$__

 Grigore Stancu, 78 de ani, stă pe marginea patului și privește fotografia de pe noptieră. E fotografie veche, din 1995 - el și soția lui Elena, cu cei trei copii: Răducu, 12 ani pe atunci; Anca, 10 ani; și Ciprian, 8 ani. Toți zâmbind, îmbrățișați, la mare în Vama Veche. Ultima vacanță când au fost cu toții împreună.

Elena a murit acum un an. Cancer. A suferit șase luni. În acele șase luni, copiii au venit... uneori.

Răducu, acum 42 de ani, manager în Cluj - a venit de trei ori. Fiecare vizită câte o zi. "Mamă, trebuie să mă întorc. Serviciul..."

Anca, 40 de ani, medic în București - a venit de patru ori. Fiecare vizită câteva ore. "Mamă, am tură. Nu pot sta mai mult..."

Ciprian, 38 de ani, IT în Germania - a venit o dată. O săptămână înainte să moară Elena. "Mamă, îmi pare rău. Nu am putut veni mai devreme. Proiectele..."

Grigore a fost acolo. În fiecare zi. În fiecare noapte. Când Elena plângea de durere - el o ținea de mână. Când nu mai putea mânca - el încerca să o hrănească cu linguriță. Când vomita de la chimioterapie - el o ajuta, o curăța, o îmbrăca.

În ultimele ei zile, Elena era inconștientă cea mai mare parte a timpului. Dar când deschidea ochii, îl căuta pe Grigore. Și el era acolo. Mereu.

"Grigore," șoptea ea. "Copiii?"

"Vin, dragă. Vin curând."

Dar nu au venit curând. Au venit la înmormântare.

Acum, un an mai târziu, Grigore stă singur în apartamentul din Ploiești. Același apartament unde au crescut copiii. Aceleași camere unde Elena a gătit, a curățat, a cântat.

Dar Elena nu mai e. Și copiii... copiii sună.

Răducu - o dată pe lună. "Tată, ce faci?" "Bine." "Perfect! Te sun luna viitoare!"

Anca - de două ori pe lună. "Tată, ești ok?" "Da." "Super! Sănătate!"

Ciprian - o dată la două luni. "Tată, cum e vremea în România?" "Bine, Ciprian." "Grozav! Îți trimit bani pentru cheltuieli! Pa!"

Dar nu vin. În un an de când a murit Elena, Răducu a venit o dată - Paște, două ore. Anca a venit de două ori - Crăciun și ziua lui Grigore, câte trei ore. Ciprian nu a venit deloc - "Tată, e departe din Germania. Înțelegi."

În fiecare seară, Grigore stă pe marginea patului și privește fotografia de pe noptieră. Familia lui. Când erau împreună. Când erau fericiți.

Și în fiecare seară, își amintește ultima conversație cu Elena. În ultimele ei ore conștiente, când știa că pleacă.

"Grigore," șoptise Elena, abia auzită. "Copiii noștri..."

"Da, dragă?"

"Sunt buni? Au reușit în viață?"

"Da. Au reușit. Răducu e manager. Anca e doctor. Ciprian lucrează în Germania."

Elena a zâmbit slab. "Și sunt oameni buni? Cu inimă?"

Grigore nu a știut ce să răspundă. A tăcut.

Elena l-a privit. Chiar și pe patul de moarte, l-a citit. "Nu sunt, nu-i așa?"

"Elena..."

"Grigore, spune-mi adevărul. Nu am mult timp. Vreau să știu - copiii noștri sunt oameni buni?"

Grigore a plâns. "Au cariere. Au bani. Au case. Au... dar Elena, ei nu sunt aici. Tu mori și ei nu sunt aici. Am sunat de atâtea ori. Le-am spus cât de rău e. Și ei au venit... dar așa puțin. Așa repede au plecat."

Elena a plâns. Lacrimi lente pe față. "Atunci am greșit ceva. Când i-am crescut. Ceva am greșit."

"Nu tu, dragă. Nu tu ai greșit."

"Grigore, promiți-mi ceva."

"Orice."

"Când mor... pune fotografia noastră de familie pe noptieră. Aia de la mare. Când eram fericiți. Și privește-o. În fiecare seară. Și întreabă-te - familia din fotografie mai există? Sau e doar amintire?"

A murit a doua zi. Grigore a pus fotografia pe noptieră. Și de atunci, în fiecare seară, o privește.

Azi, un an exact de la moartea Elenei, Grigore primește telefoane.

Răducu: "Tată, e un an de când a murit mama. Cum ești?"

"Singur, Răducu. Foarte singur."

"Tată, știu că e greu. Dar viața merge înainte! Trebuie să fii puternic!"

"Răducu, vii la mormânt azi? E un an."

"Tată, Cluj e departe... am serviciu... poate luna viitoare..."

"Bine, Răducu."

Anca: "Tată, mă gândesc la mama azi. E un an..."

"Anca, vii să punem flori la mormânt împreună?"

"Tată, am tură la spital... nu pot lipsi... dar trimit bani pentru flori!"

"Nu vreau bani, Anca. Vreau ca tu să fii aici."

"Îmi pare rău, tată. Data viitoare!"

Ciprian: "Tată, un an fără mama... greu, nu?"

"Foarte greu, Ciprian. Vii acasă? Măcar azi?"

"Tată, e imposibil. Germania e departe. Costă bilet. Am proiecte..."

"Bine, Ciprian."

Grigore merge singur la cimitir. Cumpără flori - trandafiri roșii, preferatele Elenei. Merge la mormânt. Se așază pe bancă lângă mormânt.

"Elena, dragă," vorbește cu voce tare, "e un an. Un an de când ai plecat. Copiii? Au sunat. Răducu din Cluj - nu poate veni, serviciu. Anca din București - nu poate veni, tură. Ciprian din Germania - nu poate veni, departe. Deci sunt singur. Ca în ultimul an. Ca în ultimele șase luni când erai bolnavă. Singur."

O voce în spate. "Nea Grigore?"

Se întoarce. E un bărbat tânăr, pe la 30 de ani. Necunoscut.

