$$$

 CONFUCIUS

Marele filozof chinez Confucius (551-479 î.Hr.) a fost primul om care a elaborat un sistem de credinţe menite să sintetizeze ideile fundamentale ale poporului chinez.

Filozofia lui, bazată pe moralitate individuală şi pe ideea unei guvernări puse în slujba poporului, ai cărei reprezentanţi constituie ei înşişi un exemplu de moralitate, a influenţat viaţa şi cultura chineză timp de peste două mii de ani şi şi-a pus pecetea asupra mentalităţii unei bune părţi a populaţiei de pe glob.

Confucius s-a născut în jurul anului 551 î.Hr., în micul stat Lu, aflat în prezent pe teritoriul provinciei Shantung, în nord-estul Chinei. Tatăl lui a murit destul de tânăr, iar Confucius şi mama lui au trăit în sărăcie. În tinereţe, viitorul filozof a lucrat ca mărunt slujbaş guvernamental, dar după câţiva ani şi-a abandonat slujba. Următorii şaisprezece ani şi i-a petrecut predicând, înconjurat de un număr considerabil de discipoli ai filozofiei sale.

Pe la vârsta de cincizeci de ani, a fost numit într-un post important în guvernul statului Lu. După vreo patru ani, duşmanii săi de la curte au contribuit la demiterea sa şi, mai mult chiar, la exilarea sa de pe teritoriul statului. Următorii treisprezece ani şi i-a petrecut ca dascăl itinerant, apoi s-a întors în statul său de baştină unde a mai trăit cinci ani. A murit în anul 479 î.Hr.

Lui Confucius i se atribuie adeseori meritul de a fi fondat o religie, dar această descriere este inexactă. Foarte rar a făcut referiri la divinitate, a refuzat să discute despre viaţa de apoi şi a evitat orice speculaţie metafizică. În esenţă, a fost un filozof laic, preocupat de moralitate şi conduita personală şi politică.

În concepţia lui Confucius, cele mai importante două virtuţi sunt jen şi li, care jalonează conduita unui om superior. Jen a fost uneori tradus prin „dragoste", dar ar putea fi mai corect definit prin „interes binevoitor faţă de soarta semenilor". Li presupune o combinaţie de maniere, ritualuri, obiceiuri, etichetă şi bună-cuviinţă.

Venerarea strămoşilor, care a reprezentat religia de bază a chinezilor chiar şi înaintea lui Confucius, a fost consolidată prin acordarea unei atenţii deosebite loială familiei şi respectului faţă de părinţi. Confucius a mai propovăduit respectul şi supunerea datorate de femei şi supuşi soţilor şi, respectiv, conducătorilor lor.

Dar înţeleptul chinez nu a aprobat tirania. El considera că statul există pentru beneficiul poporului, nu invers, şi a subliniat în repetate rânduri că un conducător trebuie să guverneze în primul rând prin puterea exemplului moral şi nu prin forţă. O altă dogmă a sa reprezenta o variantă uşor modificată a Regulii de Aur: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".

Perspectiva fundamentală a lui Confucius era extrem de conservatoare. El credea că Epoca de Aur e de domeniul trecutului şi îi îndemna atât pe conducători, cât şi pe oamenii de rând să revină la vechile standarde morale. În realitate, idealul confucianist de guvernare prin exemplu moral nu fusese practica dominantă în vremurile de demult, astfel încît Confucius s-a dovedit un reformator mai inovator decât îi plăcea să se considere.

Confucius a trăit în timpul dinastiei Chou, o perioadă de mare efervescenţă intelectuală în China. Conducătorii contemporani cu el nu i-au acceptat programul, dar după moartea înţeleptului, ideile lui s-au răspândit pe tot cuprinsul ţării. Cu toate acestea, o dată cu instaurarea dinastiei Ch'in, în anul 221 î.Hr., confucianismul a trecut printr-o perioadă nefastă.

Primul împărat al dinastiei Ch'in, Shih Huang Ti, s-a instalat în fruntea ţării hotărât să pună capăt influenţei lui Confucius şi să o rupă definitiv cu trecutul. El a ordonat interzicerea învăţăturilor lui Confucius şi arderea cărţilor lui. Această tentativă de reprimare a fost sortită eşecului.

Câţiva ani mai târziu, când dinastia Ch'in şi-a găsit sfârşitul, învăţaţii confucianişti au redevenit liberi să-şi predice doctrina. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.), confucianismul s-a statornicit ca filozofia oficială de stat a Chinei.

Începând cu dinastia Han, împăraţii chinezi au introdus treptat practica de alegere a funcţionarilor guvernamentali prin intermediul unor testări pentru serviciul civil. De-a lungul timpului, examinatorii au ajuns să impună într-o măsură tot mai mare cunoaşterea clasicilor confucianişti.

Dat fiind că intrarea în birocraţia guvernamentală reprezenta calea principală spre succesul financiar şi prestigiul social în imperiul chinez, a crescut considerabil concurenţa la examenele pentru serviciul civil.

În consecinţă, pe parcursul mai multor generaţii, un mare număr dintre cei mai inteligenţi şi mai ambiţioşi tineri din China şi-au dedicat ani buni studierii clasicilor confucianişti şi, vreme de mai multe secole, în componenţa administraţiei civile din China s-au aflat persoane a căror conduită de bază era puternic influenţată de filozofia confucianistă. Acest sistem a dăinuit în China (cu unele întreruperi) timp de aproximativ două mii de ani, începând cu anul 100 î.Hr. şi până în jurul anului 1900 d.Hr.

Dar confucianismul nu a fost doar filozofia oficială a administraţiei chineze. Idealurile confucianiste erau acceptate de majoritatea populaţiei chineze şi vreme de peste două mii de ani au influenţat profund viaţa şi gândirea acesteia.

Există mai multe explicaţii pentru popularitatea de care s-a bucurat Confucius printre chinezi. Mai întâi, sinceritatea şi integritatea sa morală au fost indubitabile. În al doilea rând, el s-a remarcat prin moderaţie şi pragmatism şi nu le-a cerut oamenilor imposibilul. El le pretindea doar să fie onorabili, nu să devină nişte sfinţi. În această privinţă, ca şi în altele, el a reflectat temperamentul pragmatic al poporului chinez.

Şi tocmai în asta constă, probabil, imensul succes pe care l-au repurtat ideile sale în China. Confucius nu le cerea chinezilor să-şi schimbe ideile fundamentale. Mai curând, el reformula, limpede şi impresionant, idealurile lor tradiţionale. Probabil că nici un alt filozof din istorie nu s-a aflat într-o mai strânsă legătură cu vederile de bază ale conaţionalilor săi.

Confucianismul, care pune accent mai degrabă pe obligaţiile indivizilor decât pe drepturile lor, poate părea excesiv de convenţional potrivit standardelor occidentale curente. Ca filozofie de guvernare, totuşi, s-a dovedit extrem de eficientă în practică. Judecată pe baza capacităţii sale de a menţine pacea şi prosperitatea internă timp de circa două mii de ani, China a fost în linii mari cea mai bine guvernată regiune de pe planetă.

Idealurile lui Confucius, adânc înrădăcinate în cultura chineză, nu au stârnit un ecou prea puternic dincolo de hotarele Asiei de Est. Ele au avut totuşi un impact major în Coreea şi Japonia, ambele ţări fiind influenţate în mare măsură de cultura chineză.

În vremurile moderne, confucianismul este în mare declin în China. Comuniştii chinezi, în efortul de a se distanţa complet de trecut, au atacat viguros confucianismul şi doctrinele sale şi n-ar fi exclus ca influenţa istorică a lui Confucius să se fi încheiat.

În trecut, totuşi, ideile lui au prins rădăcini adânci în China şi n-ar trebui să fim foarte surprinşi dacă vom fi martorii unei renaşteri a confucianismului în secolul XXI.

$$$

 GOETHE ȘI FEMEILE

Johann Wolfgang Goethe s-a născut pe 28 august 1749, la Frankfurt pe Main și a fost fiul lui Johann Kaspar Goethe și al Catharinei Elisabeth Textor, având însă cu părinții săi o relație tensionată de-a lungul timpului. Din 1756 până 1758, a urmat școala publică și a primit o educație luterană strictă, care a inclus studiul desenului și al muzicii (pian și violoncel). De asemenea, a luat lecții de scrimă și călărie, dar și de literatură germană și universală și a învățat mai multe limbi străine: greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza. Formarea religioasă i-a fost oferită de Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei, și mai târziu de unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck.

Din 1759 până 1761, în timpul Războiului de Șapte Ani, în perioada în care orașul Frankfurt era ocupat de trupele franceze, în casa părinților a fost găzduit un ofițer de la Paris și, datorită acestuia, Goethe a avut primele contacte cu teatrul francez, iar în anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care avea pe atunci șapte ani.

La îndemnul tatălui său, în toamna anului 1765, a început să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig, dar a participat și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser și, în această perioadă, a scris primele poezii, “Cântece noi”, și o comedie numită “Capriciul îndrăgostitului”. La Leipzig mergea frecvent la teatru sau își petrecea serile cu prietenii, dar în această perioadă a avut prima deziluzie sentimentală. Scriitorul se îndrăgostise de Anna Katharina Schönkopf, iubirea nu i-a fost împărtășită, însă a inclus acest episod romantic în comedia “Vinovații”, scrisă la întoarcerea acasă.

