&&&

 

Setenil de las Bodegas, din Spania, are case construite direct în stâncă – oamenii locuiesc sub bolți de piatră naturală, iar străzile șerpuiesc prin adevărate canioane.

🏞️ Setenil de las Bodegas este un sat unic în lume, aflat în provincia Cádiz din sudul Spaniei, care pare mai degrabă desprins dintr-un basm decât din realitate. Aici, natura și arhitectura au fuzionat într-un mod spectaculos: casele nu sunt construite pe munte, ci în munte — literalmente integrate în stâncă. Bolțile uriașe de piatră servesc drept acoperișuri naturale, iar pereții formați de stâncă au fost păstrați ca elemente structurale în multe locuințe.

Locuitorii din Setenil trăiesc sub arcade masive de rocă, care se întind deasupra capului ca niște umbre permanente, protejând casele de soarele arzător al Andaluziei vara și păstrând căldura în timpul iernii. Acest tip de arhitectură naturală oferă o izolație termică aproape perfectă, fără a necesita tehnologii moderne – o formă de sustenabilitate veche de secole.

Străzile satului, precum cele celebre Calle Cuevas del Sol și Calle Cuevas de la Sombra, sunt sculptate în forma unui canion săpat de râul Trejo, care odinioară curgea prin zonă. Deasupra acestor alei înguste se întind stânci uriașe, care par că se revarsă peste oameni și terase. Vizitatorii au adesea senzația că merg printr-un tunel natural, cu cerul înlocuit de un tavan de piatră.

Setenil are o istorie veche de mii de ani, iar unele dintre peșterile în care sunt acum locuințe au fost folosite încă din epoca paleolitică. Numele său vine de la expresia latină “septem nihil” — adică „de șapte ori nimic”, referindu-se la cele șapte încercări eșuate ale creștinilor de a cuceri localitatea în timpul Reconquistei, datorită poziției ei greu accesibile.

Pe lângă arhitectura spectaculoasă, satul este cunoscut și pentru deliciile gastronomice locale: chorizo de casă, dulciuri tradiționale și ulei de măsline pur andaluz. Restaurantele sunt deseori construite chiar în stâncă, oferind o experiență culinară într-un decor natural impresionant.

Astăzi, Setenil atrage mii de turiști din toată lumea, fascinați de modul în care oamenii și piatra conviețuiesc. Satul este un exemplu rar de adaptare ingenioasă la mediu, o mărturie a inteligenței vernaculare și a respectului față de natură.

🌄 Într-o lume în care urbanizarea distruge adesea relieful natural, Setenil de las Bodegas oferă o lecție prețioasă: uneori, cele mai uimitoare locuri sunt cele în care omul a învățat să construiască împreună cu stânca, nu împotriva ei.

$$$

 Filosoful Jean-Jacques Rousseau și-a încredințat, unul câte unul, cei cinci copii unui orfelinat. 

Concubina lui îi năștea, apoi erau predați în grija așezământului. Rousseau scria că își dorea pentru ei o viață de țărani muncă sănătoasă în aer liber, hrană simplă, armonie cu natura… 

Cel mai probabil, copiii au murit acolo, căci orfelinatele secolului al XVIII-lea ofereau condiții cumplite.

Dar Rousseau nu se gândea la asta. 

El scria tratate despre educația ideală a copiilo lucrări care i-au adus gloria de mare pedagog și luminător al epocii.

Lordul Byron și-a dat fiica nelegitimă, Allegra,la o mănăstire, pe când avea doar patru ani. 

Mai întâi a smuls-o de la mamă, apoi a decis că îl incomoda. „Încăpățânată ca un catâr și lacomă ca un măgar!” ... astfel și-a descris poetic copilul.

El locuia într-un castel...și totuși fetița îl deranja..

Greu de înțeles cum poate deranja un copil de patru ani într-un castel...

În mănăstire, Allegra s-a ofilit, s-a stins încet. 

„Palidă, tăcută și delicată” așa și-o amintesc maicile. 

Cu ajutorul acestora,fetița a scris o scrisoare către tatăl ei de fapt, ele au scris-o în numele ei, rugându-l cu umilință s-o viziteze…

Byron a spus că Allegra speră doar la daruri. 

Nu merită osteneala! 

La cinci ani,copila a murit printre străini.

Poeta Marina Țvetaeva și-a dus și ea copiii la un orfelinat în anii de foamete. 