"Da?"

"Sunt Andrei. Am fost pacient al doamnei doctor Anca. Ea mi-a salvat viața acum doi ani. Am văzut-o pe Facebook că azi e un an de când... și am venit să pun o floare. Pentru mama dumneavoastră care a crescut un doctor atât de bun."

Grigore privește pe bărbatul tânăr. Un străin. Care a venit să pună flori pentru Elena. În timp ce propria ei fiică nu a venit.

"Mulțumesc," spune Grigore. "E foarte amabil."

"Cu plăcere. Doamna doctor Anca e om extraordinar. M-a salvat când nimeni altcineva nu mai credea. Sunt sigur că mama ei a fost fel de om minunat."

Andrei pune florile, face o plecăciune, pleacă.

Grigore rămâne pe bancă. Un străin a venit. Fiica lui nu.

Seara, acasă, Grigore stă pe marginea patului. Privește fotografia de pe noptieră. Familia de la mare, 1995. Toți fericiți.

Ridică fotografia. O privește îndeaproape. Răducu, 12 ani, râzând. Anca, 10 ani, îmbrățișându-și mama. Ciprian, 8 ani, pe umerii tatălui.

"Elena," vorbește cu fotografia, "m-ai întrebat - familia din fotografie mai există? Răspunsul e nu. Familia aia a murit. Poate când ai murit tu. Poate mai devreme. Dar fotografiile din ea nu sunt familie. Sunt străini care împărtășesc nume."

Pune fotografia înapoi pe noptieră. Dar o întoarce cu fața în jos.

Nu mai vrea să o privească. Pentru că doare prea mult. Să vezi ce a fost. Să știi ce nu mai este.

Două luni mai târziu, Grigore se îmbolnăvește. Pneumonie severă. E internat la spital în Ploiești.

Sună pe Răducu: "Răducu, sunt la spital. Pneumonie. Doctorii spun că e serios."

"Tată, îmi pare rău! Te faci bine! Ești puternic!"

"Răducu, vii?"

"Tată, am prezentare importantă la firmă... dar sun în fiecare zi! Promit!"

Nu vine.

Sună pe Anca: "Anca, sunt internat. Pneumonie severă."

"Tată, la ce spital? Verific eu cu colegii! Îți găsesc cel mai bun doctor!"

"Anca, nu vreau doctor. Vreau pe tine."

"Tată, sunt la serviciu! Dar sun să verific tratamentul! Te iubesc!"

Nu vine.

Sună pe Ciprian: "Ciprian, sunt la spital. Doctorii zic că e grav."

"Tată, țin cont! Dar tu ești tare! Supraviețuiești! Îți trimit bani pentru tratament privat!"

"Nu vreau bani, Ciprian. Vreau pe copilul meu."

"Tată, Germania e departe... dar sunt cu tine în gând!"

Nu vine.

Grigore stă în patul de spital. Singur. Vecinul de salon - un bătrân pe nume Mihai - are vizită în fiecare zi. Fiica lui, fiul, nepoții.

"Domnule Grigore," întreabă Mihai, "familia dumneavoastră nu vine?"

"Nu. Sunt ocupați."

"Îmi pare rău."

"Nu e vina lor. Au vieți importante. Eu sunt doar tatăl bătrân la spital."

După o săptămână, Grigore se face bine. E externat. Merge acasă singur, cu taxiul.

Acasă, pe noptieră, fotografia e încă cu fața în jos. Grigore o ridică. O privește. Familia de la mare, 1995.

O ia. Merge la bucătărie. Deschide sertarul. Pune fotografia înăuntru, sub hârtii vechi. O ascunde.

Nu mai vrea să o vadă. Pentru că familia din fotografie nu mai există. Și privirea la ea e doar privire la ceva care nu mai e real.

Trei luni mai târziu, de ziua lui Grigore, copiii sună.

Toți trei spun: "La mulți ani, tată! Ce cadou vrei?"

Grigore răspunde aceluiași lucru: "Vreau fotografia de la mare, din 1995, să fie reală. Vreau familia din fotografie să existe. Dar nu există. Deci nu vreau nimic. Pentru că singurul lucru pe care îl vreau, voi nu mi-l puteți da."

Ce a învățat Grigore? Că familia din fotografie - fericită, unită, iubitoare - poate deveni străinătate în câțiva ani. Că poți crește trei copii cu dragoste necondiționată și când ai nevoie de ei, pot fi "prea ocupați". Că străini vin să pună flori la mormântul soției tale când propria ta fiică nu vine. Că poți sta în spital pneumonie severă și copiii tăi sunt în Cluj, București, Germania - "dar te iubim în gând."

Cel mai dureros? Că Elena, pe patul de moarte, a plâns nu pentru ea - ci pentru că a realizat că copiii pe care i-a crescut nu sunt oameni cu inimă. Că ultima ei rugăminte a fost: "Privește fotografia în fiecare seară și întreabă-te - familia asta mai există?" Și Grigore a privit. În fiecare seară. Timp de un an. Și răspunsul devine din ce în ce mai clar: Nu. Nu există.

Grigore nu regretă fotografia. Regretă că a trebuit să o întoarcă cu fața în jos. Apoi să o ascundă în sertar. Pentru că privirea la ea - la momentul când erau familie - doare prea mult când știi că acum sunt doar nume în agendă telefonică. Doar glasuri care sună o dată pe lună. Doar oameni care sunt "prea ocupați" să fie familie.

Fotografia rămâne în sertar. Sub hârtii vechi. Ascunsă. Nu pentru că nu e prețioasă. Ci pentru că e prea prețioasă. Pentru că arată ceva ce nu mai există. Și uneori, amintirea a ceea ce ai pierdut e mai dureroasă decât pierderea însăși.

Elena a murit întrebându-se: "Am greșit ceva când i-am crescut?" 

Grigore trăiește știind răspunsul: Nu tu ai greșit, dragă. Ei au ales. Au ales cariere în loc de Familie. Au ales "ocupat" în loc de prezent. Au ales telefoane în loc de vizite.

