***

 Urmăriți permanent de Securitate, medicul Theodor Burghele și părintele Louis Barral au reușit să-și împlinească visul: fondarea unui spital

În 1939, guvernul român a autorizat ramura germană a Congregaţiei surorilor de caritate “Saint-Vincent de Paul” să achiziţioneze un imobil aflat în construcţie pe Șoseaua Panduri din București, pentru a deschide o casă de sănătate. Prin actul de vânzare-cumpărare din 1937, Magdalena Gussi, Fernanda Apostoleanu şi Anton Cincu vindeau Arhiepiscopiei romano-catolice o parte a terenului pe care îl aveau în proprietate. În 1942, va începe construcția așezământului sub supravegherea congregaţiei de călugăriţe înființată de Sfântul Vincențiu de Paul, maici care au devenit cunoscute și pentru că au purtat, până în anul 1964, acoperământul de cap numit cornette. Monseniorul Nikolaus Pieger este cel care a fost împuternicit pentru edificarea spitalului şi pentru a ține legătura cu Arhiepiscopia Romano-Catolică. Acesta studiase teologia catolică la Universitatea Julius Maximilians din Würzburg, în 1925 a primit hirotonirea și a fost capelan la Biserica St. Heinrich din Fürth, iar din 1932 era pastor la București.

După 23 august 1944, imobilul a fost transferat Congregaţiei surorilor oblate assompţioniste din Bucureşti, pentru opera lor de apostolat în privinţa bolnavilor, pentru o perioadă de nouă ani, și a primit numele Spitalul “Sf. Iosif”. Administrator general a fost numit părintele Louis Barral, care se afla în România încă din 1925, în cadrul unei misiuni culturale și devenise un important traducător al poeziilor lui Mihai Eminescu în limba franceză. Pe 2 februarie 1948, medicul Theodor Burghele se asociază părintelui Barral pentru conducerea spitalului din Șoseaua Panduri pentru că devenise profesor şi obţinuse imobilul pentru noua sa clinică, după ce s-a transferat de la Spitalul Colţea, unde lucra sub conducerea profesorului N. Hortolomei, la Spitalul “Sf. Iosif” din Panduri.

Imediat ce a primit aprobarea conducerii sanatoriului “Saint-Vincent de Paul” și acordul ambasadei Franţei pentru clinica pe care urma s-o conducă, medicul s-a zbătut pentru a obţine de fonduri de la Ministerul de Finanţe pentru terminarea construcţiei, iar în acest demers a fost sprijinit, din fericire, chiar de ministrul Alexandru Alexandrini, care era văr cu profesorul. Alexandrini era doctor în drept, membru în comitetul executiv al PNL- aripa Tătărescu, dar în 1957 avea să fie arestat politic și deținut pentru o vreme la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Părintele Louis Barrat va fi urmărit de Securitate pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda inexistenței unor dovezi despre vreo activitate ilegală în România, pe 28 ianuarie 1950 preotul va fi expulzat, fără nicio explicație din partea autorităților comunste.

Theodor Burghele, directorul Spitalului “Panduri”, a intrat și el în vizorul Securităţii pentru că avea corespondenţă permanentă şi îl vizita ocazional pe fratele său stabilit în Franţa. În plus, i s-a reproșat că sprijină mişcarea surorilor assompţioniste din cadrul spitalului, menţinând în serviciu călugăriţele, că susține “elemente duşmănoase” din rândul personalului administrativ şi al corpului didactic din Institutul Medico-Farmaceutic și că are legături cu un membru al Ambasadei Turciei.

Primele “materiale informative” despre profesorul Burghele au provenit de la agentul “Sterian”, din corespondenţa medicului care a fost interceptată de Securitate, dar mai ales din scrisoarea unui vigilent portar al spitalului pe nume Constantin Nicolae, care i-a scris în 1957 secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, o misivă plină de delațiuni abjecte.

Portarul l-a acuzat pe eminentul medic că “nu privește cu ochi buni regimul nostru democrat” și că folosește spitalul pe care îl conduce ca mijloc de întreţinere a familiilor de foşti burghezo-moşieri. De fapt, medicul a păstrat ca angajate un număr de călugăriţe catolice care aveau studii de specialitate și experiență ca asistente medicale. Portarul reclama că acestea deţin posturi de surori-şefe și oferă si exemple – Alexandrina, Agnes, Soveva, Ecaterina, Georgina, Polona – toate erau asistente-şefe la Chirurgie, Ana Bursuc era soră-şefă la Autopsie, Liba deținea postul de magazioneră la magazia de cazarmament, Tesea era funcţionară la magazie și Schuaidea conducea secția de pediatrie, în timp ce Mareş Ion, fost călugăr catolic, era electrician al spitalului.

