$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1954: În această zi, a trecut la cele veșnice Elena Farago (pseudonimul Elenei Paximade), poetă şi publicistă; una dintre cele mai cunoscute autoare de poezii pentru copii din România. Creațiile sale cele mai cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”. A fost directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aurelia Aman" din Craiova (1921-1954, azi Casa memorială „Elena Farago") şi inspectoare a azilurilor de copii.

Elena Farago s-a născut la Bârlad, la 29 martie 1878 în casa părinților săi, Anastasia și Francisc. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șase frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară. Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. Obișnuitele jocuri copilărești sunt primele elemente prin care micuța ia contact cu lumea. Belșugul care domnea în casa părintească, voia bună din jurul lor, lipsa de griji și necazuri dădeau atmosferei de familie un climat prielnic unei copilării fericite. A învăţat un timp în pensioanele „Varlaam" şi „Drouhet" din Bârlad, fiind pasionată de frumos şi silitoare la învăţătură. În perioada 1886-1887 frecventează școala de stat sub direcția doamnei Neagoe. Și aici se dovedește pasionată de aproape toate obiectele cu excepția matematicii, fiind absolut îndrăgostită de povești și poezii. Când termină școala primară era deja o copilă deosebită de celelalte. Mult mai receptivă, cu o imaginație mai bogată și o judecată mai matură, deoarece viața o învățase multe, Elena încheie primul capitol al învățăturii sale în 1888, când avea zece ani. nscrisă la clasa întâi secundară la externatul din Bârlad, dintru-nceput atmosfera școlii i se pare rece, neprimitoare, agravată de situația umilitore în care erau puse uneori elevele de către directoare și profesoarele lor. Astfel, de unde venise cu dragoste de învățătură, Elena se vede dezgustată de ea, refugiindu-se în lumea cărților, a lecturii. Acasă viața devenea din ce în ce mai grea. Privațiunile se țineau lanț și necazurile îi slăbeau pe fiecare. Boala se cuibărește tot mai mult în casa lor și seceră pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoaneta și mamă. Aceste patru decese, survenite în perioada 1884-1890, o copleșesc, lovitura cea mai grea fiind moartea mamei în 1890.

După decesul ei încetează și parcursul școlar al Elenei. Terminase două clase secundare. De acum încolo trebuia să se dedice familiei. Era cea mai mare dintre fete și grija trecea asupra ei. Firul învățăturii se rupe când abia începuse să se toarcă. Lovitura trebuia suportată însă. Ziua muncea în casă în timp ce tatăl se zbătea afară pentru a ușura viața copiilor. Noaptea, frântă de oboseală, după ce își culca frații și surorile răsfoia cărțile de școală ale fratelui ei mai mare, dornică de a nu pierde contactul cu învățătura. Citea toate ziarele și revistele pe care apucă să pună mână. Cum renunțase la studii pentru diplomă, își consacra timpul liber cultivării culturii generale pentru a uita faptul că era „mamă și soră” și nimeni „nu mă întreba ce mă doare”. Puținele prietene ale familiei, după ce o înconjoară câtva timp cu afecțiunea lor, o părăsesc, lăsând-o singură. Se regăsește doar în cuvintele lui Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Eminescu, Tolstoi, Turgheniev sau Goethe. Urmărea cu interes polemicile din artă, simpatizând mișcările moderniste, în special impresionismul. Citea regulat „Contempotranul”, „Literatură și știință”, „Viața”. În ciuda alinării oferite de marile idei despre care afla din lectură, cu sufletul rănit, cu visul frânt, cu suferința alături, Elena, va păși astfel în maturitate mult prea devreme. După ce şi tatăl ei se stinge, situaţiei Elenei (în vârstă de doar 17 ani) şi fraţilor ei devine critică. Ajunge la Bucureşti, unde este angajată ca guvernantă de către Ion Luca Caragiale. Se spune că, la auzul poveştii de viaţă a Elenei, marele dramaturg ar fi exclamat: „Viaţă de roman, subiect de dramă“. În casa lui Caragiale, Elena găseşte căldură sufletească, atmosferă de idei şi bună-dispoziţie, o bibliotecă bogată şi încurajare către cele spirituale. Dar şi sărăcie materială. În casa marelui clasic i-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă şi G. Ranetti şi tot în acea perioadă a început să frecventeze cercul socialiştilor, unde l-a cunoscut pe Francisc Farago, care i-a devenit soţ. Proaspătul ei soţ fusese numit la 1900 director al unei sucursale din Constanţa a Băncii Generale Române, prin urmare, familia Farago s-a mutat în oraşul de la mare. Doi ani mai târziu, au ajuns la Brăila, iar din 1907, soţii Farago s-au stabilit în capitala Olteniei, unde au trăit tot restul vieţii.

A debutat, ca poetă, în ziarul „România muncitoare" cu poezia „Gândul trudiţilor" (1902), iar editorial, cu volumul "Versuri", apărut în 1906. A semnat de-a lungul timpului şi Ellen, Fatma, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma, Andaluza. Elena Farago s-a aflat printre fondatorii revistei „Năzuinţa", în 1922, la Craiova. A colaborat cu versuri şi proză la „Adevărul", „Epoca", „Ramuri", „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români", „Dimineaţa copiilor", „Sâmănătorul", „Floarea darurilor", „Viaţa românească", „Zeflemeaua", „Luceafărul" ş.a. A fost distinsă cu Premiul Academiei Române (1908, 1920), Premiul „Femina" (1925), Premiul Naţional pentru Poezie (1937). După debutul în presa socialistă, a colaborat la mai toate publicaţiile sămănătoriste.

