***

 ,,Dorul meu de duca fusese exact ca zorii înainte de

rasaritul soarelui,

ca si cum o putere necunoscuta m-ar fi chemat

într-un loc necunoscut,

sa ma eliberez de catusele mele.

Era ca mesajul primaverii,

care vine nevazut si face sa încolteasca samânta

deschizând usa închisorii pamântului.

Era sortit ca peretii închisorii mele sa fie înlaturati.....

Si ce închisoare e asta?

Este închisoarea încrederii oarbe în aceasta lume,

lumea pe care am cunoscut-o prin intermediul celor sase simturi

si o consideram finala.

Stiu ca aceasta stare de spirit nu poate fi decât

vremelnica,

nu va dura prea mult.

Totusi, pentru un scurt rastimp

usa închisorii s-a deschis în fata mea.

Am putut vedea infinitul.

M-am înaltat pâna la o alta dimensiune,

de unde am putut întelege ca ceea ce noi socotim trecut,

nu e trecut.

Timpul nu se duce nicaieri,

el nu are nici început,

nici sfârsit.

Infinitul ma culesese din lumea de jos.

Tinându-ma între faldurile lui, dansa,

iar parul lui despletit îmi acoperea ochii,

fata si întregul trup.

Totul se amesteca,

ce e înainte si ce e înapoi,

estul si vestul,

aproapele si departele

sunt totuna.

Închisoarea mea s-a sfarâmat.

M-am eliberat de rusine,

de teama si de corsetul relatiilor sociale.

Numai iubirea, necucerita de timp,

arde ca o stea polara în coltul întinderii nemarginite."

Maitreyi Devi

*†*

 Barca rănită - Adrian Păunescu

Ființa ta mi-a căutat ființa

Și viața mea te-a căutat în moarte,

În veac cu mari eșapamente sparte

A fost să ne unească suferința.

De te-aș elibera o zi din plînsu-mi

Și din îmbrățișarea-mi dureroasă,

Tu ai muri, căci moartea mă apasă

Să stau de veghe nesfîrșit eu însumi.

Tresar în somn cînd simt că te încearcă

Urîte, tulburi vise pe sub pleoapă,

De cînd te știu sînt treaz întruna parcă,

Am de luptat cu lutul pentru groapă.

El vrea să urce-n noi și să te-ncapă,

Prin tălpi, ca apa prin rănita barcă.

(Manifest pentru sănătatea pămîntului, 1980)

***

 Descântec de viaţă şi moarte 

 Adrian Păunescu

Să fie de dulce, să fie de vară,

Să fie de iarbă ajunsă la brâu,

Să fie de dragoste ultima oară,

Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,

Să fie cumva şi de noi amândoi,

Să fie de rău şi să fie de bine,

Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,

Să fie de mâine, să fie de azi,

Să fie de tâmplele mele cărunte,

Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,

Să fie de clipa când vrei să şi mori,

Să fie de gustul cireşelor coapte,

Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,

Să pască în voie, s-alerge constrâns,

Să fie de ziua schimbării la faţă,

Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,

Să fie de toată intrarea-n destin,

Să fie de ţara asta eternă,

Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,

Să fie de brazdă, să fie de spic,

Să fie de treflă, să fie de verde,

Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,

Să fie de gustul de măr pădureţ,

Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,

Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,

Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,

Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,

Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,

Plătind consecvent cel din urmă pariu,

Să fie, să fie, dar cine să fie?

O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.

***

 Vizionarul Grigore Moisil: Matematica poate fi înţeleasă de absolut toată lumea

Grigore C. Moisil s-a născut la Tulcea, pe 10 ianuarie 1906, și a fost fiul lui Constantin Moisil, unul dintre pionierii numismaticii româneşti, ce provenea dintr-o familie din zona Năsăudului şi a Maramureşului. În timp ce lucra ca profesor de liceu la Tulcea, Constantin Moisi s-a căsătorit cu Elena, fiica învăţătorului Hristofor Niculescu, ea însăşi institutoare. Din acest mariaj au rezultat patru copii: Grigore C. Moisil, viitorul matematician, urmat de alți trei frați care au avut, toţi, cariere ştiinţifice sau universitare.

