$$$

 S-au întâlnit lângă o groapă de gunoi părăsită, la marginea unui cartier liniștit.

Două animale mari, obosite de viață.

O pisică și un câine.

Câinele rătăcea acolo de câteva zile și deja se obișnuise cu gândul că locul acela îi aparține.

Pisica a apărut mai târziu: șchiopăta pe o lăbuță zgâriată, mormăia încet, cu o oboseală sfâșiată în glas, și își vârî botul într-o cutie de conservă goală, în speranța unei ultime înghițituri.

Câinele a făcut un pas spre ea, pregătit s-o alunge.

Dar pisica nu s-a clintit.

Da, îi era teamă.

Dar nu avea unde altundeva să se ducă.

Câinele a înțeles asta.

Și s-a dat înapoi.

Au petrecut toată ziua scotocind prin pungi, căutând orice urmă de hrană.

Iar noaptea, când câinele și-a lipit spatele de un gard vechi ca să se apere de vântul rece, pisica s-a apropiat în liniște și s-a ghemuit lângă laba lui din spate.

Din acea clipă au devenit o bandă.

Pisica avea nevoie de două lucruri: căldură și siguranță.

Lângă câine le găsise pe amândouă.

Pe spatele lui lat era moale, la pieptul lui era liniște, în prezența lui era protecție.

Iar câinele — fără să-și dea seama — avea nevoie de cineva blând, calm, care să-i fie un fel de călăuză.

Pisica a preluat acest rol natural.

În fiecare seară, pisica îi spăla botul câinelui și îi netezea blana de pe coaste.

Ziua, ea mergea prima către gunoi, iar câinele o urma fără să pună întrebări.

Un lider tacit.

Și uriașul lui credincios.

Iarna, cartierul se golea — oamenii plecau.

De aceea, când pisica a văzut mișcare într-o curte, s-a cățărat pe gard ca să privească.

O familie tânără se muta într-o casă mică — râdeau, fericiți că au cumpărat-o ieftin.

— Ți-am spus eu că iarna e cel mai bine să cumperi! Acum ne mai trebuie doar o pisică și un câine! — a spus bărbatul, plin de bucurie.

Pisica a alunecat în zăpadă și a fugit imediat după câine.

La groapa de gunoi, două cățele tupeiste încercau să-l intimideze.

Dar pisica nu s-a temut.

Rapidă, hotărâtă, curajoasă — a dat câteva lovituri precise cu laba și le-a alungat.

Apoi doar a privit câinele și a pornit înainte.

Câinele a urmat-o.

Au intrat în curte încet, aproape lipiți unul de altul.

Fata i-a văzut și a început să râdă:

— Andrei, uite! Parcă i-ai chemat tu! Deja avem „prieteni cu coadă”.

— Prieteni? — a fluierat băiatul. — Asta e o întreagă bandă. Uită-te la fețele lor…

Fata a privit mai atent.

Blana zburlită de frig, mustățile și sprâncenele acoperite cu chiciură, lăbuțele strânse sub corp…

Iar în ochii lor spunea o rugăciune tăcută:

„Vă rugăm… Nu avem nevoie de mult. Suntem doar obosiți să supraviețuim.”

Ea a oftat ușor:

— Am văzut o cușcă de câine în spate. Trebuie izolată.

În acea noapte, câinele a intrat pentru prima dată în cușcă.

Era ciudat.

Dar cald.

Și pentru prima dată — liniștit.

Totuși, ceva lipsea.

Ușa casei a scârțâit.

O umbră s-a strecurat pe zăpadă.

Pisica a sărit în cușcă ca și cum ar fi fost locul ei dintotdeauna.

Nu putea să-și lase câinele singur.

Ea îl alesese.

Și acest lucru însemna grijă.

Câinele aproape că a dărâmat-o, împingându-și botul în ea de bucurie — și imediat a primit o lovitură ușoară cu laba:

— Hai… fără prea multă sensibilitate — a mormăit pisica, așezându-se pe spatele lui.

Înainte să adoarmă, i-a lins urechea.

Pentru că al ei câine trebuia să fie curat.

Iar câinele a adormit pe loc —

pentru prima oară având tot ce îi lipsise vreodată.

Autor: Maria Dinkova.