Și tu și cu mine - am ales să iubim necondiționat. Poate asta a fost greșeala. Că iubirea necondiționată primită devine iubire condiționată dată.

Fotografia din 1995 arată o familie. Fotografia din 2025 ar arăta un bătrân singur. De-aia Grigore nu mai face fotografii. Nu vrea dovezi vizuale ale a ceea ce știe în inimă:

Familia din fotografie a murit. Dar nimeni nu și-a dat seama. Doar el.

$$_

 Maria Popescu, 62 de ani, semnează ultimele acte la notariat. Mâinile îi tremură ușor când pune pixul jos. Apartamentul din centrul Clujului - patru camere, 150 de metri pătrați, valoare de piață 180.000 de euro - tocmai a devenit proprietatea fiului ei, Andrei.

"Mamă, ești sigură?" întreabă notarul, privind-o cu îngrijorare. A văzut prea multe cazuri similare.

"Da. Andrei e unicul meu copil. Mai bine acum decât după..."

Andrei zâmbește larg, o îmbrățișează. "Mamă, îți mulțumesc. Ai încredere în mine, da? O să ai grijă la mine pentru totdeauna."

Maria a rămas văduvă de zece ani. Soțul ei, inginer, a lăsat-o cu acest apartament și o pensie decentă de 3.200 lei. A trăit modest, a economisit, a investit în întreținerea apartamentului. Toate pentru Andrei.

Acum doi ani, Andrei s-a căsătorit cu Raluca. O fată drăguță, avocată, ambiție mare. "Mamă, vino să locuiești cu noi," a insistat Andrei. "Am trei camere în Florești, e spațiu destul. De ce să stai singură?"

"Dar apartamentul meu..."

"Donează-mi-l mie. Oricum eu o să îl moștenesc. Așa e mai simplu, fără taxe, fără complicații. Și tu vii la noi, suntem familie."

Maria a acceptat. Ce altceva putea face? Era singurul ei copil.

Primele săptămâni sunt idilice. Maria gătește, are grijă de casă, se simte utilă. Raluca pare încântată: "Doamna Maria, ce mâncare minunată! E ca la restaurant!"

Luna a doua aduce primele semne. Raluca comentează: "Doamna Maria, puteți să nu mai folosiți baia de dimineață între 7 și 8? E ora mea de pregătit."

"Desigur, dragă."

"Și atunci când călcați, puteți s-o faceți în camera dumneavoastră? Fierul face zgomot în living."

Maria se adaptează. Se trezește la 6 dimineața ca să termine în baie înainte. Calcă în camera ei cu ușa închisă. Mănâncă repede și se retrage.

În luna a treia, Raluca devine directă. "Andrei, mama ta face ordine în sertarele mele. Am găsit-o ieri căutând prin bucătărie."

"Nu căutam, dragă," explică Maria. "Voiam doar să pun lucrurile la loc după ce am gătit..."

"Dar astea sunt sertarele mele! În casa mea!"

Andrei intervine moale: "Mamă, poate e mai bine să nu te bagi în lucrurile Ralucăi."

"Bine, iubire. Scuze."

Luna a patra explodează când Maria uită să închidă geamul și ploaia intră în living, udând canapeaua nouă.

"DOAMNA MARIA! CANAPEAUA COSTĂ 8.000 DE LEI! CUM PUTEȚI FI ATÂT DE NEGLIJENTĂ?"

"Raluca, îmi pare foarte rău! Voi plăti pentru curățare..."

"Cu ce veți plăti? Cu pensia dumneavoastră? Lăsați, că ne-ați costat deja destul!"

Andrei e prezent dar tace. Maria se simte mică, umilită, de prisos.

Seara, Andrei vine în camera ei. "Mamă, trebuie să vorbim."

Inima Mariei se strânge. Cunoaște tonul ăsta.

"Raluca și cu mine ne-am gândit... poate ar fi mai bine să îți cauți un apartament. Mic, pentru tine. Te ajutăm cu chiria..."

"Andrei, eu ți-am dat apartamentul de 180.000 euro ca să pot locui cu tine."

"Știu, mamă. Dar nu merge. Raluca se simte inconfortabil. Zice că nu are intimitate în propria casă."

"Au trecut patru luni."

"Mamă, nu înțelegi. Raluca vrea copii. Cum să facem copii când tu stai cu noi?"

"Camera mea e în capătul celălalt al casei!"

"Mamă, te rog. Nu face scandal. Căutăm ceva pentru tine, te ajutăm la început..."

"Andrei, eu nu mai am casă. Am dat-o ție. Ți-am dat tot ce aveam."

"Nimeni nu te-a forțat, mamă!"

Maria nu poate vorbi. Pleacă în camera ei și plânge încet, cu fața în pernă ca să nu audă nimeni.

A doua zi sună la notariat. "Pot să retrag donația?"

"Nu, doamnă. E definitivă. Singurul mod e dacă fiul dumneavoastră acceptă să vă facă contra-donație."

Maria îl roagă pe Andrei. El râde: "Mamă, apartamentul e al meu acum. Raluca și cu mine planificăm să îl vindem și să luăm credit pentru o casă. Ai idee cât valorează apartamentul ăla?"

"Andrei, e casa mea! Casa în care te-ai născut! Casa în care a murit tatăl tău!"

"Era casa ta. Acum e a mea. Legal."

Maria sună o prietenă veche din Cluj, Elena. "Pot să stau la tine câteva zile?"

"Desigur! Dar ce s-a întâmplat?"

Când Maria povestește, Elena e înmărmurită. "Maria, nu pot să cred! Andrei chiar te dă afară?"

Maria face bagajele. Andrei întreabă: "Unde pleci?"

"La Elena. Nu vreau să fiu povară."

"Mamă, nu dramatiza! Doar îți sugerez să fii independentă!"

"Andrei, am 62 de ani, pensie de 3.200 lei și nicio casă. Pentru că ți-am dat-o ție. Cum să fiu independentă?"