În 1770, la presiunile tatălui, Goethe s-a transferat la Universitatea din Strasbourg, unde și-a continuat studiile juridice și unde l-a întâlnit pe filozoful Johann Gottfried von Herder, teoreticianul mișcării ” Sturm und Drang”, care va avea o mare influență în dezvoltarea lui ulterioară. Cu ocazia unei călătorii în Sessenheim, Goethe s-a îndrăgostit de fiica pastorului Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicate fetei, care mai târziu au fost numite “Sesenheimer Lieder”, sunt considerate “începutul revoluționar al unei epoci lirice noi”. În vara anului 1771, Goethe și-a susținut disertația în științe juridice, dar nu a trecut examenul, pentru că lucrarea conținea opinii contrare doctrinelor bisericii. La sfârșitul lunii august a primit totuși licența de avocat, iar un an mai târziu a devenit practicant la judecătoria regală în Wetzlar, unde l-a întâlnit pe juristul Johann Christian Kestner. Fiind invitat la petrecerea de logodnă a acestuia cu Charlotte Buff, Goethe s-a îndrăgostit nebunește de Lotte și în următoarele săptămâni a căutat să fie numai în preajma ei, însă după o discuție aprinsă cu Kestner a fost nevoit să plece la Frankfurt, unde s-a stabilit definitiv.

Aflat într-o vizită în Koblenz, la scriitoarea Sophie von La Roche, Goethe s-a îndrăgostit de fiica acesteia, Maximiliane, care mai târziu s-a căsătorit cu Peter Anton Brentano, reușind astfel să o uite pe frumoasa Lotte. Din scrisorile pe care le-a schimbat în acea perioadă cu juristul Kestner a aflat de sinuciderea bunului lui prieten, Karl Wilhelm Jerusalem, eveniment care a devenit sursă de inspirație pentru romanul său, “Suferințele tânărului Werther”, carte la apariția căreia s-a declanșat așa-numita “Werther-isterie” pe plan european, raportându-se un număr mare de sinucideri tip “Jerusalem”.

În 1974, sociologul David Phillips a numit „efectul Werther” fenomenul psihologic prin care mediatizarea sinuciderii unei persoane cunoscute antrenează un șir de sinucideri la persoane care nu aveau nicio înclinație spre comiterea unui astfel de gest.

În iarna anului 1774, Goethe a făcut cunoștință cu Lili Schönemann, o domnișoară încântătoare și plină de viață care era fiica unui bancher din Frankfurt, s-a îndrăgostit de ea și a portretizat-o în personajul principal din drama “Stella”. În același an scriitorul a fost vizitat de Karl August von Sachsen, Marele Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, care i-a propus să-i devină consilier, astfel că pe 7 noiembrie 1775 a ajuns la Weimar, unde, în primele luni, și-a petrecut timpul participând la petreceri și serate fastuoase. A folosit însă această ocazie pentru a-i face o vizită la Leipzig lui “Käthchen”, adică Annei Katharina Schönkopf, prima femeie de care se îndrăgostise și care între timp se căsătorise cu un anume Kanne.

În iunie 1776, scriitorul a fost numit ministru al prințului Karl August, având drept de vot în Consiliul de Miniștri, iar Anna Amalia, mama tânărului duce, i-a fost principala aliată în afacerile politice. În această perioadă Goethe a întâlnit-o la Weimar pe Charlotte von Stein, una dintre doamnele de onoare ale ducesei Anna Amalia, care avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decît el. Scriitorul s-a îndrăgostit, apoi cei doi au început o relație în urma căreia a rămas o corespondență de peste 1.700 de scrisori.

În mai 1778, în timpul unei călătorii la Ilmenau, în drumul pe care îl făcea împreună cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe a descoperit o mină veche de argint și spera că această comoară îi va rezolva dificultățile financiare. A început să fie preocupat de geologie și mineralogie, apoi și-a extins preocupările studiind biologia și anatomia, dar nu s-a îmbogățit din exploatările miniere. În perioada petrecută la Weimar, Goethe a scris baladele “Pescarul”, “Craiul ielelor”, poemele “Cântecul nocturn al drumețului”, “Cântecul nălucilor deasupra apelor” și drama “Ifigenia în Taurida”.

Această etapă benefică s-a încheiat când, spre surpriza tuturor, a părăsit Weimarul plecând pe neașteptate în Italia în septembrie 1786, fără să-i spună nimic despre planurile sale nici măcar doamnei von Stein. Scriitorul a călătorit prin Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, Garda, Verona și Veneția. Ajuns la Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein l-a ajutat să-și găsească o gazdă pe Via del Corso, loc unde astăzi se află Muzeul Goehte.

Aici Goethe s-a simțit ca acasă, s-a împrietenit cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian de care a rămas apropiat până la sfârșitul vieții, și, sub îndrumarea lui, a exersat desenul, a vizitat muzee și biserici, aadmirat capodoperele lui Michelangelo Buonarroti și ale lui Rafael Sanzio. După o jumătate de an, s-a îndreptat spre Napoli, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton, a vizitat apoi Pompeii, la mijlocul anului 1787 a revenit la Roma, apoi a decis să se întoarcă acasă.

Ajuns în Weimar, a întâlnit o tânără de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care în curând i-a devenit iubită, probabil pentru că semăna cu o anume Faustina, de care se îndrăgostise în timpul călătoriei in Italia.

În această perioadă a publicat versurile sale cele mai frumoase, “Elegii romane”, care însă au provocat indignarea publicului, iar scandalul a culminat cu căsătoria cu modesta Christiane Vulpius. În decembrie 1789 a venit pe lume August von Goethe, unicul fiu supraviețuitor din cei cinci copii pe care îi va avea. Este etapa în care scriitorul s-a împrietenit cu Schiller, pe care l-a sprijinit să obțină un post de profesor la Universitatea din Jena.

În 1790, a făcut cea de-a doua călătorie în Italia, de data asta numai până la Veneția, iar un an mai târziu a preluat conducerea teatrului din Weimar, soția sa, Christiane, devenindu-i consilieră. Pe 20 septembrie 1792, după Bătălia de la Valmy, prima victorie franceză majoră din timpul Războiului Primei Coaliții, Goethe a rostit în fața unor ofițeri celebra frază: “De aici și de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii și voi veți putea spune că ați participat la schimbare”.

Căsătoria cu Christiane Vilnius nu l-a împiedicat pe deja maturul Gothe să facă, în 1807, o pasiune pentru Minna Herzlieb, o tânără de 18 ani, fiica unui librar din Jena. După o boală îndelungată, soția a murit în 1816, iar un an mai târziu scriitorul s-a retras de la conducerea teatrului din Weimar. În 1823 a suferit de o afecțiune cardiacă și, după ce s-a însănătoșit parțial, a plecat la Karlsbad, unde a făcut cunoștință cu o tânără de 19 ani, Ulrike von Levetzow, pe care a cerut-o în căsătorie, însă aceasta l-a respins. În drum spre casă, a scris “Elegia din Marienbad”, apoi, cu ultimele puteri, a reluat lucrul la Faust II.

În 1830, unicul fiu al scriitorului, August, a încetat din viață la Roma, iar pierderea i-a provocat o mare suferință. Goethe a murit pe 22 martie 1832, la vârsta de 82 de ani, din cauza unei pneumonii. Ultimele lui cuvinte ar fi fost, după cum a relatat medicul său, Carl Vogel (despre care s-a spus însă mai târziu că în momentul decesului nu era în camera muribundului): Mehr Licht! (“Mai multă lumină!”).

Scriitorul a fost înmormântat pe 26 martie în capela ducală de la Weimar, acolo unde se află și mormântul bunului său prieten, Schiller.

Léopold Stern (scriitor născut în comuna Apateu de lângă Arad și mort probabil în 1940 în Brazilia, unde se refugiase în perioada celui de-al Doilea Război Mondial), prezentat în perioada interbelică ca “specialist în psihologia iubirii“, scria în prefața volumului său, „Werther sau Iubirile lui Goethe” (Editura Bernard Grasset, Paris, 1928):

“Adolescența îl găseşte pe Goethe însufleţit de poezie şi compunând versuri pentru o iubită necunoscută, pentru a-şi amuza câţiva prieteni iubitori de farse. La 10 ani, Goethe iubeşte o Gretchen blondă şi cu doi ani mai mare decât el. Numele şi poate înfăţişarea ei au trecut în creaţia cea mai de seamă a lui Goethe, în Faust. De la Frankfurt, unde locuise cu părinţii, Goethe pleacă la Leipzig pentru a-şi completa studiile. Noile moravuri şi moda în saloane tânărul poet le învaţă de la doamna Böhm, soţia unui consilier, profesor. Doamna Böhm avusese de la început intuiţia geniului lui Goethe. Tot la Leipzig cunoaşte pe Ana Caterine Schönkopf pe care, nehotărându-se s-o ia în căsătorie, o pierde după îngrozitoare scene de gelozie din partea lui. Se întoarce acasă, greu bolnav. Peste şapte ani, când o va revedea pe Kate, nu va mai resimți nici o emoție.

La Strassburg, Goethe se îndrăgosteşte de fata mai mică a unui francez de la care ia lecţii de dans, dar e iubit de fata cea mare… Emilie e logodită şi Luciade nu se poate logodi. După scena penibilă între el şi cele două surori, Goethe e silit să fugă, bucuros de libertate.

Mult mai adâncă a fost iubirea lui Goethe pentru Fredericke Brion, fata pastorului din Sesenheem, şase ore depărtare de Strassburg, distanţă pe care poetul o străbătea călare. Fredericke Brion nu s-a mai măritat. Ea spunea adesea: „Cine a iubit pe Goethe, nu mai poate iubi pe altcineva…”

La Wetzlar, unde se afla Curtea Supremă de Justiţie din Germania, Goethe face cunoştinţa Lottei Buff, logodnica amicului său Kestner, şi mai târziu o întâlenște pe Maximiliane, logodită şi apoi căsătorită cu italianul băcan Brentanno. Din aceste două experienţe amoroase ia naştere “Suferinţele tânărului Werther”, roman caracteristic şi pentru literatura timpului, şi pentru starea de spirit a Germaniei, şi pentru geniul lui Goethe.

