$$$

 

AUREL BARANGA, UMOR ÎN PAS DE DEFILARE

Pe numele său adevărat Aurel Leibovici, Aurel Baranga s-a născut la 20 iunie 1913 la București și a murit în 10 iunie 1979, tot la București. Va urma cursuri de medicină, pe care le va finaliza în 1938. A profesat medicina doar câțiva ani, dedicându-se după 1944 carierei literare. Va începe ca poet avangardist, debutând în 1929, ca mulți alții, în „Bilete de papagal”, micuța dar ospitaliera revistă a lui Arghezi, după care va colabora cu revistele de avangardă „Alge” și „Unu”, alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Sesto Pals și Sașa Pană. Abandonează poezia în favoarea teatrului, devenind un prolific autor de comedii propagandiste. Din 1948 și până la moarte va conduce revista de umor „Urzica”, pe care a și înființat-o. A lucrat și la diverse reviste literare, iar la un moment dat a ajuns director artistic al Teatrului Național. În perioada proletcultistă a scris cu sârg piese ce preamăreau realizările clasei muncitoare și satirizau obiceiurile moșierilor și ale altor exponenți ai regimului burghezo-moșieresc. A debutat în teatru cu piesa „Bal în Făgădău”, urmată de „Iarbă rea”, din 1948, în care o fiică de boier încearcă să submineze eforturile inginerilor și muncitorilor harnici și inimoși de a construi societatea socialistă. Evident, clasa muncitoare va triumfa împotriva sabotoarei. Piesele lui următoare nu se îndepărtează prea mult de acest tipar: personaje bombastice, care preamăresc eroica luptă a comuniștilor împotriva naziștilor și pentru îndeplinirea revoluției socialiste. În cele din urmă, odată cu „Mielul turbat”, începe să-și valorifice umorul și textele sale devin acceptabile. Multe dintre piesele sale ironizează birocrația din instituțiile de stat, care este învinsă în final de câte un angajat onest și inimos. O altă temă de predilecție a dramaturgului este nefericirea conjugală, ca în „Fii cuminte, Cristofor!”, în care compozitorul Cristofor Bellea, sătul de monotonia menajului său cu soția Ema, încearcă să aibă o aventură cu nevasta unui amic. Evident, nu reușește să-și finalizeze intențiile, ba mai mult, se trezește în fața perspectivei de a rămâne singur, deoarece Ema îl anunță printr-o scrisoare că vrea să-l părăsească. Treptat, comediile lui încep să aibă tot mai mult succes, fiind montate peste tot, cu largul sprijin al autorităților comuniste. „Siciliana”, „Opinia publică”, „Sfântul Mitică Blajinul” au succes la public, fiind jucate peste tot, spectacolul „Siciliana” de la dispărutul Teatru „Ion Vasilescu”, cu Dem Rădulescu pe afiș, stabilind recorduri de longevitate și încasări la vremea respectivă. Indiscutabil, Aurel Baranga n-a avut sclipirea lui Tudor Mușatescu, nici profunzimea lui Teodor Mazilu, dar a fost un bun meseriaș. Probabil că astăzi greu și-ar mai găsi locul în repertoriile teatrelor, dar tinerii dramaturgi ar trebui să-l citească, cel puțin pentru a învăța câteva dintre trucurile unui umorist de modă veche.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

$$$

 

Mi-e plin facebook-ul de diplome. La ăștia mici. Mici de tot (6, 7,8, 10 ani). 

Diplome de la gradi. 

Diplome în brațe și doamna învățătoare alături zambind larg. Domne cât stres e că al meu nu a luat premiul intai si cat stres pe doamna să dea la cat mai mulți premii si mentiuni (”dragă e băiatu domnului X, cu să nu-i dau premiu, fac cumva, modific, etc”).

Vă dați seama că și la acest nivel vorbim de fake, superficialitate și chiar corupție?

 Mai mult: vedem că și la grădi avem absolvire șmecheră cu tocă, petrecere, șampanie (bine fără alcool). În unele cazuri și cu robă. La grădi, ne-am înțeles?!

 

 Ce învață copilu mamii : că mama e fericită dacă eu am premiul I. Că eu trebuie să obțin premiul intai ca să o fac pe mama fericită. De fapt afirmația e valabilă și la liceu și la facultate. 

 Adolescenții îmi spun clar:  "vreau să intru la liceu/facultate în primul rand ca să nu-mi dezamăgesc părinții”..... atat de trist.

 Ce citesc eu din pozele de final de an. Părinți care sunt fericiți (și se validează ca părinți buni-vorba lui Winnicott) dacă odrasla a obținut numa f.b.-uri (1 singur b) și o diplomă (sau mai multe), dacă a obținut premiul intai. 

De fapt, în Romania, în școală și dacă mesteci gumă la o oră de mate, dacă participi 50 de minute la o competitie de baschet sau la un amarat de concurs facut de un SRL-tre sa primesti o diplomă. 

Mai grav, profii dar și psihologii ăștia mari nu merg la conferințe dacă nu primesc diplome/să ne ințelegem. Dă-o incolo de știință ! 

In fond, ce e o diplomă? Ce reprezintă ea?

 O bucată de hartie pe care doamna o face la xerox (color, sper) și completeză cu markerul sau cu pixul numele tău....atat. Medalii și cupe iei cate vrei cu 9 lei de magazinul din colț . 

 

Imi amintesc că un prof de-al meu din Oxford a venit la o conferință in Romania (ca speaker) si a plecat fără diplomă. Știți de ce? Își împachetase deja lucrurile. Mi-a zis ”ține-o tu Mihai că eu nu mai deschid bagajul”. Băi, pur și simplu nu i-a păsat. M-am blocat. Nu mai zic că diploma era scrisă în romaneste :)

 Îmi amintesc că la Universitatea din Oxford în primul an nici nu se susțin examene. Niciunul. Cum așa?! Da, dragă, chiar nu contează pentru ăia. In schimb citesti mult la greu, rupi ușile bibliotecilor ziua și noaptea si lucrezi, te intalnesti des cu tutorele tău si te invată cum să studiezi. Esti examinat după cum elaborezi un eseu științific ceea ce reprezintă un efort consistent și complex de la alegerea înțeleaptă a temei, căutarea bibliografiei, la analiză, sinteză, argumentare și inclusiv aspecte care in scoala romaneasca nici nu contează: stil de redactare, note de subsol , etc.

La noi examenele sunt referate banale copy paste de pe net. Susținem plagiatul încă din liceu. 

Pe urmă (anu 2, încep examene-cand te-ai cultivat puțin).

 Și la final de Uni mă jur că nu am știut colegii mei cu ce rezultate au absolvit. Nici ei nu m-au intrebat. Bine, la Oxford nu la Sibiu sau București...mă înțelegi ! Noi suntem....balcanici...ăia sunt proști...

 Totuși, pe scurt: ce mesaj îi transmitem copilului cand ii solicitam rezultate școlare, premii ? Când mă supăr pe el că nu a obținut media dorita de mine ca părinte?

 

Competiție, luptă, cifre: ” al meu e mai deștept ca al tău”, să ai note maxime la toate materiile. Dacă la desen nu ai luat 10 (pentru că da, nu ai talent frățică, nu ești geniu universal), profu e de vină. Cum să-ți strice media (auzi ce expresie penibilă). Să ne motiveze diriga toate absențele. Cum 9 la purtare. Wai, al meu e cel mai bun. Să îi mărească media. Auzi, tu știi cine e tati? De fapt, dacă am luat premiul I sunt mai deștept ca tine, fraiere!” Și uite așa naștem conflicte între copiii mici care se propagă pana la maturitate...

 Doamne invatatoare/diriginta...de fapt ce incurajați ?

Vorba unui elev ”Mihai, notele nu reflectă inteligența mea”.

 Aș vrea o școală în care să nu existe note, medii, teze, premii, cupe și nici diplome de final de an. etc.  Să fie competiție dar să nu fie ierarhie stupidă. Să nu ne batem joc de colegu că nu a obținut premiul III sau mențiune. Să ne respectăm indiferent de rezultate. Să invatam prietenia si studiul in comun, nu egoismul și individualitatea!

Ne-am scobit in dinti-hop o diplomă.... Aș vrea o școală în care să se învețe respectul nu competiția, iubirea nu ura, empatia nu ”călcăm pe cadavre”.  

 O școală în care festivitatea de final de an să fie o zi relaxantă repet fără premii, fără diplome, fără stres sau frustrări, fără ceremonie publică în care unii sunt elogiați și alții rușinați (mediile pot fi anonimizate, ca la nemți),

o zi în care toți suntem egali și poate povestim ceva frumos sau mancăm impreună ceva sanatos si dansam...

 O școală așa ....ca la Oxford..( psiholog Mihai Copaceanu)

$$$

 Lăsare la vatră:

SCUTIRE DE SERVICIU MILITAR:

O cerere de lăsare la vatră, pe motiv de incompatibilitate legală!

Stimate Domnule Ministru,

Situatia mea familială, mă determină să solicit sprijinul Domniei Voastre, în vederea lăsării mele, la vatră. Vă rog să analizați, cu atenție, ce mi s-a întâmplat:

1) Înaintea încorporării, m-am căsătorit cu o văduvă de 44 de ani.

2) După scurt timp, fiica soției mele, deși avea doar 25 de ani, s-a căsătorit cu tatal meu, pe care, l-a îndrăgit la prima vedere, cu prilejul căsătoriei mele! În urma acestei duble căsătorii, tatăl meu mi-a devenit ginere, fiindcă s-a căsătorit cu fiica mea, iar fata mea vitregă, mi-a devenit mamă vitregă, ea fiind soția tatălui meu!

3) De Crăciun, soția mea a născut un băiat. Băiatul a devenit astfel fratele soției tatălui meu, deci cumnat cu tatăl meu. Prin urmare, băiatul meu, fiind frate cu mama mea, mi-a devenit unchi.

4) Culmea face ca în ianuarie anul acesta, şi soția tatălui meu a născut un băiat, care este pe de-o parte fratele meu, fiind fiul tatălui meu, şi pe de altă parte, nepotul meu, fiindcă este fiul fiicei soției mele! Am devenit astfel fratele nepotului meu, şi cum soțul unei mame devine tatăl copiilor ei, şi eu am devenit tatal sotiei mele şi fratele fiului meu.

Cu alte cuvinte, eu sunt propriul meu bunic?!!

Având în vedere că legea interzice ca tatăl, fiul şi nepotul, să fie mobilizați în același timp, vă rog respectuos, stimate Domnule Ministru, să mă lăsați la vatră! Contând pe amabilul dvs sprijin şi pe binevoitoarea dvs înțelegere de tată și adult, vă rog să primiți, stimate Domnule Ministru, salutările mele de înaltă considerație!

semnatura indescifrabila

PS : Este vorba de o scrisoare veridică, expediată de un tânăr alsacian, Ministrului Apărării Naționale Francez !

Cererea sa a fost acceptată, tânărul fiind rapid reformat pentru următorul motiv: “Stare psihică instabilă şi preocupată, tulburări mintale agravate de un climat familial perturbat"!

@@@

 

Cinci tipuri de oameni cu care e zadarnic să porți discuții.

Există persoane cu care orice conversație devine o risipă de timp. Nu ascultă, nu caută să înțeleagă și transformă fiecare schimb de idei într-un conflict sau într-o farsă. Iată cinci tipuri de oameni cărora nu merită să le consumi nervii:

1. Încăpățânatul fără leac

Acela care are întotdeauna dreptate. Nu-l poți convinge nici cu fapte, nici cu logică, nici cu sinceritate. Nu ascultă — doar așteaptă momentul să intervină cu acel enervant „ți-am spus eu”.

Orice încercare de dialog se izbește de zidul încăpățânării sale înainte să prindă contur.

2. Falsul expert

Se consideră enciclopedie ambulantă, deși cunoștințele sale abia zgârie suprafața subiectului. Presară în jur cuvinte „savante” pe care nici măcar el nu le înțelege pe deplin. Și chiar și atunci când habar n-are despre ce e vorba — insistă că „el știe mai bine”.

3. Cel aprins din nimic

Cu un astfel de om, orice discuție se transformă instant într-o ceartă. În loc de argumente — ton ridicat. În loc de dialog — duel emoțional. Oricât de banal ar fi subiectul, pentru el e pretext de luptă. Nu trebuie să-i vorbești — ci să te retragi în liniște.

