$$$

 Am găsit portofelul într‑un vagon vechi de tramvai, pe linia 32, chiar înainte de Piața Unirii.

Erau 48 de lei, un buletin uzat și o fotografie veche cu o femeie tânără lângă un copil cu ochi mari.N‑am știut de ce, dar n‑am putut să‑l las acolo.Am coborât și am luat loc pe banca rece din stație. Bătea vântul printre blocurile gri și mirosea a covrigi calzi de la colț. Am deschis portofelul din nou — numele de pe buletin era Cârstea Ion, născut în 1951, domiciliat în Rahova.— Domnu’, l‑ați găsit? a zis o femeie cu o plasă de Mega Image.

— Da, dar n‑am cum să îl duc acum.

— Dacă e din Rahova, poate stă pe la Piața Reșița. Acolo sunt mulți bătrâni singuri ca el.Am pornit spre Rahova. Era duminică, și tramvaiele mergeau rar. Mirosea a gaz de eșapament și frig.Pe ulița principală, câțiva bărbați stăteau sprijiniți de garduri, discutând despre pensii și facturi. Mi s‑a părut că toți semănau între ei — haine uzate, fețe arse de vânt, priviri resemnate.Am întrebat o femeie bătrână care vindea semințe în fața unui bloc.— Îl cunoașteți pe domnul Cârstea Ion?

— Care Ion, dragă? Sunt doi pe scară și unul la etajul patru, care abia se mai mișcă. Ăla cred că‑l cauți.Am urcat scările pline de graffiti și am bătut la o ușă metalică. A deschis un bărbat mic, cu un pulover vechi și ochi tulburi.— Da?

— Bună ziua, am găsit portofelul dumneavoastră în tramvai.

— Portofelul meu? Nu se poate…

A întins mâna tremurândă și a luat fotografia. A lipit‑o de piept.

— Pe ea am pierdut‑o mai demult decât portofelul… pe ea și pe el.— Pe cine?

— Pe fata mea… și băiatul ei.Tăcerea din hol s‑a făcut grea. Mi‑a făcut semn să intru. În garsonieră mirosea a medicamente și a cafea arsă.— Vă rog, luați loc. De când am pierdut poza, parcă s‑a dus și aerul din casă.

— Poate reușiți să îi găsiți, am spus fără să gândesc prea mult.

— Nu cred. N‑am mai vorbit cu ea din 1997. A plecat în Spania… Nici nu știu dacă mai trăiește.Am scos telefonul.

— Poate îi încercăm pe Facebook. Cum o cheamă?El a zâmbit stins.

— Nu cred că e pe Facebook. Dar… dacă o găsești, să nu-i spui că mai trăiesc.— De ce?

— Pentru că eu am trimis‑o să plece. Eu am zis că e mai bine să uite de mine. Aveam datorii, lucram la Atelierele Grivița și apoi m‑au dat afară. N‑aveam cu ce s‑o țin.S‑a oprit o clipă.

— Mi‑a trimis o scrisoare acum douăzeci de ani. Zicea că a făcut un copil. N‑am avut curajul s‑o deschid atunci.Am rămas fără glas.

— O mai aveți?

A scos dintr‑o cutie mică de pantofi o scrisoare galbenă, desfăcută pe jumătate.

— De atâtea ori am vrut s‑o citesc... și n‑am putut.Am spus încet:

— Pot s‑o citesc eu cu voce tare?A dat din cap.

Hârtia mirosea a parfum învechit. Primele rânduri erau tremurate:

„Tată, dacă citești asta, să știi că nu te‑am urât niciodată. Mă gândesc la tine în fiecare iarnă… Am un băiat, îl cheamă Mihai, și seamănă cu tine.”Am citit tot. El plângea fără sunet, doar respirând greu.

— S‑a terminat? a întrebat.

— Da. Zice că o să se întoarcă într‑o zi.A zâmbit amar.

— A trecut jumătate de viață. N‑o mai recunosc.M‑am ridicat să plec, dar m‑a întrebat:

— Cum te cheamă, băiete?

— Mihai, am răspuns automat. Și am încremenit când am văzut cum i s‑a schimbat fața.— Mihai? a repetat el. Cum ziceai că o cheamă pe mama ta?— ...N‑am spus. Dar a murit când eram mic. Pe certificatul meu scria „Cristina Cârstea”.Ușa blocului scârțâia. S‑a făcut liniște grea. El s‑a aplecat, tremura tot.