La Elena, într-un apartament cu două camere, Maria găsește refugiu. Elena îi oferă camera de oaspeți: "Stai cât vrei. Nu ești singură."

Cinci luni mai târziu, Maria află că apartamentul a fost vândut. 180.000 euro. Andrei și Raluca și-au luat casă cu grădină în Grigorescu.

Andrei sună: "Mamă, am vândut apartamentul. Ți-am trimis 10.000 euro în cont. Să ai cu ce trăi."

"Zece mii. Din 180.000."

"Mamă, nu fi nerecunoscătoare! Legal puteam să nu îți dau nimic!"

"Ai dreptate, Andrei. Legal nu datorezi nimic. Dar când mi-ai promis 'o să am grijă de tine pentru totdeauna', asta era legal sau moral?"

Tăcere.

"Andrei, eu ți-am dat totul. Casa, banii, încrederea mea. Tu mi-ai dat patru luni și 10.000 euro."

"Mamă, tu ai ales să îmi donezi apartamentul!"

"Am ales să am încredere în tine. Asta e diferit."

Închide.

Acum, un an mai târziu, Maria locuiește cu Elena. Împart cheltuielile, se ajută reciproc, au construit o prietenie adevărată din suferință comună.

Andrei nu a mai sunat. Pe rețelele sociale postează din casa nouă, din vacanțe exotice, din restaurante scumpe. Viața merge înainte.

Maria a învățat că poți să le dai copiilor tot ce ai - și ei pot să te trateze ca pe o străină inconvenientă. Că "pentru totdeauna" înseamnă "până devine incomod". Că sângele tău nu garantează loialitate.

Cel mai dureros nu e pierderea casei. E pierderea iluzie că dragostea ta necondiționată va fi reciprocată. Că sacrificiul tău va fi respectat. Că "mamă" înseamnă ceva mai mult decât "persoană de la care moștenești".

Dar lecția e clară: uneori, cei pe care îi iubești cel mai mult te pot răni cel mai profund. Și cel mai mare regret nu e ce ai dat - e cui ai avut încredere să primească.

$$_

 Nicolae Popescu are 80 de ani și privește extrasul de cont bancar din ultimele 12 luni. Stă la masa din bucătărie, cu hârtia în mâini, și numără.

Transferuri către fiica sa, Mirela:

Ianuarie - 500 lei ("mamă, factură neașteptată")

Februarie - 800 lei ("mamă, mașina s-a stricat") 

Martie - 600 lei ("mamă, Alex are nevoie de rechizite scolare")

Aprilie - 1.000 lei ("mamă, urgență, chiria")

Mai - 700 lei ("mamă, medic pentru Alex")

Iunie - 500 lei ("mamă, telefon stricat")

Iulie - 900 lei ("mamă, vacanță pentru Alex, e important pentru dezvoltare")

August - 600 lei ("mamă, uniforme școlare")

Septembrie - 800 lei ("mamă, laptop pentru școală")

Octombrie - 500 lei ("mamă, reparații casă")

Noiembrie - 1.000 lei ("mamă, sărbători, trebuie cadouri pentru Alex")

Decembrie - 1.200 lei ("mamă, Crăciun, nu pot să nu îi iau ceva frumos")

Total: 9.100 lei în 12 luni.

Din pensia lui de 2.300 lei pe lună. 2.300 x 12 = 27.600 lei pe an.

A dat Mirelei 9.100 lei. Aproape 33% din venituri. O treime din tot ce are.

Pentru ce? Nicolae verifică extrasul din nou. Caută alte tranzacții.

Vizite la doctor - el: 2.400 lei pe an.

Medicamente - el: 3.600 lei pe an.

Chirie - 7.200 lei pe an.

Utilități - 2.400 lei pe an.

Mâncare - 4.800 lei pe an (400 lei/lună, economisind extrem).

Total pentru el: 20.400 lei.

Rămân: 27.600 - 20.400 = 7.200 lei pentru "altceva".

A dat Mirelei 9.100 lei. Cu 1.900 lei mai mult decât își permitea.

Unde a găsit diferența? Nicolae verifică. A vândut verigheta soției moarte - 1.000 lei. A vândut ceasul moștenit de la tatăl lui - 500 lei. A luat un mic împrumut de la un vecin - 400 lei.

Total: 1.900 lei. Exact diferența.

A vândut amintiri și a făcut datorii ca să îi dea bani Mirelei.

Și în cele 12 luni, Mirela l-a vizitat de câte ori? Nicolae numără în calendar.

Ianuarie - o vizită, 20 minute, să ia cei 500 lei.

Februarie - o vizită, 15 minute, să ia cei 800 lei.

Martie - nicio vizită, transfer bancar direct.

Aprilie - o vizită, 10 minute, să ia cei 1.000 lei.

Mai - nicio vizită, transfer bancar.

Iunie - nicio vizită, transfer bancar.

Iulie - o vizită, 25 minute, să ia cei 900 lei și să spună că pleacă în vacanță.

August - nicio vizită, transfer bancar.

Septembrie - nicio vizită, transfer bancar.

Octombrie - o vizită, 15 minute, să ia cei 500 lei.

Noiembrie - nicio vizită, transfer bancar.

Decembrie - o vizită, 30 minute, să ia cei 1.200 lei și să anunțe că Crăciunul îl face "în familie restrânsă" fără el.

Total vizite: 6 din 12 luni. Durata medie: 19 minute.

9.100 lei pentru 6 vizite = 1.516 lei per vizită.

Total timp: 115 minute în 12 luni = 79 lei per minut cu fiica lui.

Nicolae privește calculele. E ca și cum ar plăti escortă. 79 lei pe minut pentru compania fiicei.

Și nici măcar nu e companie reală. Vine. Ia banii. Pleacă.

Nicolae își amintește fiecare vizită.

Ianuarie: "Mamă, îmi pare rău să cer, dar am factură la curent neașteptată. 500 lei. Pot?"

Nicolae: "Bineînțeles, dragă. Ți-i dau."

"Mulțumesc, mamă! Ești salvatoare! Trebuie să plec, Alex mă așteaptă!"

