$$$

 ARTA EDUCAŢIEI 

Corneliu Vadim Tudor

Aceasta-i arta de-a trăi, copile:

Să fii curat la suflet şi la trup

Iar viaţa ta să n-o măsori în zile

Ci-n fapte bune precum mierea-n stup.

Tu pe părinţi să îi asculţi orbeşte

Priveşte doar ce sacrificii fac!

Cu fiece copil pe care-l creşte

Un om îşi taie-o cruce în copac.

Pe dascăli să-i cinsteşti cum se cuvine

Fără de ei tu nu eşti om întreg

Poate că unii-s mai săraci ca tine

Dar jertfa lor doar zeii o-nţeleg.

Tu să saluţi întâiul, pe oricine

Fii respectuos, şi-ai să primeşti respect

Nicicând să nu dai cinstea pe ruşine

Priveşte-n ochii tuturor, direct.

Fereşte-te de anturaje rele

Sunt pline puşcăriile de cei

Ce-au săvârşit păcate mari şi grele

Influenţaţi de nişte derbedei.

Nu lua ce nu-i al tău, nu pune mâna

Pe bunurile altuia, îţi cer

Petrece-ţi ora, ziua, săptămâna

Ştiind că Domnul vede tot din cer.

Nu suntem singuri, îngerul de pază

Ne stă alături, fără un cuvînt

Ne apără şi ne supraveghează

Din sfântul leagăn până la mormânt.

Atunci când o să creşti şi-o să-ţi iei zborul

Fii bun ca pâinea caldă, nu uita

Şi-acelui care-ţi cere ajutorul

Dă-i mâna ta în clipa cea mai grea.

Este atât de multă suferinţă

În fiecare zi sunt tragedii

Lumea îşi pierde bruma de credinţă

Chiar pe Hristos, din nou, L-ar răstigni.

Istoria s-a-ntors la barbarie

Holocaust uman şi animal –

Nu-ţi pierde firea, Biblia să-ţi fie

Şi pavăză, şi etalon moral.

În tot ceea ce faci, tu te gândeşte:

Iisus ce-ar fi făcut în locul meu?

Şi negura atunci se risipeşte

Şi ploaia se transformă-n curcubeu.

Aceasta-i arta de-a trăi, copile:

Lui Dumnezeu dă-I slavă ne-ncetat

Şi vei trăi în veci, sătul de zile

Şi ai să fii un om adevărat.

$$$

 1 septembrie

Intrarea trupelor sovietice în București.

În urma loviturii de stat de la 23 August 1944, România a ieşit din alianţa cu Germania și a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Uniunii Sovietice. Însă dezamăgirea populației după trecerea României de partea Aliaților va avea loc destul de repede, asta datorându-se unui complex de factori, între care un rol important l-au avut abuzurile noului aliat sovietic faţă de România. Astfel, la data de 31 august 1944 o primă coloană blindată sovietică a intrat în București fiind primită de o delegație compusă din ministrul fără portofoliu, Constantin Titel Petrescu și de generalul Iosif Teodorescu, comandantul militar al capitalei. Populația capitalei a întâmpinat trupele sovietice în spiritul cel mai amical, deoarece odată cu venirea acestora, Bucureștiul nu mai era amenințat de distrugerile directe ale războiului. Însă, în ciuda propagandei oficiale, care îi prezenta pe sovietici ca pe niște eroi, intrarea soldaților din Armata Roșie în București a fost marcată de evenimente tragice precum: jafuri, violuri, furturi, confiscări, devastări, sechestrări de persoane și pe alocuri chiar și crime. Astfel că, după primele contacte amicale, relațiile dintre trupele sovietice și populație au devenit deosebit de încordate, mai ales că toate aceste fapte, ce erau întreprinse de militarii sovietici, nu erau niciodată sancționate de superiori. În afara trupelor sovietice, pe 31 august 1944 a intrat în București și divizia „Tudor Vladimirescu”, compusă din voluntari români recrutați din rândul prizonierilor de război de la Stalingrad, care doreau să lupte contra germanilor. Formată la începutul anului 1944, divizia a plecat spre front, unde la 21 august primise misiunea de a ataca Iașiul alături de trupele sovietice. Numai că evenimentele de la 23 august 1944 au avut ca rezultat neimplicarea ei în luptele contra trupelor românești, iar acest lucru a făcut ca divizia să fie trimisa spre București și să intre în oraș alături de trupele sovietice. Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost prima unitate militară românească organizată după model sovietic, adică cu ofițeri politici, care odată sosiți în București, prima grijă a acestora, a fost să ia contact cu membrii partidului comunist și împreună să treacă la sovietizarea întregii societăți românești. În ceea ce privește intrarea trupelor sovietice în București la data de 31 august 1944, putem spune că deși teoretic erau aliaţi, când au intrat în capitală, sovieticii s-au comportat ca nişte dușmani, deoarece soldaţii şi ofiţerii Armatei Roșii au prădat civili, au dezarmat forţele de ordine româneşti şi au înjosit populaţia terorizată orașului, aceste fapte continuând pe tot teritoriul românesc.