Urmează la Frankfurt Lise Schönemein, la Weimar, Charlotte de Stein, care a cerut ca alaiul ei funebru să nu treacă pe sub ferestrele poetului, ca să nu-l întristeze; apoi Cristiana Vulpius, fecioara brună ca un Bachus tânăr şi care, după o iubire de 17 ani, i-a devenit soţie, în prezenţa fiului lor, August; Bettina, fata zvăpăiată care nu s-a sfiit să-l iubească pe Goethe, fostul adorator al mamei ei; la Jena, pe Minna Herzlieb care, neputând lua în căsătorie pe Goethe, moşneag de 60 de ani, se logodeşte zadarnic de câteva ori, spre a închide ochii într-un ospiciu. Și, în sfârşit, patetica iubire a lui Gothe la 80 de ani pentru Ulrich de Levetzov, fetiţa de 17 ani pe care a cunoscut-o şi iubit-o trei veri la Marienbad şi pentru care, cu inima sfâşiată de durere, a scris “Elegia de la Marienbad”.

$$$

 GEORGE (GOGU) CONSTANTINESCU

Gogu Constantinescu este una dintre cele mai ilustre personalităţi pe care le-a dat România. Fiu al unui profesor de matematică şi al unei pianiste, el s-a născut la Craiova în ziua de 4 octombrie 1881 şi a manifestat încă de mic remarcabile calităţi tehnice.

Este uimitoare performanţa unui elev de şcoală elementară de a inventa în joacă un fel de telegraf între odăile casei părinteşti, precum şi o maşină de calculat pentru surioara sa Maria, certată cu aritmetica. Dar la început a visat să devină compozitor, motiv pentru care a luat lecţii de pian, materializate ulterior în elaborarea unei „Teorii matematice a acordurilor muzicale", care a fost prezentată la Academia Română în anul 1919.

Aceasta a reprezentat, însă, numai o preocupare colaterală, o manifestare secundară a neobositului său spirit inventiv. În anul 1904, după absolvirea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, Gogu Constantinescu a fost angajat de inginerul Elie Radu în serviciul său tehnic, împreună cu alţi ingineri şi arhitecţi talentaţi, ca Tiberiu Eremia, Gheorghe Dima, Constantin Grigorescu, Ştefan Mirea etc.

Acestea erau câteva dintre cele mai valoroase elemente ale şcolii de învăţământ superior la care Elie Radu funcţiona ca profesor de edilitate şi procedee generale de construcţii, animat de dorinţa de a le insufla elevilor săi curajul să proiecteze fundaţii şi poduri din beton armat.

Deşi foarte tânăr pe-atunci, Gogu Constantinescu intuia că betonul armat, folosit pentru prima dată de Morier în 1868, dar încă neimpus pe plan internaţional, îşi va găsi ample utilizări în construcţii. Spirit analitic cu o înaltă pregătire matematică, el şi-a dat seama de caracterul empiric al metodelor de calcul aplicate în străinătate la acea dată şi s-a gândit să le fundamenteze ştiinţific.

Astfel, a elaborat o întreagă teorie a betonului armat şi o metodă originală de calcul a bolţilor încastrate. Rezultatele cercetărilor lui au fost publicate încă din anul 1904 în “Buletinul Societăţii Politehnice”, într-un important articol intitulat „Studiu asupra betonului armat", care avea să fie urmat de o serie întreagă de alte articole apărute între anii 1908 şi 1910 în “Revista Petrolului”, sub titlul „Calculul rezervoarelor, podurilor drepte, al bolţilor şi cupolelor".

În colaborare cu tinerii săi colegi de la Societatea Beton şi Fier, înfiinţată în anul 1907 de el şi de inginerii Tiberiu Eremia şi Gheorghe Dima, el s-a ocupat de proiectarea şi executarea unor poduri de beton armat cu deschideri mari (40-60 m), la Adjud, Răcătău, Roman, Dolhasca, Lainici etc.

De asemenea, a manifestat interes şi faţă de domeniul construcţiilor civile, două dintre cele mai mari realizări ale sale fiind Palatul Camerei deputaţilor de pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, operă a arhitectului Ernest Doneaud, şi palatul Bursei, actuala Bibliotecă Naţională a României, finalizată în 1912 după proiectul arhitectului Ştefan Burcuş.

Structurile de rezistenţă ale clădirilor şi podurilor lui s-au dovedit ireproşabile, însă metoda originală de calcul pe care a aplicat-o, pornind de la ipoteza justă a variaţiei diferenţiale a deformaţiei în raport cu distanţa armăturilor, care presupune calcularea unor funcţii hiperbolice extrem de complicate, a fost privită cu reticenţă de colegii săi.

Pe vremea aceea, în nici o ţară nu era reglementat oficial modul de calcul al betonului armat. Fiecare inginer aplica metoda unuia sau altuia dintre autorii care se ocupaseră de această problemă şi care, după părerea sa, prezenta mai multă încredere.

În schimb, Gogu Constantinescu s-a bucurat de recunoaştere internaţională imediat după ce s-a stabilit în Anglia. Acolo a pus bazele unei noi ştiinţe, sonicitatea, care este o ramură a mecanicii mediilor elastice continue (solide, lichide sau gazoase) ce se ocupă cu studiul transmiterii energiei prin vibraţii sau prin unde elastice longitudinale.

Este unanim acceptat faptul că noua ştiinţă a luat naştere în 1916, o dată cu tipărirea lucrării “Theory of Sonics. A Treatise on Transmission of Power by Vibrations” („Teoria Sonicităţii. Un tratat asupra transmiterii puterii prin vibraţii") , apărută în Anglia, după şase ani de muncă febrilă, dublată de geniu tehnic.

Aplicabilitatea ei practică a fost demonstrată ulterior, când nonconformistul inventator a uimit comunitatea ştiinţifică internaţională prezentând la Paris, în 1925, prima locomotivă acţionată de un convertizor sonic, apoi, în 1926, primul automobil sonic, la care convertizorul înlocuia cutia de viteze, ambreiajul şi diferenţialul.

În acest domeniu, inginerului Gogu Constantinescu i s-au brevetat peste 120 de invenţii. Şirul maşinilor şi dispozitivelor sonice proiectate şi realizate de el pare a fi interminabil: generatoare, motoare, transformatoare, pompe, ciocane, perforatoare, convertizoare electrocasnice şi sonoelectrice, instalaţii pentru turnătorie, pentru prospecţiuni, locaţie, prepararea emulsiilor, precum şi pentru folosirea curentului sonic în medicină.

Tot el a inventat injectoarele Diesel, la care ridicarea acului injectorului este comandată de un tren de unde sonice generate în combustibilul ce urmează să fie injectat. De asemenea, nu trebuie omis nici convertorul de cuplu, un dispozitiv stereomagnetic care realizează adaptarea cuplului constant al motoarelor de antrenare la cuplul variabil al sistemului antrenat, care a fost folosit la locomotivele şi motoarele Malaxa şi care, ulterior, a servit drept model pentru realizarea cuplei hidromatice.

Este aproape incredibil câte a putut face într-o viaţă un om cu preocupări atât de diferite, care a dispărut dintre noi în ziua de 12 decembrie 1965, la vârsta de optzeci şi patru de ani. Gogu Constantinescu a revoluţionat ştiinţa şi tehnica universală.

El a fost imortalizat alături de Einstein, Edison, Marie Curie, Marconi, Graham Bell etc, într-o fotografie celebră publicată de revista londoneză The Graphic, în ziua de 16 ianuarie 1926, care nu a făcut decât să-i confirme recunoaşterea internaţională. In ţară, Institutul Politehnic Bucureşti i-a conferit în 1961 titlul de Doctor honoris causa, apoi, pe 3 februarie 1965, a devenit membru titular al Academiei Române.

$$$

 HAIG ACTERIAN - DRUMUL FĂRĂ ÎNTOARCERE

I-am rezervat o pagină celui care a fost Haig Acterian. Sunt documente inedite, printre care și o serie de scrisori către soția sa Marietta Sadova, în drumul său spre moarte… pe frontul de est. Amintesc că Marietta Sadova și Haig Acterian s-au întâlnit în 1926. La doi ani de la această întâlnire, Marietta divorţează de Ion Marin Sadoveanu şi rămâne alături de Haig până la dispariţia lui din vara lui 1943, în zona Kuban din Crimeea. După cei 13 ani petrecuţi împreună, în 1939 își vor legaliza legătura lor. Naşi de cununie le-au fost Nina Rareş şi Mircea Eliade.

Dar cine a fost Haig Acterian?