15 minute mai târziu: pleacă cu banii.

Aprilie: "Mamă, sunt disperată! Nu am chirie! 1.000 lei! Altfel ne dau afară!"

Nicolae: "Atât de mult?"

"Da, mamă! Te rog! E urgență!"

Nicolae dăduse ultimii 1.000 lei pe care îi avea. Restul lunii mâncase doar paste și pâine.

Iulie: "Mamă, Alex trebuie să meargă la mare! Toți colegii merg! Dacă nu merge, se va simți exclus! E important pentru dezvoltarea lui socială! 900 lei!"

Nicolae: "Mirela, eu nu am fost la mare până la 20 de ani..."

"Mamă, nu compara! Vremurile s-au schimbat! Copiii au nevoie!"

Nicolae dăduse. Vinzându-și verigheta.

Decembrie: "Mamă, e Crăciunul! Nu pot să nu îi iau lui Alex cadouri frumoase! Toți copiii au! 1.200 lei!"

Nicolae: "Mirela, dar asta e foarte mult..."

"Mamă, îți cer o dată pe an ceva major! De Crăciun! Pentru nepotul tău! Nu poți să refuzi!"

Nicolae dăduse. Vinzându-și ceasul.

Și acum, privind extrasul, Nicolae realizează: în 12 luni, Mirela nu l-a întrebat niciodată "Cum ești? Ți-ajunge pensia? Ai nevoie de ceva?"

Doar "Pot să iau? Am nevoie de bani."

Nicolae decide. Ia telefonul. Sună pe Mirela.

"Mirela, trebuie să vorbim."

"Mamă, sunt ocupată..."

"E important. 5 minute."

Mirela suspină. "Bine. 5 minute."

"Mirela, am făcut calculele. Anul trecut ți-am dat 9.100 lei."

"Și?"

"Asta reprezintă o treime din pensia mea. Mai mult decât îmi permit."

"Mamă, eu nu te-am forțat! Tu ai dat de bunăvoie!"

"Am dat pentru că mi-ai spus că sunt urgențe. Dar 12 urgențe într-un an?"

"Mamă, viața e scumpă! Nu știi pentru că trăiești singur într-un apartament mic! Eu am familie! Copil! Cheltuieli!"

"Înțeleg. Dar eu am și eu cheltuieli. Medicamente, doctor, chirie..."

"Mamă, tu ai pensie! Eu am salariu mic!"

"Mirela, tu și cu soțul câștigați împreună 6.000 lei pe lună. Eu am 2.300."

"Da, dar noi avem cheltuieli mai mari!"

"Mirela, problema nu e că ai cerut bani. E că m-ai văzut doar când ai cerut. În 12 luni, 6 vizite. 115 minute. Și doar ca să iei bani."

Tăcere. Apoi: "Mamă, nu e corect! Am venit când am putut!"

"Ai venit când ai vrut bani. Când nu ai vrut bani, ai transferat electronic ca să nu vii deloc."

"Mamă, eram ocupată!"

"Prea ocupată să mă vizitezi. Dar niciodată prea ocupată să ceri bani."

"Bine! Ce vrei? Să nu mai cer niciodată?"

"Vreau ca data viitoare când vii, să nu fie pentru bani. Să fie pentru mine."

"Mamă, nu dramatiza! Te iubesc! Dar am viață! Responsabilități!"

"Și eu am avut când te-am crescut. Dar ți-am făcut timp. În fiecare zi."

"Nu e același lucru!"

"De ce nu?"

"Pentru că tu erai PĂRINTELE! Era DATORIA ta!"

"Și tu ești FIICA! Nu e datoria ta să ai grijă puțin de mine?"

"Ba da! Dar asta nu înseamnă să petrec fiecare moment liber cu tine!"

"Nu cer fiecare moment. Cer mai mult decât 115 minute pe an. Plătite cu 9.100 lei."

Mirela explodează. "GATA! Dacă te deranjează atât de mult, NU MAI DA! Nimeni nu te obligă!"

"Ai dreptate. Nimeni nu mă obligă. Deci de acum, nu mai dau."

"SERIOS? Mă pedepsești pentru că nu petrec suficient timp?"

"Nu te pedepsesc. Stabilesc limite. Dacă tu îmi stabilești limite cu timpul tău, eu stabilesc limite cu banii mei."

"MAMĂ! Asta e ȘANTAJ!"

"Nu e șantaj. E reciprocitate. Tu îmi dai timp - eu îți dau bani. Tu nu îmi dai timp - eu nu îți dau bani. Echitabil."

"Nu e echitabil! E manipulare! Folosești banii ca să mă forțezi să te vizitez!"

"Iar tu ai folosit 'urgențele' ca să mă forțezi să dau bani. Cine manipulează pe cine?"

Mirela închide furioasă.

Trei zile mai târziu, Mirela vine. Prima vizită care nu e pentru bani. Vine furioasă.

"Mamă, am vorbit cu terapeutul. Spune că ce faci tu e TOXIC! Financial abuse! Folosești banii ca armă de control!"

"Mirela, eu pur și simplu nu mai dau bani. Cum e asta abuz?"

"Pentru că tu ȘTII că eu am nevoie! Și REFUZI să ajuți!"

"Tu ȘTII că eu am nevoie de familie! Și REFUZI să petreci timp!"

"Nu e același lucru!"

"De ce nu?"

"Pentru că banii sunt TANGIBILI! Timpul e ABSTRACT!"

"Mirela, timpul e mai valoros decât banii. Eu nu am mult timp rămas. Tu ai. Dar refuzi să îmi dai."

"Mamă, eu îți dau când pot!"

"Și eu îți dau bani când pot. Și acum nu mai pot. Am dat prea mult. Am vândut amintiri. Am făcut datorii."

"AI VÂNDUT AMINTIRI? De ce?"

"Pentru că mi-ai cerut 1.900 lei mai mult decât îmi permiteam."

Mirela se oprește. "Nu... nu știam..."

"Pentru că nu ai întrebat. Nu te-ai interesat niciodată cât mă costă să îți dau bani."