4. Cel ce te disprețuiește în taină

Uneori, simți asta din instinct. Spui ceva — ți se răstălmăcesc cuvintele. Oferi un sfat — e ridiculizat sau anulat. Ești sincer — primești în schimb sarcasm. Nu e un dialog, ci o otrăvire lentă. Și nu e vina ta. În el mocnește o ostilitate mascată sub „obiectivitate”.

5. Arogantul superior

El știe întotdeauna mai mult. „S-a realizat” și te privește de sus. Nu ascultă, nu-l interesează ce gândești. Pentru el, părerea ta e doar un zumzet de fond. Nu poartă o conversație — rostește un monolog de la catedră. Și nici nu observă că tu ai plecat demult… în tăcere.

Un sfat simplu:

În loc să-ți irosești timpul cu cei care nu aud, caută-i pe cei care știu să vorbească împreună cu tine, nu peste tine.

Pentru că doar acolo unde există dorința de a asculta, cuvintele capătă cu adevărat sens.

,$$$

 NICOLAE MALAXA

După anul 1989 s-a vorbit foarte mult despre averile naţionalizate ale marilor industriaşi ai României şi despre demersurile făcute de moştenitorii acestora pentru recuperarea averilor acestora care au fost confiscate de stat.

Unul dintre aceste cazuri, cel mai elocvent şi care a implicat cele mai mari fonduri restituite urmaşilor, este cel al industriaşului Nicolae Malaxa, cel mai important şi influent, dar şi cel mai controversat om de afaceri al ţării în perioada interbelică.

Joi, 10 decembrie, se împlinesc 131 de ani de la naşterea lui Malaxa, astfel că evenimentul ne prilejuieşte o incursiune în biografia tumultuoasă a acestuia, dar şi istorisirea unei poveşti captivante despre bani, politică, corupţie şi exil.

Nicolae Malaxa s-a născut la 10/23 decembrie 1884, la Huşi, judeţul Vaslui, într-o familie de aromâni stabiliţi aici în anul 1818, tatăl său – Costache Malaxa – având origini greceşti, iar mama sa, Elena Ruxandra, fiind fiica spătarului Bădărău, mare dregător local.

Conform unor surse, Malaxa aurmat la Iaşi atât clasele primare cât şi liceul, iar conform altora, acesta ar fi urmat clasele primare la Bârlad iar apoi Liceul “Roşca Codreanu” din Iaşi, absolvit în anul 1901.

În acelaşi an pleacă în Germania, unde frecventează cursurile de inginerie la Universitatea Politehnică din Karlsruhe, (Karlsruher Institut für Technologie în zilele noastre).

Se reîntoarce în ţară, şi una din primele afaceri puse pe picioare de Malaxa este fabrica de ulei vegetal Mândra Bârlad – încă funcţională şi astăzi -, înfiinţată în anul 1912 şi provenită dintr-o investiţie iniţială – o presă de ulei acţionată cu abur produs de o locomotivă – realizată în anul 1909. În industria uleiurilor vegetale existau, la acel moment, fabrici concurente la Bacău şi Galaţi, însă, în zona Bârladului, unde se cultivau cu rezultate foarte bune oleaginoasele, nu exista aşa ceva, iar Malaxa a intuit că „Mândra” – un nume ales se pare de la o „idilă” locală pe care ar fi avut-o industriaşul – va fi un succes.

Tot la Bârlad, el înfiinţează în anul 1911 un atelier de prelucrări mecanice prin aşchiere, axat în primul rând pe strungărie, o turnătorie şi un atelier de reparaţii auto. Şi tot aici, Malaxa a înfiinţat în această perioadă o şcoală de ucenici.

La vârsta de 37 de ani, pe 3 august 1921, Malaxa – devenit deja inginer cu experienţă şi un abil om de afaceri, înfiinţează, pe un teren viran situat la periferia Bucureştiului, un atelier de fabricare de material rulant, în care se reparau locomotive şi vagoane de cale ferată.

În 1923, extinde afacerea şi începe să construiască, în Titan, o uzină pentru producerea materialului rulant de calea ferată, pornind de la un avans de la Căile Ferate Române pentru contractul încheiat şi cu ajutorul unor credite de la diverse bănci. Malaxa a utilat uzina cu peste 80 de maşini-unelte cumpărate din Germania, aceasta devenind cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa de la acea vreme.

Uzinele Malaxa, devenite după naţionalizare “23 August” şi mai apoi Faur au fost ani la rând etalonul industriei româneşti, o mândrie inclusiv pentru regimul comunist. În 1927 uzinele au fost date în folosinţă, iar un an mai târziu, de pe poarta lor ieşea prima locomotivă cu abur produsă de Malaxa.

Tot în anul 1927, acesta beneficiază din plin de prevederile unei legi prin care se încuraja dezvoltarea industriei naţionale, act publicat în Monitorul Oficial nr. 57/13 martie 1927.

Pe lângă uzinele Malaxa, industriaşul a înfiinţat, ca şi la Bârlad, o şcoală de ucenici, iar în câţiva ani, numărul angajaţilor de la uzină depăşea cifra de 8000.

În anul 1933, în plină criză economică mondială, uzina „Malaxa” livra locomotiva cu numărul 100.

Pe lângă atelierele de material rulant şi Uzina Malaxa, s-a construit şi fabrica de ţevi fără sudură din oţel “Malaxa Tub”, viitoarea Uzină Republica, cea mai modernă de acest tip din Europa, având în vedere că aici a fost implementat în premieră în afara SUA procedeul de laminare Stiefel.

În anul 1936, Uzinele Malaxa produc prima locomotivă Diesel românească, iar locomotivele produse în România de industriaş deveniseră cele mai puternice din Europa, şi unele dintre cele mai căutate în lume. Dealtfel aceste produse au obţinut recunoaşterea internaţională la expoziţiile de la Belgrad – din anul 1937 şi de la Milano – în anul 1940.

În anul 1938 Malaxa livrează către CFR primul lot de 28 locomotive Diesel. Aşa se face că la sfârşitul anilor ‘30, România ajunge să nu mai importe nicio locomotivă de fabricaţie străină, iar CFR achiziţiona numai de la Uzinele Malaxa.

Tot în această perioadă Malaxa îşi intensifică contactele cu politicienii, asupra cărora se spune că a exercitat o puternică influenţă, relaţiile industraişului ajungând până la nivelul Regelui Carol al II-lea, cu care devenise prieten foarte apropiat.

Se pare că Malaxa s-a folosit de serviciile lui Puiu Dumitrescu, pe atunci secretar particular al Regelui Carol, prin „sponsorizarea” acestuia industriaşul reuşind să stabilească relaţii apropiate atât cu Regele Carol cât şi cu Elena Lupescu, iar după concedierea lui Dumitrescu, Malaxa a stabilit acelaşi tip de legături cu succesorul acestuia, Ernest Urdăreanu.

Desigur că prieteniile cu politicienii nu erau dezinteresate, astfel că Guvernul i-a acordat numeroase credite de stat, cu avans de capital, iar la final statul îi asigura cumpărarea producţiei solicitate. Se estimează că întregul concern Malaxa avea în perioada de până la începereea celui de-Al Doilea Război Mondial circa 98% producţie livrată către stat, cu profituri situate între 300 şi 1000% !

Bineînţeles că o parte din acest profit se întorcea la prietenii din politică, inclusiv la Carol al II-lea, sub formă de donaţii şi acţiuni, dând naştere la ceea ce unii istorici au denumit „un fond de rulment al corupţiei”.

În această perioadă Malaxa investeşte şi în construcţii, rodul colaborării sale cu arhitectul Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, fiind blocul Malaxa-Burileanu de pe Bd. Nicolae Bălcescu din capitală (Blocul Unic), construit în perioada 1935 – 1937, aceasta fiind astăzi clădire de patrimoniu.

Din grupul lui industrial au ajuns să facă parte Uzinele Tohani Zărneşti, Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi, dar a deţinut şi acţiuni importante la Astra Arad, Uzinele şi Domeniile de Fier Reşiţa, IOR Bucureşti, sau Unio Satu Mare.

De asemenea, Malaxa a fost un susţinător al învăţământului prin contribuţia la dezvoltarea unor şcoli şi biblioteci, cât şi un susţinător al ştiinţei, literaturii şi artei. Este cunoscut faptul că omul de afaceri a subvenţionat timp de mai mulţi ani Societatea Scriitorilor Români şi, implicit, publicarea unor opere originale, a sprijinit direct editarea monumentalei lucrări „Enciclopedia României”, a ajutat numeroşi tineri talentaţi, deveniţi ulterior oameni de ştiinţă recunoscuţi pe plan internaţional, cărora le-a dat burse de studii sau pe care i-a recomandat unor savanţi şi oameni de cultură din Europa.

Demn de remarcat este faptul că Nicolae Malaxa s-a îngrijit şi de problemele sociale ale muncitorilor, asigurându-le salarii mai mari decât în alte uzine, asistenţă socială şi medicală, masă la cantină şi echipamente performante de lucru.

Malaxa a fost finanţator al aproape tuturor partidelor politice, inclusiv al Gărzii de Fier şi al Partidului Comunist Român, fost simpatizant al mişcării legionare şi, prin aceasta a pătruns în cercurile politice şi economice germane.

În mai 1941, în timpul războiului, lui Malaxa i-au fost sechestrate uzinele, fiind acuzat de colaborare cu legionarii.

După bombardamentele de la 23 august 1944 din zona Capitalei, Malaxa a luat decizia de a muta în spatele frontului o parte din atelierele producătoare de armament, mai precis în imprejurimile Haltei CFR Sibiel, construcţia halelor fiind terminată rapid, iar producţia urmând să înceapă.

În realitate se pare însă că Malaxa a încercat să părăsească România, dar nu a putut obţine paşaport.

În anul 1945, la Uzinele din Reşiţa, finanţate tot de omul de afaceri, a fost construit primul automobil românesc.

În anul 1946, fiica lui Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, s-a căsătorit cu savantul George Emil Palade, singurul român care a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974. Cei doi au plecat în acelaşi an în Statele Unite ale Americii, unde George Emil Palade urma să-şi continuie studiile, cei doi având ulterior doi copii, o fată, Georgia, şi un băiat, Philip.

Să spunem că fiul industriaşului, Constantin Malaxa, i-a fost coleg viitorului rege Mihai, pe-atunci Mare Voievod de Alba Iulia, în clasa a VIII-a de liceu care funcţiona la Palatul Regal, în anul şcolar 1939-1940, alături de (doar) alţi doi colegi – Mircea Ionniţiu (Ioaniţiu), fiu de librar de la „Cartea Românească” şi Walter Heltmann, fiu de profesor.

Malaxa a câştigat ulterior şi favorurile regimului comunist, după intrarea României sub controlul acestuia, bazându-se pe statutul de persecutat al regimului Antonescu, un sprijin care i-a permis să transfere câteva sute de milioane de dolari în bănci americane, un nou moment în care spiritul anticipativ al omului de afaceri s-a dovedit întemeiat.

De asemenea, a obţinut înapoierea a trei dintre fabricile sale pe care, anterior, regimul Antonescu nu i le înapoiase şi, în plus, i s-au dat compensaţii de aproximativ un milion de dolari, pentru profiturile pe care le-ar fi realizat în cei trei ani precedenţi dacă aceste fabrici s-ar fi aflat sub controlul său.

În 11 iunie 1948 a venit naţionalizarea, lui Malaxa fiindu-i confiscate absolut toate proprietăţile, care au devenit în timp entităţi simbolice ale luptei clasei muncitoare împotriva „exploatatorilor”.

După acest moment, Malaxa este trimis cu o delegaţie comercială la Viena, iar acesta a emigrat în Statele Unite, la New York. Malaxa a fost condamnat la moarte în contumacie de regimul comunist pentru crime de război – producţia de armament din timpul războiului fiind considerată în folosul agresiunii împotriva URSS – şi de colaborare cu legionarii.

După ce i se respinge iniţial dreptul de rezidenţă permanentă în SUA, acesta obţine într-un final cetăţenia, încearcă să creeze noi afaceri, dar se pare că lipsa „comenzilor de la stat” nu i-a adus succesul scontat.

Mai mult, după ce autorităţile americane îi află trecutul politic, Malaxa se află în pragul expulzării, mai ales pornind de la un memoriu al CIA adresat FBI la 11 mai 1948, în care erau devoalate multe afaceri necurate ale acestuia. În cele din urmă demersul autorităţilor americane nu a avut succes, fiindcă Nicolae Malaxa a trecut la cele veşnice în anul 1965, la New Jersey, SUA.

