UN IMN FRANCEZ LUI EMINESCU
(după Lucien Bazin)
Ştefan Octavian IOSIF
"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale
Și scârba ta născută din vanele plăceri,
Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...
Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.
Și am citit o parte din opera-ți măiastră;
Sub biciul suferinței umane te zăresc
Trist, implorând în graiul tău dulce românesc
Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.
Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,
Bogat în idealuri și falnice avânturi
Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,
În care se trezește al Romei geniu antic.
Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște
Același sânge nobil al rasei vechi latine,
Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,
Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!
De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.
Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,
Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:
Poeții mari sunt domnii pământului întreg!
Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere
Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale
Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,
Imens răsunătoare când geme de durere...
Durerea e obștească: acid e-al ei sărut...
Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:
Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe
Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut...
S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,
Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază...
Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează
Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.
În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier
Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,
Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne
Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,
În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți
Cu negură de visuri, când singur îți arăți
Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,
Când raza ei coboară peste câmpii și munți,
În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,
Când mările respiră o dulce adiere,
Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,
Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă...
Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi
Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,
Copil al României, o, bard menit să steie
Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!"
Cântec de leagăn
Ştefan Octavian Iosif
O grădină îngeri meșteri
Zugrăvit-au la fereastră,
Și e frig în casa noastră,
Ca subt bolta unei peșteri
Dormi, copile, dormi!
Vântul în ogeag suspină,
Mișcă-ntruna clampa ușii;
Amorţit-au greieruşii
Sub căuşul de făină –
Dormi, copile, dormi!
Ce ridici mânuţa mică?…
Fulgii albi de nea se scutur:
Peste cap îți zboară-un flutur,
Ciripeşte-o rândunică…
Dormi, copile, dormi!
Elegie
Ştefan Octavian Iosif
De ce asa de trist ramâi
Si trist înabusi un suspin,
Când rândunici în tara vin
Din tari cu rodii si lamâi
Si vezi cocorii cei dintâi
Rotindu-se sub cer senin?
De ce asa de trist revii
Si trist ramâi, suspini stingher,
Când negurile iernii pier
Si roua scânteie-n câmpii
Si mii de ciocârlii zglobii
S-avânta ciripind la cer?
De ce asa de trist suspini
Si trist ramâi atuncea când
Vezi florile-nflorind pe rând
(Si chiar macesii plini de spini)
Si vezi pe-alee, prin gradini,
Parechi de-ndragostiti trecând?
- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta
Când numai dragoste respiri
În tot cuprinsul mândrei firi,
Când toate râd în preajma ta
Si plânge-n tine inima
Însângerata de-amintiri?...
Acolo
Ştefan Octavian Iosif
Tu, singuratică şi-albastră,
Rătăcitoare-n infinit,
La ce mă chemi necontenit
Acolo-n colţul de fereastră,
Să te ador înmărmurit?...
Şi spune-mi ce-nrudită vrajă
Şi ce îndepărtat mister
Mă face pururi să te cer
Deasupra capului de strajă,
Stea singuratică pe cer?...
Mandolinate
Ştefan Octavian Iosif
Cand l-a zarit venea in sus
Din rasarit, ea din apus
De nu ma-nsel era-n april,
Copil si el, si ea copil.
Cum s-au vazut, cum si-au zambit
Dragi si-au cazut si s-au iubit
Si-au hoinarit in jos si-n sus
Spre rasarit si spre apus.
Dar ceasul cel fatal veni
Ea rase, el ingalbeni.
S-au despartit si ea s-a dus
Spre rasarit, el spre apus.
S-au despartit si ea s-a dus
Spre rasarit, el spre apus.
Te prind fiori privind la flori,
Vai, cand mai treci pe vechi poteci
Si vezi trecand parechi la brat
Te-opresti din drum si cum oftezi
Si chemi in gand un bland profil
Si gemi plangand nebun ca un copil.
Eu stiu cat sunt de efemer,
Un fulg in vant dar, pana pier,
Vreau sa te cant, un cantec sfant
Cum n-a sunat mai minunat
Nici pe pamant si nici in cer
Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret
Doar sa zambesti cand, trist, pe drum
Il intalnesti pe cantaret
Tu numai cum sti sa zambesti.
Amintire
Ştefan Octavian Iosif
E seara, frig de toamna... O, palida icoana,
De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?
Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,
Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...
Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,
Era asa de trista, si buna, si cuminte,
Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara
Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.
Si martor mi-este cerul de dragostea curata
Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,
Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata
Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.
Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,
Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;
Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine
Mândria chinuita a dragostei ascunse...
Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,
Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.
Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,
Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...
Veselie
Ştefan Octavian Iosif
La orândă-i o beţie
Straşnică în astă-seară!
Nimeni nu mai vrea să ştie
Ce viforniţă e-afară...
Glasuri vesele răsună,
Zic vioare, urlă vântul...
Joacă toţi cu voie bună,
Duduie sub ei pământul!
Dând uitării grija, scârba,
Inima în piept le saltă...
Pân' şi popa-i trage sârba,
Cu creştinii laolaltă!
Bate-n cizme, stă să cadă,
Dând potcapul către ceafă...
Trei moşnegi aprinşi la sfadă
Se-ndulcesc din o garafă...
Şi petrec! E o urgie
A lui Dumnezeu afară,
Dar e-atâta veselie
La orândă-n astă-seară!...
Orândă — cârciumă.