A poruncit să nu se spună că e mama lor că ei „sunt orfani”, a zis. 

Acolo, fiica cea mică, Irina, a murit de foame și boală.

Condițiile în care trăiesc copii ei le-a văzut cu ochii ei a venit sub pretextul că e nașa. 

Pe cea mare a luat-o înapoi. 

Dar Irina s-a stins între străini. Povestea tragică e relatată în „Moartea Iroșkai Efron”. 

La înmormântare, Țvetaeva n-a venit. A scris, însă, un poem trist despre chinurile sale. 

Desigur, era greu să trăiești la Moscova, într-un apartament separat, cu doi copii, refuzând orice slujbă. 

Să scrii poezii era greu copiii cer atenție, hrană. 

Țvetaeva menționa și ea „lăcomia” Iroșkai de doi ani… 

P.s.

...Probabil că străbunicile noastre nu și-au abandonat copiii fiindcă munceau, nu scriau versuri. 

le era,oare, mai ușor decât lui Țvetaeva....sau lui Byron...sau lui Rousseau…???

Se pot scrie versuri înălțătoare despre iubire și suflet.

 Și, în același timp,se pot comite fapte cu totul opuse.

 Timp de zeci de ani, omenirea va admira aceste opere minunate,fără să știe că, în timpul creației lor, undeva, copilul autorului murea de foame ori de dor.

Că plângea în tăcere sau stătea nemișcat, cu spatele întors spre lume, înțelegând, poate, că nimeni nu va veni să-l aline… 

Dar pe ei, pe autorii acestor capodopere, i-a durut mult propria soartă. 

Și-au înțeles suferințele până la lacrimi.

Și oare nu pricepeau de ce atâta durere? 

Pentru ce?

Deși nu cunoșteau nici foamea, nici bătăile, nici o dependență deplină de alții…

Rousseau scria plângând: „Singur, bolnav și părăsit în patul meu, pot muri acolo de mizerie, frig și foame, iar nimănui nu-i va păsa…” 

...Dar de foame și frig îl salvau numeroși mecenați. Îl îngrijeau prietenii. Și chiar mama copiilor abandonați.

Aceștia sunt oamenii mari care ne-au lăsat opere mărețe, care ne învață despre rațiune, bunătate, eternitate. Dar destinele copiilor lor sunt puțin cunoscute. Și tocmai despre ele trebuie să știm. 

Trebuie să ne amintim că un copil este întru totul dependent de părinte. 

Trădarea e ușoară. 

El nu va putea protesta, nici pedepsi, nici învinui. Până în ultima clipă, va aștepta să fie salvat, luat înapoi…

Poetul Shelley a văzut odată, deasupra mării de lângă castelul lui Byron, chipul luminos al micuței Allegra. Zâmbea. Iertase tot. 

Se spune că copii iartă…

                        ✍️A.V. Kirianova

Sursa Marcus de seară

$$$

 

😂😂😂😂😂😂😂😂

"- Cu ce vă servesc?

-Ardeii ăștia sunt iuți?

- Ca focu', domnu'. Dacă mănânci unul nu-ți mai trebuie nici sobă, își laudă tanti marfa.

- Pune-mi și mie un kil din cei roșii... Dar să fie iuți, da?

- Iuți, domnu', ăștia topesc și punga...

- Așa, pune-mi și un kg de capia și unul de gogoșari.

- Aaaa, faceți dulceață?

Știa doamna ce știa...

Zâmbesc afirmativ, iau marfa și plec.

Băi fratilor, voi ați curățat vreodată un kil de ardei iuți?

Dar nu din ăștia de linge lumea pe la ciorbițe de văcuță servite cu smântânică și pâinică pe la nunți și cumetrii.

Ardei din ăia născuți din pârțuri de dragon. Ardei din ăia plantați cu spatele la vânt.

Ardei din ăia născuți în laboratoarele secrete ale NASA. Mâinile îți iau foc, în nas parcă te caută careva cu o surubelniță în cruce, că suntem creștini, ochii îți pâlpâie și ei ca avariile aruncând râuri de lacrimi, probabil iuți și ele, tușești uscat ca după juma de kil de pălincă. Și dacă ar fi doar asta problema...

Dar nu, că n-am avut de lucru și m-am dus la budă. Începusem să bat mărunt din picioare, ce să mai... dacă m-am dus, m-am dus.