Elena Farago a scris de la început o poezie de factură tradiţională, vag contaminată de simbolism, îndatorată prozodic uneori lui Coşbuc, mai des lui St. O. losif, cu ale cărui „cântece" are, de altfel, pronunţate afinităţi de timbru sufletesc, convergentă şi cu versul lui Panait Cerna prin înclinaţia spre reflecţie şi alegorizare, poezia ei nu e totuşi deloc sămănătoristă. Atitudinea afectivă e una larg umanitară, avându-i în vedere pe toţi nefericiţii, de la „săraci", „zdrenţăroşi" la orbii din orice nivel social, arată volumul citat.

A scris multe versuri pentru copii, de altfel, Elena Farago aduce poezia copilăriei în mai toate versurile ei, mai ales în cele inspirate de obiceiurile de Crăciun.Între scrierile sale se află: „Versuri", Budapesta (1906), „Şoapte din umbră", Craiova (1908), „Din taina vechilor răspântii", Craiova (1913), „Şoaptele amurgului" (1920), „Bobocica", Craiova (1921), „Dar din dar", Craiova (1921), „Să fim buni", Craiova (1922), „Poezii alese", Bucureşti (1924), „Ziarul unui motan", Bucureşti (1924), „4 gâze năzdravane", Craiova (1944), „Pluguşorul jucăriilor", Craiova (1944), „Să nu minţi, să nu furi", Bucureşti 1944).

S-a stins din viaţă la 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.

Surse:

„Dicţionarul general al literaturii române", Ed. Univers Enciclopedic, 2005

http://memorielocala.aman.ro/files/farago.html

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_elena_farago.htm

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-elena-farago/

https://adevarul.ro/locale/vaslui/elenei-farago-poeta-copilarie-scris-copii-viata-roman-subiect-drama-fost-prietena-iorga-angajata-caragiale-1_5582a073cfbe376e35694214/index.html

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/elena-farago-vestala-neobosita-a-focului-sacru/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2019/01/04/o-personalitate-pe-zi-poeta-elena-farago--235720

https://www.gds.ro/Local/2006-01-05/52-de-ani-de-la-disparitia-poetei-Elena-Farago/

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/viata-matusii-farago-128976.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie 1960: La această dată, a murit scriitorul francez Albert Camus. Scriitorul, jurnalistul şi dramaturgul francez Albert Camus a rămas cunoscut pentru operele sale care tratează tema absurdului, printre care „L'Étranger'' (1942) şi „La Peste'' (1947). A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură la 16 octombrie 1957.

S-a născut la 7 noiembrie 1913, în Mondavi, în Algeria franceză. Se naște într-un ținut sărac al Algeriei, Dréan - părinții săi fiind stabiliți aici încă din 1871. Albert este al doilea fiu al soților Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Prima mare experiență capitală a existenței pe care o trăiește Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un țăran francez, moare în primele lupte ale primului război mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde a muncit întâi la o fabrică de cartușe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert își petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă și care vorbea foarte puțin, un unchi infirm, dogar de meserie și fratele său, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.„Ducând o viață săracă”, nota el în Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții”.

Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoștință care nu ia decât forma conștiinței vinovate, căci oamenilor bogați cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Și, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii și aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană și dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobește și Camus este mereu pe drumuri spre a-și completa fondul de cunoștințe, impresii, senzații. Se pare că nu-și dorea să fie un om de excepție, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii”. Și totuși din odiseea sa nu lipsește miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obțină absolutul, ca și eroul său, Meursault.

În următorii ani, preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile școlii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat și studii universitare. Face studii de filosofie la Universitatea din Alger, luându-și licența cu teza Metafizica creștină și neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin.

        Camus trăiește intens extremele existențiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frânează avânturile și îl determină să aleagă o viață mai retrasă în locul uneia de boem. A fost membru al Partidului Comunist şi al Partidului Popular Algerian. În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ într-o mișcare antifascistă.Anul 1934 este marcat de două evenimente importante. În 1934, Camus s-a căsătorit cu Simone Hié, dar această căsătorie nu a durat mai mult de un an.Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist Francez, unde primește sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deși spunea altundeva că "libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie".Camus a părăsit Partidul Comunist Francez în împrejurări și din motive care nu sunt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, iar după altele, în 1937.S-a opus politicii de colonizare a Franţei. După debutul celui de-al doilea război mondial, Camus s-a alăturat mişcării de rezistenţă franceză pentru a contribui la eliberarea Parisului de ocupaţia nazistă. La fel ca Jean Paul Sartre, Camus a publicat comentarii politice pe marginea conflictului pe întreaga durată a conflagraţiei, fiind un editorialist pentru ziarul „Combat''. În 1945, a fost unul dintre puţinii jurnalişti occidentali care au condamnat folosirea de către americani a bombei atomice la Hiroshima. A fost un critic al teoriei politice comuniste, ceea ce i-a atras detaşarea de Jean Paul Sartre. Contribuţia filosofică dominantă a operei lui Camus a vizat absurdul. Elemente de absurd şi existenţialism sunt prezente în scrierile celebre ale lui Camus. „Le Mythe de Sisyphe'' (1942) expune în mod direct viziunea sa asupra teoriei filosofice a absurdului.

