$$$

 DRAGOSTEA ȘI GRUPA SANGUINĂ

- 0, A, B, AB... Rh pozitiv sau negativ. Grupa sanguină este de o importanţă primordială în medicină. Dar, după cum cred cercetătorii japonezi, ea este responsabilă şi de relaţiile noastre afective şi sexuale -

Cele patru grupe sanguine

Spre 1900, biologul austriac Karl Landsteiner des­coperea că există patru grupe sanguine princi­pale. Cercetările sale au permis transfuziile san­guine, un progres de maximă importanţă în medicină, şi i-au adus premiul Nobel.

Patruzeci de ani mai târziu, Rh. Leone Bourdel emite ipoteza conform căreia între sânge şi compor­tamentul psihologic al individului există o legătură. Ma­tematicianul japonez Masahiko No­mi a studiat statistic această legă­tură. El a demonstrat că fiecare gru­pă sanguină corespunde unui ca­racter precis. Ketsu-eki-Gata, meto­da sa de caracteriologie san­guină, este astăzi folosită frecvent în Ja­ponia şi SUA de către psihologi.

Dacă aveţi grupa "0"

Tipul 0 este extravertit, cerce­tător, coleric şi generos. Gelos fără a fi ranchiunos. Realist, orga­nizat, concentrat, afec­tuos. Puţin agresiv şi nervos, uneori prea or­go­lios ori încăpăţânat.

Dacă aveţi grupa "A"

Tipul aparţinând grupei A este ordonat, stabil, organizat, fidel în dragoste. Raţiunea domină afec­tivitatea. Este tipul dragostei de durată. Frecvent pesimist, timid, lent, încearcă uneori o lipsă de încredere în sine.

Dacă aveţi grupa "B"

Pasional, intuitiv, original şi creativ, iată câteva caracteristici ale individului ce aparţine grupei B. Acestei grupe îi aparţin mulţi artişti. Dezinhibaţi, cei ce aparţin grupei sunt adesea seducători. Dar sunt imprevizibili, solitari, uneori deprimaţi şi neas­cultători.

Dacă aveţi grupa "AB"

Foarte sensibili, intuitivi, tot atât de raţionali şi de afectivi, nativii sunt adesea imprevizibili. Fe­me­ile şi bărbaţii ce au grupa AB sunt generoşi, dezin­hibaţi, sociabili şi diplomaţi. Totuşi, sunt irascibili, indecişi şi uneori ranchiunoşi şi nedis­ciplinaţi.

Grupa sanguină "0" şi dragostea

Atât în muncă, cât şi în dragoste, indivizii cu grupa 0 sunt dinamici şi cercetători. Fără com­plexe, ei seduc şi îmbrăţişează cu foc.

Femeia "0"

E extravertită şi plină de farmec. Ştie să convingă atunci când se îndrăgosteşte, ceea ce i se întâmplă adesea. Vrea un bărbat de care să fie mândră. Îl va flata şi îl va pune în va­loare. Este posesivă şi geloasă. Odată căsătorită, este ataşată şi fidelă. Bună organi­zatoare a vieţii de familie, metodică, dinamică şi întreprinzătoare, îşi susţine soţul şi copiii. E doar cam ambiţioasă câteodată. Are nevoie de contact fizic şi dragoste pasională.

Bărbatul "0"

Îi place să seducă şi o face cu succes. Dar nu e totdeauna sincer. Nu-l lăsaţi să creadă că sunteţi o uşuratică. Cu cât îl faceţi să aştepte, cu atât vă va iubi mai tare. Autoritar, vrea să fie stăpân acasă la el. Nu-l trataţi frontal, procedaţi cu diplomaţie şi farmec; astfel veţi face ce vreţi din el. Este foarte senzual şi e un foarte bun amant. Dacă îl surprindeţi mereu cu ceva nou, veţi putea să luptaţi cu o oarecare infi­delitate, care nu e totuşi cel mai mic păcat al lui.

Grupa sanguină "A" şi dragostea

Dragostea şi grupa sanguină

Pudici, rezervaţi şi timizi, in­di­vizii grupei A nu au totdeauna o viaţă afectivă uşoară. Le lipseşte îndrăzneala şi e adesea în pre­judiciul lor. Şi totuşi, câtă dragoste au, câtă dorinţă de a se dărui!

Femeia "A"

Are o imaginaţie amoroasă inepuizabilă. Îi plac mai mult decât orice poveştile de dragoste, aven­turile şi pasiunea. Dar în dragoste, dimpotrivă, este neîncrezătoare, timidă, temătoare... Îi e frică să se îndrăgostească şi nu o face decât cu greu. Face rar primul pas şi adesea riscă să treacă pe lângă marea dragoste. Este o bună soţie, dar nu-i place prea mult gospodăria, nici gestiunea familiei. Ea excelează în profesii pozitive.

Bărbatul "A"

Nimeni nu-l întrece în puterea de a visa. Dacă ar fi în stare să transpună în scris poveştile de dragoste pe care şi le imaginează, ar deveni un al doilea marchiz de Sade. Dar ce distanţă între imaginaţie şi realitate: inhibat şi timid, n-are curaj să încerce nici una din scenele erotice pe care le poartă în minte. Numai după o îndelungată acomodare cu o femeie şi numai când e foarte sigur de ea, începe să scoată coarne timide, ca melcul, păşind cu grijă pe un teritoriu străin. Dar când drumul i-e, în sfârşit, cunoscut, devine un amant imbatabil. În viaţa de toate zilele, bărbatul A e reţinut, dar le dă femeilor preţul pe care îl merită, din priviri.

Grupa sanguină "B" şi dragostea

Bărbaţii şi femeile de tip B nu acordă aceeaşi importanţă dragostei şi sexualităţii ca celelalte grupe. Asta nu înseamnă că afacerile de inimă nu contează pentru ei. Mai degrabă nu le plac regulile, nor­mele şi restricţiile. Ei acordă mai multă im­portanţă prezentului decât viitorului şi zburdă mult înainte de a se fixa.

Femeia "B"

Dinamică şi uneori extravagantă în viaţa sa socială, ea devine rezervată de îndată ce întălneşte bărbatul vieţii sale. Îi place viaţa de cuplu cu con­diţia de a nu fi dependentă. Optimistă şi inventivă, ea acceptă toate situaţiile. Dar sexul este pentru ea mai degrabă igienă corporală.