— Stai. Stai un pic… Cristina. Cristina Cârstea?

M‑am întors.— Da. A lucrat în Spania mulți ani. Am venit în România anul trecut.Și atunci am înțeles.

Și el.A sprijinit capul de perete, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji.

— Tu ești băiatul din poză… băiatul ei.Am rămas amândoi tăcuți. În sufragerie, ceasul bătea rar, ca o inimă bătrână.

A deschis portofelul, a luat fotografia și mi‑a întins‑o.

— Ține‑o tu. Locul ei e la tine acum.M‑am uitat la chipul mamei din poză. Avea 20 de ani și un zâmbet cald.

Am aprins lumina din tavan, tremurând.

— Am venit să‑ți aduc portofelul, dar cred că ți‑am adus altceva.El a râs scurt.

— Ai adus iertarea, Mihai. Atât așteptam. Poate că n‑am pierdut totul, până la urmă.Am ieșit în noapte. Tramvaiele treceau ruginite, iar din apartamentul lui venea o lumină galbenă. Ploua mărunt, iar în buzunar simțeam fotografia, ca o inimă care încă bate.

$$$

 Mecanicul de la depoul STB Militari repară același autobuz de douăzeci de ani deși a fost casat oficial în 2010 – l-am văzut azi dimineață circulând pe linia 178.

Nea Marin, șaizeci și patru de ani, ultimul an înainte de pensie. Mâini înnegrite permanent de ulei, spate încovoiat de anii petrecuți sub autobuze.

— Care e autobuzul tău preferat? l-am întrebat făcând un reportaj despre transport.

— 5427. Dar nu mai există.

— Cum nu există?

Mi-a făcut semn să-l urmez. În spatele depoului, într-un hangar părăsit, Ikarus alb-roșu din '87.

— Ăsta e 5427?

— Ce-a mai rămas. Oficial, casat și vândut la fier vechi. Neoficial, încă merge.

— Cum adică merge?

A pornit motorul. A turuit perfect.

— În fiecare noapte lucrez la el. Piese de la alte busuri casate, improvizații, rugăciuni. Merge.

— Dar de ce? La ce bun?

S-a așezat pe scaunul șoferului, mângâind volanul.

— Pe 5 decembrie 1989, cu autobuzul ăsta am dus oameni în Piața Universității. Șoferul eram eu, avea doar douăzeci și cinci de ani. Am dus sute de oameni la Revoluție. Gratis.

— Și?

— Pe 21 decembrie, l-am parcat în fața tancurilor. Barieră pentru oameni. L-au ciuruit gloanțele. Uite.

Mi-a arătat găurile. Zeci de urme de gloanțe în caroserie.

— După Revoluție, l-au reparat superficial și l-au pus înapoi pe traseu. Dar știam că într-o zi o să-l caseze. Așa că am început să fur piese. Câte una, mici. Să am de schimb când o să fie nevoie.

— Și când l-au casat?

— L-am „cumpărat" la fier vechi. Cu acte false. L-am adus aici. De atunci, îl repar.

— Dar nu poate circula fără numere, fără ITP...

Nea Marin a zâmbit.

— În fiecare an, pe 21 decembrie, la 3 dimineața, îl scot pe traseu. Fac ruta de-atunci – Militari, Universitate, Romană, Victoriei. Opresc în toate stațiile.

— Nu te prinde poliția?

— Mă prind. În fiecare an. Același polițist, Costache. Tatăl lui a murit în '89. Îmi dă amendă formală, pe care n-o trimite niciodată. Și mă escortează înapoi la depou.

— Și STB?

— Directorul știe. Tatăl lui a fost în autobuzul ăsta în '89. Când l-au împușcat în Piață. Se prefac că nu văd.

Mi-a arătat interiorul. Scaune originale, rupte și recusute. Pe unul, o placă mică: „Aici a stat Cristian Popescu, 19 ani, împușcat în 21 decembrie 1989."

— Câte plăci sunt?

— Șaptesprezece. Toți pe care i-am dus și n-au mai venit înapoi.

În torpedo, un caiet.

— Ce e?

— Însemnările mele din zilele alea. Și ale pasagerilor. Uite: „Mergem să murim pentru libertate. Șoferule, du-ne mai repede." - Anonim, 21 decembrie, ora 18:00.