Născut algerian şi provenind din rândul poporului, Camus a adus o perspectivă proaspătă, diferită faţă de literatura franceză a perioadei, mai ales faţă de literatura metropolitană a Parisului. Pe lângă romane, a scris şi a adaptat piese de teatru, fiind foarte activ în lumea teatrului în anii '40 şi '50 ai secolului trecut. A adaptat piese din Calderon, Lope de Vega, Dino Buzzati sau Faulkner. Pasiunea sa pentru teatru datează din perioada în care a fost membru al trupei algeriene de teatru L'Equipe.Alte opere foarte cunoscute ale lui Camus sunt „La Chute'' (1956) şi „L'Exil et le royaume''.În discursul de acceptare a Premiului Nobel s-a autodefinit ca artist. Din banii primiţi în urma premiului şi-a cumpărat o casă în Lourmarin en Provence.

În 1940m el se căsătorește cu Francine Faure, originară din Oran. În 1941 începe să lucreze la romanul Ciuma. În 1942 un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942, are loc debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord, fapt care îl separă până la Eliberare pe Camus de soția sa, rămasă la Oran.În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat și de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de mașină, în timp ce se întorcea la Paris din scurta vacanță a sărbătorilor de iarnă, de la schi. La scurt timp, într-o servietă a lui Camus au fost găsite paginile manuscrisului „Primul om'', un roman care a fost dedicat mamei sale şi care a văzut lumina tiparului în 1994.

Surse:

Anne-Marie Codrescu, Spațiul închis la Albert Camus, București, Editura Universității Florian Bratu, Albert Camus: mit și metafizică, Iași, Editura Junimea, 1998 din București, 1997

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1957/camus/biographical/

https://www.iep.utm.edu/camus/

https://www.britannica.com/biography/Albert-Camus

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/albert-camus-viata-si-opera

https://hyperliteratura.ro/albert-camus/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/11/07/documentar-albert-camus-laureat-al-premiului-nobel-pentru-literatura-in-1957-105-ani-de-la-nastere--206261

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1973: În această zi, a plecat în eternitate Gherase Dendrino, compozitor şi dirijor. Născut la începutul veacului trecut, la 3 septembrie 1901, la Turnu Măgurele, Gherase a fost un eminent elev și student iar între 1920 – 1927 a urmat concomitent cursurile Conservatorului din București, ale Facultății de Medicină și ale Facultății de Drept bineînțeles prima opțiune a tânărului teleormănean fiind Conservatorul; unde a beneficiat de îndrumarea profesorilor Alfonso Castildi – un faimos dirijor ce a fondat orchestra „Tinerimea Simfonică” în 1914 la București – și profesorului Dumitru Kiriac Georgescu cel care a înființat Societatea Corală „Carmen”.

După terminarea cursurilor, Gherase Dendrino își începe cariera de compozitor și dirijor la teatru de revistă „Cărăbuș” până în 1946, apoi la teatru de operetă „Alhambra” și mai apoi la teatru de estradă până în 1949. La un an diferență Dendrino devine Prim-Dirijor la Teatru de Operetă. Aprecierea națională a venit o dată cu acordarea Premiului de Stat în 1955 ca apoi să fie distins cu titlul de Maestru Emerit al Artei în 1962. Gherase Dendrino a iubit muzica mai mult ca orice, așa că compus de la muzică clasică, tango-uri, muzică ușoară, romanțe pentru faimoși artiști ai vremii ca: Gică Petrescu, Doina Badea, Nicolae Nițescu, Mihaela Runceanu, Surorile Kosak sau Dorel Livianu – ajungând în sectorul creației și la compunerea muzicii de film. Popularitatea operetelor „Lăsa-ți-mă să cânt” și „Lysistrata” i-au adus succesul național compozitorului Gherase Dendrino, el fiind apreciat pentru finalurile ample și calitățile de dramaturg. Gherase Dendrino s-a stins din viață la București pe 4 ianuarie 1973. 

În prima parte a activităţii sale muzicale, Gherase Dendrino s-a impus atât în calitate de compozitor, cât şi în calitate de dirijor. Fostul student al marelui maestru Alfonso Castaldi a atras atenţia publicului, ca dirijor al orchestrelor de la Teatrele de revistă „Alhambra“ şi „Cărăbuş“, apoi, de la Teatrul de Estradă din Bucureşti, pentru ca, în ultima parte a vieţii sale, să obţină reale izbânzi, conducând orchestra Teatrului de Operetă „Ion Dacian“. Compozitorul Gherase Dendrino ne-a dăruit multe melodii, simple – dar nu simpliste -, unele, de o discretă melancolie. Dintre acestea, merită să ne amintim de cunoscutele piese: „Să nu ne despărţim“,„Mai spune-mi că nu m-ai uitat“, „Un gondolier cânta o melodie“, „Se-aprind luminile în Bucureşti“, „De dorul tău“, „Doi ochi albaştri“, „Gânduri“…S-a inspirat, adeseori din cântece şi dansuri de la ţară, preluându-le filonul valoros şi adăugându-le expresivitate şi o indiscutabilă notă personală. A încântat multe generaţii de iubitori ai muzicii larg-accesibile, conştient fiind că „a scrie pentru cei mulţi înseamnă a scrie pentru multă vreme“ – ca să-l cităm pe George Călinescu.

Gherase Dendrino a dat naştere la două remarcabile operete: „Lăsaţi-mă să cânt!“ şi „Lysistrata“. În prima, artistul a tălmăcit, într-o manieră încântătoare, figura lui Ciprian Porumbescu, iar în cea de-a doua a pus în lumină tema păcii şi a prieteniei între toate neamurile planetei, fără să o vulgarizeze, compozitorul detaşându-se, în acest fel, de creatorii atâtor opusuri mediocre, lipsite de sensibilitate şi de ţinută artistică. 