Bărbatul "B"

Seducător, îi place să dea tuturor femeilor pe care le întâlneşte impresia că sunt unice. Dar când se îndrăgosteşte, rămâne fără voce. Deci fiind, de regulă, infidel, se aşteaptă la infidelităţi. Deşi sexul nu e totul pentru el, inventiv, el ştie să fie pe mă­sura aşteptărilor atunci când întâlneşte pe cineva pentru care sexul contează mai mult.

Grupa sanguină "AB" şi dragostea

Cei cu grupa sanguină AB sunt incurabili ro­mantici şi astfel îşi trăiesc şi sentimentele. Asta îi face câteodată naivi. Sunt ca fata din poveste care vrea să se căsătorească cu fiul regelui.

Femeia "AB"

Nu-i uşor pentru ea, căci e plină de imaginaţie. Fascinează bărbaţii cu comportamentul ei. Exi­gentă, este dificil de cucerit. Este o soţie bună, îşi iubeşte casa şi copiii. Pentru cei care sunt lângă ea, este capabilă de cele mai nebuneşti nopţi de dra­goste.

Bărbatul "AB"

Nu-i place să vorbească direct despre sex. Totuşi, se simte bine cu femeile care sunt atrase de magnetismul extraordinar pe care îl posedă. Soţ sau prieten, este agreabil, cu condiţia să-l fereşti de prieteni. Sexul îl pasionează şi se descurcă ex­celent.

Compatibilităţi în cuplu

Dragostea şi grupa sanguină

Bărbatul "0" şi femeia "0"

Compatibilitate medie. Funcţionează doar în cazul în care partenerul este mai în vârstă. Parte­nerii în acest caz se înţeleg fără discuţii inutile. Un bărbat "0" cu Rh pozitiv şi o femeie "0" cu Rh negativ constituie cel mai bun cuplu al grupei. În rest...

Bărbatul "0" şi femeia "A"

O combinaţie excelentă. O familie fericită. Ea îl susţine moral. Dar sunt adesea furtuni. Din fericire, se aplanează. Bărbatul "0" cu Rh negativ sau pozitiv o deranjează pe femeia "0" cu Rh negativ - e prea autoritar. Ea îl va părăsi, în 40% din cazuri.

Bărbatul "0" şi femeia "B"

E o dragoste furtunoasă, ce funcţionează îndeosebi prin sim­ţuri, înaintea sentimentelor. El îşi va sacrifica cariera în favoarea ei, ceea ce e frecvent la bărbatul "0" cu Rh negativ. Vor trăi unul lân­gă celălalt ca doi străini. Cam trist, nu?

Bărbatul "0" şi femeia "AB"

Ea are nevoie de toată forţa caracterului ei şi de puterea ei de decizie. Îl va iubi necondiţionat dacă nu e prea superficial. Bărbatul "0" cu Rh negativ şi femeia "AB" cu Rh negativ formează un cuplu aproape ideal. Pasiune, raţiune, sex, sentimente, nimic nu le lipseşte. Cu condiţia ca femeia să aibă încredere în el. Ceea ce nu se întâmplă în toate cazurile.

Bărbatul "A" şi femeia "0"

Căsătoria sau cuplul ideal. Se completează de minune. Ea e blândă, eficientă. El e tandru, dar şi puternic. Ceea ce îi poate despărţi sunt doar pro­ble­mele profesionale ale bărbatului.

Bărbatul "A" şi femeia "A"

Prea frumos să poa­tă fi adevărat. Ace­leaşi gus­turi, o casă fe­ricită, copii bine cres­cuţi, o viaţă liniş­tită. Bărbatul "A" cu Rh po­zitiv şi fe­meia "A" cu Rh negativ for­mea­ză un cuplu armonios şi durabil. Dar dacă nu au o profesiune apro­piată sau hobby-uri comune, se îndepăr­tea­ză unul de celălalt.

Bărbatul "A" şi femeia "B"

Este un cuplu excelent, o legătură durabilă, dacă ea are încredere în el şi dacă el o merită. Pace, tandreţe, armonie, dragoste.

Bărbatul "A" şi femeia "AB"

Un cuplu liniştit, plin de tandreţe. Fără valuri... şi unul, şi celălalt caută stabilitate şi o găsesc uşor. Şi nu au nevoie de o mare pasiune pentru a se simţi fericiţi. Dar rutina îi îndepărtează. Cea mai bună combinaţie: bărbatul "A" Rh negativ şi femeia "AB" Rh pozitiv.

Bărbatul "B" şi femeia "0"

Ea e prea grăbită, prea exclusivă. Asta poate să-l lase indiferent sau să-i placă ne­bu­neşte. El trebuie să o satisfacă sexual, dacă nu, va deveni un străin sau un tiran.

Bărbatul "B" şi femeia "A"

O combinaţie bună, cu condiţia ca "B" să fie calm. El trebuie să-şi înfrâneze iniţiativele, să fie atent şi să o ajute să îşi rezolve indeciziile. În caz contrar, e puţin probabil că vor îm­bătrâni împreună.

Bărbatul "B" şi femeia "B"

Două fiinţe asemănătoare, cărora le trebuie mult timp pentru a se adap­ta, fiecare făcând mai multe eforturi decât ar fi cazul. Sunt mai degrabă prieteni decât amanţi. Da­că găsesc calea să se înţeleagă, s-ar putea să ţină. Totuşi, nu e o combinaţie ideală.

Bărbatul "B" şi femeia "AB"

Se înţeleg, se admiră. Dar mai mult ca fraţii. Totuşi, au o viaţă comună armonioasă. Fragilă. Trebuie mult tact din partea bărbatului. Dacă nu, femeia va căuta emoţie sexuală în altă parte. O combinaţie bună în proporţie de 50%: o femeie cu Rh negativ cu un bărbat cu Rh negativ.

Bărbatul "AB" şi femeia "0"

Exploziv şi interesant totodată. În pericol, dacă au profesii diferite. Dacă se înţeleg în intimitate şi au totul la dispoziţie pentru asta, pot fi un cuplu ideal. Dacă nu, e vai şi amar.