"Mamă, dacă nu îți permiteai, trebuia să spui!"

"Am spus. De fiecare dată când ai cerut, am ezitat. Tu ai insistat că e urgență. Că Alex are nevoie. Că nu pot refuza."

Mirela stă în tăcere. Apoi: "Deci ce vrei? Să îți returnez banii?"

"Nu vreau bani înapoi. Vreau ca tu să înțelegi - relația noastră nu poate fi doar tranzacțională. Tu iei bani, eu primesc 19 minute. Nu e relație. E târg."

"Atunci ce vrei?"

"Vreau să vii când nu ai nevoie de bani. Vreau să îți pese cum sunt. Vreau să fiu mai mult decât ATM."

Mirela pleacă fără să răspundă.

Acum, două luni mai târziu, Mirela nu a mai cerut bani. Dar nici nu a vizitat.

Nicolae a învățat lecția dureroasă: când oprești banii, oprești și "familia".

Că pentru unii copii, părinții sunt resurse financiare. Nu persoane.

Că iubirea lor e condiționată de generozitate. Nu de sânge.

Și că odată ce refuzi să plătești pentru timpul lor, timpul dispare complet.

Nicolae privește extrasul de cont din ultimele două luni. Zero transferuri către Mirela. Și zero vizite de la Mirela.

Perfect echilibrat.

Zero dat. Zero primit.

Relația exactă pe care o merită.

Lecția finală: când familia ta te vizitează doar pentru bani, tu nu ai familie.

Ai clienți.

Și când încetezi să plătești, clienții dispar.

Pentru totdeauna.

$$$

 

Sunt așa de suparat

Pe mămica și tăticu',

Încât nici n-am mai mâncat

Și-o să stea aici, pisicu'!

Adică, pe canapea

Și cu spatele la ei,

Deși cred, nu s-ar cădea,

Fiindcă sunt părinții mei.

N-am ce face-s suparat!

Nici nu vreau să îi mai văd,

Fiindcă iarăși m-au certat,

Și când se-ntâmplă-i prăpăd!

C-am urcat puțin pe masă...

Mare lucru!! Pentru-atât,

De mine nu le mai pasă

Și mă ceartă. Ce urât!!

Doar pentru o-mbucătură

De salam și-un cârnăcior,

Sunt acum într-o postură...

Mă credeți? De infractor!

Că cheamă poliția...

Auzi tu, ce nebunie!

Mama zice, tocmai ea,

C-așa face la mânie!

Stau cu nasu-n pernă-acum,

Nemișcat, dar nu e bai,

Că tot ce fac îmi asum...

Nu mă-ntorc, nici să mă tai!

Ion-Cristea Marilena

$$$

 În sudul insulei Lanzarote (Spania), în zona numită La Geria, pământul nu este verde, ci negru. Nu există râuri, ploaie aproape deloc, iar solul este acoperit de cenușă vulcanică. Și totuși, aici se face vin de peste 250 de ani. Vița de vie nu crește la suprafață, ci… sub pământ.

După erupțiile vulcanului Timanfaya din 1730–1736, câmpurile au fost acoperite de un strat gros de „picón”, pietriș vulcanic. În loc să abandoneze terenul, localnicii au observat că cenușa vulcanică absoarbe umezeala din aer și o păstrează adânc în sol. Așa s-a născut una dintre cele mai ingenioase forme de agricultură din lume.

Fiecare viță de vie este plantată într-o groapă circulară adâncă de 1–3 metri. Pământul este săpat până se ajunge la solul fertil de dedesubt. Apoi, groapa este acoperită cu un strat de cenușă vulcanică. Pentru a proteja vița de vie de vântul puternic din Atlantic, oamenii ridică un zid semicircular din pietre negre de bazalt, în jurul fiecărei gropi.

De sus, La Geria arată ca un câmp plin cu mii de cratere artificiale, fiecare cu propria sa plantă. Nu există irigații. Rădăcinile absorb doar umezeala pe care vântul oceanic o aduce peste noapte. Nicio picătură de apă nu este irosită.

Viile nu sunt drepte, ci răsfirate, iar vița de vie rămâne joasă, aproape lipită de sol, pentru a se apăra de vânt. Fiecare groapă are doar o singură viță plantată. În unele zone, se sapă brazde adânci și lungi, peste care se pun ziduri în formă de semicerc – privite de sus, arată ca niște solzi de dragon pe un pământ negru.

Este o agricultură lentă și manuală. Tractoarele nu pot intra între gropi, iar culesul se face cu mâna, sub soare, printre pietrele vulcanice. Dar rezultatul este unic: vinul Malvasia Volcánica – unul dintre cele mai vechi soiuri din lume, cu gust mineral, ușor sărat.

La Geria nu este doar o vie. Este o lecție despre cum oamenii s-au adaptat unui deșert de lavă și l-au transformat în hrană. Un loc unde vița de vie nu se teme de foc, ci trăiește din cenușă.

$$$

 Pe ecranul telefonului — un mesaj scurt:

„Ai fost la fel de convingător ca întotdeauna. Nimeni nu va ști.”

Radu încremeni.

Nu recunoștea numărul. Nu recunoștea nici vocea care-i răsuna în minte, ca un ecou.

În apartament era liniște. Pe masa din bucătărie — o cană de cafea rămasă pe jumătate plină, o farfurie cu un rest de pâine.

Dar ceva era greșit.

Pe blatul de marmură, cineva desenase un cerc cu ruj roșu. În mijlocul cercului — cheia de la mașina lui.

— Ce naiba…?

Ridică cheia, o privi. Era murdară de noroi.

Încercă să-și aducă aminte seara precedentă. Ultimul lucru clar era petrecerea de la firmă. Muzică, colegi, râsete. Apoi… un gol.

Și acum — semne ciudate, amintiri rupte, un mesaj anonim.

La prânz, încercă să se comporte normal. La birou, colega lui, Ana, îl privi atent.

— Pari obosit. Ai petrecut cam mult aseară?

— Se pare că da, zise el, forțând un zâmbet.