Părinţii s-au ocupat intens de educația lui Grigore Moisil, de la tată a moştenit minuţiozitatea, iar datorită mamei a învăţat să gândească logic. Încă de la vîrsta de 7 ani, s-a obișnuit să îşi noteze impresiile şi întâmplările într-un caiet, la 9 ani a scris câteva compuneri ce s-au păstrat și au fost reproduse în volumul “Un om ca oricare altul” tipărit de Editura Albatros în 1979 (printre ele, “O excursie la un depozit de maşini agricole” şi “O excursie la Parcul Carol I”), iar la 10 ani, în 1916, a început să ţină un jurnal, “În timpul războiului. Călătorie plăcută, dar nu de plăcere”.

Viitorul matematician a urmat şcoala primară la Bucureşti, liceul la Vaslui şi la Bucureşti și, la insistențele unor rude, a devenit student la Politehnică, secţia construcţii și, în paralel, la secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe. În 1929, a părăsit Şcoala Politehnică, deşi trecuse deja toate examenele din primii trei ani şi era student în anul IV. În acelaşi an şi-a susţinut teza de doctorat “Mecanica analitică a sistemelor continue”, în faţa unei comisii conduse de Gheorghe Ţiţeica, teza fiind publicată în același an la Editura Gauthier-Villars din Paris.

Tânărul Moisil a făcut apoi un stagiu în Franţa (1930-1931), urmat de susţinerea, la Universitatea din Bucureşti, a docenţei, cu lucrarea “Sur une classe de systèmes d’équations aux dérivées partielles de la Physique mathématique”, apoi a obţinut o bursă Rockefeller, care i-a oferit posibilitatea de a lua contact cu marii matematicieni ai timpului, la Roma şi la Paris. La sfârşitul anului 1932, când a revenit în ţară, Moisil a primit un post de conferenţar suplinitor la Universitatea din Iaşi și avea deja peste 30 de lucrări, multe dintre ele publicate în periodice internaţionale de mare prestigiu, era citat în numeroase cărţi şi memorii şi nu avea decât 25 de ani!

Într-una dintre întâlnirile pe care le-a avut mai târziu cu elevii bucureșteni, profesorul spunea: “Nu ştiu dacă este adevărat că sunt un mare matematician. Sunt alţii mai mari. Am lucrat şi lucrez mult matematică. Cred că omul trebuie să se căznească să facă lucruri cât poate el mai bine. Poate că atunci când aveam 25 de ani aş fi vrut să fiu un mare matematician. Acum însă ştiu că omul trebuie să se bucure pentru orice lucru pe care îl face bine. Şi când e vorba să-ţi alegi o meserie, s-o alegi pe aceea care să nu fie indiferentă societăţii”.

Iar unui copil i-a răspuns: “Matematica poate fi înţeleasă de absolut toată lumea. Când spune cineva că nu îi place matematica, înseamnă că i s-a explicat prost. Să ştiţi însă că şi cei din jur te pot influenţa. Există cercuri de matematică pentru copii care trezesc interesul pentru această materie. Părinţii, copiii de pe aceeaşi stradă te pot apropia sau îndepărta de matematică, întrebarea pusă e formată din mai multe întrebări. Prima este: “de ce îmi place mie matematica”? Fiindcă este frumoasă. Există o anume armonie într-o demonstraţie care seamănă cu frumosul din poezie, din pictură sau din muzică. Această armonie însă trebuie s-o pricepi. Şi pentru asta ţi se cere să înveţi a pricepe.

Mie mi-a plăcut matematica şi fiindcă simţeam o mare bucurie în formularea teoremelor şi în demonstraţia lor, în felul cum se îmbină teoremele între ele. Sunt matematicieni cărora le plac mai mult teoremele. Mie îmi plac mai mult teoriile matematice, adică felul cum se leagă o teoremă de alta. Matematica a devenit astăzi o disciplină unde îţi poţi încerca forţele foarte devreme, încă de la începutul şcolii. Li se dau copiilor probleme care îi stimulează să gândească şi care dau bucuria rezolvării. Este o competiţie între tine şi problemă. Bucuria de a cunoaşte, de a crea în matematică vine foarte rapid, începe chiar de la vârsta voastră. lată acum a doua întrebare: “De ce este importantă matematica?” Nu fiindcă îmi face mie plăcere, nu fiindcă îţi face ţie plăcere, ca o acadea. Ea este importantă pentru motivul obiectiv că se leagă de structura gândirii omeneşti. În ultimele sute de ani, de la Newton la Leonardo da Vinci, s-au deschis drumuri noi ştiinţei. Gândirea actuală îmbină într-un mod cu totul deosebit experienţa cu teoria. Şi matematica o ajută. Odată lucrurile experimentate, evident, poţi să faci o listă cu rezultatele experienţei. Dar este cu mult mai bine să dai, în loc de zece pagini de rezultate experimentale, câteva formule matematice. Legea dilataţiei corpurilor la căldură, de pildă, este o lege fizică, dar ea are o expresie matematică. Să reţinem că din rezultatele experienţei deducem legi care pot fi exprimate matematic. Am o formulă în care bag cunoscutele şi îmi rezultă, prin calcul, necunoscutele”.