Bărbatul "AB" şi femeia "A"

Dragostea şi grupa sanguină

Trebuie să o ajute la menaj. Dacă nu i-o va lua în nume de rău. Ei îi lipseşte senzualitatea. Iată de ce lui îi revine un rol dificil. Cea mai bună com­binaţie: un bărbat "AB" cu Rh negativ şi o femeie "A" cu Rh pozitiv.

Bărbatul "AB" şi femeia "B"

Un cuplu armonios, stabil, echilibrat, care are afec­tivitate, senzualitate, viaţă intimă şi existenţă socială. Dar, paradoxal, adesea nu au nimic în comun. Se iubesc doar. Şi e minunat!

Bărbatul "AB" şi femeia "AB"

Două fiinţe identice. Aceleaşi gesturi, idei, proiecte, hobby-uri... şi nu e rău. Un pericol: pro­blemele profesionale ale bărbatului sau admiratorii doamnei.

$_$

 „Cui mă lași?”, țipătul lui Dan Spătaru la nunta Pompiliei Stoian. Artista îi dedică „Prieten drag”

Pompilia Stoian a împlinit de curând 82 de ani și trăiește, de multă vreme, în Germania. Este interpreta unuia dintre cele mai frumoase șlagăre românești „Prieten drag”. Nu a dezlegat nicioată până la capăt misterul relației cu Dan Spătaru. A fost sau nu iubire.

Pompilia Stoian a plecat din România în anii 70. De o frumusețe aparte, o prezență scenică ce întorcea priviri, Pompila Stoican avea să fie interpreta unuia din cele mai frumoase șlagăre „Prieten drag”. S-a speculat faptul că versurile i-ar fi dedicate colegului de scenă, Dan Spătaru, alături de care ar fi trăit o poveste de iubire. 

Artista a confirmat doar indirect relația referindu-se la o iubire platonică și la faptul că Dan Spătaru a fost devastat în momentul în care ea s-a căsătorit.

1.) Un copil precoce

Pompilia s-a născut la Bucureşti, la 20 martie 1943. La 4 ani studia baletul, pianul şi limba germană şi tot de muncă a cântat în Corul de Copii al Radiodifuziunii Române. A absolvit Liceul „D. Cantemir” şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Germanice din cadrul Universităţii Bucureşti.

În 1962, pe când cânta – la Sinaia - melodii din repertoriul lnternațional a fost remarcată de pianistul Horia Bădău, care a introdus-o în echipa Casei de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Capitală. Aici îl cunoaşte pe Dan Spătaru, alături de care va cânta timp de mai mulţi ani, duetul lor bucurându-se de mare succes.

În 1965, înregistrează primul disc, urmat – până în 1968 - de alte 6 materiale solo şi 14 compilaţii. În 1966, a fost prezentă la Festivalul de la Mamaia unde a luat trei premii: „Prieten drag” – Marele Premiu al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, „Prima chemare” – Menţiune, „Visul meu, viaţa mea” – Premiul Juriului;

Deși este declarată „Cea mai populară cântăreaţă română de muzică uşoară în anul 1966” se angajează profesoară de engleză la Liceul „D. Bolintineanu” din Bucureşti. În paralel, este ghid de turism la ONT Litoral. Așa l-a cunoscut, în 1967, pe primul soţ, un cetăţean german, cu care se va căsători în următorul an, împreună plecând în Germania.

2.) „Cui mă lași”?

Cântăreață a recunoscut pentru cancan cât de mult l-a iubit pe colegul ei de scenă și și-a amintit un lucru cutremurător. „Am auzit de la o bună prietena că, în ziua în care m-am căsătorit, Dan a fost la biserică. Era răvășit și vorbea cu voce tare: „Pe mine cui mă lași?”. Eu nu am știut nici măcar că a fost acolo”, mărturisește ea.

Pompilia Stoian a trăit o viață întreagă departe de casă, însă Dan Spataru a rămas în gândul și amintirile ei. „Ne-am iubit platonic, însă ne-am iubit! Și acum păstrez ursulețul alb pe care mi l-a dăruit atunci”, mărturisește ea.

Căsătorită în 1968, artista va divorța trei ani mai târziu. „M-am gândit pentru un moment să mă întorc în țară, dar nu aș fi putut să apar cu coada între picioare. Așa că am rămas”, a spus artista.

Între 1968 – 1975, acolo va înregistra mai multe discuri single sau EP, va merge în turnee internaţionale alături de formaţia muzicianului Ambros Seelos. S-a recăsătorit cu un medic stomatolog, împreună având o fiică. 

3.) I-a dedicat piesa „Prieten drag”

Pompilia Stoian vorbește într-un interviu despre prietenul drag Dan Spătaru și recunoaște că i-a dedicat piesa „Prieten drag”.

„Atunci consideram că totul e normal, nu intuiam că un mare noroc mi-a ieşit în cale, că o stea strălucitoare îmi însoţeşte paşii (cu referire la duetul de mare succes cu Dan Spătaru n.red.). Când am primit piesa „Prieten drag” de la regretatul compozitor Radu Şerban, pe versurile poetului Constantin Cârjan, nu mi-am închipuit că va fi cel mai mare cadou muzical ce mi se oferă. 

La Festivalul de la Mamaia din 1966 piesa a primit Marele Premiu iar eu, o timidă studentă la engleză, abia cunoscută, am primit, printre altele, şi Premiul de Interpretare, cu toate că la Festival participau numele cele mai mari ale muzicii uşoare româneşti. Spun elevilor mei că celebritatea nu vine peste noapte. Ea este rezultatul unei munci asidue pentru atingerea unei calităţi pe care orice cântăreţ o datoreză publicului şi pe care trebuie să o scoată la iveală în momentul în care apare pe scenă. Eu rămân mereu recunoscătoare exigentei instanţe care se numeşte Măria-Sa-publicul. El a ales „Prieten drag” ca melodie a secolului în anul 2001, potrivit ultima-ora.ro

4.) Amintirile copilăriei

„De câte ori vin la Bucureşti şi restrăbat ce-a mai rămas, revăd imaginile copilăriei, jocurile cu prietenii de pe stradă, de-a hoţii şi gardiştii, de-a v-aţi ascunselea…, reaud strigătele noastre ascuţite şi pe mama care, grijulie, ieşea ades din casă ca să mă avertizeze că-mi voi pierde vocea dacă continui să ţip.