Ea zâmbi, dar ochii îi rămăseseră serioși.

— Ai plecat înaintea mea, dar te-am văzut vorbind cu cineva afară. Cu o femeie.

Radu simți cum i se usucă gura.

— Cu cine?

— Nu știu. Era înaltă, brunetă. Vă certați.

— Ne certam?

— Da. Țin minte clar, spunea ceva despre „adevăr” și „promisiune”.

Radu înghiți în sec.

— Probabil o confunzi.

— Nu cred, zise Ana încet. Aveai o privire… cum să spun… ca și cum ți-ar fi fost frică.

Seara, când s-a întors acasă, apartamentul era cufundat în întuneric. Totul părea la locul lui — până când aprinse lumina în dormitor.

Pe oglindă, scris cu același ruj roșu, apărea un mesaj:

„Ți-ai ținut promisiunea, Radu?”

Se sprijini de marginea patului, tremurând.

— Cine ești? șopti, aproape plângând.

Telefonul vibra din nou. Același număr necunoscut.

Mesaj:

„Mă bucur că ți-ai găsit cheia. Urmează cutia.”

În clipa aceea, cineva bătu la ușă.

Radu se opri. Inima îi bătea în urechi. Se apropie încet.

— Cine e?

— Eu sunt, spuse o voce feminină, calmă.

Deschise. O femeie în jur de treizeci și ceva de ani, îmbrăcată într-un palton negru, stătea în prag.

Avea ochii verzi, reci.

— Ai uitat cine sunt, nu-i așa?

— Scuzați, dar…

Ea zâmbi amar.

— Așa faci mereu. Uiți.

Îi întinse o mică cutie de lemn.

— Ți-ai pierdut-o iar.

El o privi confuz.

— Eu nu am…

Dar femeia dispăruse.

Ușa blocului se trânti.

Radu deschise cutia. Înăuntru — o fotografie veche, ruptă în două.

Pe jumătate, el, mai tânăr.

Pe cealaltă jumătate — aceeași femeie.

Pe spatele pozei, scria:

„10 martie — ziua în care ai ales să uiți.”

În noaptea aceea, Radu nu dormi.

Amintiri difuze începeau să revină: o relație secretă, un accident, o promisiune făcută cuiva… și o terapie.

Se ridică din pat și căută prin sertare. În spatele unui teanc de hârtii, găsi un dosar medical.

Pe copertă: Clinica de recuperare neurologică — Confidențial.

Sub numele lui — diagnosticul: tulburare de memorie disociativă post-traumatică.

Radu își trecu mâna peste față.

„Am ales să uit…”

Pe ultima pagină a dosarului, medicul notase:

Pacientul refuză confruntarea cu trauma. A acceptat hipnoza pentru suprimarea amintirii evenimentului declanșator.

Dimineața următoare, sună la clinica respectivă.

— Bună ziua, aș vrea o programare la doctorul Damian Pop.

— Domnul Pop e plecat din țară. Îl înlocuiește doctorița Stancu.

— Bine. O cunosc?

— Da, răspunse rece asistenta. E soția dumneavoastră.

Radu scăpă telefonul din mână.

Înțelegerea îl lovi ca un trăsnet.

Elena — soția lui. Medicul care l-a ajutat „să uite”.

Totul i se învârti în jur.

Și atunci își aminti. Femeia din fotografie.

Pacienta ei. Amanta lui.

Cea care murise în accident.

Elena îi ștersese amintirea. Pentru a-l salva.

Dar trecutul nu murise. Doar dormise.

Când ea veni acasă, el o aștepta în întuneric.

— De ce? întrebă el.

— Ce anume?

— De ce m-ai făcut să uit?

Ea tăcu o clipă.

— Pentru că nu puteai trăi cu ce ai făcut.

— Ce am făcut?

Elena îl privi, cu lacrimi în ochi.

— Ai condus beat. Ai provocat accidentul. Ea a murit.

El se prăbuși pe scaun.

— Nu…

— Erai distrus. Voiam doar să te salvez. Să avem o viață normală.

— O viață clădită pe o minciună!

Ea se apropie încet.

— Uneori, minciunile sunt tot ce ne mai țin în viață.

Radu o privi.

— Sau tot ce ne distruge încet, până nu mai știm cine suntem.

Elena plângea.

— Ți-am făcut un bine.

— Nu. Mi-ai furat dreptul să mă pocăiesc.

În zilele care au urmat, Radu s-a închis în el.

A încetat să vorbească. A început să scrie, pe foi împrăștiate prin casă.

Pe toate scria același lucru:

„Adevărul doare o dată. Minciuna — toată viața.”

Într-o dimineață, a dispărut.

Pe masa din bucătărie a lăsat doar cheia de la mașină, și un bilețel:

„Acum îmi aduc aminte tot.

Dar poate e prea târziu să mai fiu același.”

$$_

 Ziarele scriau:

„Om de afaceri găsit mort în cabană. Poliția suspectează un jaf eșuat.”

Victor nu fusese descoperit.

Dar nici nu dormea.

Pe măsură ce timpul trecea, liniștea pe care o dorise se transforma în teroare.

În oglindă, chipul lui i se părea străin.

La cursuri, studenții observau că devenise distant.

O studentă, Andreea, îl întreba într-o zi:

— Domnule profesor, credeți că vina dispare dacă nimeni nu o descoperă?

El zâmbi amar.

— Nu. Doar se ascunde. Dar continuă să muște.

O lună mai târziu, Victor începu să primească scrisori anonime.

„Știu ce ai făcut.”

„Adevărul iese mereu la iveală.”

Nu știa dacă erau reale sau rodul propriei lui nebunii.

Încerca să se convingă că a făcut un act de dreptate.

Dar noaptea, visa mereu același lucru: Marin întinzându-i mâna și spunându-i:

— Acum ești ca mine.

Într-o dimineață, Victor a mers la poliție.

— Vreau să declar ceva.

Inspectorul îl privi curios.

— Despre ce e vorba?

Victor își trecu mâna prin păr.

— Despre o crimă.

— Aveți informații?