$$$

 1 SRPTEMBRIE

ÎNCEPUT BUN DE AN NOU BISERICESC

Ziua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru creştinii ortodocşi, fiind începutul anului nou bisericesc. Tradiţa Bisericii spune, printre altele, că în această zi, ar fi început creaţia lumii şi că, tot în această zi, şi-ar fi început activitatea misionară şi Domnul Iisus Hristos. De asemenea, tot în această zi, apele potopului au scăzut şi corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat şi Moise ar fi coborât de pe Muntele Sinai cu Tablele Legii. Dar, există deosebiri în privinţa începerii anului bisericesc şi între biserici. Astfel, la Biserica Catolică, anul bisericesc începe în duminica de Advent, adică cea mai apropiată duminică de 30 noiembrie, cu circa patru săptămâni înainte de Praznicul Naşterea Domnului. Tot în această zi, începe şi anul bisericesc la evrei.

Nu trebuie confundat anul bisericesc cu anul liturgic. Anul liturgic începe în ziua Sărbătorii Pascale şi cuprinde trei mari perioade: perioada Triodului ( timpul prepascal) care ţine zece săptămâni, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica Pascală; perioada Penticostarului (timpul pascal) care ţine opt săptămâni, începând cu Duminica Pascală şi până la Duminica Tuturor Sfinţilor; perioada Octoihului (timpul postpascal) care acoperă restul anului, fiind cea mai lungă perioadă din anul liturgic. Rânduielile tipiconale prevăd slujbe de rugăciuni de mulţumire pentru anul care a trecut şi de cereri pentru cel care urmează.

În istoria omenirii au fost folosite mai multe feluri de calendare: lunare, solare sau lunaro-solare. Obiceiul calculării anului eclezial, numit şi Indiction (“Indiction" la romani însemna: poruncă şi arătare), începând cu prima zi de toamnă, vine din antichitate, unde existau două sisteme de determinare a timpului unui an: unul al egiptenilor de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect şi altul al romanilor de 355 zile. Însă, rămânea anual o diferenţă de timp, de zece zile, între aceste două sisteme, si chiar între fiecare dintre ele şi calendarul solar.

Iniţiativa îndreptării calendarului, de această dată, a avut-o un înalt prelat al Bisericii, papa Grigorie al XIII-lea care la 24 februarie 1582 a făcut o reformă, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit "gregorian" sau "stilul nou".

Cu toate acestea, nu toate Bisericile Ortodoxe şi-au îndreptat calendarul. între acestea se numără: Patriarhia lerusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica lipovenească şi mânăstirile din Muntele Athos, cu excepţia Vatopedului. Aceasta a încurajat apariţia mişcării şi grupării stiliste (care continuă să folosească vechiul calendar iulian), în special la greci şi români. La noi, stiliştii au sediul la Mânăstirea Slătioara în Moldova, iar lipovenii au mitropolia la Brăila.

Aşadar, Biserica Ortodoxă Română, foloseşte, în prezent, un dublu calendar: cel iulian, îndreptat la Constantinopol, pentru sărbătorile cu dată fixă, şi cel vechi neîndreptat, pentru sărbătorile legate de Paşti, a cărui dată este însă rotită după stilul nou.

Să punem dară un început bun! Doamne, ajută!

Ştefan Popa

$$$

 1 SEPTEMBRIE

MOARTEA LUI LIVIU REBREANU 

Actrița Fanny Rebreanu și Puia, fiica adoptivă a scriitorului, alături de el în ultimele clipe

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, fiind primul copil din cei 14 ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare.

Aici a început cursurile școlii primare în 1891, apoi a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a urmat încă trei clase.

În 1900 se înscrie la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 urmează Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta.

Pe 1 septembrie 1906 este repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, dar după mai puțin de doi ani demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților care au văzut în această renunțare un eșec profesional de proporții.

Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București.

În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu este arestat și deținut la Închisoarea Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților române în luna mai, tânărul Rebreanu scrie că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea sa publicistică pe care, anterior, o desfășurase în slujba românilor de peste munți.

După detenția din închisoarea Văcărești, neținându-se cont de circumstanțele cererii autorităților maghiare, Rebreanu este transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.

Pe 16 august 1910 tânărul este eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță.

În toamna anului 1910, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu revine la București, dar și aici întâmpină o serie de greutăți financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar. Și aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor”.

A fost angajat la publicația "Ordinea" și, în aceeași periodă, scoate revista "Scena", dedicată teatrului și muzicii. 

În iunie 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde o va cunoaște pe viitoarea sa soție, actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, cu care se căsătorește pe 19 ianuarie 1912, adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica.

Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se treacă recunoaşterea micuței Florica, care avea trei ani şi jumătate. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată, este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal,” scrie Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”.

După moartea scriitorului, familia lui Liviu Rebreanu le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, cum era alintată Florica, negând statutul de descendenţă naturală şi moştenitoare, fiindcă fata nu fusese adoptată legal, iar familia considera actul de recunoaştere un fals.

Urmează o nouă perioadă de greutăți materiale, soția este concediată de la teatru și tânăra familie este nevoită să revină la București.

Artista Fanny Rebreanu a fost angajată apoi la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din luna iulie 1913, scriitorul s-a angajat ca reporter la ziarul Adevărul, dar la sfârșitul războiului a fost concediat.

Fiind fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În noaptea de 12 spre 13 mai 1917, fratele său, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte și executat.

 În primăvara anului 1918 Liviu a fost arestat și anchetat de autoritățile germane de ocupație, dar a reușit în cele din urmă să fugă. În mai a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași, revenind în București în noiembrie.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an și în aceeași perioadă a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, dar curând va demisiona din ambele funcții.

Liviu Rebreanu se bucură, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Își cumpără o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde se retrage să scrie și este în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.

„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6 sau 9 luni, cât era nevoie”.

La şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, Fanny, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar elevului cel mai silitor, dar care era sărac.

Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc, și va deveni mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române.

În 1995, când aceasta a murit, a decis să doneze Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei și care a fost transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu, fiind inclusă în circuitul cultural-turistic. 

Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă, toate lucrările aparținând prozatorului Liviu Rebreanu.

Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu se retrage în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny Rebreanu, și de Puia, fiica pe care a adorat-o. :

Englezul Ivor Porter, diplomat și oficial al Legației Britanice la București are însă o altă versiune a morții lui Liviu Rebreanu. Povestește în cartea sa, “Operațiunea Autonomous. În România pe vreme de război”, publicată de Editura Humanitas în 1991 despre seara de 23 august:

 „Pe la miezul nopții, unchiul Lygiei Georgescu, generalul Ion Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică (soțul Ligiei, ginere al fruntașului țărănist Sever Bocu şi finul lui Maniu, director al sucursalei Româno-Americană Standard Oil care se afla deținut la Malmaison) la un întâlnire la Periș (probabil pentru a sărbători actul de la 23 August). 

Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la întâlnire când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”.

Liviu Rebreanu, deşi se afla în stare foarte gravă, ar fi fost transportat la casa lui din Valea Mare, unde a murit pe 1 septembrie 1944, dar certificatul de deces consemnează doar cauzele naturale, respective insuficienţă circulatorie (asistorlie). 

În memoriile ei publicate în 1969, Puia Rebreanu nu amintește nimic despre evenimentele din 23 august 1944 și circumstanțele morții scriitorului Liviu Rebreanu.

$$$

 Corespondența intre Henriette Yvonne Stahl și Ion Vinea

Fotografiile care păstrează portretul scriitoarei Henriette Yvonne Stahl ne redau imaginea unei femei misterioase, cu o postura elegantă, rafinată, puternică prin însăși fragilitatea sa.

S-a născut în Franța. Ajunge cu părinții săi în România, la vârsta de un an, în perioada în care Bucureștiul trăia intens la belle époque. 

Bunica sa de origine franceză și bunicul său german s-au cunoscut pe teritoriul Țării Românești, la mijlocul secolului al XIX-lea, fiecare ajungând aici din alte considerente. Tatăl său a fost un apreciat grafolog, istoric și stenograful Parlamentului României, introducând sistemul de stenografie în România.