Îmi aduc aminte că avertismentul trebuia repetat la intervale regulate, pentru că vârtejul jocului era mai important decât pierderea vocii. În capul străzii se afla un dud mare în care ne urcam ciripind ca un stol de vrăbii, ca să-i culegem roadele, de un dulce fără pereche, cu care ne răsplăteam după joacă, cu toate că proprietarii dudului nu erau încântaţi de asalt. Pe aceeaşi stradă locuia profesoara mea de istorie de la şcoala „Tunari”, Doamna Abăluţă, mama poetului Dinu Abăluţă.

Puţin mai departe, la colţul cu strada „Badea Cârţan” locuia distinsul profesor de franceză Alexandru Beliş pe care l-am avut la liceul „Dimitrie Cantemir”, cel care mi-a insuflat constanta pasiune pentru limba şi cultura franceză”, spunea artista.

$_$

 Ancheta asupra geniului și autodistrugerii: Esenin, Cobain, Keith Flint, Van Gogh, Pavese, Pessoa, Sylvia Plath, Jim Morrison & Amy Winehouse 🌌

Povestitor:

După sute de ani de mituri și arene, încă ne dorim să vedem sânge… de ce facem asta cu idolii noștri?

Investigator:

De ce publicul continuă să glorifice autodistrugerea artiștilor? Este un mecanism de selecție naturală socială?

Investigator:

Și merită celebrarea, faima și geniul prețul pe care acești artiști îl plătesc?

Esenin:

Publicul confundă zbuciumul nostru cu măreția. Intensitatea emoțională e admirată, nu integritatea.

Cobain:

Durerea noastră devine simbol. Dar geniul nu cere sacrificiu. Cei care o glorifică nu înțeleg creativitatea reală.

Keith Flint:

Pe scenă dau totul, dar e energie, nu autodistrugere. Publicul vrea gladiatori, dar eu dansez cu demonii, nu mă las înghițit de ei.

Van Gogh:

Fiecare culoare pe pânză a fost o luptă cu demonii mei. Dar durerea nu e măsura geniului – modul în care o transpui în frumusețe contează.

Cesare Pavese:

Zbuciumul meu literar m-a condus spre final, dar nu e o regulă universală. Durerea poate fi transformată în text, nu în tragedie personală.

Pessoa:

Eu însumi mi-am sacrificat viața cu alcool și zbucium, până aproape de 40 de ani. Intensitatea a fost reală, dar prețul a fost prea mare.

Sylvia Plath:

Intensitatea e simțită, dar nu trebuie transformată în autodistrugere. E strigăt către o lume care nu a înțeles sensibilitatea noastră.

Jim Morrison:

Libertatea și poezia noastră pe scenă ne-au purtat spre limite, dar e energie, nu sacrificiu. Publicul vrea să creadă că durerea e sinonimă cu autenticitatea.

Amy Winehouse:

Muzica mea a fost zbucium, dar nu e obligatoriu ca durerea să devină fatală. Intensitatea poate fi transformată în creație.

Investigator:

Dintr-un punct de vedere al selecției naturale, acest mit al geniului autodistructiv funcționează ca un filtru: doar cei care rezistă și integrează durerea supraviețuiesc creativ.

Investigator:

Dar există și o latură periculoasă – instinctul gregar al publicului promovează glorificarea durerii. Tinerii se uită la idolii lor și, fără ghidaj, pot confunda suferința cu măreția.

Investigator:

Aceasta este partea perversă a „seleției”: nu numai că promovează durerea, dar transmite modelul greșit generațiilor viitoare.

Investigator:

Pentru fiecare dintre voi, ce înseamnă intensitatea trăită conștient?

Esenin:

Să transformi zbuciumul în artă, să nu te pierzi în prăpastie.

Cobain:

Să trăiești durerea, dar să o integrezi, nu să o faci spectacol.

Keith Flint:

Intensitatea e viața trăită complet – ritmul, sunetul, energia – nu sângele vărsat.

Pessoa:

Intensitatea fără integrare devine autodistrugere. Fără seninul interior, zbuciumul te consumă.

Van Gogh:

Dacă nu vezi culoarea seninului printre nori, suferința te copleșește.

Pavese:

Textul meu poate fi martorul zbuciumului, dar viața trebuie trăită cu atenție.

Plath:

Sensibilitatea extremă cere înțelegere, nu tragedie.

Morrison:

Intensitatea e dansul cu demonii, nu finalul tragic.

Winehouse:

Energia și creația trebuie trăite conștient, nu ca autodistrugere.

Investigator:

Ce rol au ritualurile pierdute?

Esenin:

Ele ofereau ghidaj și cadru. Fără ele, autodistrugerea devine „inițiere informală”.

Cobain:

Lipsa ritualurilor lasă tinerii să copieze greșit durerea.

Keith Flint:

Muzica și cultura cluburilor pot fi ritualuri moderne, dacă sunt respectate și conștiente.

Pavese:

Ritualurile literare sau sociale pot proteja sensibilitatea creatorului.

Investigator:

Cum apreciem geniul fără să glorificăm suferința?

Seninul se găsește în acceptare și trăire intensă a clipei, în viață și creație, nu în glorificarea morții.

---

🌟 Încheiere alternativă: Akira Kurosawa 🌟

Investigator:

Akira, ce ai învățat după ce ai atins marginea și ai încercat să-ți iei viața?

Kurosawa:

Am înțeles că demonii nu trebuie eliminați, ci acceptați. Durerea e parte din viață și nu trebuie să te ucidă. Am ales să rămân viu, să creez în continuare, chiar și după eșecuri. Intensitatea trăită conștient poate deveni artă, fără autodistrugere.

Investigator:

Deci nu toți artiștii trebuie să plătească cu viața pentru intensitate sau pentru geniul lor?

Kurosawa:

Exact. Există întotdeauna o alternativă: să fii creator, să simți profund, și totuși să rămâi viu.

---

💡 Notă pentru tineri:

Intensitatea trăită conștient e adevărata măsură a geniului.

Ritualurile moderne și ghidajul pot transforma zbuciumul în artă, fără autodistrugere.

Atenție: mitul autodistrugerii nu este un model de urmat.

💡 Notă pentru oameni sensibili:

Sensibilitatea este prețioasă și fiecare plătește propriul preț.