— Da. Eu am comis-o.

Inspectorul ridică o sprânceană.

— Aveți dovezi?

Victor scoase o hârtie mototolită din buzunar.

Pe ea — o confesiune scrisă de mână.

— Asta e tot ce am. Restul e în mine.

Inspectorul îl privi lung, apoi spuse:

— Știți că, dacă nu avem probe, nu putem...

Victor zâmbi.

— Nu contează. Eu nu am venit pentru lege. Am venit pentru liniște.

La proces, presa l-a numit „Profesorul moralității”.

Mulți îl urau, alții îl venerau.

Dar el tăcea.

Când judecătorul l-a întrebat:

— Regretați fapta?

Victor a răspuns simplu:

— Nu regret că am făcut dreptate. Regret că am crezut că pot face dreptate fără să mă pierd pe mine.

După ani de închisoare, a fost eliberat.

Trăia modest, într-o garsonieră mică, scriind o carte. Titlul era:

„Crima nu e pedeapsa. Pedeapsa e să trăiești cu crima.”

Și într-o seară, privind pe fereastră, și-a dat seama că liniștea venise, în sfârșit — nu pentru că fusese iertat, ci pentru că încetase să se mintă.

Au trecut patru ani de la eliberarea lui Victor.

Locuia într-un apartament modest, cu pereții plini de cărți și hârtii. Nu mai preda, dar ținea din când în când conferințe online despre etică aplicată.

Ironia nu-l mai durea. O acceptase ca parte din sine.

Într-o seară de toamnă, primește o scrisoare — reală, scrisă cu pix, nu un e-mail.

Pe plic nu era trecut niciun expeditor.

„Domnule Andrei, am citit cartea dumneavoastră. Ați scris despre pedeapsă ca despre o renaștere. Eu nu cred în renaștere.

Dar cred că unii oameni pot renaște doar dacă ucid.

Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.”

— D.C.

Victor simți un fior rece. Asemenea cuvinte nu veneau de la un admirator.

Două zile mai târziu, la cafeneaua de lângă Calea Victoriei, apăru un tânăr — palid, cu ochii febrili, în jur de douăzeci și cinci de ani.

Se prezentă simplu:

— Mă numesc Dragoș Cernat.

— Așa deci, tu ești cel din scrisoare.

— Da. Ați spus cândva că pedeapsa începe când conștiința se trezește. Eu cred că e invers: conștiința se trezește abia după crimă.

Victor îl privi atent.

— Ce vrei să-mi spui, Dragoș?

— Vreau să-mi spuneți… cum e.

— Cum e ce?

— Să omori pe cineva.

Tăcere grea.

Zgomotul orașului se estompă, iar privirea lui Dragoș era fixă, hipnotică.

— Ai făcut-o? întrebă Victor încet.

— Nu. Dar mă gândesc de luni de zile. Tatăl meu a fost distrus de un politician corupt. Exact ca tatăl dumneavoastră. Când am citit cartea, am simțit că ați scris-o pentru mine.

Victor își coborî privirea.

— Atunci ai înțeles greșit.

— Nu. Am înțeles perfect. Ați făcut ceea ce toți visăm să facem. Să pedepsim răul.

— Nu, Dragoș. Eu n-am pedepsit răul. L-am continuat.

Tânărul zâmbi strâmb.

— Frumos spus. Dar se simte ca o scuză.

— E o mărturisire, nu o scuză.

Dragoș se ridică brusc.

— Poate că aveți dreptate. Dar uneori, dreptatea are nevoie de sânge proaspăt.

A plecat fără să mai privească înapoi.

După acea întâlnire, Victor nu a mai avut liniște.

Zilele următoare, a primit un plic.

Înăuntru — o fotografie cu Dragoș stând în fața casei unui deputat cunoscut. Pe spate, scria:

„E timpul meu.”

Victor a simțit același gol ca în noaptea crimei.

De data asta, el era cel care trebuia să împiedice.

L-a găsit într-o seară ploioasă, în fața vilei politicianului.

Dragoș stătea sub un copac, ținând în mână un pistol mic.

— Nu o face, Dragoș.

— De ce nu? Dumneavoastră ați făcut-o.

— Și am murit atunci, odată cu el. Ce vezi în fața ta acum e doar ce-a mai rămas.

— Eu nu vreau să mor. Vreau să scap.

Victor se apropie încet.

— Atunci scapă de ură, nu de om.

Dragoș îl privi, cu lacrimi în ochi.

— El merită să plătească.

— Și tu meriți să trăiești. Crede-mă, nicio pedeapsă nu e mai grea decât să trăiești după ce ucizi.

Vântul sufla printre crengi.

Victor se apropie încă un pas, cu mâinile ridicate.

— Dă-mi arma.

Dragoș ezită. Ochii lui erau plini de confuzie, de durere.

— Nu pot.

— Poți, zise Victor încet. Ți-o spun eu, cel care a făcut deja greșeala.

Tânărul îl privi lung, apoi lăsă arma să cadă în noroi.

Victor o ridică, iar în clipa aceea se auzi o sirenă. Poliția.

La secție, Dragoș a fost luat pentru interogatoriu. Victor a rămas afară, pe o bancă, privind ploaia.

Simțea pentru prima dată, după mulți ani, o formă de pace.

Când polițistul ieși și îi spuse:

— Mulțumim. Dacă nu interveneați, aveam o tragedie.

Victor zâmbi amar.

— Nu m-am întors să-l salvez pe el. M-am întors să mă salvez pe mine.

Câteva luni mai târziu, primi o altă scrisoare.

„Ați avut dreptate. Adevărata pedeapsă e viața.

M-ați salvat fără să mă iertați. Mulțumesc.”

— D.C.

Victor închise plicul, îl puse între filele cărții sale și scrise pe margine:

„Un om se poate ierta doar atunci când împiedică altă crimă, nu când își justifică propria vină.”

Apoi stinse lumina, lăsând camera în tăcere.

Dar, pentru prima dată în ani de zile, tăcerea nu-l mai ardea. Era doar tăcere — curată, liniștită.