$$$

 

Se întâmplă uneori ca viitorul să se ivească nu dintr-o proiecție înainte, ci dintr-o privire aruncată înapoi. Așa pățesc când mă întorc înspre ziarele vechi – un soi de reflex care mă ajută să înțeleg direcția în care ne îndreptăm. Caut teme care par proaspete, dar care, de fapt, își trag seva din griji mai vechi. Alteori, când firul nu apare imediat, încep să scormonesc: s-a discutat deja despre asta? A trecut neobservat? Sau a fost pur și simplu îngropat în uitare?

Așa am ajuns și la povestea care nu-mi dă pace de câteva zile. E vorba despre cazul tragic al doctoriței Ștefania Szabo din Buzău, găsită fără suflare chiar în cabinet, la capătul unei gărzi. M-a tulburat profund. Poate pentru că moartea, când lovește într-un spital – locul în care te aștepți să fii salvat, nu pierdut – capătă o duritate greu de suportat. Poate și fiindcă nu e un caz izolat.

Am început să caut urme mai vechi ale acestei epuizări care macină până la capăt. Și am dat peste un articol din Libertatea, publicat pe 26 noiembrie 2018 și semnat de Cristina Sterian. Titlul era, în sine, un strigăt:

„Medicii care fac gărzi vor să iasă mai repede la pensie: «Nu cred că ajung la 60 de ani în ritmul ăsta»”.

Inițiativa venea de la un grup de 50 de cadre medicale care cereau ca vârsta de pensionare să fie redusă cu cinci ani pentru cei care fac gărzi. Nu era un moft. Era un apel disperat, susținut de o realitate brutală: aceste ore nu sunt doar suplimentare – sunt epuizante. Efectele nu sunt doar cifrice, ci umane, adânci, greu de cuantificat. Un medic care face patru gărzi lunar ajunge, în timp, la aproximativ 2.000 de ture suplimentare. Asta înseamnă, simplificat, cam 4.000 de zile de muncă în plus – echivalentul a 15 ani care nu apar nicăieri în contul pensiei.

Brusc, am realizat că nu doar Ștefania Szabo e victima. Articolul o amintea și pe dr. Anca Marinescu, medic de familie care deservea mai multe comune din Buzău. Făcea opt gărzi pe lună la Urgențe și a murit acasă, după tură, la 52 de ani. Sistemul, suprasolicitat și șubred, își stoarce propriii oameni până la epuizare, chiar în timp ce aceștia încearcă, la rândul lor, să-i țină în viață pe alții.

E greu să nu simți o revoltă amestecată cu neputință. În acest sistem care nu-și protejează oamenii care îi sunt fundație și structură, unde tragem linia între responsabilitatea individuală și colapsul sistemic?

Dr. Adrian Zoican, șeful UPU Buzău atunci, recunoștea sincer în același articol că făcea între 7 și 10 gărzi lunar. Simptomele deveniseră parte din rutină: dureri de cap, amețeli, epuizare cronică. Spusele lui au o sinceritate aspră, aproape resemnată:

„După un an de zile de gărzi nu ai cum să nu te resimți. Te duci la o nuntă o noapte și ești obosit o săptămână. Dar un medic, după o noapte de gardă și apoi cu tura lui?”.

E un contrast puternic, aproape poetic, care spune mai mult decât toate graficele din lume. Cultura noastră încă idealizează munca medicului ca pe un sacrificiu suprem. Iar chestiunea nu e dacă omul acela rezistă. Ci de ce i se cere să o facă la nesfârșit.

Un alt medic, dr. Marius Androne, povestea ca și cum ar fi vorbit cu o rudă apropiată despre cum viața lui a devenit o succesiune de „învățat, muncit, dormit”. Niciun ciob de viață personală, nicio fereastră pentru astâmpăr interior. Între 8 și 10 gărzi pe lună, secții subpopulate, și nici urmă de speranță că va putea duce acest ritm până la 65 de ani. Nici măcar până la 60, spunea el.

Printre cele mai apăsătoare afirmații se regăsea una simplă: „Nu sunt medici suficienți”. Iar cei care mai sunt... se consumă. Se subțiază până dispar.

Sindicaliștii Sanitas, prin vocea lui Cătălin Grosu, sprijineau inițiativa. Denunțau secțiile fără medici, lipsa acoperirii gărzii, și presiunea colosală pe umerii celor rămași. Aveau perfectă dreptate: un pacient nu poate fi în siguranță dacă medicul abia se ține pe picioare.

Deputatul Cristinel Romanescu sublinia, paradoxal, că orele de gardă nu sunt considerate vechime în muncă, ci doar... supliment. O anomalie administrativă cu consecințe foarte reale: oameni care, teoretic, ar fi putut ieși la pensie la 57 de ani, nu mai apucă nici măcar 60.

Finalul articolului te lovea direct: Carmen Vătafu, asistentă medicală din Zimnicea, a murit la doar 42 de ani, la cinci zile după un AVC suferit în gardă. Moartea a venit cu o lună înainte de ziua ei.

Poveștile acestea, puse cap la cap, compun un cor de voci istovite, dar neclintite. Nu cer privilegii. Cer doar să nu plătească, cu ani din strania lor existență, pentru o profesie pe care o fac cu toată deschiderea.

Va admite vreodată sistemul medical cât de adânci sunt fisurile din propria-i construcție? Cât mai suntem dispuși să tolerăm asemenea pierderi – nu ca pe erori răzlețe, ci ca pe efecte previzibile ale unei politici cinice, care a abandonat demult ideea de protecție reală a celor din linia întâi?

Rămâne de văzut ce s-a ales de acel proiect de lege.