$$$

 — Deschide rucsacul, acum! Pe camere se vede clar, nu mai ai cum să scapi! Scoate tot!

Cuvintele au tăiat aerul. În hala fabricii de încălțăminte, zgomotul mașinilor s-a oprit brusc. Patroana, Doamna Radu, stătea cu brațele încrucișate și cu privirea rece, fixată pe Mara, o femeie slabă, cu ochii mari și obosiți. În jur, miros de piele tăbăcită, adeziv și iarnă.

Mara a strâns rucsacul la piept ca pe un copil. Apoi a clătinat din cap.

— Vă rog…

— Pe camere se vede clar, a zis Doamna Radu, fără să ridice tonul. Scoate tot.

Degetele Marei tremurau când a desfăcut fermoarul. A scos un sandwich împachetat în hârtie, o pereche de șosete groase, carnetul de bonuri și, în cele din urmă, o pereche mică de ghetuțe: piele cafenie, căptușite cu blăniță, cu două steluțe argintii pe lateral. O frumusețe de iarnă.

— Pentru cine? a întrebat patroana, mai încet.

Mara a înghițit în sec.

— Pentru Ilinca, fetița mea. Poartă teniși rupți. Îi îngheață piciorușele.

— De ce n-ai cerut avans?

— Pentru că nu mai am pe cine lăsa garanție. Nici pe cine suna. Sunt singură. Tatăl ei a plecat.

În hală, cineva a tușit. O colegă a făcut un pas în față, apoi s-a oprit. Doamna Radu a luat ghetuțele în mână, le-a pipăit cusăturile, a tras de fermoar. Erau perfecte – produsul ei, munca lor. Abia atunci a observat: pe talpă, Mara își scrisese cu pixul numărul „29” – mărimea Ilincăi.

— Te concediez pentru furt, știi asta, nu?

Mara a dat din cap, fără să plângă. Rușinea nu face zgomot.

— Vă rog… mai lăsați-mă doar o zi. Mâine e ajunul de Sfântul Nicolae. 

— Nu negociez, a tăiat scurt patroana. Du-te acasă. Te sun eu.

Mara a ieșit clătinându-se, ca și cum ușa ar fi împins-o afară. Hala și-a reluat forfota.

Seara, în biroul ei, Doamna Radu a privit din nou înregistrările. A văzut totul: cum Mara a privit minute în șir perechea aceea de ghetuțe, cum a ridicat-o până la lumină, să vadă blănița; cum a lipit talpa de obraz, preț de o secundă; cum le-a îndesat apoi în rucsac, tremurând, ca și cum ar fi băgat înăuntru un capăt de speranță.

Pe masă, alături de ceaiul uitat, stătea un carnet cu notițe: „bonusuri de Crăciun, tichete, prime.” Toate, cifre. Nimic despre frigul din tenișii unui copil.

A luat telefonul, a căutat adresa Marei în dosarul de angajați și a notat-o pe un bilețel. Apoi s-a ridicat. A intrat în depozit, a ales o pereche nouă de ghetuțe – aceeași mărime, aceeași blăniță – a rugat fetele de la ambalare să pună o fundă roșie și a plecat.

Ninsoarea începuse mărunt. Blocul Marei, din cartierul vechi, avea scara întunecoasă și rece. Doamna Radu a urcat până la etajul trei, cu cutia în brațe. A bătut.

I-a deschis o fetiță cu părul prins în două codițe strâmbe. Ilinca. Avea pe ea o pijama subțire și niște șosete neasortate.

— Mama nu e… e jos, la magazin, să ia pâine.

— Atunci poate intru un minut, dacă mă lași, a zâmbit patroana.

În hol, era cald de la aragaz, dar cameră mirosea a sărăcie curată și a grijă. Pe masă, o gheată veche plină cu portocale desenate cu carioca – semn pentru Moșul, poate.

— Cum te cheamă?

— Ilinca. Și pe dumneavoastră?

— Eu sunt… o prietenă de la munca mamei.

Doamna Radu a pus cutia pe masă.

— Ilinca, știi tu cine vine în seara asta?

— Moș Nicolae. Dar cred că a greșit adresa anul trecut. A trecut la noi și n-a găsit nimic la geam. Poate vine la vecina… Ea are geam mai mare.

— Moșul nu greșește, a zis patroana, cu un nod în gât. Uneori doar se rătăcește prin grijile oamenilor. Dar când găsește o inimă curajoasă, n-o mai uită niciodată.

A deschis cutia. Ghetuțele au luminat încăperea ca un fel de lampă caldă. Ilinca a dus mâna la gură.

— Pentru mine?

— Pentru tine. Să-ți țină picioarele calde și fruntea sus. 

Fetița a mângâiat blănița și, fără ezitare, a îmbrățișat-o. Era îmbrățișarea aceea pe care o dau copiii când recunosc binele.

Ușa s-a deschis din nou: Mara, cu obrajii roșii de frig. Când a văzut patroana, s-a oprit.

— Doamnă… Îmi pare rău. Mâine aduc ghet…

— Nu mai aduci nimic, a spus încet Doamna Radu. Astea sunt pentru Ilinca. 

— O să plec, știu…

— Nu pleci nicăieri. Mâine vii la birou. Facem un plan. Un avans fix pentru iarnă, program o oră mai scurt ca să-ți poți duce fata la grădi, și o listă cu cine să sunăm dacă mai ai nevoie. La fabrică fac o cutie de solidaritate—„Talpa bună”. 

Pentru oricine calcă prin ierni grele.

Mara a clătinat din cap, neștiind cum se țin în picioare astfel de cuvinte. A vrut să spună „mulțumesc”, dar i s-au umplut ochii.

— De ce?

— Pentru că nu vreau să conduc o fabrică de încălțăminte. Vreau să ținem oamenii pe picioare, nu doar să le facem ghete. Iar azi am învățat lecția asta de la fetița ta.

Ilinca își plimba degetele prin blănița noilor ghetuțe.

Se auzea deja pe scări un vecin trântind o ușă, vântul se furișa pe la tocuri, iar ninsoarea își întețea pasul. În bucătărie, supa începea să miroasă a acasă.

Doamna Radu a ieșit în noapte cu inima ușoară.

A doua zi, în hală, angajații au găsit o cutie mare, cu o etichetă scrisă de mână: „Talpa bună – pentru ale noastre ierni.” 

Înăuntru erau șosete groase, mănuși, bonuri de masă donate, ghetuțe. Fetele s-au uitat una la alta și-au zâmbit.

În hala aceea cu miros de piele și adeziv, ceva s-a schimbat pe dinăuntru, ca o căptușeală nouă. Și, pentru prima dată după mult timp, iarna părea doar un anotimp, nu o sentință.

Uneori, între „furt” și „strigăt de ajutor” e doar o talpă de copil. Când alegi să asculți înainte să judeci, nu salvezi doar un loc de muncă, salvezi mersul cuiva prin lume. Dacă ți-a plăcut povestea noastră, lasă o ❤️ și nu uita să revii pentru mai multe povești emoționante!