$$$

 Ida – îngerul din pantofi albi

Era Texasul anilor ’50, o lume în care soarele ardea praful drumurilor, iar în spatele gardurilor albe, femeile purtau rochii apretate și zâmbete învățate, în timp ce umbrele se adunau tăcute în casele prea mari și prea reci. Părinții mei o angajaseră pe Ida să vină de două ori pe săptămână, să spele, să calce, să aducă ordine acolo unde, dincolo de aparențe, domnea haosul. Pentru ei, ea era „menajera”, o prezență necesară, dar invizibilă; pentru mine, însă, a fost tot ce avea lumină și tandrețe în acea copilărie.

Eram o fetiță blondă, cu privirea pierdută într-o casă plină de tăceri tăioase. Tatăl meu, un om copleșit de neîmpliniri, venea acasă târziu, cu miros de alcool și oboseală în fiecare gest. Mama mea, frumoasă și gălăgioasă, vorbea mereu despre petreceri, despre prieteni, despre lucruri care străluceau doar la suprafață, dar niciodată despre mine. Iar în acel spațiu de indiferență și absență, Ida a fost singura care m-a văzut cu adevărat.

Avea un zâmbet cald, o voce blândă, și în mișcările ei era ceva de rugăciune. Mâinile ei, aspre de la muncă, miroseau mereu a clor și a săpun, iar pentru mine acel miros nu a fost niciodată de curățenie, ci de siguranță. Purta o uniformă albă, pantofi de lucru tocite și un aer de demnitate tăcută, ca și cum purta în ea o întreagă istorie a femeilor care trudesc fără să se plângă. Vinerea, îmi lustria pantofii și cânta încet, cu vocea joasă, un cântec pe care nu l-am mai auzit niciodată de atunci, dar care îmi răsună și acum în minte ca o amintire a liniștii.

Îmi povestea, râzând, cum mă spăla în chiuveta din bucătărie când eram bebeluș, cum îmi făcea băițe în apă caldă și mă învelea într-un prosop mare, iar eu adormeam cu capul pe umărul ei. Nu știam atunci, dar Ida era mama pe care o aveam fără să știu că o caut.

A rămas cu noi optsprezece ani. Era mereu acolo, în tăcere, în spatele fiecărei dimineți grăbite, al fiecărei seri în care tata se certa cu mama, al fiecărei lacrimi pe care o ascundeam. Când plângeam, își ștergea mâinile de șorț și îmi spunea cu blândețe: „Lasă, micuțo, totul trece.” Iar vocea ei era o promisiune.

Apoi, într-o zi, când eram la facultate, mama a decis că Ida nu mai era „necesară”. A spus-o într-o frază scurtă, rece, ca și cum ar fi aruncat o hârtie într-un coș de gunoi. Am aflat târziu. M-am simțit ca și cum o parte din mine fusese smulsă fără avertisment. Am plâns ore întregi, iar apoi am pornit s-o caut.

Am găsit-o câteva săptămâni mai târziu, lucrând într-o altă casă, spălând geamuri, cu același zâmbet blând. Când m-a văzut, și-a oprit mâna în aer, ținând o cârpă udă, și pentru o clipă am crezut că o să mă ia în brațe. Dar nu a făcut-o. M-a privit cu lacrimi care îi tremurau în ochi și a spus doar: „Draga mea, mă bucur că ești bine.” Și atât. Între noi era o durere prea mare pentru gesturi.

Anii s-au scurs ca o apă care nu se mai întoarce. M-am căsătorit, am avut copii și, odată întoarsă la Dallas, primul gând a fost s-o revăd. Am aflat că era bolnavă, internată într-un spital mic de cartier. Când am intrat în salon, sora ei m-a recunoscut imediat și mi-a zâmbit cu bunătate. Ida era slabă, dar când m-a văzut, fața i s-a luminat. „Oh, Jane,” a spus ea, „uite-te la tine... ce frumoasă ai rămas.”

Am stat de vorbă mult timp, două femei care se țineau de mână și vorbeau despre trecut, despre iubirea care nu cerea nimic în schimb. Mi-a spus că îl compătimea pe tata, că îl înțelesese mai bine decât mama mea, și mi-a șoptit, cu voce abia auzită, că m-a iubit ca pe propriul ei copil.

Câteva săptămâni mai târziu, am venit din nou. De data asta, dormea. Era într-o comă ușoară. M-am așezat lângă ea, i-am mângâiat părul subțire și am spus încet:

„Te iubesc, Ida. Te iubesc.”

Unii oameni trec prin viețile noastre ca lumina prin sticlă — fără să rămână, dar lăsând în urmă o lumină care nu se stinge niciodată. Ida n-a fost doar femeia care curăța podelele din casa noastră. A fost mama pe care soarta mi-a ascuns-o sub o uniformă albă, a fost scutul meu, alinarea mea, îngerul care mi-a ținut copilăria între palmele ei aspre și calde.

Morala:

Nu toți îngerii coboară din cer. Unii merg pe jos, cu pantofi de lucru și un zâmbet blând, purtând în ei tăcerea și dragostea pe care lumea grăbită n-o mai recunoaște.

#Ida #PovestiAdevarate #DragosteFaraConditii #Amintiri #IngeriPrintreNoi #Copilarie #Respect #FemeiCareConteaza