În copilărie, a studiat pictura și baletul, ulterior, Conservatorul de Artă Dramatică. Cu o gândire profundă și intuitivă, cultă, exigentă cu sine și cu cei din jur, preferă adesea singurătatea. 

Dar prezența sa a fost remarcată, imediat, la întâlnirile cenaclului condus de Eugen Lovinescu, unde participau, de asemenea, și alte scriitoare. 

Portretul său va fi conturat de cronicarul Ieronim Șerbu: 

„gâtul lung și înalt de lebădă, cu nările înțepate (...). Decolteul rochiei, de culoarea vișinei putrede, braţele goale dezvăluiau o carnaţie delicată, cu frăgezimi de crin imaculat.”

Se va bucura, totuși, de compania selecților săi prieteni, scriitorii Ion Minulescu și Panait Istrati, pianista Cella Delavrancea, compozitorul George Enescu și Maruca Cantacuzino, Martha Bibescu, artista Milița Petrașcu (în atelierul căreia îl întâlnește pe Brâncuși), prieteni, de asemenea, și ai lui Ion Vinea. 

A fost apropiată a Reginei Maria, care și-o imagina soție a fiului său, Carol al II-lea. A trăit 84 de ani, fiind martora celor două războaie mondiale și a schimbării din 1945, demonstrând – dincolo de talentul literar asumat – o extraordinară capacitate de adaptare, mai cu seamă după experiența din închisoare, unde ajunge la 61 de ani, închisă pentru trădare de patrie, la nouă luni după ce fostul său soț, scriitorul Petru Dumitriu, fugise din țară.

În anii ’30, Henriette Yvonne Stahl este actriță la Teatrul Național, acolo unde îl va cunoaște pe scriitorul Ion Vinea. 

Întâlnirea care avea să marcheze destinelor amândurora va fi povestită de scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, în dialogul purtat cu cercetătoarea Mihaela Cristea:

„La Teatrul Naţional, unde eu eram actriţă, în anticamera directorului Alexandru Mavrodin. Eram în picioare, stînd de vorbă cu cineva. La un moment dat, mi-au căzut pe jos mănuşile. Mi le-a ridicat Ion Vinea, pe care nu-l cunoşteam. Cînd mi le-a întins, ni s-au întîlnit privirile. M-au frapat albastrul extraordinar al ochilor şi celebrul lui surîs..,, (Mihaela Cristea, Realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Editura Minerva, Bucureşti, 1996)

Au trăit intens, împreună, 14 ani și au rămas prieteni încă 20 de ani după despărțire. Ion Vinea s-a bucurat de un echilibru necesar alături de Henriette, iar ea, de o maturizare și o disciplină care au influențat scrierile sale literare. A fost fascinată de spiritul ludic al lui Vinea, de sensibilitatea lirică a acestui „prinț al poeziei”, cum îl vedea Eugen Ionescu.

În momentul întâlnirii cu Henriette, Ion Vinea conducea revista „Contimporanul” și publicase două volume de poezii, cel mai recent fiind „Paradisul suspinelor”, pe care avea să i-l dăruiască a doua zi după ce a cunoscut-o. 

Muzeul Naţional al Literaturii Române păstrează în arhiva sa scrisorile pe care Henriette Yvonne Stahl le-a trimis lui Ion Vinea din Spitalul de Stat din Târgu Mureş, în ultimele zile ale lunii august 1936, unde era internată în urma unui accident de mașină: 

,,Dragă – tu nu şti ce bune sunt scrisorile tale. Dacă nu mi-ar fi teamă că au microbi dela poştaş le-aş pune la rană. O dragule ! ce bine că eşti aşa cum eşti. Scrisoarea de ieri m-a liniştit mult. Ce de grije ţi-am dus. Câteodată mă căzneam să nu mă mai gândesc. Nu puteam să-ţi ajut cu nimic. Tu vrei să-ţi povestesc «en detail», dar asta nu se poate. Eu am să-ţi povestesc şi tu ai să imaginezi cu totul alt ceva. De exemplu, tu spui de o tăietură la tâmplă şi la mine aşa ceva nu există. Apoi pe zi ce trece se vindecă. Ce ţi-aş spune eu astăzi, mâine, când ai primi scrisoarea, nu ar mai fi adevărat. Dar în definitiv şi rezumat totul se vindecă neaşteptat de bine (...)“ 

(Henriette Yvonne Stahl - Scrisoare nedatată către Ion Vinea, Muzeul Naţional al Literaturii Române)