Melodiile lui Gherase Dendrino – cuprinzând mesajul întoarcerii către oameni, cu scopul de a-i înfrăţi pe cei buni, al înălţării femeii nobile la dimensiune de mit – ne introduc într-o lume în care, aşa cum ar spune George Enescu, „nu se poate cânta şi urî, în acelaşi timp!“. Iată de ce Gherase Dendrino nu poate fi uitat. Opera sa a intrat în eternitate, trecând peste tot ceea ce nu se află în armonie cu dorinţa omului de a iubi, în sensul curat şi veşnic al noţiunii. El rămâne cavalerul iubirilor nostalgice, acele iubiri ce-şi urmează cursul cu firescul cu care păsările cerului cântă…

Surse:

https://muzicausoara.webgarden.ro/panoul-st-ng/meniu/s-rb-tori-ii-lunilor/septembrie/compozitori/gherase-dendrino

http://bjteleorman.ro/bibliografii/bibliografii-online/

http://main.radioromaniacultural.ro/colectii_romanesti_gherase_dendrino_si_misu_iancu-32746

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-gherase

http://romaniamare.info/gherase-dendrino/

http://www.ziarulmara.ro/un-teleormanean-celebru-compozitorul-si-dirijorul-gherase-dendrino/

http://www.muzeulteleorman.ro/files/e-Buletin%201-2014.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie…

– „Ziua Mondială Braille” este marcată de ziua de naştere a francezului Louis Braille (1809-1852), inventatorul alfabetului cu puncte în relief pentru persoane cu deficienţe de vedere; în 1878, cu ocazia unui congres internaţional organizat la Paris, alfabetul Braille a fost adoptat oficial ca metodă de învăţare a cititului pentru copiii nevăzători

– 1710: S-a născut compozitorul italian Giovanni Battista Pergolesi (m. 1736)

– 1785: S-a născut Jacob Grimm, lingvist, filolog şi folclorist german; fondator, împreună cu fratele său Wilhelm, al germanisticii, ca ştiinţă a limbii, şi mitologiei germane; cei doi au publicat „Legendele eroice germane” şi o culegere de „Basme pentru copii şi cămin”, cuprinzând folclor german transcris în variante autentice (m. 1863)

– 1795, 4/15: S-a născut Aleksandr Griboedov, dramaturg şi diplomat rus (m. 1829)

– 1809: S-a născut Louis Braille, pedagog francez, inventatorul unui răspândit sistem de scriere/citire pentru nevăzători, ce-i poartă numele (1829) (m. 1852)

– 1813: S-a născut Sir Isaac Pitman, fonetician şi educator britanic; a inventat primul sistem de stenografie din lume aplicat cu succes (m. 1897)

– 1841: S-a născut Petru Poni, chimist şi mineralog; unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie anorganică; autor al primelor manuale de fizică şi chimie în limba română; membru titular al Academiei Române din 1879, preşedinte al acestui for (1898-1901, 1916-1920) (m. 1925)

– 1847: Apărea (până la 28 aprilie 1848), la Blaj, prima gazetă tipărită în Transilvania în întregime cu caractere latine. Este vorba de „Organul luminării”, publicaţie săptămânală, cu profil filologic, politic şi literar, editată din iniţiativa şi sub conducerea lui Timotei Cipariu. Între 12 mai şi 29 septembrie 1848 va apărea sub numele de „Organul naţiunale”

– 1857: S-a născut Émile Cohl, desenator, regizor şi producător francez de film, pionier al filmului de animaţie (m. 1938)

– 1874: S-a născut compozitorul ceh Josef Suk (m. 1935)

–1877: S-a născut Sextil Puşcariu, lingvist, filolog, istoric literar, pedagog, publicist, cronicar muzical şi teatral; primul rector (1919) al Universităţii din Cluj; a întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut lingvistic din România, care a editat revista „Dacoromania” (1920-1940; 1941-1948); Sextil Puşcariu a iniţiat şi a condus (1906-1940) lucrările de elaborare a „Dicţionarului Academiei Române” şi a „Atlasului lingvistic român”; membru titular al Academiei Române din 1914 (m. 1948)

– 1891: S-a născut Ticu Archip (prenumele la naştere: Sevastia), prozatoare, traducătoare şi autoare dramatică (m. 1965)

– 1894: S-a născut prozatorul I.[on] Dongorozi; autor de manuale şcolare, în colaborare cu Simion Mehedinţi (m. 1975) 

– 1896: S-a născut chimistul Eugen I. Angelescu; fondator al şcolii româneşti de chimie coloidală; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1968)

– 1896: A avut loc la Bucureşti un miting de solidaritate cu lupta românilor din Transilvania, la care a luat cuvântul Vasile Lucaciu, unul dintre conducătorii luptei de eliberare a acestora (4/16)

– 1897, 4/17: S-a născut Vespasian Pella, jurist, diplomat, om politic şi profesor universitar; fondatorul dreptului internaţional penal şi promotorul justiţiei penale internaţionale; raportor (1925) la Conferinţa interparlamentară de la Washington; preşedintele grupului român la Conferinţele balcanice; contribuţii la crearea instituţiilor de drept internaţional; membru corespondent al Academiei Române din 1941 (m. 1960, la New York)