— De ce faci asta, Nea Marine?

— Pentru că cineva trebuie să țină minte. Autobuzul ăsta e monument. Dar monumentele de metal ruginesc dacă nu le îngrijești.

Săptămâna trecută, pe 21 decembrie, la 3 AM, eram în Piața Universității.

Din ceață, Ikarus 5427. Nea Marin la volan, în uniformă originală din '89.

A oprit în stație. Ușile s-au deschis cu același scârțâit pe care-l țin minte din copilărie.

Au urcat vreo zece oameni. Bătrâni, majoritatea.

— Unde mergeți? i-am întrebat.

— În '89. Pentru câteva ore. Să ne amintim că am fost curajoși odată.

Unul mi-a arătat brațul. Cicatrice de glonț.

— Ăsta l-am luat când am coborât din 5427 în Piață. Aveam nouăsprezece ani. Acum am șaizeci. Dar în autobuzul ăsta, am iar nouăsprezece.

Am făcut tot traseul. Opriri în toate stațiile. La Universitate, Nea Marin a oprit exact unde oprise atunci.

— Aici, a arătat el. Aici au coborât să moară. Sau să ne facă liberi. Încă nu știu care.

Polițistul Costache aștepta.

— Iar tu, Marine?

— Iar eu, Costache.

— Haide că te escortez. Să nu te prindă alții care nu înțeleg.

Înapoi la depou, în zori, Nea Marin a parcat autobuzul în hangar.

— Anul viitor mă pensionez. Nu știu cine o să-l mai scoată.

— Poate nimeni. Poate e timpul să se odihnească.

— Poate. Dar pe 22 decembrie, o să-l las cu cheile în contact. Dacă cineva vrea să-și amintească, să poată.

Pe caroserie, lângă găurile de glonț, cineva scrisese cu marker: „Acest autobuz a dus tineri la moarte și țara la viață. Decembrie 1989."

Nea Marin a șters scrisul cu o cârpă.

— De ce ștergi?

— Ca să scrie altcineva, altcândva. Fiecare generație trebuie să-și scrie propria amintire.

Mâine se pensionează. Autobuzul 5427 rămâne în hangar.

Cu cheile în contact. Pentru cine vrea să-și amintească.

Sau pentru cine vrea să uite că odată, autobuzele duceau oameni la revoluții, nu doar la serviciu.

$$$

 Profesorul de matematică de la Liceul Lazăr rezolvă probleme pe Facebook la miezul nopții pentru elevi anonimi – până când am descoperit că sunt foștii lui elevi morți în Colectiv.

Domnul Ionescu, cincizeci și șapte de ani, era legendă în liceu. Preda de treizeci de ani, cunoscut pentru strictețe și corectitudine.

Pe grupul de Facebook „Matematică pentru BAC" apăreau întrebări ciudate noaptea târziu:

„Cum rezolv integrale când mă doare să exist?"

„Care e formula pentru uitare?"

„Cât e infinit împărțit la zero vieți?"

Și domnul Ionescu răspundea. Mereu. Cu răbdare infinită.

L-am confruntat după ore.

— De ce răspundeți la trollii ăștia? Evident că-și bat joc.

S-a uitat lung pe geam.

— Nu-și bat joc. Doar întreabă altfel.

— Dar întrebările n-au sens matematic.

— Au sens uman. „Cum rezolv integrale când mă doare să exist?" înseamnă „cum continui să învăț când viața e grea?". Le răspund la asta, nu la matematică.

— De ce?

A deschis un sertar. Fotografii cu elevi. Una specială, într-o ramă.

— Generația 2015. Cinci dintre ei au murit în Colectiv. Alexandra, Vlad, Cristian, Ioana, Mihai.

Îi știam. Toată țara îi știa.

— Alexandra întreba mereu „De ce învățăm formule pe care nu le folosim în viață?" Acum știu răspunsul – învățăm să gândim logic când viața e haos.

Mi-a arătat conversațiile de pe Facebook. Conturile care puneau întrebări ciudate aveau poze generice, nume false.

— Cred că sunt ei, a șoptit.

— Domnule profesor, ei sunt...

— Știu ce sunt. Morți. Dar întrebările continuă să vină. De la conturile lor vechi, hackuite, de la conturi noi. Cineva întreabă folosind vocile lor.

— Cine?