S-a născut la 5 martie (stil vechi) 1904, în orașul Constanţa, într-o familie de armeni. A avut doi fraţi: Arşavir şi Jeni. Primul an de liceu l-a făcut la Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraşul natal, apoi avea să se mută cu familia la Bucureşti, unde este înscris la Liceul „Spiru Haret”. Aici îl va cunoaşte pe Mircea Eliade, de care-l va lega o strânsă prietenie. După încheierea studiilor liceale se înscrie în 1923 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar renunţă în favoarea Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, pe care-l va absolvi în 1927, la clasa Luciei Sturdza-Bulandra. De altfel, profesoara lui îl va lua la Compania „Bulandra–Manolescu–Maximilian–Storin”, în cadrul căreia joacă până în 1929. Nemulţumit de parcursul său artistic ‒ nu reuşise să obţină decât roluri episodice ‒ îşi îndreaptă energiile creatoare spre regia de teatru. În dorinţa de a-şi desăvârşi cunoştinţele în acest domeniu, pleacă la Viena, apoi la Berlin pentru a participa la cursurile de regie susţinute de vizionarul regizor Max Reinhardt. Chiar dacă nu reușește decât să asiste la repetițiile lui Reinhardt, pentru el orele petrecute în preajma acestui mare creator de spectacole au echivalat cu adevărate lecții despre regia de teatru. Revenit în țară are posibilitatea să monteze câteva spectacole la Compania „Bulandra–Manolescu–Maximilian–Storin”, apoi la Teatrul „Maria Ventura”. O influenţă covârşitoare asupra viziunii sale despre arta teatrului a avut-o Edward Gordon Craig[1], de numele căruia se leagă apariţia funcţiei regizorale. Îl cunoscuse în octombrie 1934 la Reuniunea internaţională Volta din Italia. E.G.Craig a fost cel care i-a prefaţat volumul Pretexte pentru o dramaturgie românească.

Nereuşitele în plan creativ l-au făcut să-şi îndrepte energiile spre teoria de teatru. Colaborează cu articolele sale la Vremea, Teatrul şi muzica, Universul literar, Revista Fundaţiilor Regale, Adevărul etc. Haig visează să înfăptuiască o adevărată reformă în arta teatrului autohton. Dar ideile sale reformatoare sunt greu acceptate de lumea destul de conservatoare a teatrului românesc. Dacă ar fi să i se reproșeze ceva regizorului și teatrologului Haig Acterian poate că ar fi faptul că nu a mers într-un teatru de provincie ‒ așa cum au făcut, A.Maican, V.I.Popa, G.M. Zamfirescu, I.Sava, ‒ unde libertatea de expresie sau folosirea unui nou limbaj teatral au fost puse în practică mult mai repede decât în capitală.

Cum încercările sale de a pătrunde în linia întâi a teatrului bucureștean s-au lovit „de un zid”, ușor, ușor este acaparat de politică. La început în zona de stânga, mai apoi, sub influența Mariettei Sadova și a celorlalți prieteni din grupul pe care-l frecventa, este atras spre nefasta grupare legionară. În scurta guvernare legionară ‒ din 6 septembrie 1940 până la rebeliunea din ianuarie 1941 ‒ Haig Acterian este răsplătit pentru atașamentul său față de Garda de fier cu o funcție, cea de director al Teatrului Național din București. Numai atât, căci guvernanții trebuiau să împace mai mulți simpatizanți, ca urmare, funcția de director general al teatrelor și operelor din România este oferită poetului Radu Gyr. În urma evenimentelor din 21‒23 ianuarie 1941, Haig avea să fie arestat, apoi condamnat la 12 ani închisoare, la alegere cu plecarea pe front în linia întâi. A ales cea de a doua variantă.

Haig Acterian, „bijutierul pietrelor absolute”, cum îl numea Oscar Lemnau, a fost arestat. Nu mai este acum nici artist, nici legionar, ci doar un om în fața singurătății, a necunoscutului, a dorului nesfârșit după cei dragi și după lumea cu frumusețile ei. Diletantismul din zona politicului i-a grăbit un tragic sfârșit.

Citindu-i corespondența din acest drum fără întoarcere, am descoperit că Haig a fost un excelent epistolier și putem spune că „reabilitează” un gen literar, abandonat în secolul XXI. Nu vreau să pun în evidență doar valoarea de documente inedite sau frumusețea cuvintelor din care răzbate o mare iubire, pe care Arșavir Acterian o asemuia cu cea dintre Tristan și Isolda, ci și dispariția unei specii literare, genul epistolar. Din cuvintele așternute pe hârtie sau cărți poștale ‒ trimise din închisorile Văcărești și Jilava, apoi din drumul spre front și de pe front, aflate în Arhivele Naționale ‒ poți să refaci un trecut, poți să deplângi sau să te indignezi, poți să participi cu tristețe la nedreptățile lumii acesteia sau cu bucuria descoperirii frumosului existent în oameni și natură. Haig vorbește sau mai bine zis scrie în imagini, uneori acestea fiind terifiante, unde păduchii, șerpii și alte lighioane sălăjluiesc alături de acești nefericiți oameni-soldați. Scrisorile emoționează. Din ele răzbat durerile, fericirea de a vedea soarele, o pasăre sau nesfârșitul albastru al cerului și al mării, dar și reflecții morale sau gânduri despre teatru. E vremea când Haig nu mai are timp să viseze. Coșmarul din jurul său i-a răpit dreptul de a visa. I-a mai rămas doar iubirea către Marietta, pe care nimeni nu i-o putea lua. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu el și în iunie 1943, într-un bombardament al rușilor asupra trupelor Wehrmachtului Haig dispare. Marietta a crezut până la moarte sa că Haig nu era mort. Doi împătimiți de teatru, care au făcut parte din elita intelectuală românească interbelică, elită care a căzut în capcana politicului.

Să pornim pe drumul fără întoarcere al lui Haig Acterian, drum refăcut imaginar din epistolele sale către Marietta Sadova.

XII.1941

(Carte poștală trimisă din Penitenciarul Lugoj)

Maricică, îți va ajunge cartea asta într-un an nou pe care ni-l doresc mai bun și mai drept decât cel care trece. Te sărut și te îmbrățișez, chiar dacă din cauza sărbătorilor primești cărți poștale mai rar, tu să știi că sunt bine și cu gândul mereu la tine. Citești?! Îți pregătești cursul? Eu la 5 Ianuarie aștept caietul de traduceri ale lui Jeny. Sărută pe toți de acasă de An nou. Ție, puiule, îți doresc liniște sufletească, putere să treci această singurătate cu cuget curat și să închini un pahar de vin și pentru noi, în cinstea lui Ianus’rel cu două fețe. Te sărut de mii de ori. An Nou!? Haig.

Scrisoare din închisoarea Jilava.

Aprilie 1941

Scumpă Maricică,

Iată am primit lucrurile și pentru că, se pare, e probabil că vom pleca de aici după duminica Tomii sau după duminica de după duminica Tomii, spre Aiud, îți trimit tot ce îmi este inutil prin tânărul Popa. Te rog, Maricică, să nu fi tristă nici o clipă. Am încredere oarbă în destin și în Dumnezeul meu. Vom face o telegramă când vom pleca de aici și tu vei știi atunci să nu-mi mai scrii. Până atunci îmi vei scrie mereu aici. Poate că între timp va veni o rezolvare a cererii mele de a merge pe front, potrivit decretului sau o rezolvare la o altă cerere pe care o vom face. Dumnezeu are grijă. Mă rog, însă tu să nu fi tristă. Iată am ciocnit oul de Paști cu tine, puiule, și am spus Hristos a înviat! Cu toate că sărbătorile în închisoare sunt îndeobște triste, totuși, nu știu ce bucurie a adevărului năvălește în mine, ce bucurie a creștinului, care mă face să trec nopțile și zilele creștinește. Sunt cu tine în gând și suflet, sunt cu tine în premiera ta, sunt cu tine în munca ta, sunt cu tine cu fiecare pas al tău, cu fiecare surâs și simțământ. Trebuie să știi că orice s-ar întâmpla, bucuria aflării căii drepte în viață și în duh, a creștinismului, atât de departe de omul de azi, poate răscumpăra și greșeli și suferințele mici. Numai, doresc să fii înțeleaptă. Să nu-mi mai trimiți decât lunar la Aiud, dacă soarta mă va duce acolo, câte un pachet cu zece kg cele necesare. Acolo e greu la vorbitor sau la pachete. Însă să știi că e cu mult mai bine decât aici, după câte am aflat. Eu te sărut și stăruiesc să nu fi tristă nici măcar o clipă. Rugile noastre împreunate ne păzesc de rele și cu sufletul tare vor trece necazurile. Nu cheltui cu mine prea mult. Nu-mi mai trimite decât strict necesarul. Astfel vei putea plăti datoriile cuminte și îți vei pune chiar deoparte bani. Fii încredințată că o viață sobră și creștinească ne va scoate mai buni din această încercare pentru care mulțumesc chiar dușmanilor. Te sărut, Maricica mea dulce, iubirea mea. Sunt cu tine. Sărută și pe mama și pe toți. Ție mii de sărutări cu bucurie, Haig.