Din fericire profesorul Burghele nu a avut de suferit din pricina delațiunilor adversarilor săi. Timp de trei ani, între 1972 și 1975 va fi ministru al Sănătății în Guvernul Maurer, apoi avea să devină membru al Academiei Române și a fost ales președinte al acesteia în ultimul an al vieții lui, rămânând până astăzi singurul medic care a deținut această funcție.

***

 MARIO VARGAS LLOSA ȘI ISABEL PRESLEY

Relaţia de dragoste dintre fosta jurnalistă şi model Isabel Preysler (71 de ani) şi scriitorul peruan Mario Vargas Llosa (86 de ani) s-a încheiat, anunţă presa spaniolă.

Isabel Preysler a anunţat pentru revista Hola! că au pus punct relaţiei definitiv după aproape opt ani. 

„Mario şi cu mine am decis să punem punct definitiv relaţiie noastre”, a declarat ea revistei. „Nu vreau să fac alte declaraţii şi le mulţumesc prietenilor mei şi presei pentru că ne ajută în această decizie”.

Potrivit revistei, gelozia din partea scriitorului se numără printre motivele despărţirii. În plus, convieţuirea lor devenise complicată din cauza diferitele lor locuri de muncă.

Isabel Preysler l-a cunoscut pe Mario Vargas Llosa în iulie 1986 atunci când l-a intervievat pentru revista Hola!. Pe vremea aceea scriitorul era căsătorit cu Patricia Llosa. Au început o relaţie 30 de ani mai târziu.

Isabel Preysler a fost căsătorită cu Julio Iglesias şi au trei copii: Chabeli Iglesias (3 septembrie 1971), Julio Iglesias Jr. (25 februarie 1973) şi Enrique Iglesias (8 mai 1975).

Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni. Între 1950 şi 1952 a urmat cursurile unei şcoli militare din Lima - experienţă descrisă în primul roman, „Oraşul şi câinii”. În 1955, Llosa s-a căsătorit cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, de care a divorţat în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia.

După o tinereţe în care s-a apropiat de comunism, s-a distanţat de Fidel Castro, ba chiar l-a acuzat pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism.

„Oraşul şi câinii” (1963) este una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, care explorează structurile puterii politice din America Latină. Printre titlurile semnate de scriitorul sud-american se numără volumele „Casa verde”, „Conversaţie la Catedrală”, „Războiul sfârşitului lumii”, „Cine l-a ucis pe Palomino Molero?”, „Mătuşa Julia şi condeierul” şi „Rătăcirile fetei nesăbuite”. Mario Vargas Llosa a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2010.

***

 MOȘ CRĂCIUN ÎNTRE TRADIȚIE ȘI REALITATE

Istoria începe să nu mai fie despre trecut, ci despre prezent. Prin aceasta, dorim să spunem că oamenii proiectează imaginea prezentului asupra trecutului din ce în ce mai mult. Obiceiurile şi tradiţiile nu mai sunt chestionate. Globalizarea şi construcţiile unificatoare au consecinţa de a simplifica bagajul cultural, preferând paradigme simple şi comprehensibile. Această uniformizare a obiceiurilor reprezintă o formă de dezrădăcinare a tradiţiilor. Istoria, în special istoria ideilor, poate arăta pe mai multe planuri evoluţia omogenizării tradiţiilor şi obiceiurilor în lumea contemporană. Vechile tradiţii, ce ţin de moştenirea naţională, sunt multiple, variază de la ţară la ţară şi reprezintă în fapt o istorie pentru fiecare. Clement Miles descoperă că aceste tradiţii au în principal trei surse: barbare, clasice (romane şi greceşti) şi ecleziastice. Tradiţiile sunt mai bine conservate în mentalitatea populară decât istoria. Tradiţiile, aşa cum se poate înţelege chiar din etimologia cuvântului (din latina traditio – a da mai departe, a transmite), arată istoria aşa cum e înţeleasă ea de omul de rând, aşa cum a fost propagată din generaţie în generaţie. Articolul de faţă, are în vedere cercetarea la nivel istoric a acestor tradiţii şi urmăreşte să descopere la nivel de istorie intelectuală, „cum a fost”.

„Istoria” lui Moş Crăciun

În acest sens, v-aţi întrebat vreodată despre istoria, nu despre tradiţia, lui Moş Crăciun? Sau de unde vine ideea de Moş Crăciun? De ce Moş Crăciun este îmbrăcat în alb şi roşu? Oricât de banal pare subiectul, Moş Crăciun poate fi tema unui bun studiu de istorie. Istoria este considerată de unii intelectuali drept o ţară străină unde oameni fac lucrurile altfel decât le facem noi astăzi. Moş Crăciun nu numai că vine dintr-o ţară străină, dar Moş Crăciun, cel istoric, este un străin, pentru noi cei de astăzi. Prin aceasta, dorim să argumentăm că, oricât de comun, autentic şi universal ar părea Moş Crăciun astăzi, iniţial el avea alt rol şi alt status.