— Părinții, poate. Frați. Prieteni. Nu contează. Contează că încă au nevoie de răspunsuri.

Mi-a arătat o conversație recentă:

„AlexMatematica2015: Domnule Ionescu, dacă viața e o ecuație, de ce unele se termină înainte să găsești X?"

Răspunsul lui:

„Unele ecuații nu sunt făcute să fie rezolvate complet. Sunt făcute să ne învețe metodele pentru următoarele."

— Chiar credeți că ajută pe cineva?

— Uite aici.

Un mesaj privat: „Sunt mama Alexandrei. Mulțumesc că încă îi răspundeți. Eu pun întrebările pe care cred că le-ar fi pus ea. Mă ajută să simt că încă învață."

Am înghețit.

— Știați că e mama ei?

— Bănuiesc că sunt mai mulți. Părinți, frați, colegi. Toți întreabă prin vocile celor morți. Și eu răspund. E felul meu de a-i ține în clasă.

În noaptea aia, am urmărit grupul. La 00:30, o întrebare nouă:

„ProblemaGrea2015: Dacă un tren pleacă din stația Viață cu 400 de tineri și doar 336 ajung la Destinație, ce viteză avea Moartea?"

Domnul Ionescu a răspuns la 00:47:

„Moartea nu are viteză. E constantă. Dar cei 336 au învățat de la cei 64 să calce mai atent. Să verifice ieșirile. Să nu uite lecția."

Răspuns: „Mulțumesc, domnule profesor. Vlad ar fi înțeles."

Am continuat să urmăresc grupul. În fiecare noapte, între miezul nopții și 3 AM, întrebări imposibile cu răspunsuri umane.

Într-o noapte, domnul Ionescu nu a răspuns. Era la spital – infarct ușor.

Grupul a explodat:

„Unde e domnul Ionescu?"

„De ce nu răspunde?"

„Am nevoie de ajutor la problema vieții!"

I-am dus telefonul la spital.

— Trebuie să răspund, a insistat el.

— Trebuie să vă odihniți.

— Nu înțelegi. Dacă nu răspund, mor a doua oară. În mintea mea, încă îi învăț. Încă sunt în clasă cu mine.

Din pat de spital, a răspuns la treizeci de întrebări.

Când s-a întors la școală, clasa era plină de flori. Și un banner: „Celui mai bun profesor de matematică și de viață."

Un elev din clasa actuală a ridicat mâna:

— Domnule profesor, noi știm despre grup. Despre întrebările de la miezul nopții.

— Și?

— Și am creat un grup paralel. Pentru cei vii. Ca să nu vă mai suprasolicitați cu cei morți.

— Morții nu mor dacă îi ții în conversație, a spus domnul Ionescu. Voi veți înțelege într-o zi.

Luna trecută, de Colectiv, domnul Ionescu a făcut o lecție specială. A proiectat toate întrebările ciudate și răspunsurile.

— Matematica vieții, a spus el. Unde X nu e întotdeauna găsit, dar ecuația tot valorează ceva.

La final, un elev a întrebat:

— Dacă dumneavoastră muriți, cine ne va răspunde nouă la miezul nopții?

— Unul dintre voi. Cel care va înțelege că învățăm matematică nu pentru formule, ci pentru momentele când viața nu mai are formule.

În grup, ultimul post:

„Domnul Ionescu, care e derivata speranței?"

„Credința. Mereu credința."

$$$

 Profesorul de matematică de la Liceul Lazăr rezolvă probleme pe Facebook la miezul nopții pentru elevi anonimi – până când am descoperit că sunt foștii lui elevi morți în Colectiv.

Domnul Ionescu, cincizeci și șapte de ani, era legendă în liceu. Preda de treizeci de ani, cunoscut pentru strictețe și corectitudine.

Pe grupul de Facebook „Matematică pentru BAC" apăreau întrebări ciudate noaptea târziu:

„Cum rezolv integrale când mă doare să exist?"

„Care e formula pentru uitare?"

„Cât e infinit împărțit la zero vieți?"

Și domnul Ionescu răspundea. Mereu. Cu răbdare infinită.

L-am confruntat după ore.

— De ce răspundeți la trollii ăștia? Evident că-și bat joc.

S-a uitat lung pe geam.

— Nu-și bat joc. Doar întreabă altfel.

— Dar întrebările n-au sens matematic.