Miercuri 17/18 martie 1943

Scumpă Maricică,

nu sunt decât 12 zile de când te-am îmbrățișat la despărțire și mi se par aceste zile ani. Am acum răgaz să-ți scriu: mi s-a făcut o injecție anti-tifică[2] și acum stau la căldură în cantonament. În tot timpul călătoriei, până când mi-am găsit regimentul, gândurile mi-au alergat acasă, așa că acest dublu drum, spe răsărit și spre apus, s-a răsucit pe monotonia spațiului parcurs. Am străbătut cu o totală lipsă de interes aceată distanță cu oameni și fețe nivelate, standardizate. Am trecut printre moldoveni, ucrainieni, tătari, greci și… iată-mă într-un sat armenesc! Sunt aici vreo patru-cinci sate, așezări de vreo patruzeci de ani cu o populație fugită din timpul masacrelor din Turcia, deci de vis-á-vis de Crimeea, din Trebizonda. Oameni săraci, cinstiți, muncitori. Ocupația lor e agricultura. Bătrânul are 78 de ani și îl cheamă Tatios Topcian… Călătoria m-a obosit. Nu mai am sprinteneala tinereții. Mâine intru în al patruzecilea an. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt sănătos. M-a impresionat mama și nu încetez să-mi aduc aminte scena tragică a revederii noastre. Am avut conștiința că, peste vălul căzut pe ochii ei, mă vede…. Sunt îndurerat că nu mi s-a dat prilejul să stau mai mult cu ea… Cine știe cât va trece să am un rând de la tine. Scrie-mi pe adresa: Oficiul Militar Poștal, nr.176, Reg.23 Inf., Detașamentul Permisionari. Peisajul de aici e identic cu cel dobrogean. Văi și dealuri nemioritice, crăpate și roase, galbene și arse, chiar după topirea zăpezilor. La o mie de metri înălțime, între dealurile sterpe ale munților Crimeei, vezi foarte rare livezi și mai rare așezările omenești… Mă întorc cu gândul la reprezentațiile tale. Cum merg spectacolele de la Comedia? Ce fac mama, Jeny, Arșavir și toți ceilalți? Le spui tuturor că-s bine și le doresc numai bine. Ce să-ți spun ție? Stau mult cu tine în gând. Tu ai simțit și toate, toate sărutările pentru atâtea bunătăți pe care le-am avut pe drum.Te sărut. Sunt cu tine în toate greutățile. Haig.

S-a întâmplat să nu pot depune scrisoarea ieri. Așa că mă despart de ea azi, când am patruzeci de ani. Te sărut. Scrie-mi. Astfel voi fi mai puțin singur. Și rândurile tale vor fi evenimentele de seamă ale acestei vieți. Încă o dată, te sărut.

Cu tine, Haig.

Sâmbătă 27 martie 1943

Maricica mea,

nici nu-ți închipui bucuria pe care mi-ai făcut-o cu cele două cărți poștale (17 și 20 martie) primite aici neașteptat de repede: întîia a venit în 6 zile, a doua am primit-o ieri. Nu-i așa, merită felicitări Poșta militară și funcționarii săi, ostașii care-și fac datoria pe la aceste servicii? Un rând de acasă capătă aici nuanțe și valori de neînchipuit. Să sperăm că odată cu venirea primăverii, se va permite și câte un pachet cu… dulciuri. Sunt acum în casa starostelui din acest cătun și cele câteva ore libere le-am întrebuințat făcând cu îndrăzneală o baie în râul de aici. Soarele abia azi stăpânește vântul rece dinspre miazănoapte și marea, pe care o simt pe aproape, pare să se fi liniștit, așa că azi a fost posibilă baia binefăcătoare, întâia după plecare. Mi-am adus aminte de băile din Ialomicioara, după o istovitoare excursie, însă nici coastele și dâmburile… de aici, nici merii cu ramuri lucind a aramă, nu aduc cu mândria munților noștri. E totul sărac cu duhul și încă înzăpezit. Aș vrea să-mi scrii mai lung o C.P. Este fără spațiu vital. Se primesc și scrisori. Deocamdată adresa e aceeași. Maricica mea sunt bine, atât cât se poate înțelege bine pentru mine. Oboseala o pun pe seama schimbării locului și cred că vitaminele din bomboane, cebionul mi-au făcut bine. Casa în care am cantonat e caldă. Stăm grămadă șase suflete într-o odaie mică. Noroc că e cald și starostele ne îmbie cu cartofi la cuptor, mere murate și morcovi. Mâncarea care ni se dă e bună. Din toată cantitatea, eu îmi aleg marmelada, unt, bomboane, țigări și ciocolată. Un ceai minunat de izmă se face aici… Așa că nu duce griji. Din acest punct de vedere nu duc lipsă. Totuși, când vei trimite pachetul, să știi că nu am nevoie decât de plicuri, hârtie de scris și hârtie igienică, un pachet de vată și un pansament mai larg, de săpun de rufe, puțin zahăr, puțin alcool. Altceva nimic. Din cărțile tale poștale, văd că atât spectacolul în care joci, cât și cartea [n.n.e vorba de cartea Mariettei Sadova, Exercițiile artei dramatice, apărută în 1943] au succes mare. Mă bucură. Și aș fi vrut să știu mai multe… pe aici ducem lipsă de vești în general. Ziare și reviste nu sunt, așa că singure cărțile tale poștale mi-au adus vestea succesului de la Comedia. Te sărut… Să te duci când poți pe la mama. Sărută și pe Jeny și Arșavir. Lui Araxi, Aramic și tuturor, lui Bebe și Ardaș gândurile mele bune. Corinei sănătate și succese. Răreșoaiei și lui Titi, Anuței și lui Penciu sărutări. Mi-e dor de țară și de voi, cu toate că e abia o lună de când ne-am despărțit. Însă în acest an despărțirile au fost atât de dese, încât le primesc cu stări din ce în ce mai ursuze. Mă aflu singur, din ce în ce mai singur, chiar într-un dialog sau în mersul îndrituit al plutonului. Gândurile mele pornesc de la tine și o lume ciudată își face loc, o lume fără depărtări, care nu e nici frumoasă, nici urâtă, dar în orice caz nu asta e a mea și a ta. Te sărut pentru iubirea trimisă și în ziua friguroasă și în ziua de primăvară. Zilele tale sunt și ale mele. Sărută pe mama. Mii de sărutări,

Haig.

Vineri 23 aprilie 1943

Scumpă Maricică,

am primit abia acum c.p. de la tine din 15 martie, 31 și 6 Aprilie. Pe aici toate bune. Sunt mereu cu gândul la tine și la nevoile de acasă. Văd cum te frămânți ca să poți face față. Chiria a ajuns fabuloasă. Scumpetea, probabil, pe măsura chiriei. Dacă n-ar fi greutatea, piedicile de tot soiul în existența noastră, n-ar fi fost nici existența obligatorie. Așa că, îmi spune sufletul că va trebui să vină și o perioadă de liniște după furtună. Iată, marea din fața mea s-a liniștit. N-au apărut flori și nici dealurile n-au înverzit cum se cuvine. Sau cer eu Caucazului să fie altfel decât în pustia asta de țară? Golful pe-aici seamănă cu Balcicul, împrejurările sunt diferite. Mii de „insecte”, șoareci și șerpi colcăesc pe dealul meu, deal de nisip amestecat cu lut. Până ieri a fost frig. Passe-Montaque-ul a fost salvator în nopțile de santinelă. Azi, însă, e cald; cald ca în vară. Am îndrăznit să fac o baie în apa rece și acum îți scriu împrospătat și cu nostalgia pe care ți-o lasă apa mării… Aș fi dorit să mă cufund în mărimea ei molatecă. Existența noastră aici e simplă. M-am străduit o lecuță cu o șezătoare ostășească a batalionului. Pe aici echipele de propagandă nu îndrăznesc, așa încât am improvizat. O dau duminică și ceea ce mă încântă, într-un amfiteatru natural în fața mării, loc care putea fi ales și de bătrânul Eschil. Textele vor diferi în puncte esențiale de cele ale grecului prea religios. Pe aici, în fapt, cu evenimentele, n-am simțit Săptămâna Luminată. De postit, postesc numai eu și numai azi. Oboseala și veghea nu ne îndeamnă la cucernicie. Și apoi, când auzi tunul nu se poate spune mai mult decât „Tatăl nostru”, nici probabil cere mai mult. Ne-am spovedit și împărtășit colectiv și iată toată sărbătoarea care va veni, întru nimic deosebită de celelalte zile. Doar gândurile vor porni mai cald spre tine, spre mama, spre voi și vă vor găsi adunați lângă o masă mai puțin searbădă, adunați cu dragoste și cu nădejde. Dâmbul acesta sterp, oricâtă bunăvoință aș avea, nu-l voi schimba într-un deal înălțat de flori, așa cum sunt acuma pe la noi. Nostalgia rusească o fi ceva boală a sângelui, dar crede, nu se află în realitatea peisajului. Turgheniev o fi săltat cu sufletul său într-unul rusesc. Probabil din sărăcia asta crește bogăția cealaltă. Nu-mi place nimic pe aici. Probabil sunt mai puțin occidental: nu am lăcomia acelui unendliche Raum. La această depărtare și în graba vieții de război devin necesare țigările, camforul, alcoolul și săpunul. Un „cake” e o amintire din tinerețe… însă pachete nu se pot căpăta. Așteptăm… doar s-or milostivi și cu noi împrejurările și cei de sus vor admite. Cam asta e tot… încolo… bună pace. Și îți spun chiar din ziua Prohodului, Hristos a înviat!, căci a înviat cu adevărat și va învia cu necesitate și pentru sufletul nostru poimâine. Te sărut pe frunte și ochișori. Spune mamei cuvinte calde, care s-o facă să mă vază! De ce oare i-o fi dat Dumnezeu încercarea asta? Lui Jeny, Arșavir, Marietta, Petrache, Penciu, Anuța, Titi, Anahid și tuturor… Mariei… și din partea unui ostaș din Caucaz, dragoste de acest Paște. Pe tine te sărut, sunt cu tine mereu, al tău,

Haig.

