$$$

 Vulcanul care a schimbat clima: Erupția vulcanului Tambora din 1815, Indonezia, a fost atât de puternică încât a provocat „anul fără vară” în 1816. Cenusa vulcanică a blocat soarele, ducând la temperaturi scăzute, foamete și peisaje înzăpezite în mijlocul verii în Europa și America.

Vulcanul care a schimbat clima: Tambora și anul fără vară

În aprilie 1815, pe insula Sumbawa, în arhipelagul indonezian, cerul s-a întunecat, pământul a fost cuprins de o vibrație profundă, iar aerul a fost sfâșiat de o explozie cum omenirea nu mai trăise de mii de ani. Vulcanul Mount Tambora, liniștit de secole, a erupt cu o forță atât de colosală încât întreaga lume avea să-i simtă efectele – nu doar în săptămânile următoare, ci ani întregi.

Tambora nu a fost o simplă erupție. A fost cea mai puternică erupție vulcanică înregistrată în epoca modernă, cu o forță estimată la VEI 7 pe scara Indicele Explozivității Vulcanice (unde 8 este maximul posibil). Explozia a distrus complet vârful muntelui, coborându-l cu aproximativ 1.5 kilometri în înălțime și creând un crater masiv de aproape 7 kilometri în diametru. Peste 100 de kilometri cubi de material vulcanic – cenușă, praf, gaze și lavă – au fost aruncați în atmosferă, formând un nor imens care a ajuns până în stratosferă.

Imediat, erupția a avut consecințe devastatoare pentru regiunea locală: între 60.000 și 100.000 de oameni au murit direct sau indirect din cauza exploziei și a foametei care a urmat în Indonezia. Dar ceea ce a transformat Tambora într-un eveniment global a fost cenușa fină și dioxidul de sulf proiectate la mare altitudine, care s-au dispersat în jurul globului și au început să acționeze ca un imens paravan solar.

Stratul de aerosoli sulfurosi din stratosferă a reflectat o parte din radiația solară înapoi în spațiu, blocând lumina soarelui și determinând o scădere globală a temperaturilor. Anul următor, 1816, a intrat în istorie drept „anul fără vară” – un fenomen climatic extrem, fără precedent în vremurile moderne. În Europa, America de Nord și părți din Asia, anotimpurile s-au inversat, s-au deformat, s-au comprimat.

În America de Nord, în special în statele din nord-est și în Canada, a nins în lunile de vară, iar înghețul a afectat culturile chiar și în iunie și iulie. În Vermont, SUA, au fost înregistrate ninsori pe 6 iunie, iar în unele zone stratul de zăpadă a atins 30 cm. Gheața s-a așternut peste lacuri și câmpuri care, în mod normal, ar fi fost în plină recoltă. Fermierii și-au văzut culturile distruse, animalele moarte de foame și temperaturile coborând cu peste 5–10°C sub normal.

În Europa, haosul a fost la fel de dramatic. Plantele nu au mai înflorit la timp, recoltele au eșuat, iar lipsa hranei a dus la foamete pe scară largă. În Elveția și Franța, prețurile alimentelor s-au dublat sau triplat, iar oamenii au început să consume ierburi, rădăcini și coji de copac pentru a supraviețui. În Irlanda și Germania, mii de oameni au murit de foame sau din cauza bolilor declanșate de malnutriție. A fost cea mai gravă criză alimentară din Europa de după Evul Mediu.

În unele regiuni, cerul a căpătat o nuanță ciudată, gălbuie sau portocalie, iar soarele apărea ca un disc pal, estompat de voalul de cenușă fină. Apusurile și răsăriturile erau de o frumusețe stranie, dar și de o melancolie profundă – semne vizibile ale unei lumi care se schimba. Mulți oameni, neînțelegând cauzele științifice, au interpretat aceste fenomene ca semne apocaliptice.

Ironia este că, într-o perioadă atât de sumbră, creativitatea umană a atins un vârf neașteptat. În vara anului 1816, în timpul unei vacanțe pe malul lacului Geneva, un grup de tineri scriitori a fost forțat să rămână în casă din cauza frigului persistent și a ploilor neîncetate. Printre ei: Lord Byron, Mary Shelley și Percy Bysshe Shelley. În acea atmosferă rece și întunecată, Mary Shelley a început să scrie un roman care avea să devină o capodoperă a literaturii gotice: „Frankenstein”. Astfel, chiar și din cenușa suferinței globale, a răsărit o creație literară nemuritoare.

Erupția vulcanului Tambora a fost, deci, mai mult decât un dezastru natural. A fost o lecție globală despre fragilitatea echilibrului climatic, despre interconectarea întregii planete, despre cum o singură explozie, pe o insulă îndepărtată, poate schimba agricultura, societatea, arta și chiar istoria.

Astăzi, Tambora este mai puțin celebru decât Vezuviu sau Krakatoa, dar magnitudinea impactului său a fost incomparabil mai vastă. Craterul său imens, tăcut și verde, veghează peste un trecut exploziv și amintește lumii moderne că natura nu uită și nu iartă, ci doar așteaptă.