— Au sens uman. „Cum rezolv integrale când mă doare să exist?" înseamnă „cum continui să învăț când viața e grea?". Le răspund la asta, nu la matematică.

— De ce?

A deschis un sertar. Fotografii cu elevi. Una specială, într-o ramă.

— Generația 2015. Cinci dintre ei au murit în Colectiv. Alexandra, Vlad, Cristian, Ioana, Mihai.

Îi știam. Toată țara îi știa.

— Alexandra întreba mereu „De ce învățăm formule pe care nu le folosim în viață?" Acum știu răspunsul – învățăm să gândim logic când viața e haos.

Mi-a arătat conversațiile de pe Facebook. Conturile care puneau întrebări ciudate aveau poze generice, nume false.

— Cred că sunt ei, a șoptit.

— Domnule profesor, ei sunt...

— Știu ce sunt. Morți. Dar întrebările continuă să vină. De la conturile lor vechi, hackuite, de la conturi noi. Cineva întreabă folosind vocile lor.

— Cine?

— Părinții, poate. Frați. Prieteni. Nu contează. Contează că încă au nevoie de răspunsuri.

Mi-a arătat o conversație recentă:

„AlexMatematica2015: Domnule Ionescu, dacă viața e o ecuație, de ce unele se termină înainte să găsești X?"

Răspunsul lui:

„Unele ecuații nu sunt făcute să fie rezolvate complet. Sunt făcute să ne învețe metodele pentru următoarele."

— Chiar credeți că ajută pe cineva?

— Uite aici.

Un mesaj privat: „Sunt mama Alexandrei. Mulțumesc că încă îi răspundeți. Eu pun întrebările pe care cred că le-ar fi pus ea. Mă ajută să simt că încă învață."

Am înghețit.

— Știați că e mama ei?

— Bănuiesc că sunt mai mulți. Părinți, frați, colegi. Toți întreabă prin vocile celor morți. Și eu răspund. E felul meu de a-i ține în clasă.

În noaptea aia, am urmărit grupul. La 00:30, o întrebare nouă:

„ProblemaGrea2015: Dacă un tren pleacă din stația Viață cu 400 de tineri și doar 336 ajung la Destinație, ce viteză avea Moartea?"

Domnul Ionescu a răspuns la 00:47:

„Moartea nu are viteză. E constantă. Dar cei 336 au învățat de la cei 64 să calce mai atent. Să verifice ieșirile. Să nu uite lecția."

Răspuns: „Mulțumesc, domnule profesor. Vlad ar fi înțeles."

Am continuat să urmăresc grupul. În fiecare noapte, între miezul nopții și 3 AM, întrebări imposibile cu răspunsuri umane.

Într-o noapte, domnul Ionescu nu a răspuns. Era la spital – infarct ușor.

Grupul a explodat:

„Unde e domnul Ionescu?"

„De ce nu răspunde?"

„Am nevoie de ajutor la problema vieții!"

I-am dus telefonul la spital.

— Trebuie să răspund, a insistat el.

— Trebuie să vă odihniți.

— Nu înțelegi. Dacă nu răspund, mor a doua oară. În mintea mea, încă îi învăț. Încă sunt în clasă cu mine.

Din pat de spital, a răspuns la treizeci de întrebări.

Când s-a întors la școală, clasa era plină de flori. Și un banner: „Celui mai bun profesor de matematică și de viață."

Un elev din clasa actuală a ridicat mâna:

— Domnule profesor, noi știm despre grup. Despre întrebările de la miezul nopții.

— Și?

— Și am creat un grup paralel. Pentru cei vii. Ca să nu vă mai suprasolicitați cu cei morți.

— Morții nu mor dacă îi ții în conversație, a spus domnul Ionescu. Voi veți înțelege într-o zi.

Luna trecută, de Colectiv, domnul Ionescu a făcut o lecție specială. A proiectat toate întrebările ciudate și răspunsurile.

— Matematica vieții, a spus el. Unde X nu e întotdeauna găsit, dar ecuația tot valorează ceva.

La final, un elev a întrebat:

— Dacă dumneavoastră muriți, cine ne va răspunde nouă la miezul nopții?

— Unul dintre voi. Cel care va înțelege că învățăm matematică nu pentru formule, ci pentru momentele când viața nu mai are formule.

În grup, ultimul post:

„Domnul Ionescu, care e derivata speranței?"