Iar despre calculator, Grigore Moisil credea în anii ‘70: “este o unealtă extrem de perfectă. Citeşte cartelele perforate, e folosit să se facă traduceri în diferite limbi şi multe altele. Dar calculatorul nu face decât ceea ce îi spui, face ceea ce i-ai programat. Dacă programul nu e făcut bine, atunci calculatorul se opreşte din lucru. Dacă ştii un lucru prost, la calculator se vede îndată, el nu se pricepe să te acopere, se opreşte şi spune pur şi simplu: instrucţiunea nr. cutare nu este corectă. Chiar dacă eşti director şi ai o idee proastă pe care ai pus-o la calculator, el nu se preface că nu vede. Calculatorul nu primeşte şperţ ca să te acopere, nu umblă nici cu periuţa, nici cu linguşeala. Cine vrea să lucreze cu calculatorul trebuie să gândească exact, să înveţe rigoarea matematică”.

Considerat fondatorul şcolii de algebra logicii şi teoria algebrică a mecanismelor automate şi al studiilor de logică polivalentă şi logică nuanţată, care au stat la baza realizării primelor calculatoare româneşti, Moisil a avut o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea informaticii în România şi la formarea primelor generaţii de informaticieni. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române, laureat al Premiului de Stat, membru al Academiei Poloneze de Ştiinţe, membru al Institutului Internaţional de Filozofie din Paris, vicepreşedinte al Diviziei de Logică, metodologie şi filozofia ştiinţelor, membru al Academiei din Messina, membru al Academiei Lumii Latine, doctor Honorius Causa al Universităţii din Bratislava și autor al unor lucrări privind legile matematicii, mecanica firului, sistemele de ecuaţii ale fizicii matematice, geometrie mecanică

În 1971, într-un interviu publicat de revista Tribuna școlii, matematicianul spunea:

“Pentru a merge în pas cu întreaga omenire civilizată, trebuie ca fiecare om să inventeze cum se întrebuinţează calculatorul, pentru mărirea productivităţii sau a creativităţii în meseria lui.

– Ce înţelegeţi prin aceasta? Că trebuie inventat totul de la început?

– Nu. Sunt multe lucruri care se ştiu. De exemplu, pentru a introduce informatica în întreprinderile economice şi industriale o mare parte din ceea ce trebuie făcut se poate învăţa de la cei care o fac. La noi în ţară se poate învăţa de la CEPECA sau de la ASE. De asemenea, se poate învăţa să se proiecteze cu calculatorul în inginerie. Şi aici însă e nevoie să se inventeze multe lucruri şi anume să se modernizeze teoriile pe baza cărora se face proiectarea şi care au fost multă vreme simplificate de necesitatea de a ajunge la calcule care să se poată executa cu mijloacele de calcul ce erau la dispoziţia inginerului proiectant, înainte de apariţia calculatorului, în foarte multe discipline însă lucrurile sunt aproape la început.

– Nu e potrivit să le lăsăm să se dezvolte şi să le învăţăm după?

– Nu. Şi aceasta nu numai dintr-un simţ de demnitate naţională, ci şi din faptul că toţi ştim că munca cea mai bine plătită e munca de concepţie. De ce am plăti-o noi altora când ar putea să ne-o plătească alţii nouă?

– Atunci?

– Aici e sarcina cea mai mare a profesorilor, care trebuie să preia din ceea ce se ştie pe lume, pentru a-i învăţa pe alţii. Şi aici e rolul mare al oamenilor de ştiinţă care trebuie să inventeze lucrurile noi ce nu se ştiu încă.

– Cum se poate face lucrul acesta?

– Prima condiţie e de a învăţa ceea ce se ştie.

– Dumneavoastră aţi spus că aceia care ar urma să predea în liceu informatica nu e nevoie să aibă diplomă de matematicieni şi că pot fi aleşi dintre profesorii de alte specialităţi. Ce înţelegeţi prin aceasta?