O perioadă a fost bine, chiar foarte bine, mi-a plăcut. Dar perioada aia a fost a dracului de scurtă. Băi fratilor țineți minte sfatul ăsta: nu faceți pipi cu mâna aia care a curățat un kil de ardei iuți.

Ori vă puneți mănuși ori rugați pe altcineva să vă ajute.

Băi fratilor v-ați scăpat vreodată cafeaua fierbinte în poală? dar oala cu ciorbă fierbinte? Exact.

Auzisem eu că iuțeala asta trece cu pâine dar ce-ar fi zis ai mei dacă apăream mascat în hotdog?

Așa că m-am șamponat, îmbălsămat, rugat, blestemat, recitat trei strofe din calendarul ortodox.

Nici în Thriller nu se mișca Michael Jackson cum m-am mișcat eu prin baie. Păi nu există termen de comparație pentru senzația asta. Nici măcar epilatul inghinal cu mașina de tuns iarbă nu bate usturimea de la ardeii tănticii. Femeie cinstită, mai bine mă mințea.

Am consumat două geluri de duș, șamponul nevestei, spuma de ras și jumătate din tubul de pastă de dinți. Am renunțat la cealaltă jumătate după ce mi-am dat seama că-i mentolată.

Plâng, lăcrimez și tușesc printre clăbuci, cu nădragii în vine și cu girofarul pornit. Kk-m-aș în ea dulceață de ardei iute. Privesc cu speranță spre ultima sticlă rămasă pe raftul din baie: balsam de rufe.

Dar parcă „moale și pufoasă” nu-mi surâde deloc. Așa-i dacă m-a mâncat în fund.

De fapt... mai bine că nu m-a mâncat și-n fund.

Asta îmi mai lipsea..."

🤣🤣🤣🌶🌶🤣🤣🤣😂😂😂😂😂😂😂

                    Dan Cotoc

2####

 

Nu mai pot să tac. Acesta este adevărul meu

STRIGĂTUL DIN SPATELE ZÂMBETELOR

Un mesaj sincer, în numele meu – Loredana  – și al Pensiunii Munții Aninei

HoReCa nu înseamnă doar mese întinse și camere curate.

În spatele fețelor  îngrijite și al zâmbetelor politicoase se află vieți care se sting, încet și tăcut.

Eu sunt Loredana.

Am o pensiune în Anina, județul Caraș-Severin. Am construit totul cu mâinile și inima mea.

Ani de muncă. Ani în care am fost antreprenor, dar și femeie de serviciu, bucătar, tâmplar, administrator, om de PR, contabil, psiholog pentru clienți și uneori… doar o femeie care plânge în baie, dar iese să servească masa zâmbind.

Nimeni nu vede ce e în spatele ușilor de la bucătărie.

Nimeni nu simte mirosul de ulei ars care îți rămâne în păr.

Nimeni nu calculează în minus, cum o facem noi:

– mâncare pregătită din greu, vândută sub costul real

– camere la prețuri de compromis, doar ca să nu fie goale

– investiții pe datorie, în speranța că „vara viitoare va fi mai bine”

– taxe care cresc, încasări care scad

De la 1 iulie, ni se cere mai mult: TVA mai mare, costuri mai mari, reguli tot mai stricte, controale tot mai dese , care se lasă cu măsuri care costă tot mai mult să le aplici ….

Și știți ce avem în schimb?

Liniște. Și tot mai multă concurență neloială.

Nu mai suntem colegi, ne-am transformat în supraviețuitori care se subcotiază între ei doar ca să prindă un turist.

Se vând camere la prețuri de rușine. Se oferă meniuri la prețuri de supermarket.

Și tot ce pierdem e respectul față de munca noastră. Și față de noi înșine.

Eu, una, spun azi:

Ajunge.

Nu mai pot munci 14 ore pe zi ca să rămân pe zero.

Nu mai pot sacrifica haine, miros, timp, familie, vise – pentru un profit mic ( se se înțeleagă diferența între cât câștigăm și cât rămâne profit ) 

Nu mai pot să fiu gazda tuturor, dar străina propriei mele vieți.

Pensiunea Munții Aninei nu e doar o afacere.

E o parte din mine. Și tocmai de aceea aleg să spun lucrurilor pe nume.

Fac acest pas public nu ca să mă plâng, ci ca să trag un semnal pentru toți cei care, ca mine, au ajuns la capătul puterilor:

Nu suntem leneși. Suntem epuizați. Nu suntem nepricepuți. Suntem striviți.