*

Sâmbătă 1 mai 1943

Scumpa mea Maricică,

stau în vârful patului de lut, pe foaia de cort în adăpostul meu. Camarazii mei dorm cu toții în după-amiaza asta liniștită, liniștea e numai în bordei, pentru că afară se aude un vânt năpraznic, care încerca să mă smulgă de la postul meu de pândă acum două ore și același vânt mugind se smucește ca o vită înlănțuită în sobița noastră caldă. Este ora trei. Prin geamul din ferestruica bordeiului se vede un cer senin și un soare alb și rece bate până în ușa de scânduri prin iarba neastâmpărată a dâmbului caucazian. Acest bordei se află în cel mai înaintat punct spre mare, la trei metri deasupra nisipului de pe o plajă foarte îngustă, ca cea de la Burnas și care se întinde pe tot litoralul Caucazului, de la Taman și până la Batum. Suntem în fapt chiar pe peninsula Taman, de la noi la Anapa sunt vreo 100 de Km, spre orașul Taman vreo 8 Km. Parc-ar fi un golf aici și s-ar asemăna cu golful Balcicului cu o limbă de pământ înaintată în mare, la dreapta; cam la depărtarea la care o vedeam din casa sculptorului, cam așa o văd și eu. Bordeiul, în care stăm 8 inși, e cel mai bun de pe aici, așa îl laudă toți. Nu m-am obișnuit încă în el, cu toate că mi se pare un veac de când stau aici. Nu m-am obișnuit cu viața primitivă, în care nu-ți mai fac impresie lighioanele pământului și viața grea a nevoilor de ostaș. Cum am venit în acest loc, în 48 de ore m-am umplut de păduchi și pureci, un anume soi rusesc cu dimensiuni de ciolovec [n.n. din lb. rusă= om simplu, prostănac]. Mă despăduchez de două ori pe zi și așa cum adesea cu arme și grenade alergăm căutând prin văi și coclauri „partizani” (ruși comuniști sau parașutiști azvârliți din avion), tot astfel, cu tot atâta ardoare gonesc după vătafii păduchilor. Poate doar vara, soarele, băile să ne mai scape de ei. Ce zici? Mare e mizeria condițiunii umane! Prin pereții adăpostului circulă sute de șoareci. Altă obsesie a mea. Din când în când, noaptea mai greșește vreunul drumul și cade pe noi. Ziua avem un pact de neagresiune cu șerpii. Băieții îi omoară pe unde pot cu tot pactul. Am impresia că sunt mai înțelepți decât noi. Noi îi omorâm fără să fim convinși că sunt periculoși. Și pentru țara asta atât de bogată, zice-se, a venit Iason acum vreo trei mii de ani peste mare, pentru o anumită calitate de lână!? Nimic din închipuirea noastră, pentru a împlini sfera noțiunii Caucaz, nu rămâne. Doar marea, mai aspră ca pe la noi, îmi soarbe gândurile și mi le urcă spre o boltă uriașă 

$$$

 HELEN ȘI ELIZABETH CUMMING

Astăzi vă voi prezenta nu numai una, ci două scoțiene extraordinare care au fondat o distilerie de whisky care există și astăzi – și au făcut-o ilegal!

În Scoția din secolul al XVIII-lea, taxele pe whisky au fost crescute în timp ce englezii încercau să controleze producția scoțiană. Legile au devenit destul de confuze și nicio distilerie nu a fost percepută la aceeași rată – iar pentru majoritatea, taxele au devenit imposibil de gestionat. Până la sfârșitul secolului a existat o piață neagră înfloritoare și distilerii ilicite au prosperat. Și una dintre ele a fost în frunte cu eroinele noastre: Helen și Elizabeth Cumming.

Povestea începe în 1811, când Helen, în vârstă de 34 de ani, și soțul ei John au închiriat o mică fermă pe Mannoch Hill, deasupra râului Spey din Scoția. Și-au numit noua lor casă Cardow și, la fel ca mulți dintre vecinii lor, au înființat o distilerie ilegală. În timp ce John lucra la fermă, Helen se ocupa de gospodărie și de whisky. A fost prima femeie înregistrată care a făcut acest lucru, ea a fost și responsabilă de distribuția produsului. 

Și așa avea să meargă cele 20 de mile până la cel mai apropiat oraș Eglin cu sticle de whisky ascunse sub fuste și le vindea pe străzi oricui era interesat. De asemenea, a vândut sticle de whisky prin fereastra fermei ei celor care treceau pe acolo. Pentru a evita detectarea de către autorități, ea a dezvoltat o schemă destul de inteligentă: ori de câte ori oficialii se apropiau de orașul ei natal, ea deghiza distileria într-o brutărie și îi invita la ceai. Deoarece nu era han în zonă, îi invita să rămână și peste noapte și, în timp ce se odihneau, Helen mergea în curtea din spate și ridica un steag roșu sau își atârna rufele pentru ca toți vecinii ei să le vadă, avertizându-i să-și ascundă și producția de whisky. Și chiar dacă John a fost condamnat de trei ori în următorii cinci ani, afacerile nu s-au oprit niciodată și în curând Cummings și-au câștigat o reputație pentru single-malt-ul lor de înaltă calitate. Nu numai afacerea lor a înflorit, ci și familia lor și în scurt timp au apărut opt ​​copii  – deși unii dintre ei probabil s-au născut înainte de a se muta la Cardow.

În cele din urmă, în 1824, taxele au fost reduse și unul dintre primii oameni care a cumpărat o licență oficială de distilare a fost domnul John Cumming. Fiul lor cel mare, Lewis, stabilise deja o rețea de contacte și o ajutase pe Helen să-și extindă distribuția. De asemenea, Lewis a fost cel care se căsătorise cu a doua noastră eroină, Elizabeth, la un moment dat, iar tânăra s-a implicat aproape imediat în afacerea familiei. Ea poseda o minte isteață și o înțelegere a calculelor și în anii următori și-au crescut reputația. În ciuda faptului că era cea mai mică distilerie din țară, a devenit destul de bine cunoscută.

În 1846, John a murit, lăsând fabrica de whisky fiului său. Da, John era proprietarul oficial, nu Helen, deoarece femeile căsătorite încă nu aveau voie să dețină proprietăți, iar răposatul ei soț le lăsase fiului lor. Totuși, a fost o decizie înțeleaptă, Elizabeth și Lewis au fost o echipă uimitoare și și-au dublat în curând producția, satisfacând cererea tot mai mare. Până în 1854, afacerea lor a mers atât de bine încât au fost nevoiți să angajeze încă doi oameni și nu și-au putut întreține ferma pe tot parcursul anului, începând munca sezonieră. Acum, câmpurile erau lucrate doar vara, în timp ce celelalte anotimpuri erau rezervate fabricării whisky-ului.

A venit vestea că se construiește noua cale ferată Strathspey, o promisiune de a crește și mai mult afacerile. Ce dezamăgire a fost când a fost în sfârșit terminată, dar cea mai apropiată stație se afla la patru mile de casa lor, conectată doar prin drumuri proaste. Apoi, în 1872, Lewis a murit prematur, lăsându-și mama, soția și cei patru copii ai lor în urmă. Dar asta nu a descurajat-o pe Elizabeth. Ea a preluat distileria și și-a înregistrat single malt-ul sub marca comercială Car-Dhu, adică „Black Rock”. A fost un succes total. Din păcate, nu s-a terminat cu decesele în familie. După ce a lucrat continuu în afacerea familiei timp de mai bine de cincizeci de ani, Helen a murit în 1874 cu doar trei ani înainte de a împlini 100 de ani. A trăit să-și vadă cei opt copii crescând și să-i cunoască pe toți cei 56 de nepoți.

Sub conducerea lui Elizabeth, producția a crescut constant, dar după 1884 ea nu a mai putut satisface cererea mare pentru produsul ei. A cumpărat imediat patru acri de teren în cartier și a mutat afacerea în noile clădiri pe care le-a numit pur și simplu  New Cardow. Clădirea veche a fost vândută unei distilerii nou-nouțe, numită Glenfiddich. New Cardow avea o capacitate de trei ori mai mare decât vechiul sediu și, din nou, afacerile au crescut. 

Potrivit istoricului producției de bere și distilare Alfred Barnard:

„Doamna Lewis Cumming a condus personal afacerea timp de aproape șaptesprezece ani și numai eforturilor ei se datorează succesul continuu al distileriei.”

Tocmai începuse să-l învețe pe fiului ei John comerțul când piața s-a scufundat brusc. Cu toate acestea, a fost doar o criză scurtă și doar doi ani mai târziu, distileria a intrat din nou într-un boom de un deceniu și până în 1892 își depășise din nou capacitatea.

Elizabeth, acum o femeie bătrână, și-a dat seama că afacerea devenise mai mare decât putea suporta familia lor. Doar un an mai târziu, ea a vândut distileria la momentul potrivit lui John Walker & Sons, o casă care fusese clientă de ani de zile. Ea a făcut și o afacere profitabilă și s-a asigurat că niciunul dintre lucrătorii ei nu își va pierde locul de muncă. Mai mult, ea a negociat ca electricitatea să fie adusă în zona lor - ca unul dintre primele locuri din Valea Spey. Dar nu s-a lăsat în totalitate, deși ea însăși s-a pensionat: a vândut doar cu condiția ca fiul ei să fie numit membru al consiliului de administrație și să continue să fie implicat în afacere. Și a cumpărat 100 de acțiuni ale noii companii, asigurând astfel averea familiei sale.

Un an mai târziu, Elizabeth a murit, lăsându-i familiei o moștenire extraordinară, iar afacerea pe care a ajutat-o ​​să o construiască este încă înfloritoare. Până astăzi, fiecare sticlă de Cardhu Whisky are o femeie pe eticheta roșie, fluturând un steag.

$¢$

 HANNIBAL BARCA

Cine a fost Hannibal?

Hannibal Barca a fost un general și om de stat cartaginez și unul dintre cele mai mari genii militare ale antichității. El este amintit pentru acțiunile sale îndrăznețe și de succes împotriva Imperiului Roman în timpul celui de-al doilea război punic (218-201 î.Hr.). În special, pentru invazia sa în nordul Italiei din Hispania, pentru care a trebuit să traverseze Alpii și Pirineii cu armata sa.