– Am precizat că oricine poate învăţa orice. Dar am presupus că nimeni nu poate preda decât ceea ce ştie. Am insistat asupra necesităţii ca acel care predă informatica să ştie şi să înţeleagă ce este o limbă formală şi ce este o gândire abstractă.

– Cam cât timp credeţi că îi trebuie unui om ca să înveţe să gândească exact?

– Cred că 10 – 15 ani, începând de la vârsta fragedă, sunt suficient de mulţi. Un om, cred, cu greutate poate învăţa să gândească exact, dacă nu mai este copil şi dacă nu s-a învăţat să o facă din copilărie. La aceasta servesc în licee lecţiile de matematică”.

Savantul Grigore Moisil a încetat din viață pe 21 mai 1973 la Ottawa, în Canada, la vârsta de 67 de ani, în timpul unei călătorii pe care o făcuse pentru a susține o serie de conferințe universitare.

Surse:

Solomon Marcus, Ştiința şi Tehnică, 1987

Tribuna școlii, 1971

***

 Coco Chanel: 55 de ani de veşnicie-„Moda dispare, însă stilul este etern”

Motto: „O femeie are vârsta pe care o merită”. Coco Chanel

„Pentru a fi de neînlocuit, trebuie să fii mereu diferită! Îmbracă-te prost şi vor ţine minte rochia. Îmbracă-te impecabil şi vor ţine minte femeia”, afirma una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea, Gabrielle Bonheur „Coco” Chanel.

Există o lume aparte, al cărui mister îl dă rasa şi clasa, o lume autentică ce-mi aminteşte de ceea ce susţinea în faţa tinerilor artişti Doamna Bulandra mereu: «Să nu veniţi la teatru neraşi, fără cravată. Să nu veniţi cu pantofii nefăcuţi, îmbrăcaţi neglijent. Să nu aud că intraţi în cârciumi şi vă trageţi de şireturi cu toată lumea. Voi sunteţi elita, actorii. Şi oamenii trebuie să vă vadă pe scenă, nu prin cârciumi».

Asta nu înseamnă că aleşii s-au născut pe tronul abundenţei sau că a fost uşor, ci lecţia şi asumarea le-a dat şansa să lumineze cu harul lor… din această lume fac parte şi foarte multe femei care au rămas în istorie adevărate Doamne… nu ştiu dacă puternice fiind au fost şi fericite… dar au scris istorie şi astăzi, 10 ianuarie la inceputul celui de-al treilea deceniu al celui de-al treilea mileniu ne amintim de o Doamnă despre care presa vremii scria acum 54 de ani:” Paris, 10 ianuarie. Gabrielle (Coco) Chanel a murit aseară în apartamentul său de la Hotelul Ritz, la vârsta de 87 de ani, titra ziarul „The New York Times“ în 1971…”

În ciuda aparenţelor, Coco nu a respirat aerul rarefiat al înaltei societăţi. Potrivit biografilor săi, Gabrielle (Coco) Chanel s-a născut în 1883, la Saumur. Însă creatoarea a susţinut întotdeauna că a văzut lumina zilei zece ani mai târziu, în 1893, la Auvergne.

La numai şase ani, Gabrielle îşi pierde mama. Tatăl rămâne cu cinci copii pe care îi abandonează curând în grija rudelor. Fetiţa află încă din copilărie că în viaţă trebuie să se descurce singură. Simplitatea vestimentaţiei călugăriţelor din orfelinatul unde soarta o aruncă până la urmă e decisivă pentru viitoarea creatoare care va rămâne fidelă crezului de a crea haine comode şi elegante.

Debutul său în lumina reflectoarelor a fost la cafeneaua „Moulins La Rotonde”, în calitate de cântăreață, dar în paralel fiind și vânzătoare în magazinul de stofe la „Maison Grampayre”. Continuâ să cânte la „Caffè Rotond” , unde admiratorii o vor numi Coco, de la melodiile pe care Chanel obișnuia să le cânte: „Qui a vu Coco?” și „Ko-Ko-Ri-Ko„.

Primii pași în lumea modei îi face în calitate de creatoare de pălării, în anul 1908, descoperind un talent special în a anticipa dorințele și gusturile femeilor din timpul său. În anul 1909, Chanel deschide un magazin în Paris.