Concluzie

Nu cer compasiune.

Cer doar ca, din când în când, cineva să vadă omul din spatele mesei servite.

Să înțeleagă că nu tot ce pare „scump” e cu adevărat scump – uneori e doar prețul real al unei munci cinstite, făcute cu sufletul, dar nu cu puterea infinită.

Eu am ajuns într-un punct de cotitură.

Nu mai vreau să alerg pentru un vis care mă epuizează.

Vreau să rămân om, să pot zâmbi sincer, să nu mă mai pierd în cifre care nu se leagă.

Am pregătit mese de calitate, cu ingrediente bune, cu grijă, cu suflet.

Și le-am servit zi de zi, uneori la prețuri de cantină.

Am plătit din mine ca alții să mănânce cald.

Iar acum, plătesc cu oboseală, cu pierderi și cu vise rămase în așteptare.

Și dacă vocea mea ajunge și la alți colegi din HoReCa – să știți că nu sunteți singuri.

Să nu mai tăcem.

Să nu ne mai acceptăm epuizarea ca pe o condiție de supraviețuire.

Să ne cerem înapoi dreptul la viață, nu doar la muncă.

Eu sunt Loredana,

și azi aleg să nu mă mai pierd în propria afacere.

Aleg să trăiesc.

Poate mai simplu. Poate altfel.

Dar cu capul sus și cu sufletul întreg.

NOTĂ PERSONALĂ (pentru cine citește cu sufletul):

Această postare nu este despre nemulțumire, victimizare sau lipsă de recunoștință.

Este despre un adevăr trăit de mine și de mulți alții din domenii diferite: muncim mult, dăm tot ce avem mai bun… și totuși, uneori, rămânem goi.

Nu am probleme (eu sunt bine ), nu scriu din slăbiciune sau răutate.

Scriu din luciditate, din dorința de a nu tăcea atunci când devine prea mult.

Cred că e nevoie să vorbim deschis – despre efort, despre echilibru, despre demnitate.

Am încredere că Dumnezeu mă ține. Am speranță. Dar am ales și să spun lucrurilor pe nume.

Mulțumesc tuturor celor care citesc cu inimă deschisă și înțeleg ce am vrut să transmit  🙏

$$$

 Abia după moartea lui George Michael s-a aflat că artistul cheltuia milioane pentru a ajuta orfani, oameni fără adăpost, bolnavi și necunoscuți aflați în suferință. Iată câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut cu adevărat și care dezvăluie chipul autentic al lui George Michael:

O participantă la emisiunea „Deal or No Deal” a spus în direct că are nevoie de 15.000 de lire pentru o procedură de fertilizare in vitro. A doua zi, George Michael a sunat și i-a transferat suma în mod anonim. (c) Richard Osman, prezentator TV.

George Michael lucra anonim într-un adăpost pentru oamenii străzii, unde eu eram voluntar. Nu am spus nimănui, fiindcă ne-a rugat să păstrăm tăcerea. Așa era el. (c) Emelyne Mondo, actriță.

O reprezentantă a unei organizații caritabile pentru copii mi-a mărturisit că aceasta există încă doar datorită sprijinului oferit de George Michael. (c) Kate Waugh.

În fiecare an, de Paște, când eu și Chris Tarrant organizam un eveniment caritabil pentru copii la Capital FM, George Michael apărea la 3:30 dimineața și dona 100.000 de lire. (c) Mick Brown, DJ.

A oferit 25.000 de lire unei necunoscute într-o cafenea care plângea din cauza datoriilor. A scris un cec și i-a cerut chelneriței să i-l înmâneze după ce el va pleca. (c) Vector Victoria.

A organizat un concert gratuit pentru asistentele medicale care au îngrijit-o pe mama lui, înainte de a muri. (c) Andrew.

Donațiile sale au contribuit la crearea unei lumi în care persoanele infectate cu HIV pot duce o viață sănătoasă, lipsită de prejudecăți și discriminare. (c) Jane Barron, reprezentant al Terrence Higgins Trust.

Cu ani în urmă am scris un articol despre o celebritate care i-a lăsat unei barmanițe 5.000 de lire bacșiș, fiindcă era studentă la medicină și avea datorii. Acea celebritate era George Michael. (c) Sali Hughes, jurnalistă.