Geniul militar al lui Hannibal a câștigat nu numai admirația adepților săi, ci și respectul rivalilor săi și i-a oferit un loc în politica cartagineză. Un dușman dur al romanilor, impactul său asupra imperiului a fost de așa natură încât timp de secole expresia „Hannibal ad portas” („Hannibal este la porțile noastre”) a fost folosită pentru a se referi la un dezastru iminent.

Numele și isprăvile lui Hannibal au supraviețuit secolelor și sunt astăzi o sursă de inspirație pentru biografii și ficțiune literară și cinematografică. El este adesea comparat cu alți mari militari ai antichității, precum Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.) sau Iulius Caesar (100-44 î.Hr.).

Originile lui Hannibal

Hannibal Barca s-a născut în anul 247 î.Hr. C. în orașul antic Cartagina, capitala Republicii Cartagineze de atunci (cunoscută și ca „Statul Punic”). Cartagina a fost o putere comercială și militară care a disputat controlul Mării Mediterane cu Imperiul Roman. Era situat în Africa de Nord, pe teritoriul actualei Tunisii.

Hannibal a fost primul fiu născut al generalului cartaginez Hamilcar, una dintre figurile cheie ale Primului Război Punic (264–241 î.Hr.), pe care cartaginezii l-au poreclit „Barca” (din fenicianul barqa, „trăsnet”). Această poreclă a fost moștenită de toți descendenții săi (cunoscuți ca Barcizii) și folosită ca nume de familie. Frații mai mici ai lui Hannibal au fost Hasdrubal și Mago.

Nu se știu multe despre copilăria lui Hannibal. Se știe că o bună parte din formarea sa a fost realizată de spartanul Sosilo din Lacedaemon (secolul al III-lea î.Hr.), întrucât la acea vreme cultura punică era puternic influențată de moștenirea greacă a imperiului lui Alexandru cel Mare.

(Ce a fost statul punic? Statul Punic (numit și „Imperiul Cartaginez” sau „Republica Cartagineză”, în funcție de momentul din istoria sa politică) a fost o civilizație clasică care s-a dezvoltat pe țărmul sudic al Mării Mediterane între anii 814 și 146 î.Hr. C., aproximativ. Numele său provine din termenul latin pentru fenicieni (phoínikes), deoarece cartaginezii erau moștenitorii Feniciei antice).

În adolescență, Hannibal și-a însoțit tatăl pe câmpul de luptă în timpul cuceririi cartagineze a Peninsulei Iberice (c. 237-228 î.Hr.). Pentru a face acest lucru, a trebuit să jure că va fi un dușman al Romei pentru tot restul vieții. Mai întâi cu tatăl său, iar după moartea sa cu cumnatul său Hasdrubal „Frumosul” (c. 270-221 î.Hr.), Hannibal a învățat artele războiului direct și pe teren. La vârsta de 17 sau 18 ani, a fost numit șef de cavalerie.

Ca parte a consolidării intereselor Cartaginei în Peninsula Iberică, tânărul Hannibal s-a căsătorit cu prințesa iberică Himilce, fiica regelui Mucro de Castulo, în jurul anului 220 î.Hr. C. Unirea lor a pecetluit alianța dintre Oretania și Cartagina și au avut un singur fiu pe nume Aspar.

Ascensiunea lui Hannibal

La vârsta de 11 ani, Hannibal a fost rugat de tatăl său să jure ură veșnică față de romani.

În 221 î.Hr. C., Hasdrubal „Frumosul” a fost asasinat în Iberia, iar trupele l-au aclamat imediat pe Hannibal drept succesorul său. Reputația sa de luptător aprig și inteligent l-a precedat, la fel ca și descendența sa de familie. Din acest motiv, Hannibal a fost proclamat comandant șef al forțelor cartagineze, în ciuda opoziției unor aristocrați rivali.

De la începutul domniei sale, Hannibal s-a dedicat consolidării stăpânirii Cartaginei în Peninsula Iberică. Există numeroase relatări despre succesele militare și politice ale lui Hannibal acolo. Interesant este că mulți provin de la istorici romani precum Diodor Siculus (c. 90-30 î.Hr.) și Livius (59 î.Hr.-17 d.Hr.), sau de la istoricul grec Polybius (c. 200-120 î.Hr.). 

În prima sa campanie iberică, Hannibal a luptat cu rebelii, a cucerit Olcades și Vaccaei și s-a întors încărcat cu bogății în portul cartaginez Qart Hadasht („Cartagina Nouă”), corespunzător actualei Cartagena. Relația sa cu trupele era strânsă și geniul său militar era incontestabil . 

Într-o a doua campanie, forțele lui Hannibal au traversat lanțul muntos Gredos pentru a invada Helmantica și Toro (echivalentul actualelor Salamanca și Arbucala), care au asigurat o bună pregătire pentru viitoarea traversare a Alpilor. 

La întoarcere, au fost prinși în ambuscadă de forțele rivale și forțați să se retragă spre râul Tagus, unde comandantul a pus la încercare elefanții armatei sale. Succesul a fost extraordinar: animalele gigantice au provocat panică în rândul triburilor celtice, așa că Hannibal a decis să mărească numărul lor în armata cartagineză cât mai curând posibil. 

Se spune că, la fel ca tatăl său, Hannibal a exercitat strategia militară într-o manieră nemiloasă, dar că era corect și sensibil cu cei înfrânți, atâta timp cât aceștia respectau condițiile convenite în timpul predării lor. Armata sa și-a cucerit nu numai propriii rivali, ci și rivalii aliaților săi, garantându-le protecția sa.

Al Doilea Război Punic

Succesele lui Hannibal în Peninsula Iberică au atras curând atenția romanilor. Deși a existat un acord care delimita zonele de influență ale celor două puteri din regiune, moștenite din Primul Război Punic, romanii s-au aliat cu orașul Ass (actualul Sagunto), situat în zona de influență cartagineză, și l-au declarat protectorat. 

Această măsură a generat tensiuni semnificative între Roma și Cartagina. Cartaginezii au susținut că orașul făcea parte din teritoriul aflat sub influența lor și, prin urmare, aveau dreptul să se ocupe de el așa cum doreau. Romanii, la rândul lor, au susținut că, deoarece era un oraș aliat, cartaginezilor li s-a interzis să intre în el.

Hannibal a considerat argumentele romane inacceptabile și a mărșăluit asupra lui Ass în 219 î.Hr. După un asediu de opt luni, orașul s-a predat și a fost invadat și jefuit, provocând plângeri furioase din partea Romei către Senatul Cartaginez. Cartagina a refuzat să-și compenseze rivalii pentru acțiunile lui Hannibal, iar Imperiul Roman a declarat război .

Romanii s-au pregătit să atace statul punic pe două fronturi: Peninsula Iberică și Africa de Nord, folosind ca bază de operațiuni insula Sicilia. Flota cartagineză fusese decimată în timpul primei confruntări dintre cele două puteri și nu putea să ofere rezistență. Conștient de situație, Hannibal a decis să ducă războiul în inima Imperiului Roman. S-a propus o invazie terestră rapidă și ambițioasă, pornind de la teritoriile iberice, pătrunzând în Galia transalpină romană și, traversând munții, cuprinzând nordul Italiei. 

La începutul anului 218 î.Hr. C., Hannibal și-a început pregătirile: și-a trimis trupele iberice pentru a proteja teritoriile Africii de Nord și a lăsat un detașament cartaginez, sub comanda fratelui său Hasdrubal Barca (245-207 î.Hr.), pentru a apăra Peninsula Iberică. 

Restul forțelor sale, estimate la aproximativ 90.000 de soldați, 12.000 de cavalerie și 40 de elefanți de război, au mărșăluit spre nord și au traversat râul Ebro, intrând pe teritoriul roman. Atacul lor i-a luat pe romani complet prin surprindere, deoarece nu vedeau o invazie a teritoriului lor posibilă fără o flotă puternică.

Trecerea Alpilor

În toamna anului 218 î.Hr., armata cartagineză a ajuns în Pirinei și a învins rapid popoarele ilergeți, bergistani, airenosi și andosini, înainte de a înainta spre Ron. Pe malurile sale s-a ciocnit cu Volcae, aliații Romei, și a avut prima victorie decisivă a celui de-al Doilea Război Punic. 

Forțele lui Hannibal au ajuns la baza lanțului alpin la începutul iernii. Trebuiau să se organizeze să traverseze cât mai repede. Întârzierea trecerii însemna să fii prins de iarnă sus pe munte, iar așteptarea primăverii însemna să dai timp romanilor să organizeze o armată împotriva lor.

Nu se știe exact ce traseu a ales Hannibal, dar ascensiunea a fost grea și, în timpul traversării munților, armata sa s-a confruntat cu pierderi semnificative. Trupele sale nu erau obișnuite cu frigul și zăpada, iar în călătorie au fost asediate de alte popoare italice, precum centronii. În plus, odată ce au trecut lanțul muntos, au întâlnit o potecă mult mai abruptă, plină de căderi fatale.

Armata cartagineză a avut nevoie de cincisprezece zile pentru a traversa Alpii. Odată trecuți, epuizați, demoralizați și cu pierderi semnificative în număr, au tăbărât pe câmpiile Po și și-au reînnoit forțele. Elementul surpriză era acum cea mai mare putere a sa.