„Noi, femeile, avem nevoie de frumuseţe ca să ne iubească bărbaţii şi de prostie ca să-i iubim”

Până să apară Coco Chanel, cămaşa albă era o piesă vestimentară dedicată doar bărbaţilor. Chanel adora să combine stilul masculin cu cel feminin și de atunci cămașa albă a invadat și garderobele femeilor.

Țesăturile preferate ale lui Chanel erau tweed și jersey, iar tailleur-ul a devenit un necesar. Nuantele preferate și cel mai des folosite erau nonculorile negru, alb, la care se mai adaugă și culorile albastrul-închis, bejul și griul. În anul 1921 s-a lansat pe piața parfumurilor, născându-se astfel celebrul „Chanel n°5″, care a fost un șoc în acea epocă în care parfumurile aveau nume imaginare și fantastice. Șocul mai mare a fost însă confecția sticlei, nonconformistă, o sticlă dreptunghiulară de cristal transparent.

În scurt timp Chanel n°5 devine parfumul cel mai vândut în lume.

Cea mai bună ambasadoare a parfumului a fost actrița Marilyn Monroe care, în anul 1955, la întrebarea ziariștilor, ce poartă noaptea, a răspuns:

„Câteva picături de Chanel No 5″!

În 1931, Chanel e angajată de Samuel Goldwin care-i oferă un milion de dolari pentru a îmbrăca starurile hollywoodiene printre care se numără Katherine Hepburn, Grace Kelly, Elizabeth Taylor şi Gloria Swanson. Dar Coco a creat, de asemenea, costumele pentru filmele lui Cocteau, „Antigona“ (1923) şi „Oedipus Rex“ (1937). Viaţa celebrei creatoare de modă a ajuns şi pe Broadway, unde Katherine Hepburn a dat viaţă personajului într-un musical, în 1969.

În cartea sa Coco Chanel, Innovator and Icon, Aime Joseph o consideră drept cea mai influentă şi inovatoare creatoare de modă de până acum. Despre Coco, Christian Dior spunea: „Cu un pulover negru şi câteva şiraguri de perle a revoluţionat moda“.

Coco Chanel a rămas celebră nu numai pentru rochia scurtă, neagră, ci şi pentru taioarele, pantofii, poşetele şi bijuteriile create.

Stilul Coco Chanel este cunoscut în istorie ca fiind sinonim cu eleganța, rafinamentul și modernitatea, combinate cu confortul, după cum afirma: „Moda dispare, însă stilul este etern. Arta de a trăi este arta renunţării corecte. Ea începe cu vorbitul şi se termină cu decolteul. Nu e aparenţa, e esenţa. Nu sunt banii, ci educaţia. Nu sunt hainele, ci clasa”, spunea Gabrielle Bonheur „Coco” Chanel, născută pe 19 august 1883 și plecată în ceruri acum 51 de ani, pe 10 ianuarie 1971, la vârsta de 87 de ani, în apartamentul ei din Hotel Ritz-Paris.!

Epilog: „Noi, femeile, avem nevoie de frumuseţe ca să ne iubească bărbaţii şi de prostie ca să-i iubim”. Coco Chanel

***

 Prințesa Ralu, figura luminoasă din timpul Ciumei lui Caragea

Ioan Gheorghe Caragea, tatăl prințesei Ralu, s-a născut în 1754, la Constantinopol, și a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. Conform rapoartelor ambasadorului Franței la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, adică 4 milioane de lei-aur.

În prima noapte pe care a petrecut-o în capitală, reședința domnească din Dealul Spirii a fost mistuită de un incendiu violent, iar după puțin timp unul dintre oamenii din anturajul său a murit de ciumă bubonică. Curând Țara Românească avea să fie lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se estimează că în timpul acestei perioade numită „Ciuma lui Caragea” au pierit aproximativ 70.000 de oameni în țară, dintre care 40.000 numai în București, dar domnitorul Caragea s-a retras pe timpul epidemiei la Mănăstirea Cotroceni.

Pe 26 martie 1814, Caragea l-a ajutat pe vărul său, Costache, fiul fostului domnitor Nicolas Caragea, să recupereze întregul oraș Ploiești, care fusese un dar la nunta lui Costache cu Raluca Moruzi, a cărui familie stăpânise cândva pământurile pe care se construise mai târziu orașul.