Nu măsurați valoarea unui artist după cât a suferit sau cât a plătit pentru sensibilitatea sa.

Nu e senin. Au ajuns la geniul lor prin zbucium și efort, trăind intens fiecare clipă și transformând durerea în creație.

Nu e senin. E Esenin, Cobain, Van Gogh, Pavese, Pessoa, Plath, Morrison, Amy Winehouse și Akira Kurosawa.

$$$

 La mulți ani de nemurire ,Moțu Pitiș !!! Născut intr-o zi de 4 octombrie . 

 In memoriam

"Va salut,

Ma numesc Florian Pittis si va anunt ca am cancer la prostata..Am 63 de ani, sunt director la un radio si de curand cea mai mare bucurie pe care am avut-o in viata mea a fost concertul Roling Stones... Doctorii m-au avertizat ca sunt prea slabit,ca poate o sa agravez ce a mai ramas din boala mea participand la concert ...Viata mea a fost extraordinar de frumoasa...Am fost rebelul cu plete in vant..am trait viata, intens ca pe o minune si nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut. As vrea sa va aduceti aminte de mine...si tind sa cred ca pentru voi am insemnat ceva..sa fredonam impreuna Hei tramvai ...si tras de cai...hei joben cum veneai la Mon Jardin ...Ce tanar eram atunci si plin de viata....

Cum am primit vestea ? Ei bine dragilor rau....Exista un moment in viata cand fiecare trebuie sa isi ia ramas bun...toti veti fi in locul meu candva...Chiar tu care citesti aceste randuri candva va trebui sa iti infrunti propria moarte....Pe de-o parte ma inspaimanta...cum ar fi sa nu mai fiu cu voi cei care ati tinut la mine sa nu va mai vad 100 de ani...1000 de ani...1 miliard de ani...o eternitate......o vesnicie..un infinit..un neant....Eu Florian Pitis nu voi mai fi.... Copiii vostri poate nu vor apuca sa asculte Pasarea Colibri...... nu vor apuca sa vada emisiunile la Teleenciclopedia titrate de mine...incet incet voi fi uitat de toti...sau sper eu nu chiar toti.... Ce mesaj sa va transmit acum? Nu stiu dragilor... traiesc intr-un vis rau.... si ma gandesc ca toate astea nu mi se intampla mie.... marea trecere spre neant... spre nefiinta... Trebuie sa am curaj....o singura data in viata treci intr-o alta

etapa....As vrea sa va spun...sa va iubiti mai mult...sa pretuiti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima...Eu va iubesc pe toti si se pare ca EL ma va chema in ceruri...Imi pare rau ca nu am realizat tot ceea ce imi doream ..imi pare rau ca am lasat atatea lucruri neimplinite... Dar nu...NU imi pare rau de viata ce am trait... Iti multumesc Dumnezeule pentru viata ce mi-ai harazit, pentru iubirea ce mi-ai daruit..imi pare rau ca ma chemi asa curand la tine...vroiam sa fac mai multe Doamne ...vroiam sa fac mai multe....Neantul ma cheama si ma inspaimanta in acelasi timp: eu sa nu mai fiu ...EU? Sa nu mai exist sa dispar pur si simplu in bezna uitarii ? Ce inseamna Doamne sa nu mai fiu !?! Ma pui la grea incercare...ultima din viata mea....Dumnezeule ma ia o frica mare ...oare existi ?? Doamne nu ma lasa in bezna nefiintei...eu vreau ca sa mai fiu..te rog.....Nu vreau sa fiu doar o cruce intr-un cimitir......"

Sursa: Internet

$$$

 ARMATA DE TERACOTĂ

Armata de Teracotă este una dintre cele mai cunoscute descoperiri arheologice din istoria Chinei și a fost descoperită într-o mină de lut abia în anul 1974. Armata din teracotă creată acum aproape 2.200 de ani, este compusă din aproximativ 8.000 de figurine în miniatură, care reprezintă soldați, calareti, ofițeri și soldați de elită. Acestea sunt considerate uneori ca fiind cea mai mare și impresionanta artă militară din lume.

Istoria Armatei de Teracotă

Armata de Teracotă a fost creată de Primul Imperator Qin în anul 221 î.Hr, cu scopul de a-i proteja și înfăptui visurile sale în lumea de după moarte. Aceste figurine au fost create pentru a-i ajuta pe ceilalți să continue lupta și să-l însoțească pe Primul Imperator Qin în lumea de după moarte. Aceste figurine sunt uimitoare în ceea ce privește detaliul, realitatea și varietatea lor. Armata de Teracotă este considerată ca fiind cea mai mare și impresionanta artă militară din lume.

Descoperirea Armatei de Teracotă

Armata de teracotă a fost descoperită într-o mină de lut abia în anul 1974, în apropierea orașului Xian în provincia Shaanxi din China. Descoperirea a fost una dintre cele mai mari descoperiri arheologice din istoria Chinei și a schimbat modul în care se vede istoria Chinei și a îmbunătățit cunoștințele noastre despre acest eveniment istoric important.

Importanța Armatei de Teracotă

Armata de Teracotă este considerată un simbol al puterii, al suveranității și al măreției Primului Imperator Qin, care a condus unificarea Chinei. De-a lungul secolelor, această construcție neobișnuită și impresionantă a fost numită „Monumentul Eternității” și a devenit un simbol al culturii chineze.

Simbolismul Armatei de Teracotă

Simbolismul istoric al figurinelor Armatei de Teracotă se bazează pe conceptul imperial chinez al „lumii de după moarte”, în care se credea că spiritele regilor trebuie să fie însoțite de soldați la împărăția de dincolo. De-a lungul anilor, această construcție minunată a devenit un simbol al culturii chineze și se crede că aduce noroc.

Conservarea Armatei de Teracotă

Armata de Teracotă a fost prezervată într-o mare varietate de moduri de-a lungul istoriei. Primul Imperator Qin a folosit un sistem de îngropare complex pentru a asigura conservarea acestora și de-a lungul anilor au fost folosite mai multe metode pentru a prezerva și conserva această armată.

Aceste metode includ instalarea unui sistem de aerisire, utilizarea unor substanțe chimice speciale pentru a încetini procesul de degradare și utilizarea unor tehnici de conservare prin crio-conservare și prin înghețare. Aceste metode au ajutat la conservarea armatei de teracotă și la prezervarea acesteia pentru generațiile viitoare.