„Credința. Mereu credința."

$$_

 Vânzătorul de ziare de la Piața Sudului păstrează același ziar din 2011 în vitrină și refuză să-l vândă – azi am aflat că în ziua aia a apărut anunțul că fiul lui dispărut a fost găsit, dar el nu l-a citit niciodată.

Nea Costel, șaptezeci de ani, același chioșc de treizeci de ani. Ziare, reviste, tot mai puține pe măsură ce lumea trece pe online.

În vitrină, îngălbenit, un ziar din 15 martie 2011.

— De ce nu vindeți ziarul ăla vechi?

— Nu-i de vânzare.

— Atunci de ce-l țineți la vedere?

— Ca să-mi amintesc să nu citesc tot ce scriu ziarele.

Ciudat răspuns. Am insistat.

— Ce scrie atât de rău?

A oftat și a scos ziarul. Prima pagină era banală – politică, scandal, meteo. Dar la pagina 7, jos, un anunț mic, încercuit cu roșu.

„Tânăr cu amnezie, găsit în Gara de Nord, caută familie. Aproximativ 25 de ani, ochi căprui, cicatrice pe mâna stângă. Spital Obregia, salon 4."

— Fiul meu, a șoptit Nea Costel. Dispărut în 2010. Droguri, certuri, plecat de-acasă. L-am căutat un an.

— Și era el în anunț?

— Cicatricea de pe mână – i-o făcusem eu din greșeală când era mic. Cu fierul de călcat. Cea mai mare vină a mea.

— Dar de ce nu l-ați căutat la Obregia?

A închis ziarul cu grijă.

— Pentru că în ziua aia, 15 martie 2011, a venit un client. Tânăr, vreo douăzeci și cinci de ani. Ochi căprui. A cumpărat același ziar.

Mi-a înghețat sângele.

— Era el?

— Mâna stângă era bandajată. Nu i-am văzut cicatricea. Dar cum vorbea, cum se mișca... semăna cu băiatul meu înainte de droguri.

— Și nu l-ați oprit?

— M-am uitat la anunț după ce-a plecat. Până atunci, vândusem ziare automat, fără să citesc. Când am văzut, am fugit după el. Dispăruse.

— Și la Obregia?

— Am sunat. Tânărul cu amnezie plecase în dimineața aia. Nimeni nu-l revendicase. S-a externat singur, a dispărut.

Mi-a arătat un registru. În fiecare zi din ultimii treisprezece ani, același notes: „Astăzi nu a venit."

— Îl așteptați?

— În fiecare zi. Poate încă are amnezie. Poate trece pe aici din instinct. Locul unde cumpăra țigări de la mine când era adolescent.

— Dar dacă și-a amintit și nu vrea să vă vadă?

— Atunci măcar știu că e viu. Că a ales să nu vină. E mai bine decât să nu știu nimic.

Un client a cerut ziarul din vitrină.

— Cât costă ziarul vechi?

— Nu-i de vânzare.

— Dau 100 de lei pe el.

— Nici cu un milion. E singurul ziar pe care nu l-am citit la timp. Prețul lui e o viață pierdută.

După ce-a plecat clientul, Nea Costel mi-a spus:

— Știi care e ironia? Eu vând informație. Dar informația care conta cel mai mult a stat necitită în fața mea o zi întreagă.

— V-ați iertat?

— Nu. De-aia păstrez ziarul. Să-mi amintesc că uneori, răspunsurile sunt în fața noastră și nu le vedem din grabă.

Săptămâna trecută, un tânăr de vreo treizeci și ceva de ani s-a oprit la chioșc. Ochi căprui, păr lung, barbă.

— Aveți Libertatea de azi?

Nea Costel a înghețat. Vocea. Același timbru.

— Avem. Cinci lei.

Tânărul a întins o bancnotă de zece lei. Când a luat restul, mâna stângă avea o cicatrice veche. Ca de arsură.

Nea Costel a deschis gura să vorbească. Tânărul l-a privit direct în ochi. O secundă de recunoaștere. Apoi:

— Păstrați restul. Pentru ziarul vechi din vitrină. Să-l păstrați acolo.

A plecat repede.

Nea Costel a rămas înmărmurit. Eu am fugit după tânăr.

— Ești Răzvan? Fiul lui Nea Costel?

S-a oprit.