– 1899: S-a născut Emil Petrovici, lingvist şi folclorist; a întocmit primul studiu amplu de dialectologie slavo-română („Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională”, 1935); a adus o contribuţie substanţială la realizarea „Atlasului lingvistic” (1936); autorul câtorva studii etno-folclorice şi lingvistice bazate pe anchete dialectale; membru titular al Academiei Române din 1948 (m. 1968)

– 1914: Formarea unui guvern liberal în frunte cu Ion I. C. Brătianu, care avea să conducă ţara până în 1919 (cu o întrerupere, martie-noiembrie 1918). După preluarea puterii, şeful liberalilor a făcut ca diplomaţia românească să încline tot mai mult spre Antantă, văzând în aceasta calea spre satisfacerea dezideratului unităţii statale (4/17)

– 1916: S-a născut Robert Parrish, regizor, scenarist şi producător american de film (m. 1995)

– 1920: A murit Pérez Galdós Benito, prozator şi dramaturg spaniol (n. 1843)

– 1920: S-a născut Robert Lamoureux, actor, regizor, scenarist, dramaturg, poet şi compozitor francez; considerat timp de o jumătate de secol „regele comediei franceze” (m. 2011)

– 1926: Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai se instituie o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea

– 1931: S-a născut Nora Iuga (pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino), poetă, prozatoare şi traducătoare (din limbile germană și suedeză)

– 1932: S-a născut Carlos Saura, regizor, scenarist, producător şi actor spaniol de film

– 1933: S-a născut Ilia al II-lea (numele la naştere: Irakli Guduşauri-Şiolaşvili), Catolicos-Patriarh a toată Georgia şi conducătorul spiritual al Bisericii Georgiei din 25 decembrie 1977 (apelativul oficial este: Sanctitatea Sa, Preafericitul Arhiepiscop de Mtskheta-Tbilisi şi Catolicos-Patriarh a toată Georgia)

– 1937: S-a născut mezzosoprana americană Grace Bumbry

– 1940: S-a născut scriitorul francez de limbă chineză Gao Xingjian; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000

– 1940: A murit scriitorul german Konrad Weiss (n. 1881)

– 1941: A murit filosoful francez Henri Bergson; filosofia sa a devenit fundamentul teoretic al literaturii psihologice în perioada dintre cele două războaie mondiale; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1927 (n. 1859)

– 1942: S-a născut englezul John McLaughlin, chitarist de jazz şi compozitor

– 1942: S-a născut pianista şi profesoara Krimhilda Cristescu

– 1943: S-a născut Mandics György (pseudonim George M. Dick) prozator, eseist, poet, critic literar, traducător, matematician şi cercetător SF

– 1947: Apărea, la Hamburg, primul număr al prestigioasei reviste germane „Der Spiegel”

– 1954: A murit Elena Farago (pseudonimul Elenei Paximade), poetă şi publicistă; una dintre cele mai cunoscute autoare de poezii pentru copii din România (n. 1878) 

– 1960: A murit scriitorul francez Albert Camus; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1957 (n. 1913, în Algeria)

– 1961: A murit Erwin Schrödinger, fizician austriac, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1933, împreună cu Erwin Schrödinger şi Paul A.M. Dirac (n. 1887)

– 1963: S-a născut May-Britt Moser, psiholog, neurolog şi profesoară norvegiană; director fondator al Institutului Kavli pentru Sisteme de Neuroştiinţe şi Centrul pentru Biologia Memoriei din cadrul Universităţii Norvegiene de Ştiinţă şi Tehnologie din Trondheim; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 2014, alături de cercetătorii John O’Keefe (Statele Unite) şi Edvard Moser (Norvegia), pentru „cercetări asupra celulelor care constituie un sistem de poziţionare în creier”, un fel de „GPS intern”, care face posibilă orientarea în spaţiu

– 1965: A murit Thomas Stearns Eliot, poet, dramaturg, critic literar şi editor englez de origine americană; începând cu anii ‘20 ai secolului XX a exercitat o puternică influenţă în cultura anglo-americană; a revitalizat lirica engleză prin noutatea expresiei; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1948 (n. 1888)

– 1965: S-a născut Cătălin Neghină, poet, autor dramatic, actor, muzician, artist plastic, jurnalist

– 1969: S-a născut Lia Bugnar, actriţă, scenaristă, regizoare şi scriitoare

– 1969: Intrarea în vigoare a Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în decembrie 1965, la sesiunea a 20-a. România a aderat la Convenţie la 14.VII.1970

– 1970: A murit Mişu Fotino, actor şi animator de teatru; fondator al Teatrului de Stat din Braşov în 1946 (n. 1886)

– 1971: A murit Ştefan Braborescu, actor (elev al lui Nottara), regizor, profesor şi scriitor (n. 1880)

– 1973: A murit Gherase Dendrino, compozitor şi dirijor (n. 1901)

– 1990: Lua fiinţă Uniunea Democratică a Slovacilor şi Cehilor din România, forumul tutelar al minorității cehe și slovace din ţara noastră (înregistrată la 27.II.1990, pe baza unei decizii civile a Judecătoriei Arad)

– 1996: A murit Arvid Fredborg, istoric, ziarist şi scriitor suedez; s-a numărat printre primii care au atras atenţia asupra amplorii exterminării evreilor de către nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial (n. 1915)

– 1998: A murit compozitorul de muzică uşoară Vasile Veselovski (n. 1925)

– 1999: A murit pictorul spaniol José Vela Zanetti, creatorul uneia dintre picturile murale închinate drepturilor omului expuse la sediul Naţiunilor Unite din New York (1953); autoexilat, în 1939, în Republica Dominicană, la sfârşitul războiului civil din Spania (n. 1913)