Misterul armatei de teracotă

Unul dintre misteriile și fascinațiile Armatei de Teracotă este că aceasta a fost construită la aproximativ 2.200 de ani în urmă, în epoca antica. Aceste figurine sunt un document istoric viu care a rezistat testului timpului și care ne-a oferit o perspectivă asupra vieții de atunci.

De asemenea, aceste figurine sunt încă un mister și un punct de referință pentru tehnicile și metodele folosite pentru a crea această armată. Aceste tehnici și metode au creat figurine care par foarte reale și care sunt încă impresionante și surprinzătoare în zilele noastre.

Încorporarea în cultură și arta chinezească

Armata de Teracotă a devenit un simbol important al culturii chineze și a fost încorporată în arta și cultura chinezească. De-a lungul anilor, această armată a devenit o parte importantă a culturii chineze și a fost folosită în produse artistice precum picturi, sculpturi, cărți, mâncare și chiar costume. Aceste produse artistice au crescut în popularitate în întreaga lume și au făcut ca Armata de Teracotă să devină un simbol important al culturii chineze.

Concluzie

Armata de Teracotă este una dintre descoperirile arheologice cele mai fascinante și interesante. Acestea ne-au oferit o înțelegere mai profundă și mai simplă a istoriei Chinei și a tehnicilor și metodelor folosite de Primul Imperator Qin pentru a crea această armată. De asemenea, misterioasa încorporare a acesteia în cultura și arta chinezească a contribuit la impresionanta popularitate a acestei armate și a făcut ca aceasta să devină un simbol important al culturii chineze.

$$$

 CUCUTENI - LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI EUROPENE

Savantii occidentali se declara fascinati de complexitate si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei, pe care in prezent lumea stiintifica o recunoaste drept prima civilizatie a Europei.

Primele vestigii apartinand aceasta culturi au fost descoperite in 1884, in apropierea satului Cucuteni, din apropierea Iasiului, scrie Descopera.ro. Ulterior, urme ale civilizatiei Cucuteni s-au descoperit pe teritoriul Ucrainei langa Kiev in anul 1897, unde a fost denumita Tripolie, ignorandu-se cu buna stiinta ca era vorba de una si aceeasi civilizatie Cucuteni, descoperita anterior in Romania. Potrivit arheologilor, cultura Cucuteni a precedat cu cateva sute de ani toate asezarile umane din Sumer si Egiptul Antic iar oamenii culturii Cucuteni au fost primii care traiau organizati in asezari mari.

Complex cultural Cucuteni-Tripolie este cel mai strălucit fenomen al epocii eneolotice (veacul de piatră și aramă) din Europa de Est. Academicianul BARâbacov menționa faptul că această cultură, Cucuteni-Tripolie, a consemnat, în istoria comunităților străvechi din Europa, același lucru ca și epoca Renașterii pentru Evul Mediu.

„The New York Times”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de 30 noiembrie 2009 în secțiunea Science un articol despre expoziția „A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, articol semnat de John Noble Wilford. Expozitia, deschisa publicului larg pana in data de 25 aprilie 2010, este gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.

Expozitia gazduieste, prin altele, exponate de o valoare inestimabila apartinand culturii Cucuteni, care atesta faptul ca civilizatia a inceput la poalele Muntilor Carpati, cu mult inaintea civilizatiei grecesti sau a celei romane. “Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele ore ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.

Spre deosebire de ştiinţifică europeană, care are încă mari rezerve în acceptarea importanţei ştiinţifice, dar şi istorice a tuturor acestor culturi străvechi, savanţii americani nu au nici o problemă să recunoască poziţia lor unică în istoria civilizaţiei.

Dr Anthony, profesor de antropologie la Hartwick College din Oneonta, New York, și autor al volumului "The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World" este și curatorul invitat al acestor expoziții. În acest context, savantul american a declarat: "La apogeu, în jurul anului 4500 î.H., Vechea Europă era unul dintre locurile mai rafinate și avansate din punct de vedere tehnologic din lume și prezenta multe din semnele politice, tehnologice și ideologice ale civilizației".

Noile cercetări, spun arheologii și istoricii, au lărgit aria de înțelegere a acestor culturi mult timp ignorate, care pare a se fi apropiat de pragul statutului de "civilizație". Scrisul nu fusese încă inventat, astfel că nimeni nu știe cum spuneau acești oameni. Pentru unii savanți, populația din această regiune a lumii face parte, simplu, din Vechea Europă. Și, până acum, am fost obișnuiți să cred că oamenii preistorici erau doar niște indivizi înapoiați, care trăiau de pe o zi pe alta. Descoperirile arheologice infirmă însă categoric această viziune simplistă.

Catalogul expoziției, publicat de Princeton University Press, este și primul compendiu în engleză al cercetărilor referitoare la descoperirile Vechii Europe. Cartea, publicată de dr Anthony împreună cu directorul asociat al Institutului pentru expoziții, Jennifer Y. Chi, include eseuri ale unor experți din Marea Britanie, Franța, Germania, SUA precum și din țările unde au existat când va aceste culturi.

$$$

 CINE AU FOST URIAȘII ?

- În toate legendele lumii se vorbeşte despre "giganţi", "zeii albi" care au venit de pe alte planete ca să-i civilizeze pe pământeni. Două cărţi tipărite în Franţa redeschid dosarul "uriaşilor" şi al construcţiilor ciclopice -

Regele cimbrilor şi ciocanul de 15 kg

În toate ţările, la toate popoarele, există poveşti şi le­gende legate de uriaşii care au populat în străvechime Pământul. Două dintre cele mai documentate lucrări care au tratat această problemă aparţin unor autori francezi: Denis Saurat ("Atlantida şi regnul giganţilor") şi Louis Charpentier ("Giganţii şi misterul originilor"), care sistematizează informaţiile existente într-o manieră indispensabilă unui inventar metodic al temei. Exis­tenţa giganţilor, persiflată de unii, dar crezută de alţii, a făcut să curgă multă cerneală din peniţa preopinenţilor.