Ploieștenii s-au revoltat, dar Caragea a reconfirmat decretul de împroprietărire al vărului său. Nervoși, negustorii au închis toate prăvăliile pe 14 aprilie și au paralizat întreaga activitate a micului târg, dar domnul a intervenit în forță, ordonând întemnițarea fără nicio judecată a tuturor capilor rebeliunii, însă s-a răzgândit când a aflat că unul dintre negustori este sudit rus, având așadar dreptul la o jurisdicție special și la anumite privilegii fiscale.

Una dintre figurile luminoase ale perioadei fanariote a fost Ralú, fiica cea mică a domnitorului Caragea și a soției acestuia, Elena Scanevi, fiica unui bancher din capitala Imperiului Otoman. Fata a fost educată în cultura europeană, vorbea limbile greacă, franceză, germană și turcă și era mare o admiratoare a muzicii lui Mozart și a lui Beethoven.

Ajunsă la București, Ralu a apelat la câțiva tineri greci pentru a pune în scenă câteva piese de teatru, iar în 1816, cu decoruri din pânză croită și cu hârtie poleită, domnița a organizat în apartamentele sale o mică scenă pe care s-au jucat în limba elenă “Oreste”, “Moartea fiilor lui Brutus” și “Dafnis și Chloe”.

Domnița Ralu a întemeiat prima trupă de teatru profesionist din Țările Române, pentru care a construit chiar un local special, Cișmeaua Roșie, prima sală permanentă de spectacole din Capitală unde, pe 8 septembrie 1818, a avut loc prima reprezentație cu piesa „Italianca din Alger”, în interpretarea trupei Teatrului din Viena. De asemenea, a amenajat un teatru în palatul tatălui său și a susținut formarea unei clase de actorie la Școala Domnească.

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului său erau aproape de a fi răsturnați de la putere de un grup de conspiratori. Conducătorii revoltelor, printre care se aflau și doi sudiți austrieci, au fost executați, iar boierii care au fost bănuiți de colaborare cu răzvrătiții au fost exilați pe moșiile lor.

În 1818, Caragea a instituit un nou cod de legi, devenit cunoscut ca legiuirea lui Caragea, care stabilea noi taxe feudale pentru țărani și excludea femeile din viața politică.

Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, domnitorul Caragea a reușit să strângă o avere uriașă datorită taxelor mari pe care le strângea de la țărani și de la breslele meșteșugărești. De asemenea, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri și a acumulat bani și din concesionarea minelor și vămilor, astfel că veniturile domnitorului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.

Temându-se de o intervenție turcească, după ce primise semnale că este pe cale să-și piardă poziția, pe 29 septembrie 1818 Ioan Gheorghe Caragea a decis să fugă din țară. În acea dimineață, a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare, dar după patru ore un mesager trimis chiar de el a anunțat boierii că Vodă a părăsit domnia și că a numit o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.

Domnitorul a fost păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi în drumul său spre Brașov și toate podurile de la București la Brașov au fost distruse, astfel ca nicio trimișii boierilor revoltați să nu-l poată ajunge din urmă, dar Caragea își pregătise cu grijă fuga, trimițând cu mult timp înainte mari sume de bani în Elveția.

După ce a stat câteva săptămâni în Brașov, Vodă și apropiații săi au plecat către Peninsula Italică și s-au stabilit la Pisa. A donat ulterior mari sume de bani mișcării naționale grecești Eteria și mai multe terenuri orașului Atena, unde s-a mutat spre sfârșitul vieții, trăind exclusiv din averea acumulată cât timp a deținut domnia Țării Românești.

Ralu, fiica domnitorului, și-a urmat familia la Atena, unde s-a căsătorit cu Georgios Argyropoulos și a avut doi copii. Prințesa a murit pe 16 aprilie 1870 la Thonberg, lângă Leipzig, la vîrsta de 92 de ani.

***

 Urmăriți permanent de Securitate, medicul Theodor Burghele și părintele Louis Barral au reușit să-și împlinească visul: fondarea unui spital

În 1939, guvernul român a autorizat ramura germană a Congregaţiei surorilor de caritate “Saint-Vincent de Paul” să achiziţioneze un imobil aflat în construcţie pe Șoseaua Panduri din București, pentru a deschide o casă de sănătate. Prin actul de vânzare-cumpărare din 1937, Magdalena Gussi, Fernanda Apostoleanu şi Anton Cincu vindeau Arhiepiscopiei romano-catolice o parte a terenului pe care îl aveau în proprietate. În 1942, va începe construcția așezământului sub supravegherea congregaţiei de călugăriţe înființată de Sfântul Vincențiu de Paul, maici care au devenit cunoscute și pentru că au purtat, până în anul 1964, acoperământul de cap numit cornette. Monseniorul Nikolaus Pieger este cel care a fost împuternicit pentru edificarea spitalului şi pentru a ține legătura cu Arhiepiscopia Romano-Catolică. Acesta studiase teologia catolică la Universitatea Julius Maximilians din Würzburg, în 1925 a primit hirotonirea și a fost capelan la Biserica St. Heinrich din Fürth, iar din 1932 era pastor la București.