– 1999: Desfăşurarea grevei minerilor din Valea Jiului. Aproximativ 15.000 de mineri de la Compania Naţională a Huilei din Valea Jiului au început o grevă pentru a obţine mărirea salariilor şi renunţarea la programul de închidere a minelor nerentabile, ameninţând că vin la Bucureşti, în cazul în care revendicările lor nu vor fi satisfăcute. Aflat în faţa unui conflict fără precedent, premierul Radu Vasile acceptă dialogul cu minerii, eveniment care a avut loc la mănăstirea Cozia, la 22-23 ianuarie. În urma acestuia a fost încheiată „Pacea de la Cozia”, un acord în care Guvernul convenea respectarea revendicărilor minerilor, neînchiderea minelor Dâlja şi Bărbăteni şi neînceperea urmăririi penale împotriva liderilor minerilor

– 2006: A murit, la Montréal, poetul canadian de origine română Irving Peter Layton (numele la naştere: Israel Pincu Lazarovici) (n. 1912, la Târgu Neamţ)

– 2011: A murit Dumitru Titus Popa, profesor, ziarist şi scriitor; fost director general al Televiziunii Române, între 1994 şi 1996, fost membru în Consiliul de Administraţie al Radiodifuziunii Române, între 1995 şi 1999 (n. 1940)

– 2011: A murit cântăreţul şi compozitorul scoţian Gerry Rafferty (n. 1947)

– 2012: A murit fotojurnalista americană Eve Arnold, cunoscută pentru portretele pe care le-a realizat unor celebrităţi precum Marilyn Monroe şi Marlene Dietrich (n. 1912)

– 2013: A murit actorul german Thomas Holtzmann (n. 1927)

– 2013: A murit cântăreţul şi compozitorul american Sammy Johns (n. 1946)

– 2013: A murit actorul Tony Lip (pe numele real Frank Anthony Vallelonga) (n. 1930)

– 2015: A murit Pino Daniele, cântăreţ, compozitor şi chitarist italian (n. 1955)

– 2015: A murit regizorul francez René Vautier; recunoscut pentru numeroasele filme în care a tratat tema colonialismului şi războiul din Algeria (n. 1928)

– 2016: A murit artista plastică Doina Simionescu (n. 1947)

– 2016: A murit comediantul francez de origine marocană Michel Galabru (n. 1922)

– 2017: Guvernul Sorin Grindeanu, al 127-lea guvern al României (4 ian. – 29 iun. 2017), a fost învestit de Parlament

– 2017: A murit dirijorul francez Georges Prêtre (n. 1924)

– 2018: A murit Aharon Appelfeld, scriitor israelian de origine română; supraviețuitor al Holocaustului din Bucovina și Transnistria (n. 1932, în Bucovina) 

– 2018: A murit flautistul, solistul şi compozitorul britanic Ray Thomas, unul dintre membrii fondatori ai formaţiei „The Moody Blues” (n. 1941)

$$$

 DRAGA OLTEANU MATEI

Reprezentantă de frunte a generației de aur din teatrul şi filmul românesc, Draga Olteanu Matei împlineşte astăzi o frumoasă vârstă. Marea doamnă a teatrului şi filmului românesc are în spate o carieră impresionantă – aproape 60 de ani pe scenă sau pe ecran -, jucând în peste 90 de filme, în peste 50 piese de teatru și peste 100 roluri în televiziune – un palmares cu care foarte puţine actriţe de vârsta ei se pot mândri.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1956, iar în luna septembrie a aceluiași an a debutat în piesa “Ziariștii” de Alexandru Mirodan. De-a lungul carierei sale a jucat roluri memorabile în multe piese de teatru: “Coana Chiriţa” după Alecsandri, pentru care a scris și un scenariu de film în două serii (Coana Chirița – 1986 și Chirița la Iași 1987), “Gaițele” de Kiritescu (1977), “Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, “Domnișoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, “Pisica în noaptea de Anul Nou” de D.R. Popescu, “Autorul e în sală” de Ion Baieşu etc.

Pe scena Teatrului Național a mai jucat în “Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în “Crima pentru pământ”, o dramatizare după romanul cu același nume al lui Dinu Săraru. A făcut o carieră plină de succes și în Televiziune unde a avut apariții memorabile în programele de varietăți și de Revelion. A făcut un cuplu memorabil cu regretatul Amza Pellea jucând-o pe Veta, soția lui Nea Marin, în numeroase show-uri TV și în filmul artistic “Nea Marin miliardar”. După pensionarea sa din Teatrul Național, din anul 2007, s-a retras la Piatra Neamţ, unde a înființat compania teatrală Teatrul Vostru. Actrița Draga Olteanu Matei a fost decorată la 30 mai 2002 cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

A semnat scenariile filmelor “Patima” (1975) – în colaborare cu George Cornea, “Dumbrava minunată” (1980), “Coana Chirița” (1986), “Chirița în Iași” (1987), a obţinut cele mai importante premii din cariera unui actor: Premiul Gopo pentru Întreaga Carieră – 2010, Premiul de Excelență al Revistei VIP -2005; Premiul UNITER pentru întreaga activitate – 2004; Premiul TVR și PTWB (Prime Time World Broadcast) pentru Cea mai iubită actriță – 2003; ACIN (pentru “Ilustrate cu flori de câmp” și “Filip cel bun”) – 1975.

