$$$$

 - Doamna dragă, dar eu nu mă pricep să depun hârtiile online, ajutați-mă, vă rog… i-a spus bătrânul, ținând strâns mapa scorojită ca pe o umbrelă pe furtună.

 Avea pălăria lui bună, aceea de duminică, și pantofi lustruiți cu grijă, de parcă ordinea încă ar fi putut îmblânzi lumea.

La ghișeu, o hârtie albă, rece: DOCUMENTE ONLINE. Fata de după sticlă a ridicat din umeri, cu un zâmbet politicos și gol:

— Trebuie să încărcați documentele pe platformă. E simplu.

— Simplu pentru cine știe, mamă, a zis el încet. Eu am telefonul ăsta… (a scos un aparat vechi, zgâriat) și niște hârtii pe care le-am pus la rând, cum m-a învățat tata: actul sus, cererea dedesubt, chitanta la urmă. Dacă-mi luați hârtiile, le știu locul. Online… se rătăcesc de mine.

În spatele lui, un domn nerăbdător și-a dres glasul. Fata s-a uitat la ceas. Bătrânul și-a strâns pălăria la piept, rușinat de propria rugăminte. N-a vrut să încurce. Doar să facă „lucrul ca lumea”, cum a făcut toată viața lui.

— Îmi pare rău, a mai zis fata. Încercați acasă, cu cineva mai… priceput. Următorul!

A făcut un pas în lateral și s-a așezat pe o bancă, cu spatele drept, ca la biserică. A scos din mapă actele, le-a netezit, le-a pus din nou în ordine. Pe colțul unei foi, scrisul soției lui, de demult: „Nu te necăji, Gheorghiță. Întreabă frumos.” Și el întrebase. Frumos.

— Bună ziua, ați spus că aveți de depus hârtii? se aude o voce din lateral.

Era o tânără cu ecuson atârnat pe o panglică albastră. Ochii calzi, pași grăbiți fără să fie repeziți.

— Da, mamă. Pentru subvenția pământului. Am adus tot ce trebuie. Doar că… online.

— Haideți cu mine la biroul de asistență, zise ea. Ne așezăm și le facem împreună. Apoi vă las un ghid tipărit, pas cu pas. E în regulă?

Bătrânul a clipit ca și cum ar fi intrat din soare în casă. A dat din cap. În timp ce mergeau, a ținut mapa puțin mai lejer, ca pe o pasăre care și-a găsit loc pe palmă.

La biroul acela mic, cu o lampă caldă, tânăra a deschis platforma pe computer.

— Îmi spuneți pe rând ce aveți în mapă?

— Act de identitate, titlu de proprietate, adeverință de la primărie, dovada veche de plată… le-am pus așa, cum le știu eu.

— Perfect. Le scanăm împreună. Uitați: apăs aici, aleg documentul, scriu „Gheorghe — titlu”, „Gheorghe — adeverință”. Nu vă grăbiți. Când ați obosit, respirăm.

A zâmbit. El a zâmbit și mai încet. A început să i le citească pe nume, ca pe niște oameni prezenți la apel. Pe ecran, părea că hârtiile lui capătă uși, și nu ziduri.

— Vedeți? a spus ea. Asta e trimisă. Asta e în curs. Asta e acceptată.

— „Acceptată”… cuvânt frumos, mamă. Așa ar trebui să se simtă omul când intră într-o bancă.

Când au terminat, tânăra i-a printat o foaie cu pașii, mare, cu litere răbdătoare. Jos, a scris de mână: „Dacă vă pierdeți în platformă, veniți la Andreea. Omul înainte de formular.” A subliniat „omul”.

— Mulțumesc, Andreea, a zis el rar, ca să-i țină minte numele. Eu sunt Gheorghe. A fost… ca și cum mi-ați deschis poarta, nu doar ușa.

Când au ieșit în hol, fata de la ghișeu i-a prins privirea. Îi era jenă.

— Îmi pare rău, domnule, a spus ea sincer. Nu am vrut să vă…

— Știu, mamă. E multă grabă pe lume. Să nu uitați doar că graba nu ține loc de omenie. Hârtia să urmeze omul, nu omul hârtia.

În drum spre casă, bătrânul a băgat ghidul în buzunarul interior, cu aceeași grijă cu care punea odată semințele de grâu pentru primăvară. S-a oprit la colț, a sunat-o pe fiica lui.

— Tată, ai rezolvat?

— Am rezolvat împreună cu o fată de treabă. Am învățat și eu: online nu-i dușman, dacă cineva îți arată pe unde se intră. Nu toți avem aceeași ușă de intrare, dar uite… când ți-o arată un om, parcă e și a ta.

Seara, la masa lui mică, a scos ghidul și l-a pus lângă Biblie. A tras o linie sub „Omul înainte de formular” și a oftat din inimă, ca după ploaie. A doua zi, a luat în sat vestea mai departe: i-a chemat pe vecinii lui, doi bătrânei cu acte vechi, și i-a dus la Andreea.

— Ne-ați adus clienți noi, domnule Gheorghe, a râs ea.

— V-am adus oameni. Și poate, din când în când, mai printăm câte o ușă.

Nu s-au schimbat toate hârtiile lumii în ziua aceea. Dar o bancă a devenit loc cu scaun și cu nume, nu doar cu ghișeu. Și un bătrân, cu pălăria lui bună, a simțit că încă se poate: să întrebi frumos, să fii auzit și să ieși pe ușa respectului.

Dacă ai întâlnit și tu oameni buni, scrie „Încă există” și dă Share.