După anul 1989, nepoţii lui Nicolae Malaxa, Georgia Palade Van Dusen şi Philip Palade şi soţia altui nepot decedat al industriaşului – Loreen Ellen Malaxa – toţi trei locuind în SUA – , au solicitat statului român despăgbiri de peste 310 milioane de dolari americani, în schimbul tuturor proprietăţilor confiscate.

În septembrie 2006, statul le-a emis titluri de despăgubire în valoare cumulată de 1.080 miliarde de lei, circa 360 milioane dolari americani, care au fost transformate în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Defalcat, despăgubirile au fost acordate astfel: 622,5 milioane lei pentru Uzinele Faur – fostă Uzina Malaxa, 384,7 milioane lei pentru Uzina Republica – fosta Uzină de Tuburi şi Oţelării şi 73,3 milioane lei pentru Combinatul Siderurgic Reşiţa – fostele Uzine şi Domenii de Fier din Reşiţa.

$$$

 MUNTELE BUDHA - THAILANDA

Muntele Buddha sau Khao Chi Chan (thailandez: เขาชีจรรย์) este un deal de calcar din Na Chom Thian, care a devenit un punct de reper Pattaya datorită gravurii sale cu laser aurie Buddha de 109 m pe 70 m. [1] A fost creat în 1996 pentru a comemora cea de-a 50-a aniversare a încoronării Majestății Sale Regele Bhumibol Adulyadej și pentru thailandezi și budiști pentru practica spirituală. Imaginea lui Buddha Khao Chi Chan este cea mai mare imagine sculptată a lui Buddha din lume. 

Zona din jurul muntelui este plină de ciorchini grei de ierburi, arbuști și copaci, inclusiv tec, salcâm, lemn de trandafir siamez, lemn de trandafir negru și diverși pomi fructiferi, cum ar fi agrișa indiană, pruna neagră și ramontchi. Împrejurimile verzi luxuriante văzute în anii 2020 datează de la dezvoltarea proiectului de plantație forestieră Siri Charoenwat în 1990, numit după regina Sirikit, care a fost inițiat de Majestatea Sa Regele Bhumibol Adulyadej în 1992 cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a lui Sirikit. 

Muntele Buddha împreună cu mănăstirea budistă din apropiere Wat Yansangwararam Woramahawihan, templul regal chinez Viharn Sien, Grădina Tropicală Nong Nooch, Podgoria Silverlake și Parcul Național formează o mare atracție turistică lângă Na Chom Thian, Jomtien și Pattaya. 

Muntele Buddha este un loc popular pentru activități de agrement, mediere, sărbători și spectacole de dans. Începând cu 2016, turiștii thailandezi, chinezi și ruși au reprezentat majoritatea vizitatorilor din zonă. Potrivit Departamentului de Instruire Forestieră, aproximativ 1.000 de maimuțe trăiau în jurul muntelui în 2015. 

Imaginea lui Buddha

În 1995, Somdet Phra Yanasangworn a luat măsuri pentru a împiedica extracția de minerale să distrugă un munte – Muntele Buddha sau Khao Chi Chan. Piatra de pe munte a fost folosită pentru a construi pistele pentru baza militară a Forțelor Aeriene Regale Thailandeze - Forțele Aeriene ale Statelor Unite, aerodromul Marinei Regale Thailandeze U-Tapao în timpul războiului din Vietnam. 

Regele Bhumibol a ordonat desenarea unui contur al lui Buddha cu echipamente avansate și finalizarea proiectului sub supravegherea prințului moștenitor Maha Vajiralongkorn. După ce fața muntelui a fost aplatizată, echipele de la Institutul de Tehnologie Phra Chomklao din Thonburi au folosit tehnologia laser în ianuarie 1996 pentru a pătrunde în calcar. Au tăiat conturul unei imagini a lui Buddha, care avea să devină cea mai mare imagine a lui Buddha din lume și o reprezentare religioasă permanentă a Thailandei. Imaginea lui Buddha a fost mai târziu încrustată cu foiță de aur, binecuvântând muntele cu statutul permanent de loc sacru. Tehnologia laser ghidată folosită a fost prima de acest fel, introdusă pentru a sculpta imaginea Domnului Buddha.

$$$

 WOLFGANG AMADEUS MOZART

Considerat de mulți cel mai mare geniu muzical al tuturor timpurilor, Wolfgang Amadeus Mozart a compus o operă originală și puternică care a cuprins genuri diverse precum opera comică, muzica sacră și simfoniile. Compozitorul austriac a devenit faimos nu doar pentru talentele sale extraordinare de muzician, ci și pentru viața sa personală turbulentă, marcată de rebeliune, conspirații împotriva sa și moartea sa prematură. Un personaj rebel și imprevizibil, Mozart a prefigurat sensibilitatea romantică și a fost, alături de Handel , unul dintre primii compozitori care au încercat să trăiască în afara patronajului nobililor și al figurilor religioase, fapt care a evidențiat trecerea către o mentalitate mai liberă în raport cu normele vremii. Natura sa anarhică și neconvențională i-a adus dușmănia concurenților săi și a creat dificultăți cu angajatorii săi.

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756, rodul căsătoriei dintre Leopold Mozart și Anna Maria Pertl. Tatăl, compozitor și violonist, avea să publice în același an un util manual introductiv în arta viorii; Mama provenea dintr-o familie înstărită de funcționari publici. Mozart a fost al șaptelea copil al acestei căsătorii, dar dintre cei șase frați ai săi doar o fată, Maria Anna, a supraviețuit. Wolferl și Nannerl, așa cum erau cunoscuți cei doi frați de familiile lor, au crescut într-un mediu în care muzica domnea din zori până în amurg, tatăl lor fiind un violonist excelent, care a deținut funcția de compozitor și vice-kapellmeister la curtea Prințului-Arhiepiscop Sigismund de Salzburg.

În acea perioadă, Salzburgul începea să se refacă după dezastrele umane și economice ale războaielor civile din secolul al XVII-lea, dar viața culturală și economică încă se învârtea aproape exclusiv în jurul figurii feudale a arhiepiscopului, în timp ce ideile iluministe începeau să circule în rândul unei burghezii urbane aflate la început de drum, încă străină de centrele sociale de prestigiu și putere. O atmosferă demnă de reținut pentru a înțelege, la vremea respectivă, mentalitatea lui Mozart-tată, precum și rebeliunea tinerească a fiului său.

De fapt, Leopold și-a educat fiii de la o vârstă fragedă ca muzicieni capabili să contribuie la traiul familiei și să devină cât mai curând posibil servitori plătiți ai Prințului de Salzburg. O aspirație logică și comună la vremea sa. Nannerl, cu cinci ani mai mare decât Wolfgang, dădea deja lecții de pian la vârsta de zece ani, iar unul dintre elevii ei era chiar fratele ei. Interesul și atenția lui Leopold s-au concentrat inițial asupra instruirii extrem de talentatei Nannerl, fără a realiza atracția timpurie pe care micuțul Wolferl o simțea pentru muzică: la trei ani exersa la claviatura clavecinului, stătea nemișcat și cu ochii mari în timpul lecțiilor surorii sale și se ascundea sub instrument pentru a-și asculta tatăl compunând piese noi.

Cel mai precoce dintre genii

Câteva luni mai târziu, Leopold a fost obligat să le dea lecții amândurora și a fost uimit să-și vadă fiul de patru ani citind notele fără dificultate și interpretând menuete cu mai multă ușurință decât își mânca supa. Curând a devenit clar că muzica era o a doua natură pentru precocele Wolfgang, care era capabil la o vârstă atât de fragedă să memoreze orice pasaj pe care îl auzea la întâmplare, să repete pe claviatură melodiile de care se bucurase în biserică și să aprecieze armoniile unei partituri cu tot atâta îndemânare pe cât era de inocență.

Un an mai târziu, Leopold a fost mișcat să descopere primele compoziții ale lui Wolfgang în caietul fiicei sale, scrise cu un scris de copil și pline de pete de cerneală, dar bine dezvoltate. Cu lacrimi în ochi, tatăl și-a îmbrățișat mica „minune” și a decis să se dedice trup și suflet educației ei. Glumeț, sensibil și vioi, micul Mozart era animat de un spirit batjocoritor care nu era transformat decât de muzică; În timp ce cânta notele pieselor sale preferate, fața lui trandafirie căpăta o expresie impresionantă de severitate, un gest de o fermitate aproape adultă capabil să se transforme în ferocitate dacă se auzea cel mai mic zgomot în jur. Pierdut în gânduri, i se părea că aude o minunată melodie interioară pe care degetele sale delicate încercau să o smulgă de pe claviatură.

Orgoliul patern nu a putut fi stăpânit și Leopold a decis să-și prezinte cele două mici genii în lumea suveranilor și nobililor, atât pentru a se încânta de laudele așteptate, cât și pentru a găsi patroni și protectori generoși, dispuși să asigure cariera viitorilor muzicieni. Renunțând la orice ambiție personală, s-a dedicat exclusiv misiunii de a-i îndruma pe prodigioșii frați spre deplina maturitate muzicală. Deși băiatul era în mod clar un geniu, trebuie remarcat faptul că talentul său a fost cultivat, stimulat și șlefuit de sârguința tatălui său, căruia nu i se poate reproșa decât că a expus un copil cu o sănătate fragilă rigorilor constante ale unor călătorii cu siguranță incomode. Iconografia copilului lui Mozart nu oferă un portret fidel al înfățișării sale, dar relatările sunt de acord asupra unei palidități extreme, aproape bolnăvicioase.

Astfel, frații Mozart au devenit artiști de concert pentru copii în turnee din ce în ce mai ambițioase; Aveau aprobarea prințului, fără de care nu ar fi putut părăsi orașul. Între 1762 și 1766 au făcut mai multe călătorii în Germania, Franța, Marea Britanie și Olanda. În 1762, la un an după prima compoziție scrisă a lui Mozart, frații țineau concerte în saloanele din München și Viena. În același an au călătorit la Frankfurt, Liège, Bruxelles și Paris.

La Versailles, acel copil răsfățat de aplauzele tuturor, dar tot un copil, a sărit într-un acces de furie la fustele împărătesei pentru a o îmbrățișa și i-a cerut în căsătorie viitoarei regine Maria Antoaneta , pe atunci o fată de aceeași vârstă cu el, pe lângă faptul că a disprețuit-o public pe Madame de Pompadour pentru că a refuzat să-l sărute. De acolo au plecat la Londra, unde au cântat la Palatul Buckingham și l-au întâlnit pe Johann Christian Bach , fiul preferat al lui Johann Sebastian Bach , ale cărui compoziții l-au captivat pe băiat. În doar șase săptămâni, Wolfgang a reușit să-i asimileze stilul și să compună versiuni personale ale muzicii sale.

Totuși, nu toate călătoriile au fost însoțite de succes și profituri. Concertele, uneori similare cu numere de circ, nu au oferit tot ce se așteptau. Poșeta părintelui Mozart era găsită goală prea des. Întrucât memoria celor mari este rară și capricioasă, unele uși le-au fost închise; În plus, sănătatea delicată a copilului le-a jucat feste de mai multe ori. Starea proastă a drumurilor, prețul hanurilor și călătoriile nesfârșite provocau dispoziție proastă și dor de casă, lacrimi și frustrări.

Primul turneu s-a încheiat în 1766. Din 1767 până în 1769 au susținut concerte în Austria, iar din această dată până în 1771 în Italia, unde au primit protecția părintelui Martini , care le-a aranjat admiterea în Accademia Filarmonica. Leopold și-a dat seama că îi cerea prea mult fiului său și, în mai multe rânduri, s-au întors la Salzburg pentru a pune capăt vieții lor nomade. Dar orașul nu-i putea oferi prea multe lui Wolfgang, deși la vârsta de treisprezece ani avea să primească titlul onorific de Konzertmeister al curții din Salzburg; Leopold și-a dorit ca Wolferl să-și continue perfecționarea educației muzicale oriunde era necesar și și-a continuat rătăcirile din țară în țară și din curte în curte. În timpul turneelor sale, Wolfgang a întâlnit mulți muzicieni și profesori celebri care l-au învățat diferite aspecte ale artei sale și noi tehnici străine.