Draga Olteanu Matei îşi aminteşte de colaborarea cu nemuritorul Amza Pellea. “Amza a făcut un personaj naţional. Eu am jucat-o pe Veta în Nea Mărin. Mi-am dorit foarte mult şi mi-a fost teamă să nu-mi ia rolul o altă colegă. Chiar am vorbit cu Amza şi îi spuneam: să ştii că aş fi fost foarte supărată dacă nu mă alegeai pe mine”, îşi aminteşte marea actriţă. “Adevărul e că eu întâlnesc foarte multă iubire şi ofer la rândul meu toată inima mea, tot sufletul meu. Mă bucur mult de dragostea pe care mi-a arătat-o publicul, e cel mai mare cadou – mărturisea marea actriţă într-un interviu”.

$$$

 KARL VON MÖLLER

Karl von Möller (n. 11 octombrie 1886, Viena – d. 21 februarie 1943, Jimbolia) a fost un ofițer, jurnalist, scriitor de limba germană și politician din Banat. A fost căsătorit cu Margaret Jung, cu care a avut doi copii: Karl-Heinz (1928) și Erich (1932).

De tânăr a ales cariera militară. După absolvirea școlii de cadeți și a Academiei Militare din Viena, a fost numit ofițer de stat major, funcție îndeplinită în mai multe garnizoane. În 1913 a fost mutat la Divizia 34 de Infanterie, staționată la Timișoara, cu care, din 1914, a participat la campaniile din Serbia și Galiția. Apoi, a fost mutat la Cartierul general din Viena. În 1916, când avea gradul de locotenent-colonel, a fost numit la comanda Regimentului 65 Infanterie maghiar, cu care a luptat pe frontul de răsărit, fiind înaintat la gradul de colonel. La sfârșitul războiului, a înăbușit revoltele republicanilor din Ungaria de Sus, după care a fost trecut în rezervă de guvernul Károlyi.

Deoarece se simțea legat de Banat, după Unirea Transilvaniei cu România, Karl von Möller a decis să rămână la Timișoara, unde s-a alăturat mișcării populare Mișcarea Germanității Bănățene (Bewegung des Banater Deutschtums) pe care a sprijinit-o în lupta sa de autoafirmare. A început să practice jurnalismul, s-a angajat în domeniul cultural și a început să ducă o activitate politică activă. Timp de mai mulți ani a fost redactor șef al publicației Schwäbische Volkspresse (transformată în 1925 în Banater Deutsche Zeitung), devenită porta-vocea organizației Comunitatea etnică germană-șvăbească (Deutsch-Schwäbische Volksgemeinschaft), înființată în 1921. În septembrie 1923, Mișcarea Germanității Bănățene a organizat la Timișoara o serie de activități grandioase, pentru a sărbători 200 de ani de la imigrarea șvabilor, la care Karl von Möller a participat activ.

În toamna anului 1919 a fost pentru scurtă vreme viceprimar al Timișoarei, după care a fost ales de 4 ori în Parlamentul României, în care a activat în perioada 1919-1927. La dezbaterea în Parlament a proiectului de Constituție, la 12 martie 1923, deputatul Karl von Möller, în calitate de reprezentant al șvabilor din Banat, a afirmat că vorbește în numele „poporului șvăbesc din Banat”, declarând loialitatea germanilor față de noua lor patrie, cerând însă ca noua Constituție să nu pericliteze existența minorităților din punct de vedere național, având obiecții la proiect, afirmând că acesta nu conține promisiunile făcute minorităților în Declarația de la Alba Iulia.

În mai 1920, șvabii moderați, în frunte cu Kaspar Muth, au format Partidul Șvăbesc al Autonomiei (Schwäbische Autonomie – Partei), la care au aderat și Karl von Möller, Iosif Gabriel, Peter Schiff din Partidul Național German – șvăbesc.

În 1927, Möller s-a retras din viața publică și s-a stabilit la Jimbolia, unde s-a căsătorit cu fiica unui țăran înstărit, șvab bănățean din localitate.

La începutul anului 1931, a redevenit activ, devenind redactor șef al „Ziarului Jimboliei” (Hatzfelder Zeitung) și președinte al Comunității etnice locale. Möller, care aderase la ideologia nazistă, a încercat să folosească cele două funcții ale sale pentru a o populariza și a pregăti populația banatului pentru adoptarea acesteia. Încercarea i-a fost zădărnicită, el pierzând ambele funcții până la sfârșitul anului 1931.

După 1930 și îndeosebi după 1933, mișcarea nazistă a luat un avânt puternic, ajungând să acapareze conducerea germanilor din România. Inițiatorul mișcării naziste în rândurile minorității germane a fost căpitanul în rezervă Fritz Fabritius. Începând din 1931, Fabritius a făcut eforturi pentru extinderea mișcării în Banat, găsind audiență la unele cercuri de nemulțumiți și la tinerii șvabi reveniți de la studii din Germania. La sfârșitul anului 1931, Karl von Möller a constituit o grupă a mișcării la Jimbolia și s-a proclamat conducător (Gauleiter) pentru Banat.

După ce Karl von Möller a devenit primul Gauleiter al Banatului, începând cu 1 iulie 1932 a editat la Timișoara gazeta antisemită Der Stürmer. Gazeta a fost o imitație a publicației Der Stürmer publicate de nazistul german Julius Streicher, care, după cel de al doilea război mondial, a fost acuzat, judecat și condamnat la moarte în primul proces de la Nürnberg, fiind găsit vinovat de crime împotriva umanității și executat prin spânzurare, în 1946.