A mai fost și singura vedetă din emisiunea „Cine vrea să fie milionar?” care a spus: „Dacă pierd, plătesc din buzunarul meu”. (c) Sali Hughes, jurnalistă.

Începând cu 1996, George Michael a donat toate veniturile obținute din piesa „Jesus to a Child” în scopuri caritabile. A virat milioane care au salvat sute de mii de copii. Timp de mulți ani, a fost cel mai generos donator al organizației Childline. Cu toate acestea, el a insistat ca generozitatea lui să rămână anonimă, astfel că puțini, în afara organizațiilor caritabile, știau cât de mult a oferit copiilor vulnerabili ai acestei țări. (c) Esther Rantzen, fondatoarea Childline.

George Michael a murit în somn, din cauza unei insuficiențe cardiace, pe 25 decembrie 2016, la vârsta de 53 de ani, celebrând în mod ironic ultimul său Crăciun — „Last Christmas”, celebrul său hit.

Și totuși, sute de mii de oameni trăiesc astăzi datorită lui.

$$$$

 Salina Turda este singura mină de sare transformată în parc de distracții subteran. La 120 metri sub pământ funcționează roată panoramică, lac cu bărci și teren de minifotbal. Temperatura constantă de 12°C și aerul pur cu sare vindecă bolile respiratorii. E Disneyland-ul subteran al României.

⛏️ Salina Turda este un loc cum nu mai există altul în România – și foarte rar în lume. Aflat în adâncurile Transilvaniei, acest fost complex minier este considerat astăzi singura mină de sare transformată într-un parc de distracții subteran complet funcțional, unde istoria, relaxarea și inovația se întâlnesc într-un decor ieșit din comun.

La peste 120 de metri sub pământ, vizitatorii pătrund într-o lume stranie, tăcută și grandioasă, unde urmele exploatării medievale a sării sunt completate de instalații moderne de agrement. O roată panoramică, perfect funcțională, se învârte lent într-o hală de sare uriașă, luminată arhitectural. Tot aici, vizitatorii pot pluti pe un lac sărat subteran cu bărci în formă de lebădă, într-o atmosferă aproape ireală, dominată de pereți negri și strălucitori ca obsidianul. Mai departe, într-o altă galerie, se află un teren de minifotbal, mese de biliard și locuri de joacă, toate amenajate în inima salinei.

🌬️ Ce face ca acest loc să fie cu adevărat special nu sunt doar atracțiile vizuale, ci și calitatea aerului. Salina are o temperatură constantă de aproximativ 12°C, pe tot parcursul anului, indiferent de vremea de afară. Aerul este bogat în aerosoli salini, lipsit de praf și alergeni, ceea ce îl face ideal pentru persoanele care suferă de afecțiuni respiratorii – de la rinită alergică și astm până la bronșite sau sinuzite cronice. Pentru mulți vizitatori, timpul petrecut aici nu este doar o experiență turistică, ci și una cu efecte terapeutice reale.

💡 Transformarea salinei într-un spațiu multifuncțional nu este întâmplătoare. După ce exploatarea sării a fost închisă în anii 1930, salina a fost folosită temporar ca depozit, adăpost antiaerian și chiar ca zonă de maturare a brânzeturilor. Abia în anii 2008–2010 a fost reabilitată complet, într-un proiect spectaculos care a combinat conservarea patrimoniului cu arhitectura contemporană. Rezultatul este un loc unic în Europa, unde poți învăța despre istoria mineritului, poți face sport sau pur și simplu te poți relaxa la 120 de metri sub sol.

📸 Din acest motiv, presa internațională a numit Salina Turda „cel mai spectaculos loc subteran din lume”, iar turiștii o descriu adesea ca pe un „Disneyland al sării”, o destinație unde nu te aștepți să găsești nici lac, nici roată panoramică, nici teren de sport – cu atât mai puțin toate la un loc. Nu este un parc de distracții în sens clasic, dar este o versiune românească a ceea ce înseamnă imaginație aplicată unui spațiu industrial abandonat.

🎟️ În fiecare an, sute de mii de vizitatori din toată lumea vin la Turda nu doar pentru a vedea salina, ci pentru a o trăi. Nu e nevoie de costum special, nici de echipament – doar de curiozitate și de un hanorac, pentru că jos, în inima pământului, e răcoare. În schimb, primești liniște, spectacol, lumină filtrată prin sare și aer care pare filtrat de munte.