(...) Crezi că ai să mă mai iubeşti? Cinci ani de zile am fost foarte fericiţi. E bine. Sînt o fire foarte recunoscătoare. Aştept zilele care urmează. Sîntem atît de puţin stăpîni pe întîmplări – încît am cîteodată curiozităţi de copil“ (Henriette Yvonne Stahl - Scrisoare nedatată către Ion Vinea, Muzeul Naţional al Literaturii Române)

„(...) zilele sunt numărate cu clipe de așteptare (...). Și acum noaptea eu visez urât, oamenii cad și eu strig: Capul, feriți capul! – o să treacă. Dar dacă ai ști ce dor, cât dor. Aș dori atâta să poți veni aci să mă duci acasă. Mie încă mi-e frică de tot ce se mișcă și merge, de tren. Cu tine ar fi atât de bine!.” 

(Henriette Yvonne Stahl, scrisoare nedatată către Ion Vinea, păstrată la Muzeul Naţional al Literaturii Române)

Prezentare de Oana Oros, muzeograf MNLR Crețulesca

$$$

 HENRIETTE YVONNE STAHL - 125 de ani de la nastere

Henriette Yvonne Stahl, nascuta la 1 septembrie 1900 in Saint Avald, Lorena, Franța si decedata la la 25 mai1984, a fost o scriitoare și traducătoare româncă, sora sociologului H. H. Stahl și fiica scriitorului Henri Stahl.

Scriitoarea s-a născut la Saint Avald, în Lorena, într-o familie franceză. Medicii francezi o decretaseră la naștere "non viable", mama ei trecând prin mari probleme financiare și depășind o depresie profundă.

În 1901 familia ei se stabilește în România, și scriitoarea primește cetățenia română.

Tatăl său, Henri Stahl a fost autorul unei celebre metode de stenografie și stenograf șef al Parlamentului, prietenul de o viață al istoricului Nicolae Iorga. 

Face liceul în particular, începe școala la vârsta de 9 ani din cauza sănătății ei șubrede. În anul 1918 este trimisă de părinți ca să locuiască la țară, în familia ordonanței, care-i salvase viața tatălui ei pe front, Iordache Dumitru. 

Soția acestuia este prototipul eroinei romanului „Voica". Debutează în literatură cu poeme în proză, publicate în revista „Flacăra", în 1931. 

Urmează „Conservatorul de Artă Dramatică" din București, între anii 1922 - 1925, unde studiază Actoria, la clasa actorului Ion Livescu. 

În 1931 îl cunoaște pe poetul Ion Vinea, alături de care va rămâne 14 ani.

În 1945, îl cunoaște pe romancierul Petru Dumitriu, cu ocazia premierii acestuia pentru cea mai bună nuvelă a anului.

Acesta se mută la ea acasă, în 1946, (inițial lângă Cișmigiu, ulterior pe Bulevardul Pake Protopopescu nr. 89, unde se află și acum o plachetă „in memoriam" a scriitoarei). Legătura dintre ei va dura aproximativ 10 ani, în pofida diferenței mari de vârstă (24 de ani). 

În 1954 are loc un episod interesant: căsătoria celor doi, urmată aproape imediat de divorț. Explicația: probabil este dorința de a-i asigura scriitoarei un venit decent și statutul de relativă protecție în fața abuzurilor, ca fostă soție de nomenclaturist. 

Unele dintre romanele ei, tipărite între cele două războaie mondiale, vor fi primite elogios de Garabet Ibrăileanu și de Mihail Sadoveanu, mai ales că debutul cu romanul „Voica", se va produce în paginile „Vieții Românești" (1924).

Participă cu acest roman la concursul de debut în proză al ziarului „Dimineața", și deși nu îl câștigă, va intra în atenția câtorva mari critici sau scriitori din epocă. Romanul, care va fi retipărit după 1944, și apoi, in a treia ediție, abia în 1972, conține o imagine neidealizată a existenței rurale, prezentând faptele în stil naturalist, dar și justficându-le. 

Romanul „Voica" obține Premiul Societății Scriitorilor Români, în același an.

A scris și literatură în limba franceză, iar o parte dintre romanele ei au fost publicate în Franța, în traducere proprie.

A tradus din limba engleză, integral, ciclul de romane Forsyte Saga de John Galsworthy, La răscruce de vânturi de Emily Brontë, Gora de Rabindratanath Tagore, din limba franceză, Genji Monogatari de Murasaki Shikibu, Misterele Parisului de Eugene Sue, Laurențiu magnificul de Marcel Brion, Drămuitorul de suflete de André Maurois, etc.