Băiatul s-a familiarizat cu vioara și orga, cu contrapunctul și fuga, cu simfonia și opera. Permeabilitatea caracterului său i-a facilitat asimilarea tuturor stilurilor muzicale. De asemenea, a început să compună serios, mai întâi menuete și sonate, apoi simfonii și mai târziu opere, comenzi care erau destul de bine plătite, dar care prezentau un interes redus pentru aspirațiile sale, acceptate din cauza nevoii de a câștiga suficienți bani pentru a supraviețui și a continua să călătorească. De asemenea, era adesea forțat să dea lecții de clavecin copiilor proști de vârsta lui, care îl iritau foarte mult.

Între timp, tatăl devenea din ce în ce mai nerăbdător. De ce nu atinsese încă fiul său, care știa deja mai multe despre muzică decât orice profesor și al cărui geniu era atât de vizibil și evident, gloria maximă? Nici concertele sale pentru pian, nici sonatele sale pentru clavecin și vioară, nici premierele operelor sale comice „Nebunul fictiv” și „Bastián și Bastiana” nu reușiseră să-l plaseze printre cei mai mari compozitori. Abia în 1770 Leopold a considerat că fiul său se bucurase în sfârșit de un succes binemeritat: Papa Clement al XIV-lea i-a acordat Ordinul Pintenului de Aur cu titlul de cavaler, Academia din Bologna l-a distins cu titlul de compozitor , iar milanezii au acompaniat prima sa operă serioasă, Mithridates, regele Pontului , cu aplauze frenetice și strigăte de „Trăiască maestrul!”.

Pe 16 decembrie 1771, familia Mozart s-a întors la Salzburg, aureolată de triumful lor din Italia, dar mereu la mila împrejurărilor. Acel faimos adolescent de cincisprezece ani scrisese deja peste o sută de compoziții (concerte, simfonii, liturghii, motete și opere) și purta cu mândrie Pintenul de Aur al Papei. În același an, însă, arhiepiscopul de Salzburg murise, iar ideile și caracterul noului episcop cu mitră, contele Geronimo Colloredo, au schimbat cursul vieții lui Mozart.

În Salzburg

Contrar a ceea ce ar putea părea, atmosfera din Austria catolică era mai puțin rigidă și puritană decât în Germania protestantă, în special la Viena, iar noul arhiepiscop nu era un lord feudal de modă veche, ci un reformator luminat, care i-a transformat pe iobagii și slujitorii curții sale în funcționari publici. În această operațiune, însă, Colloredo a acționat cu rigiditatea unui despot, iar pentru tânărul Mozart, echivalat administrativ cu grădinarii palatului, modernizarea curții părea mai umilitoare și mai împovărătoare decât tratamentul binevoitor și paternal, deși arbitrar, aplicat fostului său stăpân. Curtea din Salzburg era, de asemenea, impregnată de clericalism și intrigi în cadrul tradiției Vaticanului, iar vitalitatea și cosmopolitismul lui Mozart tânjeau după viața Vienei, datorită intensității deschiderii și curiozității sale muzicale și animației artistice a teatrelor sale.

Doar firea sa veselă și lipsită de griji l-a salvat pe tânăr de apatie sau rebeliune și i-a permis să creeze mai mult și mai bine în această epocă decât oricând. A fost sfârșitul copilului minune și începutul maturității muzicale. În concertele sale a rupt cu conceptele tradiționale, reușind un adevărat dialog între orchestră și soliști. Simfoniile sale, cu efectele lor instrumentale și dramatice strălucitoare, au fost excesiv de inovatoare pentru urechile leneșe ale contemporanilor săi. Mozart era atât nou, cât și straniu pentru toată lumea. Însă nici următoarea sa operă, Grădinarul fictiv , în care a îmbinat cu îndrăzneală drama și burlescul pentru prima dată, nu a fost un succes, deși încercase să respecte întocmai regulile modei și convențiilor. Tânărul se simțea frustrat; dorea să compună liber și să scape de cadrul îngust, provincial al orașului său natal. Alte vizite scurte în Italia și Viena i-au sporit dorința de a explora orizonturi mai largi.

În această perioadă, opera sa comandată a fost în principal sacră, deși Mozart a compus și mai multe opere de curte, cvartete de coarde, sonate și divertismente. După o ședere la München în ianuarie 1775 pentru a interpreta Grădinarul prefăcut în fața electorului Maximilian al III-lea , Mozart a obținut în cele din urmă permisiunea de la Colloredo pentru un nou turneu. Însoțit de data aceasta de mama sa, a părăsit Salzburgul, fericit să-și părăsească „sălbaticul oraș natal” și sperând să retrăiască succesele copilăriei sale la Paris. Dar mai întâi a petrecut luni lungi în 1777 la München, Augsburg și Mannheim, printre alte orașe. În cea de-a doua perioadă s-a împrietenit cu Ramm, Wendling și Cannabich și a scris Concertul pentru pian , care a fost a 271-a compoziție a sa.

Pe 23 martie 1778, a ajuns la Paris, unde a trăit prima dintre cele mai amare experiențe ale sale: orașul l-a ignorat; crescuse; Din cauza vârstei sale, nu mai era un fenomen al naturii care putea fi expus în saloane, saloane împotriva cărora Mozart a scris cuvinte dure pentru frivolitatea și insensibilitatea muzicală față de opera sa. Condițiile lor de viață au devenit extraordinar de precare, ceea ce a contribuit, fără îndoială, la subminarea sănătății deja precare a mamei lor. Anna Maria a murit pe 3 iulie, iar această moarte a contribuit la creșterea neînțelegerilor și la tensionarea relațiilor dintre tată și fiu.

Învins, înainte de a se întoarce la Salzburg, Mozart a ajuns în refugiul ospitalier al familiei Weber din Mannheim. În timpul călătoriei sale, se îndrăgostise de Aloysia Weber, care, la vârsta ei fragedă, promitea o carieră promițătoare în cântăreață. Dacă ar fi sperat să găsească alinare în ea atunci, aceasta ar fi fost a treia experiență de durere pentru el. În absența lui, Aloysia triumfase și dăduse de înțeles că nu-și va uni viața cu un muzician fără un viitor sigur ca el.

A petrecut următorii doi ani la Salzburg, lâncezind în „sclavia sa episcopală”, până când a primit o comandă de la München: compunerea unei opere, Idomeneo , în care Mozart, chiar și în cadrul schemei curtene a lui Gluck , avea să depășească compozițiile sale anterioare pentru scenă. În 1781, Mozart și familia Weber s-au întâlnit la Viena. El, ca membru al curții lui Colloredo, s-a mutat în capitală; familia Weber, pentru a urmări evenimentele muzicale ale sezonului. Apoi a apărut dragostea pentru sora Aloysiei, Constance.

Între timp, relațiile cu arhiepiscopul s-au încordat. Mozart, spre disperarea lui Leopold, nu era un model de diplomație și, în ciuda firii sale vesele și amabile, reacționa cu amărăciune instantanee când se simțea atacat sau umilit. La începutul lunii mai, Mozart a primit ordin, prin intermediul unui servitor al lui Colloredo, să părăsească imediat Viena, aparent pentru a duce un pachet la Salzburg, unde i s-a spus să rămână. Mozart i-a prezentat arhiepiscopului scrisoarea de demisie, care a acceptat-o imediat. Liber de angajatorii săi, Mozart avea să locuiască la Viena pentru tot restul vieții.

La Viena

Astfel, Mozart a prefigurat artistul modern al romantismului, în foarte mare concordanță cu spiritul rebel al lui Sturm und Drang și cu sensibilitatea wertheriană care a șocat tineretul german din acea vreme; Un artist care dorea să se elibereze de robia feudală, care refuza să intre în rândurile serviciului public cultural și care intenționa să supraviețuiască pe cheltuiala proprie. Mozart ar plăti scump pentru îndrăzneala sa exemplară; Dar, pentru moment, se simțea fericit și liber. A început să dea lecții de pian și să compună neobosit.

Foarte curând, norocul a fost de partea lui: a fost însărcinat să scrie o operă pentru a comemora vizita Marelui Duce al Rusiei la Viena. Întrucât temele turcești, exponenți ai exotismului oriental cu anumite atingeri ușor erotice, erau la modă în acea perioadă, Mozart a abordat compoziția Răpirii din Serail , care, având premiera un an mai târziu, a devenit primul său adevărat succes, nu numai în Austria, ci și în Germania și în alte orașe europene precum Praga.

Pe 4 august 1782, la scurt timp după acest mare triumf, Mozart s-a căsătorit cu Constance Weber, căreia i-a dedicat serenada Nachmusik (K. 388). Biografii au discutat mult timp motivele acestei căsătorii. Dragoste adevărată? Slăbiciune în fața manevrelor de pețitoare ale mamei lui Constance? Trebuie să-și afirme noua independență în fața presiunilor lui Leopold? Probabil a fost câte puțin din toate. Geniul muzical al lui Mozart nu a coincis neapărat cu un caracter matur.

În general, se crede că doamna Weber, care visase cândva să-l facă pe tânărul promițător ginerele ei, a încercat să-i stârnească interesul lui Mozart pentru fiica ei cea mică, Constance, în vârstă de paisprezece ani. Nu avea să fie dificil: Wolfgang nu a putut și nu a vrut să reziste presiunii dulci și s-a promis fetei, care era drăguță, copilăroasă, veselă și afectuoasă, deși s-ar putea să nu fi fost soția ideală pentru haoticul compozitor. Constance avea și mai puțin simț practic decât el; totul i se părea un joc și nu putea împărtăși nici pe departe universul spiritual profund al soțului ei, mascat în spatele glumelor și râselor. Dar, deși era o tânără cu puțin rafinament spiritual, vitalitatea ei trebuia să-l încânte și chiar să-l fascineze pe rebelul Mozart. Și Mozart se considera cel mai norocos om din lume în ziua nunții sale și a continuat să creadă asta în următorii nouă ani, până la moartea sa. Pare nedrept să se susțină că Constance a fost singura cauză a ruinei și eșecului său. Nu este sigur că i-a fost fidel (unele dintre scrisorile soțului către soția sa sunt extrem de patetice, în rugămințile lor ca aceasta să „păstreze aparențele”), dar nu este sigur nici că Mozart i-a fost fidel în orice moment.

Cert este că, la fel ca tânărul ei soț, Constance nu era administratorul pe care l-ar fi cerut situația delicată a unei artiste independente și se pare că a fost la fel de extravagantă ca Wolfgang Amadeus: casa vieneză a familiei Mozart era vizitată zilnic de un coafor și de alți servitori; În vremuri de cele mai mari greutăți, Mozart a reușit să apară în public îmbrăcat impecabil și să pară liberal și servil. Abia după moartea sa, prietenii săi, mulți dintre ei aflați în circumstanțe financiare de invidiat, aveau să fie surprinși să afle amploarea datoriilor sale.

Cuplul s-a stabilit la Viena într-un apartament luxos în centrul orașului, care s-a umplut curând de bucurie nestăvilită, petreceri până în zori, dans, muzică și copii. Era o atmosferă frenetică, anarhică și lipsită de griji, foarte pe placul lui Mozart, iar în mijlocul acelui haos, el a reușit să-și dezvolte enormul impuls creativ. O umbră asupra acestor ani a fost sănătatea precară a soției sale, slăbită cu fiecare sarcină; În cei nouă ani de căsnicie, a născut șapte copii, dintre care doar doi au supraviețuit: Karl Thomas și Franz Xaver (născut cu patru luni înainte de moartea lui Mozart și viitor pianist). Constance a fost nevoită să urmeze cure de repaus, care au fost extrem de împovărătoare pentru finanțele fragile ale familiei.

Totul în Mozart era, așadar, risipă: de facultăți, de vitalitate, de proiecte, de opere și de sentimente. Nu s-a apropiat de francmasonerie în 1784 în căutarea unui ajutor financiar, pe care nu l-a cerut niciodată, din mândrie, de la prietenii săi, ci mai degrabă pentru a satisface o dorință de fraternitate și spiritualitate universală pe care Mozart, la fel ca mulți catolici austrieci, inclusiv preoți, o găsea în simboluri și rituri masonice mai degrabă decât în pompa clericală a Bisericii. Un simbolism pe care îl va surprinde ulterior muzical în compoziția Flautului magic .

