu este doar un obiectiv turistic. Este un model de reutilizare inteligentă a unui spațiu vechi, o lecție de design și regenerare urbană, dar și o dovadă că România are locuri capabile să impresioneze fără să fie exagerate sau artificial construite. Este o experiență completă – culturală, senzorială și terapeutică – care te face să vezi sarea cu alți ochi.

$$$

 Într-o lume condusă din umbră de academii secrete și arhive arse, puțini știu că geniul pe care îl numim azi Nikola Tesla s-a născut, de fapt, în România. Nu în Imperiul Austro-Ungar, nu în Croația, nu în Serbia. Numele lui adevărat? Nicolae Teslău. Un copil născut în 1856, în satul Rădești, din inima Transilvaniei. A venit pe lume într-o noapte de furtună, când tunetele loveau pământul cu o forță nefirească, iar moașa a spus atunci o frază care a circulat prin sat decenii întregi: „Copilu’ ăsta o să vorbească cu fulgerul.” Tatăl lui, preot ortodox și cărturar autodidact, ținea în podul casei o bibliotecă interzisă – manuscrise vechi, texte cuneiforme, hărți ale cerului și copii ale unor lucrări dispărute, atribuite lui Zalmoxis, Enoh și chiar lui Hermes Trismegistul. Într-una din aceste cărți, băiatul avea să găsească simbolurile care mai târziu vor deveni baza pentru invențiile sale electrice. La vârsta de 12 ani, Nicolae construia deja dispozitive care stârneau frica în rândul sătenilor. Oamenii vorbeau că băiatul putea aprinde lămpi fără foc și că atrăgea fulgerele direct pe dealul casei părintești. Atunci a apărut „Omul Negru” – un străin cu pălărie și accent apusean, care a venit din Viena pretinzând că e profesor. A stat doar trei nopți în Rădești, apoi familia Teslău a dispărut peste noapte. Casa a ars, arhivele parohiei au fost confiscate, iar în locul lor a rămas doar un registru gol, cu filele smulse. Ani mai târziu, în 1875, un tânăr numit Nikola Tesla apare ca student la politehnica din Graz. Vorbește sârbo-croata cu accent, dar notează formule în alfabet chirilic... și românesc. Când e întrebat despre trecutul său, devine vag: „Tatăl meu era preot... am fost dus departe... am fost ales.” Într-o scrisoare pierdută, recuperată abia în 1997 dintr-un dosar CIA desecretizat parțial, Tesla scria: „Amintirile mele cele mai vechi sunt cu munți verzi, o limbă pe care o aud acum doar în vis și un nume – Teslău. Mi l-au schimbat, dar nu au putut lua totul.” Ce s-a întâmplat cu adevărat? Un document recent descoperit în arhivele Vaticanului, semnat de un cardinal român excomunicat în 1870, confirmă existența unei societăți secrete, „Ordinul Fulgerului Negru”, care răpea copii cu abilități paranormale și îi creștea în laboratoare ascunse din Europa Centrală. Unul dintre acei copii era „Nicolae T. din Carpați”, „copilul electric”. Dar de ce ar fi fost ascunsă originea lui? Simplu. Pentru că puterea Carpaților – această zonă energetică unică – era cunoscută doar de inițiați. Iar geniul lui Tesla nu putea fi atribuit unui popor mic, aflat sub imperii. Așa că i-au schimbat naționalitatea, i-au falsificat dosarele și i-au scris o viață nouă. Tot ce ținea de România a fost șters. În 1943, când Tesla moare, FBI-ul confiscă toate documentele din apartamentul lui. Unele dintre ele conțineau schițe ale unor „turnuri energetice carpatine” și trimiteri la locuri precum Sarmizegetusa, Bucegi sau Peștera Polovragi. Într-o notiță olografă, scrisese: „Acolo începe rețeaua. România e cheia.” O ființă cu mintea sa nu putea fi lăsată să spună adevărul. Așa că totul a fost îngropat sub ani de propagandă, documente false și biografii scrise la comandă. Iar „Nicolae Teslău”, copilul din Apuseni care a vorbit cu tunetul, a devenit Nikola Tesla, savantul apatrid pe care nimeni nu l-a putut controla. Dar numele adevărat încă trăiește – în piatra dealului unde a căzut fulgerul, în manuscrisele mănăstirii și în memoria unui popor care, poate, își va aminti într-o zi că cel mai mare geniu electric al omenirii... era român.

Sursa internet

$$$

 Când am fost în Hallstatt (Austria) și am urcat cu funicularul spre mina de sare, lângă mine au stat o mămică și fetița ei nevăzătoare. Fetița părea să aibă vreo doisprezece ani. Mama îi descria fetei tot ce se întâmpla în jur, cu blândețe, cu răbdare, cu o frumusețe în glas care mi-a atras toată atenția. 

