$$_

 - Am treabă, mamă, vorbim altădată! Și fiul bogat i-a trântit ușa în nas propriei sale mame care venise să îl vadă.

Telefonul a vibrat scurt la interfon. Apoi, două bătăi lente în ușă, ca un refren vechi pe care îl știi pe de rost.

— Cine e? a întrebat grăbit Andrei, cu o mână pe clanță și cealaltă pe laptop.

— Eu sunt, mamă… ți-am adus ceva, a venit glasul moale, cu oboseala aceea blândă pe care doar mamele o poartă fără să se plângă.

A deschis. În prag, mama, cu baticul strâns pe cap și paltonul prea subțire pentru frigul de noiembrie. Ținea o sacoșă de pânză la piept, ca pe un copil.

— Am treabă, mamă, vorbim altădată, a rostit Andrei, prea repede, prea tăios.

— Bine, dragul mamei, nu te țin… a șoptit ea.

El a închis ușa. Simplu, scurt, ca un semn de punctuație pus la nervi.

În spatele lui, holul a rămas tăcut. Pe dinaintea lui, deadline-uri, call-uri, cifre. „Fac asta pentru noi”, își spunea adesea. Pentru casă, pentru viitor, pentru liniște. Dar în seara aceea liniștea a sunat a gol. În bucătărie, Ana — soția lui — amesteca încet într-o supă. Ridicase privirea când auzise cele două bătăi, apoi dialogul. Nu ieșise să intervină. Uneori, cele mai grele lucruri se învață în tăcere.

— A fost mama? a întrebat ea, ca și cum n-ar fi știut.

— Da. Am treabă. O sun mâine.

Ana s-a uitat la el fără reproș, dar și fără să-l cruțe:

— Ai greșit.

— N-ai văzut câtă muncă am?

— Am văzut. Am văzut și mâinile ei. Și privirea. Andrei, unele uși se închid greu la locul lor… și nu pe balamale.

Noaptea a curs fără somn. De după ușă, rămăsese în aer miros de frig și de drum lung cu autobuzul. În colțul holului, ca un stindard al grabei, laptopul clipea. Andrei a stins ecranul. S-a uitat la mâinile lui: curate, neridate, obișnuite cu taste și cu volan. I-au apărut în minte alte mâini: ale mamei, crăpate, cu urme subțiri de arsură, din vremurile în care îi prăjea gogoși noaptea târziu și sufla peste ele să nu-l trezească. S-a înfiorat. „Mâine o sun.” Dar „mâine” e o promisiune ușoară pe buze și grea în faptă.

Dimineața, pe covoraș, a găsit sacoșa. O ignorase în seara precedentă — sau poate doar n-o văzuse, orbit de propriile griji. Acum a ridicat-o. Era grea. Înăuntru, două borcane de zacuscă cu capacele strânse cu o cârpă înflorată, legată cu ață. Pe etichete, scris cu pixul: „de vinete” și „de hribi”. Lângă, un bilețel: „Să mâncați cald. Și să vă bucurați. Suna-mă când ai timp. Mama.”

A simțit cum îl înțeapă rușinea, acea rușine care nu face zgomot, dar taie. Nu i-a spus Anei imediat. A pus borcanele în frigider, ca pe niște dovezi. La prânz, Ana le-a scos:

— Desfac?

— Desfă.

A izbucnit mirosul copilăriei: ardei copți, ceapă călită, vinete coapte cu răbdare. Era acolo bucătăria veche, cu fața de masă în pătrățele, cu soba care ținea în brațe oale grele, cu râsul mamei între două griji. Andrei a mâncat în tăcere. Fiecare lingură era o întrebare. Când s-a ridicat, a luat telefonul.

— Mamă…

— Da, puiule.

— Iartă-mă pentru aseară.

— Lasă, dragule. Știu că ai treabă.

— Am, mamă. Dar am și datorii. Pe care nu le plătesc cu bani.

Au rămas câteva clipe în tăcere, cu respirațiile lor în același ritm, ca odinioară, când el adormea lipit de ea.

— Te sun diseară. Vin pe la tine, a spus el.

— Nu pot diseară, dragul mamei… merg la biserică la parastase. Dar mâine… mâine e bine.

A doua zi, Ana l-a privit pe Andrei cum își pregătește plecarea. Nu-și mai lua doar cheile și portofelul. Înfășura, cu grijă, într-un prosop, o formă de cozonac.

— Ce faci?

— Îi duc mamei. După rețeta ei. M-ai învățat-o tu, ai salvat-o în telefon.

Ana a zâmbit.