Cei nouă ani care separă căsătoria sa de moartea sa pot fi împărțiți în două perioade. Până în 1787, și mai ales după succesele vieneze din 1784, Mozart s-a bucurat de ani care ar putea fi descriși drept „fericiți”. În această primă perioadă, producția sa a fost enormă în toate genurile: concerte pentru pian, triouri, cvartete, cvintete... Din 1783 este Liturghia în Do minor , deopotrivă solemnă și exultantă; Cele mai faimoase concerte pentru pian ale sale datează din 1784; În 1785 i-a dedicat lui Haydn cele șase cvartete . Toate sunt lucrări magistrale, dar publicul a continuat să fie consternat de muzica pe care nu a înțeles-o pe deplin și, prin urmare, a fost ofensat.

Opera Nunta lui Figaro datează din 1786 , cu un libret de Lorenzo da Ponte bazat pe opera lui Beaumarchais . Alegerea subiectului a fost riscantă, întrucât opera originală a fost interzisă; Dar

$$$

 STANISLAWA LESZCZYNSKA, MOAȘA DE LA AUSCHWITZ (1896-1974)

Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă tragedii umane greu de vindecat, orori pe care cei care le-au trăit și au supraviețuit nu le-au putut uita niciodată. Conflictul a lăsat, de asemenea, povești de speranță în mijlocul atâtei dureri și disperări. Acesta a fost cazul unei femei poloneze care a devenit cunoscută drept „Moașa de la Auschwitz”. 

Numele ei era Stanisława Leszczyńska și s-a născut pe 8 mai 1896, într-o familie catolică umilă. Tatăl său, tâmplar, și mama sa, muncitoare la o fabrică, au avut grijă de cei trei copii ai lor cât au putut mai bine în Polonia, până când au emigrat la Rio de Janeiro pentru câțiva ani, unde au trăit timp de doi ani în căutarea unei vieți mai bune. 

În 1916 s-a căsătorit cu Bronisław Leszczyński, cu care a avut patru copii. La ani de la căsătorie, Stanisława a vrut să studieze și s-a înscris la Universitatea din Varșovia, unde s-a specializat în moașe. 

Familia a avut o existență relativ liniștită, care a fost întreruptă de invazia germană a Poloniei. Fără ezitare, au început să-și ajute prietenii și vecinii evrei. Munca sa a fost descoperită curând de Gestapo. În timp ce Bronisław a reușit să scape cu fiul său cel mare, Stanisława a fost arestată împreună cu cei trei copii mici ai săi în februarie 1943. Nu s-au mai văzut niciodată. 

Stanisława a fost trimisă în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în timp ce copiii ei au călătorit în lagărul de la Mauthausen din Austria. La Auschwitz, devastată de separarea de toți cei dragi, s-a confruntat cu cruda realitate a tratamentului inuman aplicat femeilor însărcinate și copiilor lor, care au fost înecați într-un butoi la naștere în timp ce erau uciși. 

Stanisława l-a întâlnit pe infamul doctor Josef Mengele, care i-a cerut să fie cea care execută bebelușii, lucru pe care ea l-a refuzat categoric, chiar dacă știa că aceasta va fi condamnarea ei la moarte. Mengele trebuie să fi descoperit talentele lui Stanisława ca moașă, deoarece a inclus-o în echipa sa, care era responsabilă de supravegherea femeilor aflate în travaliu. 

Moașa a profitat de poziția sa „privilegiată” la țară pentru a ajuta la aducerea pe lume a aproximativ trei mii de copii în acel iad pe pământ. Dintre toți, doar o mână au supraviețuit. Totuși, Stanisława a încercat să le ajute pe acele femei în orice mod posibil. 

Când trupele aliate au intrat în lagăr în ianuarie 1943, la doi ani după sosirea ei la Auschwitz, Stanisława s-a reunit cu copiii ei. Ani mai târziu, Stanisława a putut să le întâlnească pe femeile pe care le ajutase să devină mame și pe copiii care supraviețuiseră. 

Stanisława a murit pe 11 martie 1974. Biserica Catolică a început procesul de declarare a ei slujitoare a lui Dumnezeu și a început drumul spre beatificare.

$$$

 ALBERT CAMUS - MITUL UI SISIF

Mitul lui Sisif este un eseu al filosofului și laureat al Premiului Nobel, Albert Camus, publicat în 1942 de Éditions Gallimard din Franța. Textul este inspirat de personajul mitologic Sisif, care a primit de la Zeus pedeapsa de a împinge o piatră pe o pantă până în vârful ei, unde piatra cade la început și Sisif a trebuie să coboare și să urce din nou, și așa mai departe. Din această poveste, Camus dezvoltă idei despre absurd, sinucidere, speranță și sensul vieții. Acest eseu este considerat unul dintre marii piloni ai existențialismului.

Cum este compus Mitul lui Sisif?

Mitul lui Sisif este format din patru capitole și o anexă, care sunt:

Capitolul 1: Un raționament absurd: Acest capitol este compus din subcapitolele: „Absurdul și sinuciderea”, „Zidurile absurde”, „Sinuciderea filosofică” și „Libertatea absurdă”. În această secțiune, Albert Camus se întreabă dacă viața merită trăită sau dacă omul ar trebui să se sinucidă.

Capitolul 2: Omul absurd: Acest capitol este compus din subcapitolele: „Don Juanism”, „Comedie” și „Cucerirea”. În această secțiune, Albert Camus afirmă că ființele umane, conștiente de faptul că viața este absurdă, renunță la legile divine și la întrebările filozofice pentru a se dedica altor activități, cum ar fi iubirea, acțiunea sau cucerirea, printre altele.

Capitolul 3: Creația absurdă: Acest capitol este compus din subcapitolele: „Filozofia și romanul”, „Kirilov” și „Creația fără ziua de mâine”. În această secțiune, Albert Camus vorbește despre creațiile absurde ca mărturii că lumea nu este clară, altfel arta nu ar exista. Astfel, el analizează opera lui Dostoievski, deși o respinge ca pe o compoziție absurdă, deoarece personajele găsesc speranța de a continua să trăiască.

Capitolul 4: Mitul lui Sisif: în această secțiune, Albert Camus îl indică pe Sisif ca fiind reprezentantul maxim al absurdului, deoarece urăște moartea și trăiește din plin, în ciuda faptului că este condamnat să se cațere pe o piatră infinit. El sărbătorește faptul că acest personaj este conștient și acceptă situația sa absurdă.

În această secțiune, Albert Camus îl descrie pe Kafka ca pe un scriitor care ar reprezenta perfect absurdul, cu excepția faptului că scrierile sale posedă o fărâmă de speranță.

Cine este Sisif?

Sisif, în mitologia greacă, a fost fiul lui Enaretha și Aeolus, regele și fondatorul Ephyra, cunoscut mai târziu sub numele de Corint. El a fondat Jocurile Istmice ca un omagiu adus lui Melicertes, pe care l-a descoperit întins pe o plajă din Corint. Era cunoscut ca unul dintre cei mai înțelepți și mai vicleni oameni, dar și ca un mincinos și un zgârcit care ucidea călători pentru a-și crește averea. Din acest motiv, deși alte surse susțin că Zeus l-a pedepsit pentru că i-a dezvăluit lui Asopus că i-a răpit fiica. La început, Thanatos a mers să-l caute, dar Sisif i-a încătușat mâinile, așa că nimeni nu a pierit până când Ares nu a reușit să-l elibereze. După aceasta, Sisif a fost trimis în lumea infernului, de unde a reușit să scape spunându-i lui Thanatos că soția sa nu face sacrificii pentru el și că o va pedepsi pentru asta. Astfel, a putut să mai trăiască câțiva ani printre cei vii până când a fost dus în cele din urmă înapoi în lumea subterană pentru a-și îndeplini pedeapsa: împingând o piatră pe un deal din nou și din nou până la infinit.

$$$

 Operațiunea sinistră de “igienizare” a Banatului

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare una dintre cele mai ample acțiune de deportare din istoria contemporană a României. Planurile comuniștilor urmăreau, după cum este consemnat într-un document redactat în 1956 la Timișoara, „igienizarea Banatului”, curățarea etnică a germanilor, sârbilor și aromânilor și îndepărtarea unor categorii sociale considerate periculoase pentru regimul socialist.

12.791 de familii, adică 40.320 de persoane din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi și copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului și, după un drum de două săptămâni cu trenul, deportații au fost debarcați în câmp liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case.

Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea înfiptă un țăruș cu o placă cu număr de casă. În vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, s-au înființat 18 localități noi printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri. Statistica apărută în studiul “Deportații în Bărăgan 1951-1956”, realizat de un colectiv condus de Silviu Sarafolean, notează cu exactitate că persoanele trimise în Bărăgan erau 19.034 chiaburi și cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedonieni, 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetățeni străini, 1.218 de persoane care aveau rude care fugiseră în străinătate, 1.054 de “titoiști”, 731 de “dușmani ai regimului socialist”, 590 de persoane care trăiau în afara zonei de frontier[, 367 de oameni care ajutaseră rezistența anticomunistă, 341 de foști deținuți, 257 de germani și 162 de foști moșieri și industriași.

Familia regretatului Silviu Sarafolean, fost președinte al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan de la Timișoara, s-a aflat printre cele care au trecut prin cumplita încercare: “Nu pot să uit aceea noapte, a fost o noapte de groază. Noi, copiii, ne-am speriat. Ne-am dat seama că se întâmplă ceva îngrozitor cu familia şi nu ne mai puteam desprinde de piciorul mamei. Ne-am strâns aşa, fiindcă ne era frică că ne răpeşte cineva. Şi spre dimineaţă, când am văzut că se împachetează lucruri, haine în saci, în lăzi, tot ce-am putut noi să luăm… Părinţii mei erau total derutaţi. Tatăl meu privea aşa cu lacrimi în ochi şi pentru mine a fost semnul unui dezastru. Ţin minte cum am părăsit casa: casa noastră este o casă frumoasă, impunătoare, situată pe colţul unor două străzi. Şi mama a ţinut foarte mult să ia o icoană cu noi… şi mama cu noi doi de mână şi cu icoana aceea în braţe… Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.”

Pe 7 decembrie 1955 Partidul Comunist a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților la casele lor. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în Organizația Națiunilor Unite. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956, dar în cei peste cinci ani cât au fost nevoiți să stea în pribegie, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

După patru ani, în 1956, deportații din Banat au fost lăsați să plece la casele lor, iar comunele nou înființate în Bărăgan au devenit domicilii obligatorii pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru un “supliment” de pedeapsă. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și astfel urmele miilor de oameni care au suferit ]n Bărăgan au fost șterse pentru totdeauna.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan care, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici din Turnu Severin, și-au asumat rolul de administrare a memoriei deportaților.

sursa foto: iiccmer.ro

###

 Sobieski și românii: Cum l-au înfruntat moldovenii pe salvatorul Vienei

Într-o epocă zbuciumată, în care tronurile se sprijineau pe sabia conducătorului și pe loialitatea boierilor, numele regelui polonez Ioan al III-lea Sobieski strălucește cu o aură de vitejie rar întâlnită. Cunoscut mai ales pentru victoria răsunătoare împotriva otomanilor la Viena, în 1683, regele polonez nu a fost la fel de bine văzut în Țările Române.

Născut pe 17 august 1629 la Olesko, un mic oraș de lângă Liov, în Galiția, într-o familie de nobili polonezi, Ioan Sobieski a fost educat în spiritul umanismului renascentist și al tradiției militare. A călătorit în tinerețe prin Franța, Italia și Țările de Jos, și a deprins nu doar limbi străine, ci și arta subtilă a negocierii. Mai târziu, avea să combine abilitățile militare cu o profundă loialitate față de familie și țară. S-a căsătorit din dragoste cu Maria Cazimira, o nobilă franceză de origine lituaniană, iar căsnicia lor, deși nu lipsită de intrigi de curte, a fost una pasională și stabilă, cei doi scriindu-și sute de scrisori, multe păstrate până astăzi.

Sobieski

Relația regelui polonez cu Moldova s-a conturat în contextul marii confruntări cu Imperiul Otoman. Contrar imaginii idealizate de protector al creștinătății, așa cum apare în cronicile occidentale, Sobieski a fost văzut de scriitorii români ca un dușman, din cauza celor două incursiuni pe care le-a făcut pe teritoriul românesc, în 1686 și în 1691, în timpul domniei lui Constantin Cantemir, ajuns pe tronul Moldovei la vârsta de 73 de ani.