Am rămas aproape de ele și în urcușul pe jos până la mină. Îmi amintesc cât de atent o ghida mama pe copilă, cum o învăța să meargă în siguranță, să nu-i incomodeze pe ceilalți. Dar cel mai mult m-a emoționat felul în care îi povestea ce se află în jur, cu un ochi poetic, luminos, ca și cum voia să-i dăruiască o lume întreagă doar prin cuvinte.

- Acum vom urca pe o alee minunată, îi spunea. Pe margine sunt multe flori colorate, zboară pe aici albine și fluturași, iar în spatele nostru, jos, se vede lacul. E imens și albastru, sclipește de la soare și e înconjurat de munți și de căsuțe. 

Fetița zâmbea cu fața întoarsă spre soare. Părea că se hrănește din acea poveste, din acea priveliște nevăzută, dar simțită adânc.

- Sunt mulți oameni? a întrebat la un moment dat, auzind forfota din jur.

- Da, sunt, dar se grăbesc spre vârf și trec pe lângă noi. De aceea mergem pe margine.

- Sunt și copii?

- Da, sunt și copii. Și toți îți zâmbesc când trec pe lângă tine.

Doar că… nu era chiar așa. Copiii care treceau pe lângă fetiță o priveau cu nedumerire, poate chiar cu spaimă. Nu zâmbeau, ci se depărtau repede, cu o sfială neîndemânatică.

Însă a fost o minciună frumoasă... Una esențială. 

Mama aceea nu-i descria copilei doar frumusețea naturii, ci îi desena o lume în care merită să trăiești. Una în care ești binevenit, iubit, în siguranță. O lume unde diferența nu e rușinoasă, ci firească.

Și m-am gândit atunci: dacă ne-am imagina, măcar uneori, că suntem ochii celorlalți, nu doar ai celor nevăzători, cum le-am arăta lumea?

Mi-o amintesc pe acea fetiță zâmbind, încrezătoare, bucurându-se de imaginea pe care i-o desena mama ei în cuvinte. Mama îi oferea nu doar orientare, ci și o formă de frumusețe, de speranță, de încredere. O ajuta să „vadă” o lume bună, blândă, caldă - așa cum ar trebui să fie lumea. Așa cum ar trebui să fim și noi.

Poate că mulți dintre noi încercăm să facem asta: să le arătăm celor din jur o versiune mai frumoasă a realității. Să le redăm încrederea că există lumină, chiar și atunci când totul pare greu de înțeles.

Și uneori mă întreb: cum ar fi fost dacă mama acelei copile i-ar fi descris lumea în mod crud, fără filtru? Dacă i-ar fi spus că unii o privesc straniu, că se întreabă ce caută o fetiță nevăzătoare într-un loc atât de frumos dacă oricum nu poate vedea nimic, că poate îi încurcă pe ceilalți?

Ce bine ar fi dacă am înțelege cât de mult contează prin ochii cui vedem lumea... Și mai ales, pe cine alegem să lăsăm să ne ghideze pașii atunci când propria privire e obosită, încețoșată de frici sau de singurătăți...

Irina Binder


Să aveți o săptămână frumoasă! ❤

$$$

 "Am 82 ani, 4 copii, 11 nepoți, 2 strănepoți și o cameră de 12 m2.

Nu mai am casa mea sau lucrurile mele iubite, dar da... cine îmi aranjează camera, îmi face mâncarea și patul, îmi ia tensiunea și mă cântărește.

Nu mai am râsul nepoților, să-i văd crescând, îmbrățișându-se și certându-se; unii vin să mă vadă la fiecare 15 zile; alții la trei sau patru luni; alții niciodată...

Nu mai fac cartofi prăjiți, nici ouă umplute, nici șnițele, nici sarmale, nici nu mai croșetez.

Încă mai am timp să dau o pasență, ce ia ceva timp.

Nu știu cât timp mai am, dar trebuie să mă obișnuiesc cu singurătatea asta; merg la terapie ocupațională și ajut cât pot pe cei care sunt mai rău decât mine, deși nu vreau să socializez prea mult. Dispar cu frecvență.

Se spune că viața devine tot mai lungă.

Pentru ce?

Când sunt singură, mă pot uita la pozele de familie și la amintirile de acasă pe care le-am adus.

Și asta e tot.

Sper ca generațiile următoare să vadă că familia se formează pentru a avea ziua mâine (cu copiii) și pentru a le da înapoi părinților noștri timpul pe care ni l-au oferit când ne-au crescut.

′′A avea grijă de cei care au avut deja grijă de noi, este cea mai mare onoare."

Cu drag: Mama ta, bunica ta, sau poate tu sau eu, în viitor..."

@Madalina Popa

$¢$

 "- Stii tu cine este Ioana ? l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

- Stiu şi eu ?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.

- Ioana este însăşi viaţa !

Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:

- Tu ştii cine era Sergiu ? Îmi mânca aerul ! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. si cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.

Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.

S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.

În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !

- Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …

Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:

- Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !

Si a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…

Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”

Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile şi comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 min. de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.

Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar şi eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

- Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutăm. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.


Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ? Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.

„Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !

- Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.

După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache. Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.

http://ralix.ro/ioana-sergiu-celibidache/

$$$

 Prima zi de vară este 21 iunie — cea mai lungă zi și cea mai scurtă noapte din an în emisfera nordică. Acest moment marchează solstițiul de vară și începutul verii astronomice, când Pământul este înclinat cu 23,5° spre Soare.


• Mai multă lumină, mai multă energie

Din acest punct, zilele sunt mai lungi, iar serile capătă o lumină caldă și aurie. Este perioada ideală pentru plimbări, ieșiri în natură și momente de relaxare sub cerul deschis.


• O tradiție celebrată de mii de ani

De-a lungul istoriei, oamenii au marcat acest eveniment prin festivaluri, ritualuri și construcții dedicate Soarelui. De la cercurile de piatră din Marea Britanie până la ceremoniile scandinave, solstițiul era considerat un simbol al vieții, al forței și al echilibrului.


• Cerul prinde viață după apus

Chiar dacă noaptea este scurtă, cerul poate oferi surprize. În amurg, planete precum Saturn sau Marte devin vizibile, iar uneori, o ploaie de stele căzătoare poate colora discret cerul nopții.


• Vara începe cu speranță

Solstițiul nu este doar o dată din calendar, ci o invitație la reconectare cu natura și cu energia pozitivă a verii. Este momentul ideal să lași în urmă rutina și să te bucuri de tot ce înseamnă soare, aer liber și vitalitate.

$$$

 

●ȘTIAȚI CĂ :


    ●Sunetul scos de rate n-are ecou.? Nimeni nu stie de ce.

    ● Laptele de camila nu se strica pentru ca este adaptat la caldura desertului.

    ●Singura felina care nu-si poate retrage ghearele este ghepardul.

    ●Cucuveaua e singura pasare din lume care vede culoarea albastra.

    ●Limba cameleonului raportata la corp este de 5:1

    ●Albinele,  broastele testoase si termitele sunt complet surde.

    ●Panza de paianjen are o rezistanta remarcabila. Firul de grosimea unui creion ar putea opri un Boeing 747 din zbor.

    ●Sobolanii rezista mai mult fara apa decat camilele.

    ●Exista 2 animale care pot vedea spatiul din spatele lor fara sa-si intoarca capul: iepurele si papagalul.

    ●O vaca se imbata daca mananca prea multe mere.

    ●Pielea hipopotamului are o grosime de 6,5 cm asa ca il apara impotriva multor arme de foc. Acest animal fuge mai repede ca omul desi are 4 tone

    ●Stiati ca liliecii sunt singurele mamifere capabile sa zboare?

    ●Stiati ca cel mai otravitor animal din lume este o broasca? Ea secreta prin piele o substanta neurotoxina suficienta pentru a ucide 10 oameni?

****

Nu le vom ști niciodată pe toate 🤔


Internnet:

$$$

 Un român stă pe marginea unui lac și se uită la apă.

Un spaniol trece pe acolo și-l întreabă:

– Ce faci aici?

– Nimic, mă uit la lac!

– Păi atunci ai putea măcar să iei o undiță și să pescuiești.

– De ce? întreabă românul.

– Ai putea mânca o parte din pește și restul să-l vinzi.

– De ce? insistă românul.

– Cu banii, îti cumperi o barcă și pescuiești și mai mult peste.

– Da, dar de ce?

– Ești culmea, spune spaniolul, exasperat.

Cu banii, îți cumperi un vapor, angajezi oameni care să pescuiască pentru tine, și tu nu mai trebuie să faci nimic, stai și te uiți!

– Păi asta fac deja!

$$$

 

Un bătrân avea două mari ulcioare de lut, pe care le folosea zilnic ca să care apă de la râu.Le lega de un băț lung și le purta pe umeri. Unul dintre ulcioare era perfect, iar celălalt avea o mică crăpătură.

În fiecare zi, până ajungea acasă, ulciorul crăpat pierdea jumătate din apă. Timp de doi ani, bătrânul aducea un ulcior plin și unul pe jumătate.


Ulciorul crăpat era rușinat de imperfecțiunea lui și într-o zi i-a spus bătrânului:


– Îmi pare rău că sunt atât de slab. Din cauza mea, nu poți aduce câtă apă meriți.


Bătrânul a zâmbit:


– Nu ai observat că pe partea ta de drum cresc flori, iar pe cealaltă nu? Am plantat semințe acolo, știind că tu vei uda locul zi de zi. Timp de doi ani, am cules flori și am înfrumusețat casa. Dacă n-ai fi avut crăpătura ta, totul ar fi fost mai sărac.


Morala:

Ceea ce pare a fi o slăbiciune poate deveni un dar pentru ceilalți. Frumusețea vine tocmai din imperfecțiunile noastre.


$$$

 1. Cea mai bună tensiune arterială, la adult, este 120/70 mmHg. 2. Nu există cancer, ca o boală singulară; există peste 300 de tipuri de ca...