După 23 august 1944, imobilul a fost transferat Congregaţiei surorilor oblate assompţioniste din Bucureşti, pentru opera lor de apostolat în privinţa bolnavilor, pentru o perioadă de nouă ani, și a primit numele Spitalul “Sf. Iosif”. Administrator general a fost numit părintele Louis Barral, care se afla în România încă din 1925, în cadrul unei misiuni culturale și devenise un important traducător al poeziilor lui Mihai Eminescu în limba franceză. Pe 2 februarie 1948, medicul Theodor Burghele se asociază părintelui Barral pentru conducerea spitalului din Șoseaua Panduri pentru că devenise profesor şi obţinuse imobilul pentru noua sa clinică, după ce s-a transferat de la Spitalul Colţea, unde lucra sub conducerea profesorului N. Hortolomei, la Spitalul “Sf. Iosif” din Panduri.

Imediat ce a primit aprobarea conducerii sanatoriului “Saint-Vincent de Paul” și acordul ambasadei Franţei pentru clinica pe care urma s-o conducă, medicul s-a zbătut pentru a obţine de fonduri de la Ministerul de Finanţe pentru terminarea construcţiei, iar în acest demers a fost sprijinit, din fericire, chiar de ministrul Alexandru Alexandrini, care era văr cu profesorul. Alexandrini era doctor în drept, membru în comitetul executiv al PNL- aripa Tătărescu, dar în 1957 avea să fie arestat politic și deținut pentru o vreme la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Părintele Louis Barrat va fi urmărit de Securitate pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda inexistenței unor dovezi despre vreo activitate ilegală în România, pe 28 ianuarie 1950 preotul va fi expulzat, fără nicio explicație din partea autorităților comunste.

Theodor Burghele, directorul Spitalului “Panduri”, a intrat și el în vizorul Securităţii pentru că avea corespondenţă permanentă şi îl vizita ocazional pe fratele său stabilit în Franţa. În plus, i s-a reproșat că sprijină mişcarea surorilor assompţioniste din cadrul spitalului, menţinând în serviciu călugăriţele, că susține “elemente duşmănoase” din rândul personalului administrativ şi al corpului didactic din Institutul Medico-Farmaceutic și că are legături cu un membru al Ambasadei Turciei.

Primele “materiale informative” despre profesorul Burghele au provenit de la agentul “Sterian”, din corespondenţa medicului care a fost interceptată de Securitate, dar mai ales din scrisoarea unui vigilent portar al spitalului pe nume Constantin Nicolae, care i-a scris în 1957 secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, o misivă plină de delațiuni abjecte.

Portarul l-a acuzat pe eminentul medic că “nu privește cu ochi buni regimul nostru democrat” și că folosește spitalul pe care îl conduce ca mijloc de întreţinere a familiilor de foşti burghezo-moşieri. De fapt, medicul a păstrat ca angajate un număr de călugăriţe catolice care aveau studii de specialitate și experiență ca asistente medicale. Portarul reclama că acestea deţin posturi de surori-şefe și oferă si exemple – Alexandrina, Agnes, Soveva, Ecaterina, Georgina, Polona – toate erau asistente-şefe la Chirurgie, Ana Bursuc era soră-şefă la Autopsie, Liba deținea postul de magazioneră la magazia de cazarmament, Tesea era funcţionară la magazie și Schuaidea conducea secția de pediatrie, în timp ce Mareş Ion, fost călugăr catolic, era electrician al spitalului.

Din fericire profesorul Burghele nu a avut de suferit din pricina delațiunilor adversarilor săi. Timp de trei ani, între 1972 și 1975 va fi ministru al Sănătății în Guvernul Maurer, apoi avea să devină membru al Academiei Române și a fost ales președinte al acesteia în ultimul an al vieții lui, rămânând până astăzi singurul medic care a deținut această funcție.