🌍 Salina Turda nu este doar un obiectiv turistic. Este un model de reutilizare inteligentă a unui spațiu vechi, o lecție de design și regenerare urbană, dar și o dovadă că România are locuri capabile să impresioneze fără să fie exagerate sau artificial construite. Este o experiență completă – culturală, senzorială și terapeutică – care te face să vezi sarea cu alți ochi.

$$$

 Într-o lume condusă din umbră de academii secrete și arhive arse, puțini știu că geniul pe care îl numim azi Nikola Tesla s-a născut, de fapt, în România. Nu în Imperiul Austro-Ungar, nu în Croația, nu în Serbia. Numele lui adevărat? Nicolae Teslău. Un copil născut în 1856, în satul Rădești, din inima Transilvaniei. A venit pe lume într-o noapte de furtună, când tunetele loveau pământul cu o forță nefirească, iar moașa a spus atunci o frază care a circulat prin sat decenii întregi: „Copilu’ ăsta o să vorbească cu fulgerul.” Tatăl lui, preot ortodox și cărturar autodidact, ținea în podul casei o bibliotecă interzisă – manuscrise vechi, texte cuneiforme, hărți ale cerului și copii ale unor lucrări dispărute, atribuite lui Zalmoxis, Enoh și chiar lui Hermes Trismegistul. Într-una din aceste cărți, băiatul avea să găsească simbolurile care mai târziu vor deveni baza pentru invențiile sale electrice. La vârsta de 12 ani, Nicolae construia deja dispozitive care stârneau frica în rândul sătenilor. Oamenii vorbeau că băiatul putea aprinde lămpi fără foc și că atrăgea fulgerele direct pe dealul casei părintești. Atunci a apărut „Omul Negru” – un străin cu pălărie și accent apusean, care a venit din Viena pretinzând că e profesor. A stat doar trei nopți în Rădești, apoi familia Teslău a dispărut peste noapte. Casa a ars, arhivele parohiei au fost confiscate, iar în locul lor a rămas doar un registru gol, cu filele smulse. Ani mai târziu, în 1875, un tânăr numit Nikola Tesla apare ca student la politehnica din Graz. Vorbește sârbo-croata cu accent, dar notează formule în alfabet chirilic... și românesc. Când e întrebat despre trecutul său, devine vag: „Tatăl meu era preot... am fost dus departe... am fost ales.” Într-o scrisoare pierdută, recuperată abia în 1997 dintr-un dosar CIA desecretizat parțial, Tesla scria: „Amintirile mele cele mai vechi sunt cu munți verzi, o limbă pe care o aud acum doar în vis și un nume – Teslău. Mi l-au schimbat, dar nu au putut lua totul.” Ce s-a întâmplat cu adevărat? Un document recent descoperit în arhivele Vaticanului, semnat de un cardinal român excomunicat în 1870, confirmă existența unei societăți secrete, „Ordinul Fulgerului Negru”, care răpea copii cu abilități paranormale și îi creștea în laboratoare ascunse din Europa Centrală. Unul dintre acei copii era „Nicolae T. din Carpați”, „copilul electric”. Dar de ce ar fi fost ascunsă originea lui? Simplu. Pentru că puterea Carpaților – această zonă energetică unică – era cunoscută doar de inițiați. Iar geniul lui Tesla nu putea fi atribuit unui popor mic, aflat sub imperii. Așa că i-au schimbat naționalitatea, i-au falsificat dosarele și i-au scris o viață nouă. Tot ce ținea de România a fost șters. În 1943, când Tesla moare, FBI-ul confiscă toate documentele din apartamentul lui. Unele dintre ele conțineau schițe ale unor „turnuri energetice carpatine” și trimiteri la locuri precum Sarmizegetusa, Bucegi sau Peștera Polovragi. Într-o notiță olografă, scrisese: „Acolo începe rețeaua. România e cheia.” O ființă cu mintea sa nu putea fi lăsată să spună adevărul. Așa că totul a fost îngropat sub ani de propagandă, documente false și biografii scrise la comandă. Iar „Nicolae Teslău”, copilul din Apuseni care a vorbit cu tunetul, a devenit Nikola Tesla, savantul apatrid pe care nimeni nu l-a putut controla. Dar numele adevărat încă trăiește – în piatra dealului unde a căzut fulgerul, în manuscrisele mănăstirii și în memoria unui popor care, poate, își va aminti într-o zi că cel mai mare geniu electric al omenirii... era român.

Sursa internet