În vara anului 1686, armata regelui polonez a pătruns în Moldova încercând să-și impună autoritatea și acționând ca un cuceritor. Planul lui ascuns era să-și impună fiul cel mare, Iacob, care avea 19 ani la acel moment, pe tron. Documentele și cronicile vremii, dar și nuvela lui Constantin Negruzzi, „Sobieski și românii”, descriu cum, în drumul său, a jefuit și a provocat multe distrugeri, Cetatea Neamțului, un simbol al rezistenței moldovene, fiind prădată de forțele poloneze, în ciuda rezistenței eroice a plăieșilor moldoveni.

Negruzzi a publicat cunoscuta povestire în 1845, în „Calendar pentru poporul românesc”, la Iași, inspirându-se din descrierea faptelor de vitejie ale grănicerilor moldoveni făcută de Dimitrie Cantemir, într-un capitol din „Istoria Imperiului otoman”. Zece ani mai târziu, Vasile Alecsandri, inspirat la rândul său de nuvelă, a scris piesa „Cetatea Neamțului”, jucată cu succes în 1856, tot în capitala Moldovei. Și George Coșbuc a dedicat o poezie, „Cetatea Neamțului”, eroismul celor nouăsprezece plăieși care au rezistat timp de câteva zile asaltului leșilor conduși de Ioan Sobieski.

Sobieski

Nicolae Iorga aduce însă o altă perspectivă, într-o conferință susținută în 1934: „Este această părere că, într-un moment de mândrie personală, Sobieski a venit asupra Moldovei cu gânduri rele. Ne aducem aminte de nuvela lui Costachi Negruzzi cu plăieșii aceia din Neamț, și nu știu dacă realitatea lucrurilor corespunde cu ce se întâlnește într-o nuvelă atât de interesantă ca aceea a scriitorului moldovean de prin anul 1840.

Dimitrie Cantemir povestește astfel ce a pățit tatăl său, Constantin-Vodă, de la prima intrare a armatelor polone în Moldova. Desigur că nu era niciun motiv ca Vodă-Constantin Cantemir să fie peste măsură mulțumit cu ceea ce i se întâmplase de două ori cu Sobieski, iar Dimitrie Cantemir a dat glas durerii acesteia a părintelui său.

Despre prejudecata care domnește în Polonia în ce-l privește pe Constantin Cantemir, părere pe care am căutat s-o înlătur printr-o conferință la Paris ținută la Biblioteca Polonă, se crede că același Constantin Cantemir ar fi fost un prieten al turcilor, prieten al lor din principiu.

Dar omul era legat cu toată inima sa de creștinătate: a fost soldat polon, a luptat atâta vreme în aceeași oaste în care fusese Sobieski, a încheiat apoi, ca domn, o alianță și cu imperialii germani; în fond, el gândea, ca și Miron Costin, sub raportul amintirilor sale din tinerețe, deși aceasta nu înseamnă că el n-ar fi avut iubire cum se cuvine pentru poporul său.

S-a afirmat că Iașiul ar fi fost ars după dorința lui ca să facă o situație imposibilă lui Sobieski, ceva ca aceea ce s-a atribuit pentru arderea Moscovei lui Rostopcin (Fyodor Rostopchin), care uneori se lăuda singur că a făcut-o, deși Moscova era un imens oraș de cocioabe vechi de lemn, așa că ajungea o țigară pentru ca ea să ardă și fără concursul lui Rostopcin.

Cantemir ar fi mers, deci, în dușmănia față de Sobieski așa de departe că ar fi preferat să-și ardă capitala decât să lase să intre în ea o oaste creștină. Aceasta nu corespunde însă cu adevărul, fiindcă silit a fost Constantin Cantemir să părăsească Iașul. Silit pentru ce? Pentru că, pe de-o parte, avea un fiu la turci, și părintele, chiar când ar fi un erou, nu poate uita ceea ce-l leagă de odrasla lui. Dar, pe de altă parte, Sobieski intrase în Moldova pentru un vis de glorie și atât.

Să vină creștinii, gândea bătrânul Cantemir, dar să rămână, și, dacă nu sunt sigur că oastea creștină care a intrat o să rămână, sunt silit să mă pregătesc pentru cazul când această oaste va trebui să plece. Aceasta este explicația neînțelegerii dintre Sobieski și Constantin Cantemir. Exact același lucru ca și în atitudinea vecinului său, Șerban Cantacuzino din Muntenia, față de imperialii germani: Vă primim bucuroși, dar să nu dați garanție că rămâneți. Căci, altfel, o armată creștină vine, o primești cu bucurie, dar armata aceasta este silită să plece și după aceea vin tătarii. Și, deoarece Cantemir se aștepta să vină tătarii, trebuia să-și ia măsurile lui.

Trebuie să vă mai spun un lucru: a judeca acțiunile unui alt popor după interesele noastre singure este o greșeală, cum este o greșeală, din partea cealaltă, să se judece acțiunile noastre după interesele altui popor. Pentru a prețui pe cineva trebuie să-l înțelegi, iar pentru a-l înțelege trebuie să intri puțin în pielea lui, să-ți dai seama de ce poate suferi pielea aceasta…”

Ioan Sobieski a revenit în Moldova în anul 1691, într-o nouă tentativă de a scoate țara de sub dominația otomană. Obiectivul era același: să o atragă într-o alianță antiotomană și, eventual, să instaleze un domn fidel Poloniei, poate chiar pe Iacob, dar campania a fost un eșec militar și diplomatic, nereușind să ajungă nici până la Iași, ca în prima expediție, iar retragerea s-a făcut în condiții și mai dificile.

După anul 1692, campaniile lui Sobieski spre Moldova au încetat, pentru că starea sănătății regelui s-a înrăutățit, iar situația internă a Poloniei devenise instabilă. În plus, războiul de uzură cu otomanii, dar și presiunea habsburgilor și a Rusiei, l-au determinat să-și limiteze ambițiile externe.

Final de domnie și început de legendă

Ultimii ani ai domniei lui Sobieski au fost dificili. Împovărat de boli și de dezamăgiri politice, regele a încercat fără succes să asigure tronul fiului său, Iacob, și să păstreze coeziunea fragilei uniuni polono-lituaniene. Istoricul P.P. Negulescu scria în cursul său de istorie a Poloniei: „Dușmănia poporului polon față de regina Maria Cazimira, care favoriza pe unii în contra altora, producând zâzanii între nobili, creștea mereu, ducând în cele din urmă la antipatia polonilor față de fiii regelui Sobieski, ceea ce a făcut ca Iacob să nu fie ales rege. Dar însăși în sânul familie sale se născură disensiuni. Aceste neînțelegeri au ajuns la un moment dat să fie cunoscute de toți. Mai ales cearta dintre Iacob și Maria Cazimira a luat așa proporții încât cei doi nu s-au putut împiedica măcar lângă patul de moarte al lui Ioan Sobieski a se sfădi…”

Suveranul a murit pe 17 iunie 1696, la Wilanów, în apropiere de Varșovia, palatul său de suflet, construit în stil baroc, pentru a-i aduce aminte de gloria Romei și a Franței. În ciuda intrigilor de la curte și a eforturilor de a-i știrbi moștenirea, Ioan Sobieski a fost înmormântat cu onorurile cuvenite la Catedrala Wawel din Cracovia, alături de cei mai mari regi ai Poloniei.

$$$

 Operațiunea sinistră de “igienizare” a Banatului

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare una dintre cele mai ample acțiune de deportare din istoria contemporană a României. Planurile comuniștilor urmăreau, după cum este consemnat într-un document redactat în 1956 la Timișoara, „igienizarea Banatului”, curățarea etnică a germanilor, sârbilor și aromânilor și îndepărtarea unor categorii sociale considerate periculoase pentru regimul socialist.

12.791 de familii, adică 40.320 de persoane din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi și copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului și, după un drum de două săptămâni cu trenul, deportații au fost debarcați în câmp liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case.

Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea înfiptă un țăruș cu o placă cu număr de casă. În vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, s-au înființat 18 localități noi printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri. Statistica apărută în studiul “Deportații în Bărăgan 1951-1956”, realizat de un colectiv condus de Silviu Sarafolean, notează cu exactitate că persoanele trimise în Bărăgan erau 19.034 chiaburi și cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedonieni, 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetățeni străini, 1.218 de persoane care aveau rude care fugiseră în străinătate, 1.054 de “titoiști”, 731 de “dușmani ai regimului socialist”, 590 de persoane care trăiau în afara zonei de frontier[, 367 de oameni care ajutaseră rezistența anticomunistă, 341 de foști deținuți, 257 de germani și 162 de foști moșieri și industriași.

Familia regretatului Silviu Sarafolean, fost președinte al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan de la Timișoara, s-a aflat printre cele care au trecut prin cumplita încercare: “Nu pot să uit aceea noapte, a fost o noapte de groază. Noi, copiii, ne-am speriat. Ne-am dat seama că se întâmplă ceva îngrozitor cu familia şi nu ne mai puteam desprinde de piciorul mamei. Ne-am strâns aşa, fiindcă ne era frică că ne răpeşte cineva. Şi spre dimineaţă, când am văzut că se împachetează lucruri, haine în saci, în lăzi, tot ce-am putut noi să luăm… Părinţii mei erau total derutaţi. Tatăl meu privea aşa cu lacrimi în ochi şi pentru mine a fost semnul unui dezastru. Ţin minte cum am părăsit casa: casa noastră este o casă frumoasă, impunătoare, situată pe colţul unor două străzi. Şi mama a ţinut foarte mult să ia o icoană cu noi… şi mama cu noi doi de mână şi cu icoana aceea în braţe… Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.”

Pe 7 decembrie 1955 Partidul Comunist a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților la casele lor. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în Organizația Națiunilor Unite. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956, dar în cei peste cinci ani cât au fost nevoiți să stea în pribegie, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

După patru ani, în 1956, deportații din Banat au fost lăsați să plece la casele lor, iar comunele nou înființate în Bărăgan au devenit domicilii obligatorii pentru deținuții politici „recalcitranți“ care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru un “supliment” de pedeapsă. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și astfel urmele miilor de oameni care au suferit ]n Bărăgan au fost șterse pentru totdeauna.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan care, împreună cu Asociația Foștilor Detinuți Politici din Turnu Severin, și-au asumat rolul de administrare a memoriei deportaților.

sursa foto: iiccmer.ro

$$$

 Albrecht Dürer, pictorul superstar al Renașterii germane

Considerat cel mai de seamă exponent al Renașterii germane, Dürer a fost un mare admirator al artei italiene, care a avut o influență puternică asupra gravurilor, xilogravurilor și picturilor lui. Artistul, care a devenit celebru înainte de a împlini 30 de ani, a reușit să combine în lucrările sale perspectiva, proporțiile renascentiste și o atenție la detalii tipic germană.

Renasterea germană nu ar putea fi înțeleasă fără o figură precum Albrecht Dürer. Acest artist polivalent, născut la 21 mai 1471 la Nürnberg, este considerat unul dintre cei mai mari pictori și graficieni din istorie.

„Melencolia I”, „Sfântul Ieronim în chilia sa” și „Cavalerul, Moartea și Diavolul” și „Arcul de triumf”, lucrări realizate între 1513 și 1514, la curtea împăratului Maximilian I, sunt considerate repere fundamentale în vasta sa producție artistică.

De asemenea, sunt demne de remarcat gravurile în care a reprezentat animale (cum ar fi celebrul rinocer din 1515) și natura, precum și magnificele autoportrete în care artistul pare să-l fixeze cu privirea pe observator.

Albert Dürer nu a avut nevoie de mult timp ca să dobândească faima. Era deja celebru în țara lui și în străinătate înainte de a împlini 30 de ani. Artistul a fost apreciat pentru abilitatea sa uimitoare de a reda cele mai mici detalii, abilitate pe care a combinat-o cu tendințele artistice italiene și nord-europene.

Dürer a ajuns să fie admirat de maeștri precum Rafael și Titian și se spune că a avut contacte cu Leonardo da Vinci și Giovanni Bellini. Gravurile sale au inspirat numeroși artiști, inclusiv pictorii barocului spaniol și, mult mai târziu, expresioniștii germani de la începutul secolului al XX-lea.

Dürer a fost un copil-minune

Spre deosebire de mulți alți artiști ale căror vieți sunt cunoscute prin biografii compuse după moartea lor, viața lui Albrecht Dürer este mult mai ușor de reconstituit datorită faptului că artistului îi plăcea să își documenteze existența în jurnale foarte detaliate, dar și datorită corespondenței sale abundente.