— N-am salvat nimic. Doar ți-am amintit cine ești.

Andrei a bătut la ușa garsonierei în care locuia mama. De data asta, două bătăi calde, ca o ploaie scurtă de vară.

— Cine e?

— Eu sunt… băiatul care are treabă, dar care azi are treabă cu tine.

Ușa s-a deschis. Mama s-a uitat la el ca la o minune pe care o aștepți și te temi că ai visat-o.

— Intri?

— Intru. Și rămân, dacă mă lași.

Au mâncat împreună cozonac și zacuscă. Au vorbit despre nimicuri, ca să-și theardă nodurile din gât. La un moment dat, Andrei a luat mâinile mamei în palmele lui.

— Te-am rănit. Îmi pare rău.

— Nu m-ai rănit, puiule. M-ai întristat puțin. Dar știu cum e lumea acum: repede. Doar să nu uiți să încetinești când ajungi la mama.

— N-o să mai uit.

În zilele următoare, Andrei a început să-și mute programul. Marțea și joia, la prânz, trecea pe la mama „doar zece minute”. Zece minute deveneau treizeci. Au apărut iar poveștile cu tata — bune, rele, așa cum sunt viețile. Au descăpăcit fotografii. Au râs. Uneori au și tăcut, iar tăcerile acelea aveau gust de pace.

Într-o sâmbătă, Andrei i-a propus să iasă împreună la piață. Pe drumul spre tramvai, mama s-a oprit brusc în fața unui magazin mic, de obiecte vechi. În vitrină, o mașină de tocat de pe vremuri.

— Exact din asta aveam, când îți făceam zacuscă și dădeai la manivelă până te durea mâna, a zâmbit ea.

— O luăm, a zis Andrei.

— Ce să fac cu ea?

— Să ne aducă aminte că binele se face încet.

Au cumpărat mașina și au dus-o acasă la mama, lângă oale. S-au pus apoi pe treabă: au copt vinete pe plită electrică, au curățat ardei, au tocat ceapă până le-au lăcrimat ochii de râs. Seara, în sticlele brune se odihneau două ture de zacuscă, calde încă.

— Un borcan e pentru Ana, a zis mama. Să-i spui că are inimă de noroc pentru casa voastră.

— O să-i spun.

Când a ajuns acasă, Andrei a pus borcanul pe masă. Ana l-a îmbrățișat.

— Știi, i-a șoptit el, mi-am dat seama că „Am treabă, mamă” e fraza cu care am încercat să-mi repar anxietățile, nu să-mi gestionez viața.

— Și acum?

— Acum învăț altă frază: „Am treabă cu mama.” Începând de azi, în fiecare duminică, prânz la noi toți trei. Fără scuze.

Au ținut promisiunea. Duminicile au căpătat miros de ciorbă acră cu leuștean și de plăcintă cu mere. Uneori, mama venea cu sacoșa ei de pânză — nu ca o ofrandă, ci ca o bucurie. Alteori, pleca cu sacoșa plină: cu fotografii printate, cu o eșarfă nouă, cu un borcan „de-ale Anei”.

Într-o astfel de duminică, Andrei a găsit, la plecarea mamei, o hârtie mică sub borcanul de zacuscă. „Să mâncați cald. Și să vă bucurați. Mulțumesc că mi-ai deschis ușa. Mama.” S-a uitat la Ana.

— Ai văzut? a întrebat.

— Am auzit tot, în seara aceea. Și mi-am zis că nu vreau să trăim într-o casă în care îți e rușine să-ți rostești mama la ușă.

— Nu o să mai fie rușine. O să fie loc.

Andrei a ieșit pe balcon, cu borcanul în mână. L-a ținut sus, ca pe o medalie. Nu era doar zacuscă. Era iertare, timp, duminici recuperate. A simțit cum i se desprinde din piept o greutate. Apoi a zâmbit:

— Mâine dimineață, înainte de birou, trec să-i schimb bateria la ceas. Mereu îi rămâne în urmă, dar ea, culmea, nu întârzie niciodată pentru mine.

Au intrat în casă. Pe masă, lângă borcan, Ana a pus un bilet mic: „Ușile care se închid repede se deschid greu. Dar se deschid, când bați cu inimă.”

 Nu amâna oamenii care te-au învățat ce înseamnă „acasă”. Munca poate aștepta. O mamă — niciodată. Iar când îți faci timp să deschizi ușa, descoperi că dincolo nu te așteaptă doar cineva drag, ci și cea mai bună parte din tine.

Tu ce ai spune în loc de ‘Am treabă, mamă’? Scrie-ne în comentarii ce părere ai!