— Am fost. Acum sunt altcineva. Amnezia din 2011 m-a șters. M-am refăcut din zero. Am altă viață, alt nume. Sunt Robert acum.

— Dar îți amintești?

— Frânturi. Suficient să știu că l-am dezamăgit. Că e mai bine să mă creadă mort sau dispărut.

— El te așteaptă în fiecare zi.

— Știu. De-aia trec uneori. Să-l văd. Să știu că e bine. Dar nu pot să mă întorc. Sunt prea diferit de ce-și amintește el.

— Și ziarul?

— Să-l țină. E dovada că m-a căutat. Că i-a păsat. E suficient.

S-a întors la chioșc. Nea Costel plângea cu ziarul în mână.

— L-ai văzut? Era el?

— Nu știu, am mințit. Semăna, dar...

— Era el. Mirosea a aceași colonie. Același mers. Dar nu vrea să se întoarcă. Are dreptate. Ce tată sunt dacă propriul fiu preferă amnezia decât amintirea mea?

Acum, în fiecare zi, același ritual. Nea Costel pune ziarul din 2011 la vedere.

Uneori, tânărul cu ochi căprui trece și cumpără un ziar.

Nu vorbesc despre trecut. Doar despre vreme, despre știri.

Două persoane care au fost tată și fiu, acum străini care se prefac că nu-și amintesc.

Dar ziarul din 15 martie 2011 rămâne în vitrină. Dovada unui moment când s-ar fi putut găsi, dar au ales să rămână pierduți.

$$$

 Puțin umor...

   Un bărbat e adus în fața judecătorului pentru că a omorât-o pe soția lui.

– Fapta dumneavoastră e sub orice critică! Dacă vreți ca tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viață, trebuie să ne expuneți motive cât de cât plauzibile, care să vă poată reduce pedeapsa.

– Domnule judecător, soția mea era așa de ciudată încât nu am putut să mă mai controlez și am aruncat-o de la balcon.

– Declarația dumneavoastră este o obrăznicie nemaiauzită și, dacă nu doriți să vă condamn înainte să continuăm procesul, trebuie să aveți argumente cu adevărat plauzibile.

– Păi, să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje. La parter locuiește o familie de pitici. Părinții au 1 metru și copiii, cel de 12 ani are 70 de cm și cel de 14 ani are 90 de cm.nÎn ziua respectivă i-am spus soției: e teribil să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toți sunt așa de mici!

– Da, răspunde soția, sunt o adevărată specie de pirinei.

– Pigmei ai vrut să spui!

– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele și de la care se alege cu pistrui.

– Ăla se numește pigment.

– Mă lași? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.

– Ăla se numește pergament.

– Cum poți, dragă, să fii așa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.

– Domnule judecător, vă închipuiți că mi-am înghițit cuvântul „fragment“ ca să nu mai continui discuția asta aberantă. M-am așezat pe fotoliu și am luat un ziar să-l răsfoiesc. 

Nici nu m-am așezat bine, că apare soția mea lângă mine, cu o carte în mână și îmi spune:

– Uite, dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor și se numește carte, dacă nu aveai idee ce e aia,na și citește Veranda de la Pompadur.

 Iau cartea în mână și îi spun: ,,Draga mea, asta

e o carte în limba franceză, Marchiza de Pompadour. Nu trebuie să interpretezi numele în română” .

– Asta e bună, dragă! Îmi dai tu lecții de franceză? Mie, care am făcut meditații cu un vector de la facultate!!

– Ăla nu se numește vector, se numește lector.

– Ești prost. Lector a fost un erou grec din antichitate.

– Ăla a fost Hector și era troian.

– Hector e unitate de măsură a suprafeței, blegule.

– Ăla e hectar, draga mea.

– Mă uimești cu incultura ta! Hectar e o băutură a zeilor.

– Ăla se numește nectar, spun eu, oftând din adâncul sufletului.

– Habar nu ai! Eu știu sigur că era și o melodie pe tema asta pe care o cântau două prietene în duo.

– Nu se spune duo, se spune duet.

– Mă scoți din sărite! Cum dracu de ești așa de încuiat? Duet e când doi bărbați se bat cu săbiile.

– Ăla se numește duel.

– Pe dracu, duel e gaura aia neagră din munte, de unde apare trenul.