Să fi existat oare într-o epocă antediluviană oameni cu o statură fizică uriaşă, superioară celei obişnuite, nişte oameni gigantici, de patru metri înălţime sau chiar mai înalţi? Mulţi savanţi se arată sceptici în faţa unor asemenea afirmaţii, susţinând că invaziile uriaşilor descrise de atâtea legende se pot explica într-un fel foarte simplu: întâlnirea unor primitivi de talie scundă cu nişte războinici mai înalţi decât ei... În imaginaţia celor învinşi, invadatorii de talie înaltă sunt întotdeauna descrişi sub aspectul unor uriaşi. Cu toate astea, la începutul secolului al XVI-lea, în Franţa a fost făcută o descoperire care i-a pus pe gânduri pe sceptici. Într-un tumul străvechi, s-a găsit scheletul complet al unui om care trăise într-o epocă istorică foarte precisă: era vorba despre regele cimbrilor, unul dintre cele două triburi care invadaseră Galia în secolul I, învins ulterior de generalul roman Marius. Învăţatul medieval Nicolas Habicot a scris în 1613 o "Dizertaţie asupra osemintelor uriaşului Teutobochus, regele cimbrilor", în care inven­tariază cu rigurozitate scheletul descoperit. El aparţinea unui om înalt de 25 de picioare (peste 7 metri şi jumătate), cu vârsta aproximativă de 30 de ani. Descoperirea, considerată drept autentică, a stârnit multă vâlvă, şi presupusul schelet al lui Teutobochus a tronat timp de generaţii în Muzeul de Istorie Naturală din Paris.

Există şi alte descoperiri arheologice tulburătoare. În timpul săpăturilor făcute la Burkhalter, în Moravia, au fost găsite obiecte de piatră ale căror dimensiuni depăşeau 3-4 m şi care cântăreau peste 15 kg fiecare. Şi erau obiecte care fuseseră folosite, nu ustensile simbolice. Cine să le ridice şi să se folosească de ele, dacă nu nişte uriaşi? Descoperiri şi mai uimitoare au fost făcute la Tiahuanaco, în Peru, unde a fost scos la lumină un oraş întreg, construit pe măsura unor oameni a căror statură normală era gigantică, ei măsurând, după calculele care au fost făcute, aproximativ 3-4 m înălţime. Să fi fost pământeni? "Omenirea a păstrat în memoria sa ancestrală amintirea acestor uriaşi cu o inteligenţă superioară, descendenţi ai zeilor, care i-au sprijinit pe oameni şi i-au învăţat. Umanitatea îşi aminteşte de un paradis pierdut de mult, de o iniţiere primordială şi transcendentă, urmată de o cădere", afirmă Denis Saurat în cartea citată mai sus.

Portul din vârful muntelui

Pe malurile Lacului Titicaca a rămas până în zilele noastre un fantastic oraş ciclopic: ruinele perfect conservate din Tiahuanaco, considerat pe drept "cel mai vechi oraş din lume cunoscut până azi". Aflat la 4000 m altitudine, la origine a fost construit la marginea unui golf marin. Până în prezent nu s-a putut răspunde la întrebarea urmă­toare: cum se poate concepe ca nişte oameni, fie ei uriaşi sau nu, să aibă ideea stranie de a construi un port maritim la 4000 m altitudine? La Tiahuanaco s-au găsit resturile bine păstra­te ale acestor cheiuri uriaşe, care nu puteau în niciun caz să primească vapoare ce navigau pe Lacul Titicaca.

Marele arheolog şi geolog H.S. Belamy a întreprins un studiu metodic al locului. El a constatat că în această regiune andină, la 4000 m altitudine, se găsesc sedimente marine repartizate pe o lungime de 700 km. Trebuie admis deci că în epoca terţiară, portul imens din Tiahuanaco, aflat pe malul Lacului Titicaca, se găsea la nivelul apelor maritime. Numai existenţa unui teribil cataclism geologic putea să "propulseze" un port de pe malul oceanului, în munţi.

Pentru că psihologia colectivă acceptă cu greu prezen­ţa, cândva, pe Terra, a unor giganţi, poate ar fi mai uşor de acceptat explicaţia următoare: în epocile de dinaintea Potopului biblic, condiţiile existenţei terestre fiind complet diferite de cele de azi (gravitaţie, presiune atmosferică etc.), echilibrul biologic şi aspectul umanoid erau şi ele complet diferite. Dacă au existat mamuţi giganţi, şopârle şi păsări de dimensiuni colosale faţă de cele de azi, de ce n-ar fi existat şi umanoizi uriaşi?

Dar la Tiahuanaco există un edificiu foarte straniu, care ne obligă să evocăm o altă enigmă: aceea a posibilelor raporturi, în perioada antediluviană, dintre oameni şi o civilizaţie extraterestră. Aceste "Porţi ale Soarelui", pentru că aşa sunt numite, sunt acoperite cu o scriere care, după ce a fost descifrată, a relevat un calendar foarte complex, care provenea nu din epoca terţiară, ci dintr-o eră net ulterioară. Or, acest ca­lendar nu corespunde în nici un fel ciclurilor astronomice ale Pământului, ci doar celor ale planetei Venus. Se poate, oare, ca "Porţile Soarelui" să indice originea oamenilor giganţi? Să fie ei urmaşii unei colonizări extraterestre masive, practicată pe întregul Pământ? Oseminte umane cu o înălţime anormală au fost aflate peste tot în lume, în Java, în China, în Transvaal. Într-o necropolă din Sabora se pot vedea morminte lungi de 6 m, în care se află scheletele unor oameni de 3 m înălţime. Deci, care este răspunsul la întrebare?