Traversarea Alpilor a fost o ispravă importantă în istoria militară a Antichității. A fost înregistrată și studiată de romani timp de secole, contribuind astfel la păstrarea memoriei armatei lui Hannibal. De asemenea, a inspirat mulți artiști de mai târziu, care au surprins-o în picturile lor, precum francezul Nicolas Poussin (1594-1665), spaniolul Francisco de Goya (1746-1828) și britanicul William Turner (1775-1851), printre alții.

Invazia Italiei

Hannibal și forțele sale au invadat teritoriul italian în noiembrie 218 î.Hr. C. și consulul roman Publius Cornelius Scipio (c. 255-211 î.Hr.) a ieșit în întâmpinarea lui. Prima încăierare între avangarda ambelor armate, compusă din călăreți și sub comanda celor doi generali, a avut loc pe malul râului Ticino, unde o victorie rapidă a fost obținută de trupele invadatoare. 

Generalul roman, rănit în timpul bătăliei, a fost salvat în ultimul moment și a reușit să se retragă în tabăra sa, dar vestea înfrângerii lui s-a răspândit în toată Italia. O parte a armatei romane, concentrată în Sicilia, a fost mobilizată spre nord pentru a intercepta forțele lui Hannibal. 

Între iarna anului 218 și primăvara anului 217 î.Hr. C., Hannibal a înaintat victorios în sudul Italiei. Și-a învins rivalii romani în bătăliile de la Trebia, Lacul Trasimene, Mlaștinile Plestiane, Ager Falernus și Geronium. Forțele lui păreau a fi invincibile.

În 216 î.Hr. C., armata cartagineză era deja depășită numeric de adversarii săi romani. Dar chiar și așa, geniul militar al lui Hannibal a fost evident în bătălia de la Cannae din sud-estul Italiei. Aceasta a fost cea mai mare înfrângere militară pe care o suferise până atunci armata romană: depășiți numeric cu aproape 2 la 1 de inamicii lor, cartaginezii au reușit să masacreze aproape întreaga armată de apărare.

Bătălia de la Cannae este considerată o capodopera a tacticii militare. Față de cele 6.000 de victime ale armatei cartagineze, romanii au plătit cu aproximativ 50.000 de oameni, printre care consulul Lucius Aemilius Paulus (sec. III-216 î.Hr.) și un număr bun de tribuni și senatori.

Până acum, Hannibal nu avea resursele necesare pentru a invada Roma. Cu toate acestea, numeroase popoare subjugate de romani au văzut acest lucru ca pe o oportunitate de a se alia cu Cartagina și de a lua armele. Regele Filip al V-lea al Macedoniei (238-179 î.Hr.), de exemplu, a întreprins primul război macedonean. La fel au făcut și oamenii din Sardinia și Siracuza din Sicilia, care au primit ajutor cartaginez împotriva Romei.

Bătălia de la Zama și înfrângerea lui Hannibal

Al doilea război punic a luat o întorsătură în jurul anului 213 î.Hr. C. Forțele cartagineze, lipsite de întăriri, au început să simtă oboseala și să sufere dezertări. Romanii au recuperat orașele Casilinum și Arpi, iar în 211 î.Hr. C. a asediat orașul Capua, un aliat al lui Hannibal. 

În același an, orașul Siracuza a pierdut războiul împotriva Romei și Publius Cornelius Scipio (236-183 î.Hr.) a debarcat în Peninsula Iberică. A doua încercare romană de a relua teritoriile Hispaniei a avut succes, iar între 209 și 206 î.Hr. C., cartaginezii au fost expulzați din teritoriile iberice. 

În 208 î.Hr. C., fratele mai mic al lui Hannibal, Hasdrubal, a traversat Alpii cu un contingent cartaginez pentru a-și ajuta fratele. Dar comunicările sale au fost interceptate și armata lui a fost prinsă în ambuscadă de forțele romane la Metaurus. Hasdrubal a fost învins și decapitat, iar capul său a fost trimis în tabăra lui Hannibal. Potrivit poveștii, la vederea lui, generalul cartaginez a pronunțat: „Acolo se află destinul Cartaginei”.

Trei ani mai târziu, invazia lui Hannibal ajunsese la sfârșit. După ce și-au recăpătat puterea, romanii și-au început marșul pe teritoriile punice, iar regatul Numidiei de Est, fost aliat al Cartaginei, s-a aliat cu invadatorii. Hannibal s-a întors la Cartagina pentru a ajuta la apărare și a înfrunta armata lui Scipio pe câmpiile Zama Regia, lângă capitala cartagineză. 

Acolo, în 202 î.Hr. C., a avut loc bătălia decisivă dintre Roma și Cartagina. Hannibal avea un nou contingent de elefanți, dar romanii aveau strategii noi pentru a-i face față, inclusiv muzicieni cu instrumente zgomotoase pentru a-i speria. Rezultatul a fost dezastruos pentru Cartagina. Forțele sale au suferit pierderi de aproape 20.000 de morți, 11.000 de răniți și 15.000 de prizonieri, în comparație cu 2.500 de romani morți și 4.000 de răniți.

Al Doilea Război Punic se apropia de sfârșit. După șaisprezece ani de activitate pe teritoriul inamicului, Hannibal a fost învins pe pământul cartaginez. Generalul roman Scipio a fost supranumit „Africanul” după victoria sa zdrobitoare, iar Hannibal însuși a fost forțat să negocieze o capitulare. Condițiile sale erau umilitoare pentru Cartagina: era interzisă deținerea unei flote militare, politica externă a acesteia era supusă aprobării romane și erau impuse tribute severe de aur. 

În 201 î.Hr. C., a fost semnat tratatul de pace. Hannibal avea 46 de ani.

Viața politică a lui Hannibal

După înfrângerea din Bătălia de la Zama, Hannibal s-a alăturat vieții politice a Cartaginei.

După încheierea celui de-al Doilea Război Punic, Hannibal s-a întors în orașul său natal și s-a alăturat vieții politice a republicii, care era împărțită între o facțiune democratică și o oligarhie conservatoare. Prima dorea să reia expansiunea militară în Africa, în timp ce a doua pleda pentru comerț și colectarea tributului de la coloniile cartagineze. 

Au existat și diferențe importante în ceea ce privește modul de a face față taxelor impuse de Roma. Când Hannibal a fost ales în 196 î.Hr. C. pentru funcția publică de sufete (adică magistrat civil), prevedea că plățile vor veni din averile oligarhilor și nu din vistieria publică. 

Desigur, acest lucru i-a nemulțumit pe membrii părții adverse, care au conspirat împotriva lui Hannibal. L-au acuzat la Roma că l-a incitat pe regele Siriei, Antioh al III-lea „cel Mare” (241-187 î.Hr.), să se răzvrătească împotriva stăpânirii romane și au încercat ca Senatul cartaginez să-l predea dușmanilor săi. 

Hannibal a fost apoi forțat să plece în exil, mai întâi la Tir și apoi la Efes, în jurul anului 195 î.Hr. Acolo a fost primit cu onoruri de Antioh al III-lea, care de fapt se pregătea de război cu Roma, și a luat parte la războiul romano-sirian din 191 î.Hr. C. Hannibal a condus o flotă feniciană împotriva romanilor, dar, neobișnuit cu războiul naval, a fost învins în bătălia de la râul Eurymedon. 

După înfrângerea Siriei, Hannibal a fugit în Asia Mică și a fost primit de regele Prusias I al Bitiniei (secolul al III-lea î.Hr.), care era în război cu orașul grecesc Pergamon, un aliat al romanilor. 

Moartea și moștenirea lui Hannibal

Hannibal a murit la Gebze, în Turcia de astăzi. Acolo, un monument îi aduce un omagiu.

În jurul anului 183 î.Hr. C., regele Bitinian a primit o delegație romană care cerea ca Hannibal să le fie predat. Monarhul, neliniștit cu cartaginezul la el, a cedat cererii. Cel mai mare dușman al Romei s-a trezit atunci fără scăpare. 

După ce a aflat despre trădarea gazdelor sale, Hannibal a decis să se sinucidă. În camerele sale din orașul Gebze, la vârsta de 64 de ani, a ingerat o doză de otravă și a murit. 

La treizeci și patru de ani de la moartea lui Hannibal, a izbucnit un nou război între Roma și Cartagina. La sfârșitul acestui al treilea război punic (149-146 î.Hr.), romanii au invadat și au distrus complet orașul Cartagina.

Amintirea lui Hannibal și a isprăvilor sale militare nu a pierit odată cu el. „Părintele strategiei” a devenit o fantomă politică de-a lungul istoriei Romei , unde a fost considerat cel mai mare dușman cu care s-a confruntat vreodată. Geniul său militar incontestabil a fost studiat de istoricii romani și chiar avea statui în unele colțuri ale Italiei.

Pe de altă parte, diferite momente din viața lui au inspirat artiști și scriitori din toate timpurile, iar tactica lui militară este încă studiată și astăzi în academiile din întreaga lume.

$$$

 PIERSICUL

ION PILLAT

La cotitura drumului din vie

Ce suie-n limpezimea lui Prier,

În zori de zi m-opresc să nu mă ştie

Un piersic proaspăt înflorit pe cer.

*

Cum se desface neted din lumină

Şi-i frânge clarul tremur cu nesaţ:

Un tânăr zeu pe ţărmul de colină

mi-aduce scoici trandafirii pe braţ.

*

Şi cum prin vânt, cu ramuri aripate,

Se-avântă-n trunchiul zvelt ca-ntr-un picior

Şi azvârlă capul luminos pe spate.

Aerian încremenit în zbor !

*

Să fie trup de om îmi e ruşine

Şi îmi blestem făptura mea de azi,

Prier, tu frate bun, mă fă ca tine:

Un piersic cu dumnezeesc obraz ?