Surse:

Marian Popa, Dicționarul de literatură română contemporană, București, Editura Albatros, 1977.

Mihaela Cristea de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, București, Editura Minerva, 1996

http://www.autorii.com/.../henriette-yvonne-stahl/index.php

https://www.tititudorancea.org/.../biografie_henriette...

https://jurnalul.antena3.ro/.../henriette-yvonne-stahl...

https://bookhub.ro/henriette-yvonne-stahl-un-destin.../

$$$

 LIVIU REBREANU cel SUPERSTIȚIOS

" NU plec la drum marți, nu incep un lucru sâmbăta, numărul 7 nu mi- e favorabil , 13 în schimb îmi e simpatic, cum ies si văd un popă știu că mă așteaptă nenorocirea , DUPĂ CUM DACĂ IMI IESE UN ȚIGAN, ÎMI PARE BINE . "

P. S. Astăzi, 11 iulie 2021 , am schimbat prefixul

referitor la numărul membrilor din grup . Suntem 3000 de prieteni virtuali în acesta comunitate , care îndrăgesc istoria literara . Numărul este mereu în creștere. Asta înseamnă că se apreciază ceea ce vă ofer spre lecturarea, completarea și îmbogățirea cunoștințelor dvs. în domeniul beletristic. Mă straduiesc să vin mereu , in fața dvs. cu informații mai puțin cunoscute și lecturate. Asta presupune multă muncă de documentare, notițe, culegere de amănunte, multe ore " pierdute " ( msi ales la textele lungi ) . Totul se datorează unui mare hobby , în general pentru Literatură și pentru scriitorul favorit, LIVIU REBREANU : ardeleanul nostru devenit orășan, din cauza profesiei de scriitor. Eu vă mulțumesc tuturor pentru numărul ce se afla mereu în creștere , ale înscrierilor din grup. Vă mai sunt recunoscător pentru vorbele frumoase pe care mi le adresați la comentarii. Sincer să fiu , prefer un cuvânt- două, decât un desen . Vreau să vă exprimați părerea prin scris ,nu doar prin " desene ". Chiar dacă greșim, este omenește. În grupul nostru L.R. ... , INTRA CINE VREA , RĂMÂNE CINE POATE . Nu este nevoie să mi se ceara permisiunea pt distribuirea materialelor literare documentare . Cu tot dragul , eu le creez pt dvs. Deci, fără niciun bai , se pot răspândi. Dimpotrivă, astfel m- ajutați ca toată lumea doritoare și necunoscătore, să poată avea acces la lectura și cunoaștere. Unii dintre dvs. au încercat sa posteze versuri . Este clar ca nu e grupul potrivit pt astfel de postari " sentimentale " . Din păcate, nu le pot aproba . Este o regula a grupului . Și eu iubesc poezia dar nu e locului ei aici. Eu postez materiale literare din care să putem învața ceva. Sper să nu fiți triști , dacă nu v- aprob stihurile.

Multa sănătate tuturor și s- auzim de bine !

Va voi scrie un mic mesaj , în grupul nostru, atunci când voi pleca din țară și voi înceta pt o perioada să mai postez. Astfel sunteti preveniți, și poate mai puțin îngrijorați datorita lipsei mele temporare ( 1- 2 luni probabil ).

Inchei cu un citat rebrenian :

" LITERATURA E O BOALA GREA , CÂND TE- AI MOLIPSIT , NU TE MAI VINDECI NICIODATĂ. 

BIROUL lui L. REBREANU de la Valea Mare ( Argeș ) 

" Pe birou se aflau lampa care- i lumina nopțile pe când scria - < LAMPA lui ALADIN > , cum o numeam noi , asemanand- o aceleia celebre , din < O mie și una de nopți > - cu abajurul ei alb de sticla, fotografia măicuței ( a lui Fanny, mama Puiei) frumos inramata, câteva din obiectele uzuale ale tatei: bricheta, serviciul de marmură, compus din două calimari , tampon , presse- papier si scrumiera, mapa florentina din marochin albastru , dăruită lui de mine , serviciul de alamă, în care își fierbea , una după alta , cafelele , licoarea atât de primejdioasa pentru el în asociație permanenta cu tutunul." 

Sursa : " Pământul bătătorit de părintele meu " de Puia Florica Rebreanu ( fiica adoptivă a romancierului) . Editura Sport- Turism, 1980. Fragment din cap. " Valea Mare, 1969 ", pag. 217.

"