Secretele Insulei Paştelui

Insula Paştelui este situată la 3000 km de coastele Statului Chile şi este foarte îndepărtată de celelalte insule ale Pacificului. Notorietatea ei constă în faptul că acolo se găsesc nişte statui colosale, dintre care unele cântăresc 50 t şi au mai mult de 20 m înălţime, cam cât un bloc cu şase etaje. Scriitorul Pierre Loti, pe când era ofiţer de ma­rină, a făcut o escală pe Insula Paştelui. Vasul său a îmbarcat de acolo o statuie, una dintre cele mai mici, care se găseşte în prezent la Muzeul Omului din Franţa. Pierre Loti a fost, la fel ca toţi călătorii, sensibil la misterul care palpită pe acea insulă îndepărtată. "Oare ce rasă omenească reprezintă aceste statui fantastice, cu nasul lor cu vârful ridicat în sus...? Par că sunt gânditoare", spune autorul francez. Legendele din Insula Paştelui vorbesc despre o rasă de "Stăpâni căzuţi din ceruri". Din păcate, arheologii nu sunt în stare să explice prezenţa incredibilă a acelor statui colosale pe o palmă de pământ aruncată între ape, care n-a avut niciodată o populaţie mai mare de 3000 de suflete. În plus, acele reprezentări uriaşe, numite Moai, nu au fost sculptate acolo, ci transportate pe insulă după realizarea lor. "După părerea mea", spune istoricul Francis Mazière, "această insulă vulcanică era pe atunci unul dintre locurile înalte ale lumii şi, poate, un punct de contact cu alte civilizaţii nepământene. Insula Paştelui ar putea fi considerată drept un vestigiu geologic care a scăpat de la scufundarea unui continent legendar numit Mu, asemănător Atlantidei." Mazière, care a studiat cu răbdare tradiţiile păstrate din generaţie în generaţie de către locuitorii insulei, a aflat de la ei nişte lucruri uluitoare în legătură cu statuile gigantice, mai ales cu acelea din perioada arhaică, care sunt şi cele mai numeroase. (Unele dintre ele datează dintr-o epocă mult mai recentă, copii imperfecte ale primelor creaţii.)

Indigenii i-au spus lui Mazière că "secretele au fost pierdute şi nu a mai existat Mana". "Mana" este o forţă vitală, magică, ascunsă, pe care iniţiaţii ştiau pe timpuri să o controleze. Este sigur că oamenii care au sculptat Moai dispuneau de tehnici secrete, ce le permiteau, prin intermediul unei misterioase energii vibrante a "manei", să mişte şi să sculpteze fantasticele statui. Mazière a aflat că multe dintre ele înaintau singure, mişcându-se în formă de semicerc pe baza lor şi că altele au fost aduse prin aer. Era în timpurile când zeii albi veniseră din cer pentru a-şi manifesta puterea şi sculptaseră aceşti giganţi, pe care i-au aşezat după ce i-au purtat prin aer, dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumină roşie foarte puternică. În acel timp, Insula Paştelui făcea parte, împreună cu toate insulele Polineziei, dintr-un imens continent locuit de ari, nişte oameni foarte înalţi şi puternici, cu pielea albă şi părul lung. Au lăsat nişte urmaşi care reprezintă casta polinezienilor puri, cu nasul fin şi foarte uşor curbat, cu ochi negri strălucitori şi cu păr ondulat. Precum ţiganii, aceşti polinezieni de rasă pură se orientează după stele, iubesc muzica armonioasă şi cunosc secretele magiei, pe care nu le încredinţează nimănui. Vechii prinţi ari oficiau ceremoniile prin care le erau oferite sacrificii zeilor plecaţi înapoi, în stele. "Anumiţi ocultişti pretind", scrie Mazière, "că fiinţe care au atins un grad de dezvoltare mai mare ca al nostru, locuind pe planeta Venus, ar fi tri­mis pe pământ mesageri, pentru a le dărui oamenilor bazele cunoaşterii. Aceşti mesageri (semnalaţi şi în Biblie ca Elohim), foarte înalţi de statură, s-au împerecheat cu pământencele, dând o rasă de semizei." Povestea zeilor veniţi din cer şi care şi-au luat de neveste femei muritoare, dând naştere semizeilor sau giganţilor, e foarte frecventă în legendele Orientului, dar şi la greci. Să ne întoarcem însă la statuile din Insula Paştelui, una dintre rarele urme concrete ale giganţilor. Figurile pe care le reprezintă sunt ale unor oameni a căror fizionomie nu corespunde cu nicio rasă cunoscută pe Terra.

Ei au mâinile încrucişate la nivelul pântecului, într-o atitudine "yoghină", iar pe spatele acestor statui se observă o gravură în formă de cruce, aşezată de-a lungul coloanei vertebrale, incizată cu semne, ca în schemele actuale de acupunctură. Se presupune că stimularea lor producea iluminarea.

Zeul călare pe dragonul de foc

Pohnpei este o mică insulă în Arhipelagul Carolinelor. Pe partea cel mai greu accesibilă a ei se află ruinele impresionante ale unui oraş megalitic: Nan Madol. Blocuri de bazalt, perfect tăiate, dispuse ca butucii unei case de lemn, formează ziduri mai înalte de 10 m. Un sis­tem de canale, numit Veneţia Ciclopică, desparte oraşul misterios în alte insuliţe separate prin ziduri. Nişte porţi mari închid şi deschid aceste canale, pe malul mării. Oare cine au fost constructorii acestui ansamblu prodigios? Nu se poate admite decât o singură explicaţie: este vorba despre un fragment al fostului continent Mu, scufundat sub apele Pacificului. Fără îndoială că acesta este motivul pentru care arheologii şi specialiştii din Oceania vorbesc mai deloc despre aceste vestigii extraordinare care refuză o explicaţie logică. Dar faptul că sunt rar vizitate nu înseamnă că nu există. Insulele Caroline sunt situate în afara itinerariilor maritime şi aeriene curente, fiind aşezate în inima unei regiuni strategice, în care autorităţile americane nu prea doresc să vadă turişti. Cu toate acestea, au fost publicate fotografii revelatoare, care permit înlăturarea ipotezei unor formaţiuni geologice naturale.

Scriitorul american Abraham Merritt a situat punctul de plecare al romanului său, intitulat "The Moon Pool" ("Craterul Lunar"), în labirintul nenumăratelor canale ale misterioaselor ruine gigantice din Pohnpei. Chiar dacă este vorba despre un roman SF, descrierea locului este exactă. Merritt, un mare călător prin zona Oceaniei, a explorat-o cu grijă, ba chiar a stat câtva timp pe unele părţi aflate la suprafaţa "Veneţiei Ciclopice". Cartea sa nu este însă prin nimic mai fantastică decât miturile locale care spun că un zeu venit de pe o altă planetă, călare pe un dragon de foc, nu trebuia decât să pronunţe câteva cuvinte magice pentru ca giganticele blocuri de piatră să apară la orizont, zburând peste ocean.