Dürer avea, de asemenea, obiceiul să semneze și să dateze majoritatea lucrărilor sale, fiind, se pare, pe deplin conștient de faima lui. Dürer, care a fost fiul lui Albrecht Dürer cel Bătrân, un aurar emigrant maghiar, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Germania, unde și-a desfășurat și cea mai mare parte a carierei.

Precocele artist și-a desenat primul autoportret la vârsta de doar 13 ani. Mai târziu, între 1490 și 1497, a pictat un portret celebru al tatălui său, „Portretul lui Albrecht Dürer cel Bătrân”, și mult mai târziu, în 1514, a realizat o schiță în cărbune a mamei sale, Barbara Holper, pe care a realizat-o cu puțin timp înainte de moartea ei

Tânărul Albrecht a învățat tehnica desenului în atelierul tatălui său, iar pregătirea sa ca gravor de piese de aur îi va fi de folos de-a lungul carierei. Între 1486 și 1489 a lucrat ca ucenic în atelierul pictorului și gravorului german Michael Wolgemut din Nürnberg.

După ce și-a terminat pregătirea, în 1492, Dürer s-a mutat la Basel, unde a rămas doi ani, timp în care a creat xilogravuri pentru a ilustra cărți. Una dintre cele mai importante comenzi ale sale din acea perioadă a fost ilustrarea cărții satirice „Das Narrenschiff” (tradusă ca „Arca nebunilor”) a poetului francez Sebastian Brant, în 1494, căreia i se atribuie 75 dintre cele 116 imagini care apar în ea.

Întorcându-se în orașul său natal, Dürer s-a însurat în 1494 cu Agnes Frey, fiica unui negustor german, căsătorie aranjată de tatăl femeii.

„Când m-am întors acasă, Hans Frey a negociat cu tatăl meu și mi-a dat-o pe fiica sa, al cărei nume de fată era Agnes, mi-a dăruit-o și a celebrat nunta, în anul 1494”, a consemnat artistul în jurnalul său.

Căsnicia, însă, nu a fost una fericită.

În 1495 Albrecht Dürer a călătorit pentru prima dată în Italia, rămânând pentru o vreme la Veneția, un oraș care l-a fascinat și unde s-a dedicat studierii influenței artei clasice asupra artei italiene contemporane.

La fel ca alți artiști renascentiști, precum Piero della Francesca și Leonardo da Vinci, Dürer era convins că în Antichitate sculptorii descoperiseră formula matematică pentru a sculpta perfect anatomia corpului uman.

La fel ca alții din vremea sa, Dürer credea că matematica și geometria pot fi aplicate și în artă pentru a obține o perspectivă realistă atât în pictură, cât și în gravură. Prin urmare, și-a petrecut restul vieții studiind arta italiană, păstrând note amănunțite în jurnalele sale și experimentând cu matematica în propriile schițe și lucrări finalizate.

Unul dintre artiștii italieni pe care Dürer i-a admirat cel mai mult a fost Andrea Mantegna. În 1494 a realizat o gravură, „Bacchanal cu Silenus”, bazată pe o gravură a pictorului din Padova intitulată „Bătălia zeilor mării”.

În 1498, la Nürnberg, Dürer a realizat o serie de 15 xilogravuri inspirate din arta gotică și cunoscute sub numele de „Apocalipsa”. Câțiva ani mai târziu, în 1504, a pictat celebra pictură în ulei „Adorația magilor”, expusă în prezent în Galeria Uffizi din Florența, precum și faimoasa gravură cu Adam și Eva.

Dar curiozitatea lui Dürer era insațiabilă și l-a făcut să călătorească din nou în Italia, în 1505, „pentru a respira același aer pe care l-au respirat și artiștii lumii clasice”. În timpul celei de-a doua șederi i-a întâlnit pe Giovanni Bellini și pe alți artiști italieni, despre care vorbește într-o scrisoare datată 1506:

„Am prieteni italieni foarte buni care mă avertizează să nu mă amestec cu pictorii lor, deoarece mulți dintre ei sunt dușmanii mei și îmi copiază operele în biserici și oriunde pot. Apoi mă critică, spunând că nu sunt buni pentru că urmează modele clasice. Dar Giambellino (Bellini) m-a lăudat foarte mult în fața multor domni.”

Când s-a întors din nou la Nürnberg, în februarie 1507, Dürer a pictat una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, care avea să devină în cele din urmă unul dintre cele mai copiate tablouri ale lui: „Adam și Eva”, bazat pe propria sa gravură, care poate fi admirat astăzi în Museo del Prado din Madrid.

În acest tablou, Dürer își arată obsesia pentru proporțiile ideale ale corpului uman. Din acel moment, artistul german a început să primească comenzi din partea prințului Frederic al III-lea de Saxonia și a împăratului Maximilian I.

„M-a chemat de urgență pentru a-i picta portretul. L-am făcut în cărbune. Am făcut și portretul servitorului său Antonio și a trebuit să iau masa de prânz cu regele, care a fost foarte amabil cu mine. Duminică, în ajunul zilei Sfintei Margareta, a dat un mare banchet pentru împărat, Margareta și regina Spaniei, și m-a invitat și pe mine”, a povestit artistul.

În mod ciudat, însă, Margareta de Austria a manifestat o anumită animozitate față de Dürer. Când acesta i-a oferit un portret al împăratului Maximilian, ea l-a refuzat.

„Am vizitat-o pe Margareta și i-am arătat portretul împăratului, pe care am vrut să i-l dăruiesc. Dar, pentru că i-a displăcut, l-am luat înapoi”, scria cu părere de rău artistul.

Dürer a fost, de asemenea, un om cu convingeri religioase profunde și un mare admirator al lui Martin Luther, pe care l-a întâlnit la Augsburg și pe care a vrut întotdeauna să îl portretizeze.

„Și dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi întâlni pe doctorul Martin Luther, îl voi portretiza cu grijă și îl voi grava în cupru, în memoria durabilă a creștinului care m-a ajutat în marile mele neliniști”, a scris el despre fondatorul protestantismului.

Influența lui Luther asupra sa poate fi observată în lucrarea „Cei patru apostoli”, din 1526, pe care artistul a oferit-o Consiliului de la Nürnberg. Aceasta este, potrivit multor critici, una dintre cele mai mari lucrări ale sale și poate fi admirată acum în Alte Pinakothek din München.

Albert Dürer a murit pe 6 aprilie 1528, de malarie. Interesul său insațiabil pentru tot ceea ce îl înconjura – creat de om sau de natură -, avea să-i curme sănătatea.

Într-o zi, artistul, care nu mai era tânăr, a auzit că o balenă a eșuat pe coasta din Zeeland, cea mai sudică provincie de pe coasta olandeză, așa că a pornit spre ea. Dar, până când Dürer a ajuns în apropierea coastei, balena dispăruse.

Artistul a avut ghinionul de a contracta pe loc febra malariei, care i-a slăbit ireversibil sănătatea.

În ciuda acestui fapt, Dürer a continuat să lucreze până în ziua în care a murit, lăsând în urmă peste 70 de picturi, o sută de gravuri, numeroase xilogravuri și aproximativ o mie de desene și cărți despre geometrie și teoria proporțiilor.

Influența sa a fost enormă și este vizibilă atât în lucrările artiștilor din vremea sa, cât și în cele ale unor maeștri de mai târziu, precum Goya, Dali și Picasso.

$$$

 Dramele familiei Kennedy: Exuberanta Kick, sora uitată a lui JFK, văduvă de la 24 de ani, și-a pierdut viața într-un tragic accident de avion patru ani mai târziu

Kathleen Agnes Cavendish, Marchiză de Hartington, s-a născut în Brookline, Massachusetts, pe 20 februarie 1920, fiind fiica lui Joseph P. Kennedy Senior și a Rosei Kennedy și sora viitorului președinte american John F. Kennedy. Fetița a fost poreclită în copilărie “Kick” datorită firii ei impulsive.

Kathleen a fost educată la Riverdale Country School din Bronx, New York și a participat deseori la slujbele bisericii Noroton din Connecticut. Fetele Kennedy nu au fost crescute cu ambiții politice ca frații lor, dar li s-au oferit multe oportunități datorită puterii financiare și politice a tatălui lor.

În adolescență Kick a fost sportivă, juca fotbal cu frații ei, era veselă și plină de viață, iar felul ei de a fi a atras mulți pretendenți, unii dintre ei fiind cei mai apropiați prieteni ai fratelui ei, JFK.

Când tatăl său a primit funcția de ambasador al Statelor Unite la Londra, Kathleen a fost înscrisă la Queen’s College și și-a făcut rapid un cerc larg de prieteni în înalta societate britanică. În această perioadă s-a întâlnit cu David Rockefeller și a fost declarată “debutanta anului 1938” de către presa engleză.

După invazia germană în Polonia și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, întreaga familie Kennedy, cu excepția lui Joseph și a fiicei Rosemary, care avea grave afecțiuni psihice, s-a întors în Statele Unite. Kathleen, care era foarte atașată de Anglia și de prietenii pe care și-i făcuse în cei doi ani petrecuți aici, le-a cerut părinților ei să o lase să rămână la Londra, dar solicitatea i-a fost refuzată și s-a întors acasă la începutul toamnei anului 1939.

După ce a revenit în America, tânăra a urmat o perioadă Școala Finch și apoi cursurile Colegiului Comercial din Florida. În plus, a început să facă muncă voluntară pentru Crucea Roșie Americană. În 1941, ea a decis să părăsească școala și a început să lucreze pentru Frank Waldrop, editorul executiv al Washington Times-Herald, iar mai târziu a devenit critic de teatru și film la această publicație.

În 1943, căutând o formă de a se întoarce în Anglia, Kathleen a decis să lucreze într-un centru pentru militari înființat de Crucea Roșie. A plecat în Anglia și a început o relație cu politicianul William Cavendish, Marchiz de Hartington, fiul cel mare și moștenitorul celui de-al 10-lea Duce de Devonshire pe care îl cunoscuse în perioada în care întreaga ei familie se afla în regat, înainte de începerea războiului.

În ciuda opoziției fățișe a mamei ei, tânăra s-a căsătorit cu William pe 6 mai 1944, într-o ceremonie civilă la care a participat fratele ei mai mare, Joseph P. Kennedy Jr., acesta fiind singurul membru al familiei care a venit la nuntă. John F Kennedy era în spital din cauza unei răni, iar fratele mai mic, Robert F. Kennedy, își făcea serviciul militar.

Kathleen, devenită Marchiză de Hartington, și soțul ei au stat cinci săptămâni în Anglia, apoi el a fost trimis să lupte în Franța. La patru luni după căsătorie marchizul Hartington a fost ucis de un lunetist în timpul unei confruntări cu armata germană pe teritoriul Belgiei. La dorința familiei sale, tânărul a fost îngropat aproape de locul unde murise.

După încheierea rîzboiului, Kick, rămasă văduvă la 24 de ani, devenise foarte populară în societatea înaltă de la Londra, era admirată pentru firea veselă și inteligența ei și în curând Lady Hartington a început o relație cu Peter Wentworth-Fitzwilliam, al 8-lea Conte Fitzwilliam, care era în proces de divorț cu soția sa, care era alcoolică.

Din nou Rose Kennedy, mama fetei, și-a exprimat deschis dezaprobarea când a auzit ce planuri are fiica ei în Europa și a avertizat-o pe Kathleen că va fi renegată de familie și i se vor tăia toate resursele financiare dacă se va căsători cu Lordul Fitzwilliam.

În mai 1948, Kathleen a aflat că tatăl ei va călători la Paris. În încercarea de a obține consimțământul lui pentru planurile viitoare de căsătorie cu Fitzwilliam, tânăra a decis să zboare de la Londra la Paris pentru a se întâlni cu tatăl ei și pentru a-l convinge să o susțină în fața mamei.