– Domnule judecător, aveam tunel pe limbă, dar am simțit că mi se face negru în fața ochilor și nu m-am mai putut stăpâni, și am aruncat-o pe geam.

Liniște în sală… judecătorul ia ciocănelul de pe masă, lovește cu el puternic și spune:

– Ești liber, a fost un caz clar de legitimă apărare.  Eu o aruncam deja de la Hector!

$$$

 Arborele de cacao, un copac unic, impresionează printr-un fenomen rar și spectaculos numit cauliflorie — capacitatea de a-și face florile direct pe trunchi și nu pe ramuri. Florile sale mici, rozalii sau alb-gălbui, cresc în ciorchini de-a lungul scoarței, ca niște nestemate vii ale junglei tropicale. Ele răsar tăcute, parfumate și fragile, dând naștere unui peisaj care pare desprins dintr-o lume magică. În mijlocul umidității și al vegetației luxuriante, acest copac modest ascunde o frumusețe aparte, o eleganță naturală ce cucerește orice privitor.

🍃

Deși produce mii de flori în fiecare an, doar una dintr-o mie se transformă într-un fruct. Natura alege cu grijă, oferind calitate în loc de cantitate. Această raritate arată cât de prețios este fiecare fruct de cacao, rezultat al unei minuni biologice și al unui echilibru delicat între mediu, insecte polenizatoare și timp. Ciclul său de viață ne amintește că răbdarea și armonia cu natura pot da cele mai dulci roade.

🍈

Fructul arborelui, numit păstaie de cacao, are forma unui pepene mic și o coajă groasă, brăzdată, colorată în galben, portocaliu sau roșu intens. În interiorul său se află semințele — boabele de cacao, acoperite de o pulpă albă și aromată, cu gust dulce-acrișor. Aceste semințe, aparent banale, vor deveni mai târziu esența ciocolatei. Fiecare păstaie ascunde între 20 și 50 de boabe — mici comori vegetale cu o istorie lungă și o putere uriașă.

💧

Procesul prin care boabele de cacao devin ciocolată este o călătorie fascinantă. După recoltare, boabele sunt scoase din păstaie și lăsate la fermentat câteva zile, pentru a-și dezvolta aroma. Apoi sunt uscate, prăjite și măcinate până când se transformă într-o pastă densă și catifelată. Din aceasta se obțin cacaoa, untul de cacao și ciocolata – unul dintre cele mai iubite produse de pe planetă. În fiecare bucată de ciocolată se ascund muncă, tradiție și pasiune.

💡

În limba mayașă, cacao înseamnă „hrana zeilor”, un nume care reflectă perfect importanța sa în civilizațiile antice. Mayașii și aztecii considerau arborele de cacao un dar divin. Din boabele sale pregăteau o băutură amară și spumoasă, xocoatl, pe care o foloseau în ceremonii religioase și ritualuri de recunoștință. Pentru ei, cacaoa era sursă de energie, sănătate și înțelepciune — o legătură directă între pământ și divinitate.

🌞

Mitologia aztecă spune că zeul Quetzalcoatl a furat semințele de cacao din grădina zeilor pentru a le dărui oamenilor. Drept pedeapsă, a fost alungat, dar omenirea a rămas cu cel mai dulce dar posibil. De atunci, arborele de cacao este privit ca simbolul generozității și al iubirii eterne. Fiecare fruct este o binecuvântare, un dar al pământului care poartă amprenta cerului.

🌿

Astăzi, arborele de cacao se cultivă în regiunile tropicale din Africa, America Latină și Asia, unde climatul cald și ploios îi oferă condițiile ideale. Este o plantă care iubește umbra și crește adesea sub protecția altor arbori mai înalți. Fermierii care îl cultivă știu că nu este doar o sursă de venit, ci un echilibru viu între om și natură. Fiecare boabă de cacao poartă în ea o poveste de răbdare, muncă și recunoștință.

✨

Arborele de cacao, unic prin frumusețea și darul său, este mai mult decât un copac — este o punte între lumi. Din florile sale modeste și fructele sale rare s-a născut una dintre cele mai mari bucurii ale omenirii: ciocolata. În fiecare păstaie se ascunde o istorie veche de mii de ani, o poveste despre viață, natură și iubire. Pomul zeilor ne amintește că uneori cele mai mari minuni se nasc în tăcere, pe trunchiul unui copac care știe să dăruiască fără să ceară nimic în schimb.