$$$

 Nașterea la cer a unui martor al Crucii și al demnității românești

La douăzeci și doi de ani de la nașterea sa la cer, chipul și mărturia Părintelui Martir Vasile Vasilescu se așază cu o limpezime dureroasă în conștiința celor care mai pot privi istoria fără uitare, pentru că viața sa, începută la 28 ianuarie 1909 în Roșieștii Vasluiului și încheiată pământește la 6 ianuarie 2003, nu este doar o biografie, ci o confesiune vie despre ce a însemnat prigoana comunistă împotriva credinței, culturii și spiritului românesc. Monah în momentul arestării, întemnițat vreme de ani în locuri devenite sinonime cu suferința și exterminarea – Bacău, Jilava, Luciu-Giurgeni, Grădina, Stoienești, Gherla – Părintele Vasile nu și-a scris amintirile în focul imediat al durerii, nici la scurt timp după eliberare, ci după douăzeci și cinci de ani, atunci când gândurile se limpeziseră de patima sentimentelor și puteau spune adevărul curat, lăsând faptele să vorbească și pe făptuitori să se condamne singuri prin cruzimea lor.

În aceste pagini, el descrie cum a fost lovită în miezul ei spiritualitatea românească, cum au fost umiliți cei care reprezentau fruntea neamului, cum a fost batjocorită credința creștină și călcate în picioare valorile pe care se clădise o țară generație după generație, arătând limpede că nu oamenii au fost adevăratul țel al prigoanei, ci însăși memoria, cultura și verticalitatea unui popor. În 1959, când s-a dezlănțuit prigoana împotriva călugărilor, peste trei sute de monahi și monahii au fost scoși fără judecată doar din eparhia Mitropoliei Moldovei, iar el, după ani de muncă duhovnicească și restaurare a Mănăstirii Antim și după zece ani de refacere a Schitului Pocrov, ajuns punct de atracție pentru pelerini din toată țara, a fost scos din mănăstire, lipsit de dreptul de a purta hainele călugărești și de a sluji, trimis la casa părintească din Vutcani, unde singura mângâiere a rămas scrisul și traducerea Bibliei, în timp ce Părintele Haralambie lucra la volumele de spiritualitate românească.

Acea scurtă liniște a fost curmată brutal în noaptea de 14 septembrie 1959, când, chiar de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, Securitatea a năvălit în casa părintească, a răscolit totul, a confiscat și a distrus manuscrise de o valoare uriașă, a încălcat în picioare munca unei vieți și a rupt fără milă legăturile de familie, sub privirea unui tată bătrân și a unor copii care aveau să audă cuvintele profetice ale Părintelui Haralambie: „de acum nu mă veți mai vedea niciodată”. Drumul cu ochelari de tablă pe ochi, anchetele absurde, amenințările, acuzațiile fabricate – de la ascultarea „Vocii Americii” la simple convorbiri cu oameni considerați indezirabili – au culminat cu procese formale, în care dovezile lipseau, dar sentințele erau deja decise, iar anii de condamnare au fost urmați de transferuri prin închisori, inclusiv la Jilava, unde umilința, foamea și teroarea erau parte dintr-un sistem gândit să frângă suflete.

Și totuși, în mijlocul acestor iaduri, Părintele Vasile consemnează momente de lumină care sfidează orice logică a violenței, precum cântarea „Hristos a înviat” în zorii Paștelui din 1960, în grajdurile închisorii din Bacău, când optzeci de deținuți au simțit pentru o clipă că moartea fusese învinsă, sau acceptarea tunderii și a bătăilor „ca oile spre junghiere”, fără ca făgăduințele făcute lui Dumnezeu să fie atinse, pentru că acolo, în taina sufletului, niciun regim nu putea coborî.

Această viață, așternută fără ură, fără patimă, dar cu o forță morală copleșitoare, rămâne un document de conștiință și o mărturie că libertatea interioară nu poate fi confiscată, că adevărul nu poate fi ucis definitiv și că jertfa, chiar ascunsă decenii la rând, continuă să lucreze în tăcere asupra celor dispuși să asculte.

#MartiriiÎnchisorilor #PărinteleVasileVasilescu #MemoriaCredinței #Jilava #Gherla #RezistențăSpirituală #IstorieVie

Cât din această memorie vie mai suntem dispuși să purtăm și să apărăm astăzi, pentru ca jertfa lor să nu rămână doar o pagină citită, ci o responsabilitate