După aceea, pe 13 mai 1948, Lady Hartington și Lord Fitzwilliam au plecat de la Paris spre Riviera Franceză la bordul unui monoplan pentru a-și petrece o mică vacanță. Avionul lor a decolat la ora 3 și jumătate după-amiaza, dar după aproximativ o oră de zbor, contactul radio s-a pierdut. Cei patru ocupanți ai avionului au trecut timp de douăzeci de minute prin turbulențe severe. Din cauza schimbării bruște de direcție una dintre aripile avionului s-a rupt, cele două motoare au cedat și, în cele din urmă, avionul s-a prăbușit într-o râpă lângă Saint-Bauzile, în zona Ardèche. Toți cei patru ocupanți ai avionului, Lady Hartington, Peter Wentworth-Fitzwilliam, pilotul Peter Townshend și secundul Arthur Freeman au murit pe loc.

$$$

 Criticul literar George Călinescu, un sfătuitor al sexului frumos: „O femeie care nu ştie să plângă şi-a pierdut jumătate din farmecul ei“ 

   Criticul şi istoricul literar George Călinescu s-a nascut pe 19 iunie 1899 (d.1965). A fost toată viaţa sa un fin observator al omului, iar opera sa este plină de exemple. George Călinescu a ţinut ani de zile o rubrică despre modă. În anii 30-40 avea o rubrică permanentă în Jurnalul literar, unde dădea sfaturi femeilor cum să se îmbrace cu gust fără să cheltuiască foarte mulţi bani. Călinescu se pricepea la modă şi practic le implora în articolele sale pe reprezentantele sexului frumos să fie feministe, să nu se îmbrace cu pantaloni, sugerându-le însă femeilor să nu fie sclavele modei. Asa au apărut şi celebrele sale “10 sfaturi pentru femei”. 

Sfaturile lui Călinescu pentru femei 

 1. Pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. Rostul femeii este să placă, afară de asta nu poate fi fericire.

 2. Poţi fi savantă, poţi fi artistă, dar nu uita că eşti femeie. Nu trece în tabăra bărbaţilor.

 3. Esenţialul este nu de a fi desăvârşită trupeşte, ci expresivă. Bagă de seamă că expresia nu e numai a feţei. Sunt femei care par distinse facial şi sunt vulgare corporal. Genunchiul tău să inspire sentimente nobile.

 4. Nu-ţi fortifica în aşa fel caracterul, încât să nu mai poţi plânge. O femeie care nu ştie să plângă şi-a pierdut jumătate din farmecul ei. 5. Fereşte-te de imperiul pe care îl au asupra fetelor fine firile înapoiate şi brutale. Nu confunda virilul cu grosolanul.

 6. Dar nici nu cădea în greşeală contrară de a căuta cu tot dinadinsul un învăţat. Nu rareori aceştia sunt primitivi şi egoişti şi sufletul lor este sub nivelul intelectului. Caută un om adevărat. 

7. Nu te căsători cu un bărbat care declară cinic că nu pricepe artă. Poate ascunde vicii îngrozitoare.

 8. Dacă soţul tău va fi un bărbat excepţional, nu te extazia în faţa celorlalţi de ceea ce face, nu-l apăra de bârfeli. Îl vei obişnui să se considere intangibil. 

9. Nu îndepărta brutal, fiind căsătorită, pe bărbatul pe care-l stimezi şi crezi că te iubeşte cu adevărat. Poţi întuneca astfel o existenţă. O prietenie delicată nu e un adulter. 

10. Având copii, nu deveni ostentativ mamă. Întâlneşti la unele femei cu progenitura o voluptate şi o lipsă de pudoare neplăcute. Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă. 

Aceste sfaturi au creat oarece vâlvă în epocă, fiind şi criticate, dar şi lăudate şi chiar urmate de femeile care au înţeles mesajul scriitorului.  

  O căsnicie dusă în intimitate

  Călinescu era considerat în epocă un mare cuceritor, deşi a fost căsătorit doar cu o singură femeie, Alice Vera. S-a căsătorit cu ea la vârsta de 30 de ani, iar detalii despre viaţa de cuplu a oferit doar soţia sa, după dispariţia părintelui “Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”. „Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată nimic împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte. Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam. El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”, scria Alice Vera, soţia lui George Călinescu, în jurnalul său.

$$$

 Regele Carol și Marea Expoziție Națională din 1906 

Pe 19 iunie 1906, s-a deschis în parcul din Dealul Filaretului Marea Expoziție Națională, eveniment dedicat împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I.

La inaugurare au participat întregul guvern, familia regală, reprezentanții administraţiei, mulți oaspeţi straini, toți oficialii corpului diplomatic acreditați la Bucureşti, cu excepţia legaţiei Imperiului Otoman. Bateria de la Calafat, numită Carol I, a tras salvele de tun ce au marcat deschiderea oficială a expoziţiei, iar familia regalã a fost întâmpinată la intrarea în parc, la poarta în formă de arc de cerc, de către organizatori, întregul Guvern şi un grup de 300 de notari, primari şi săteni de frunte din toate judeţele ţării.

Manifestarea urma să devină, după cum se arăta în discursul de inaugurare rostit de regele Carol I, „prima noastră Expozițiune națională, adevărată serbare a muncii românești”. Menirea expoziției era să prezinte vizitatorilor din țară și din Europa trecutul istoric al românilor și stadiul dezvoltării țării după cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, o evoluție accelerată mai ales după dobândirea independenței naționale.

Concepută în stilul marilor expoziții universale din vestul Europei, frecvente începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea în capitalele occidentale, Expozițiunea Generală Română din 1906 s-a desfășurat în zona Filaretului (Parcul Carol de astăzi), locul fiind ales la propunerea lui Take Ionescu. Comisar general al expoziţiei a fost numit doctorul Constantin I. Istrati, profesor universitar, președinte al Academiei Române.

Sub supravegherea unui grup de arhitecți, primele lucrări care au transformat câmpul Filaret, pustiu şi mlăştinos până la acel moment, într-un spaţiu adecvat marelui eveniment au început în iunie 1905.

Lucrările pe terenul în suprafață de 41 de hectare au durat un an, iar peisajul a fost transformat radical, apărând clădiri noi, drumuri, pajişti, grădini, alei şi poteci. Ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari, a spus în discursul de inaugurare: „Am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală: 41 de hectare, 575.000 m3 de pământ mutat, sute de construcţii definitive şi provizorii, plantaţii de copaci mari – 4.000, brazi şi copaci mici – 90.000”.

În faţa expoziţiei a fost amenajată o piaţă largă şi a fost înălţată o poartă monumentală sub forma unui arc, cu chioşcuri pentru vânzarea biletelor. Imediat după intrare, privirea vizitatorilor era atrasă de Palatul Artelor, construit pe dealul aflat la capătul Aleii Independenţei. Pe ambele părţi au fost ridicate peste 165 de pavilioane ce aveau ca scop prezentarea evoluţiei României în plan economic, politic, militar şi cultural.

Dintre acestea se remarcau Pavilionul Regal, cel al Camerei de Comerţ, al Poştelor, al primăriilor, al Eforiei Spitalelor Civile, al agriculturii, al transporturilor şi activităţilor bancare. Alte pavilioane conțineau exponate aparținând unor instituții sau persoane private care au colaborat la realizarea impresionantei manifestări. Printre construcţiile care se mai păstrează și astăzi în Parcul Carol se numără Arenele Romane, Biserica „Cuţitul de Argint”, Turnul lui Ţepeş cu Castelul de Apă, câteva fântâni şi mici pavilioane.

Un loc deosebit de important îl ocupa Palatul Artelor, în care erau expuse lucrări ale pictorilor şi sculptorilor români, inclusiv tablouri ale lui Nicolae Grigorescu. Expoziţia de la Palatul Artelor cuprindea şi diferite obiecte cu valoare de simbol precum biletele folosite la alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, călimara şi condeiul cu care Mihail Kogălniceanu a semnat actul de fondare a Universităţii din Iaşi, un autograf al lui Miron Costin, sabia lui Avram Iancu, machete ale monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, ale cetăţii Suceava sau ale Sarmizegetusei.

Expoziția s-a bucurat de un succes uriaș, mulți vizitatori din întreaga țară venind în excursii organizate de autoritățile locale, iar pentru popularizarea evenimentului au fost emise viniete ce se aplicau pe cărțile poştale. Pe 4 noiembrie, la Arenele Romane s-a desfășurat ceremonia împărţirii premiilor exponanților, dintre cei peste 40.000 de participanți fiind premiaţi aproximativ 10.600, iar pe 23 noiembrie 1906, a avut loc încheierea oficială a expoziţiei, ce fusese vizitată de peste 2 milioane de persoane.

În cadrul discursului de închidere, comisarul general, doctorul Constantin I. Istrati, a făcut apel pentru donarea obiectelor de patrimoniu ce aparțineau personelor particulare și, datorită acestui îndemn, oamenii au oferit statului numeroase documente vechi, piese de artă, numismatică și arheologie care se află astăzi în colecțiile muzeelor din București.

$$$

 Actrita Irina Petrescu ar fi împlinit astazi, 19 iunie, vârsta de 84 de ani. A murit discret, la 19 martie 2013, după o carieră fabuloasă de peste 50 de ani. De-a lungul vieții, a fost iubită cu patimă de marele regizor Liviu Ciulei, dar și de Virgil Ogășanu, Ștefan Iordache și Adrian Pintea.

Actrița Irina Petrescu s-a născut la 19 iunie 1941. Visa să devină architect, dar soarta a vrut altceva. A picat examenul la Arhitectură pentru că, fiind mioapă, a greșit desenele de concurs.

Părinții au dus-o la restaurantul Continental, ca să o consoleze. Un tip cu barbă i-a dat târcoale. Era regizorul Savel Stiopul care i-a propus să devină actriță. Deși a luat probele la Institutul de Teatru, a fost exmatriculată pentru că familia ei era considerată ”de origine nesănătoasă”, de chiaburi. Anul următor și-a pus ”pile” la ministrul culturii de atunci, iar la 19 ani era distribuită într-un film foarte apreciat. Faimosul regizor Liviu Ciulei i-a oferit rolul principal în pelicula „Valurile Dunării“ (1959). De altfel, apropiaţii celor doi spun că Liviu Ciulei a fost unul dintre barbaţii care au iubit-o pe Irina Petrescu.

Faimosul regizor Liviu Ciulei i-a oferit rolul principal în pelicula „Valurile Dunării“ (1959)

Irina Petrescu a reuşit să se impună în lumea artistică prin ţinuta, distincţia şi eleganţa sa, dar şi prin frumuseţea, seriozitatea şi rigurozitatea cu care profesa. Tocmai de aceea, arareori acorda interviuri, preferând să se concentreze asupra spectacolelor în care juca.

Irina Petrescu a iubit cu patimă bărbați celebri

Liviu Ciulei a fost unul dintre barbaţii care au iubit-o pe Irina Petrescu, dar actrița a avut și alte relații speciale. ”Se vedea cu ochiul liber că se iubesc”, a spus Irina Margareta Nistor, într-un interviu mai vechi.

După o căsnicie eşuată în tinereţe, actriţa nu s-a mai căsătorit, iar în 1980 a fost diagnosticată cu cancer mamar şi s-a operat. Deşi nu s-a recăsătorit, Irina Petrescu s-a bucurat de câteva iubiri celebre. Timp de mai mulţi ani s-a implicat într-o relaţie cu Virgil Ogăşanu.

S-a iubit cu patimă cu Adrian Pintea, celebru pentru performanța din ”Hamlet”, dar și pentru rolul Iancu Jianu. Andrei Pintea era mai tânăr decât Irina Petrescu cu 13 ani, dar diferența de vârstă nu i-a împiedicat să se iubească. ”Am cunoscut în tinereţe o femeie absolut superbă, mult mai în vârstă decât mine, care mi-a servit lecţiile exacte de inhibare şi de distrugere a propriului meu egoism“, povestea , la un moment dat, Adrian Pintea.

Adrian Pintea era mai tânăr decât Irina Petrescu cu 13 ani, dar diferența de vârstă nu i-a împiedicat să se iubească.

La scurt timp după moartea lui Adrian Pintea, în 2007, Irina Petrescu a făcut o mărturisire neașteptată. ”El a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge şi egala. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi, care l-am iubit, învăluiţi de zâmbetul lui îngăduitor şi tandru“, a mărturisit actriţa în cadrul ediţiei din 2007 a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la care participa pentru a fi distinsă cu Premiul de Excelenţă

O altă mare iubire a Irinei Petrescu a fost Ștefan Iordache, cu care jucase în filmul ”Străinul”. Acesta chiar a cerut-o în căsătorie, dar a fost refuzat de tatăl Irinei Petrescu pe motiv că era „un golan de Rahova“.

Chiar Ștefan Iordache a dezvăluit povestea de amor: ”Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută, cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «Cum îţi îmaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?» Încerca să-mi demonstreze că nu am nici un viitor, că sunt un nimeni. Dădusem nişte probe pentru filmul «Duminică la ora şase». Pintilie mă asigurase că am luat rolul. Aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul lui să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord.”

 Sursa: icr.ro