Karl von Möller a condus și Institutiul cultural al germanilor din România (Kulturamt der Deutschen in Rumänien), înființat de Rudolf Brandsch, pentru protejarea bunurilor culturale ale germanilor din România.

În 1934, a luat conducerea Oficiului cultural a mișcării de reînnoire (Landeskulturamt der Erneuerungsbewegung) din Sibiu în fruntea căruia a stat timp de 5 ani, după care s-a retras definitiv din politică, s-a mutat din nou la Jimbolia, unde a locuit până la decesul său, la 21 februarie 1943.

Scrieri

Wie die schwäbischen Gemeinden entstanden sind, Timișoara, 1923

Karl von Möller, Die Werschetzer Tat, Der Große Brockhaus, Leipzig, 1935.

Die Werschertzer / Ein Roman von Bauern und Reitern, Verlag Franz Eher, Nachf. Berlin, 1938

Reiter im Grenzland, Erzählung, 1939

Der Aufklärer - Novelle, Wien/Leipzig, Wiener Verlag, 1939

Grenzen wandern. Ein Banater Roman, Leipzig, Amalthea-Verlag, 1940.

Im Schatten der Exzellenz, Novellen, 1940

Deutsches Schicksal im Banat, 1940

Das steinerne Schachbrett (Roman), Braunschweig, Berlin, Hamburg. Georg Westermann, 1941

Frontbriefe deutscher Arbeitskameraden 1939 - 1940, Die Lothringerin NSDAP Verlag EA 1942

Die Salpeterer, ein Freiheitskampf deutscher Bauern, 1942

Der Savoyer (Ein Prinz Eugen Roman), München Verlag Franz Eber Nachf. GmbH, 1943.

Spätsommer; Eine Geschichte aus Wien, Franz Eber, 1943

Das Korsett der Marquise, 1944

Die Lothringerin, Roman eines Frauenlebens zwischen zwei Nationen und zwei Zeitaltern, 1944

Premii

Premiul Kurt Faber (Kurt Faber-Preis), 1938 

Neconcordanțe

Data nașterii pentru Karl von Möller este dată diferit de diverse surse: 1867, 1876

$$$

 LUCREȚIA SUCIU-RUDOW

Lucreția Suciu-Rudow (3 septembrie 1859 – 5 martie 1900) a fost o poetă română din Austro-Ungaria.

S-a născut la Oradea . Tatăl ei, Petre, a fost un preot ortodox român, activ în sistemul școlar bisericesc din Oradea și protopop în Beliu , care s-a stabilit ulterior la Ucuriș . Mama ei, Maria, a fost poetă. Casa familiei din Ucuriș a găzduit un mic cenaclu literar frecventat de George Coșbuc , Gheorghe Bogdan-Duică și Aurel Popovici . Lucreția, o femeie cultivată care știa franceza, germana și maghiara, și-a făcut debutul în 1884 în Familia , cu poezia „Suvenir”. A publicat regulat poezii în revistă până în 1895. În 1889, și-a publicat culegerea de poezii într-un singur volum tipărit la Sibiu , publicând și poezii în Tribuna și o traducere a operei „ Laocoontul ” de Gotthold Ephraim Lessing . S-a căsătorit cu Wilhelm Rudow, care obținuse un doctorat în filosofie la Universitatea din Halle ; filoromân, a scris o istorie a literaturii române în limba germană . Din aprilie până în noiembrie 1897, la Oradea, cuplul a publicat Foaia literară , o revistă săptămânală care a apărut în 30 de ediții. Printre colaboratorii acesteia s-au numărat Coșbuc, Maria Cunțan și Ilarie Chendi . Propriile sale contribuții au inclus versuri și o poveste romantică, Logodnica contelui Stuart („Logodnica contelui Stuart”). Opera sa a fost popularizată de Convorbiri Literare , care a publicat o serie de poezii ale sale în 1898. Mecenatul acesteia, Titu Maiorescu, a văzut în versurile ei semnele sigure ale unei renașteri culturale transilvănene . O altă revistă în care a apărut a fost Tribuna poporului, cu sediul la Arad . Ultimii ei ani au fost marcați de tuberculoză. 

Opera lui Suciu-Rudow a constat aproape în poezie de dragoste. Potrivit unui critic, ea poseda o sensibilitate autentică, accentuată de boala sa și de o puternică dezamăgire sentimentală. A fost influențată de Mihai Eminescu , de la care a împrumutat motive, imagini și ritmuri, reproducându-le atmosfera. Cu toate acestea, a depășit simpla imitație: versurile ei erau încărcate de sinceritate, spontaneitate și o delicatețe și o grație caracteristice feminine. Poeți romantici germani precum Nikolaus Lenau și Heinrich Heine , pe care îi cunoștea foarte bine, au fost o altă influență, după cum se vede prin melancolia ei ușoară, regretul dureros cauzat de neînțelegere, dragostea estompată și resemnarea. Tonul ei a fost constant unul de sentimentalism romantic și a depășit toate poetele lirice transilvănene anterioare prin muzicalitate, limbaj elegant și discreție. Uneori, versurile ei au vioiciunea ritmurilor lui Coșbuc, iar tema întunericului amintește de „Vântul” și „Prahova” sale. Mai multe dintre poeziile sale, precum „La drum”, indică un potențial mai mare prin naturalețea lor, imaginile picturale și ritmul adecvat. Maiorescu, comentând „La scaldă”, a remarcat „naturalismul său lipsit de griji, aproape la nivelul libertăților antice”, în timp ce Nicolae Iorga a constatat că același sonet poate fi comparat cu „Sara la bâietoare” de Victor Hugo .