Originile sale, cele mai vechi şi cele mai nebănuite sunt cercetate în cartea When Santa was a Shaman, de Tony van Renterghem. Aşa cum sugerează şi titlul cărţii, figura pe care o ştim astăzi pentru că aduce daruri, era mai debrabă un mediator între comunitate şi zei. „Darurile” pe care acesta le aducea oamenilor erau sănatate, succese în războaie şi la vânătoare, fertilitate etc., toate acestea în urma sacrificiilor aduse zeilor. Cartea The magic of Christmas. Facts behind the myths and magic of Christmas, de Dr. Patrick Harding, atestă şi ea, că în urmă cu 12 000 de ani Moş Crăciun era şaman. Dar cum credinţele dispar şi apar altele în locul lor, găsim alte reprezentări asemănătoare cu cele ale şamanilor, cu 6 000 de ani în urmă, la eroi de legendă şi zei precum Odin (zeul suprem din mitologia pre-creştină scandinavă şi islandeză, asociat cu venirea iernii), Wotan (nume al lui Odin în limbile germanice), Allfather (zeul păgân al cerului în mitologia nordică), the Old Man of Winter (în mitologia scandinavă), Yule Father (personaj prezent în timpul festivalurilor păgâne de iarnă din zonele germanice şi nordice) etc. Aceştia se aseamănă destul de mult cu forma actuală a lui Moş Crăciun. De exemplu, zeul nordic Odin este adesea ilustrat cu o barbă albă şi lungă zburând spre cer într-un car tras de un cal cu opt picioare, pe numele lui, Sleipner. Moş Crăciun, ca şi Moş Nicolae de altfel, văd ce face fiecare copil şi ştiu dacă a fost cuminte sau nu, aşa cum şi Odin vedea tot ce se întâmplă în lume. Odin aducea, de asemenea, daruri. Copiii îşi lăsau ghetele pline cu morcovi şi fân în afara casei sau lângă vatră pentru Sleipner şi, în schimb, primeau mici daruri de la Odin. În unele ţări, copii încă mai lasă hrană (prăjituri şi lapte) în schimbul darurilor. De asemenea, Odin călătorea cu ajutoare, asemenea spiriduşilor Moşului. În timp însă, rolul lui Odin a fost preluat de alţi zei, ca de exemplu, Saturn. Festivalul roman (preluat de la babilonieni, care celebrează “zeul-soare”) închinat lui Saturn (Saturnaliile), era o sărbătoare a abundenţei şi veseliei şi se aseamănă întrucâtva cu Crăciunul actual. Oferirea de cadouri era un obicei practicat şi în timpul Saturnaliilor.

Moş Crăciun – divinitatea din ochii copiilor

Vorbind despre asemănări, putem continua cu o corelare a ideii de Moş Crăciun cu cea de divinitate. Copiii tind să atribuie aceleaşi puteri lui Moş Crăciun şi lui Dumnezeu sau zeilor (omniscienţă, omniprezenţă, bunătate, generozitate). Putem extrapola, spunând că Moş Crăciun este un fel zeitate special construită pentru ei. În mintea lor, credinţa în mituri şi cea în precepte religioase se întrepătrund. Studiile psihologice concluzionează că de la vârsta de 6-7 ani, copiii încep să îşi piardă credinţa în personaje precum Moş Crăciun sau Iepuraşul de Paşti. Fiind prima întâlnire a copiilor cu religia, acest mit joacă un rol important în integrarea socială ulterioară a copiilor. Aşa cum, prin unele jocuri, copiii învaţă rolurile sociale, tot în acelaşi fel, copiii sunt pregătiţi prin intermediul lui Moş Crăciun de relaţia viitoare cu divinitatea. În acest context, perpetuarea tradiţiei lui Moş Crăciun este o profanare a naşterii cristice şi a ideii de religie în general. În susţinerea acestui argument, observăm că Moş Crăciun a fost preluat şi de ţări ne-creştine precum India (numai 2,3% din populaţie este creştină), Pakistan (1,6%), Coreea de Sud etc. Crăciunul, sărbătoarea cu prilejul căreia vine acest “Moş”, nu mai este doar o tradiţie religioasă, s-a secularizat, devenind o practică culturală, bazată pe un set de valori puternice, uşor împărtăşite în cadrul societăţii: bucurie, familie, caritate.

Abia recent, Moş Crăciun a fost adoptat şi în lumea creştină. La nivel lingvistic, se poate observa că etimologia cuvintelor Santa Claus (versiunea în engleză a lui Moş Crăciun) provine din olandezul Sinter Claes (varianta de folclor a lui Saint Niklaas). Termenul franţuzesc Noel (atestat pentru prima dată în 1112) provine de la Yule, care în islandeză se citeste YOO-el sau Yol. O altă teorie susţine originea latină a cuvântului (din natalis), ce are legătură fie cu naşterea lui Isus, fie cu Dies Natalis Solis Invicti, ca aluzie la solstiţiu. S-a dovedit că termenul de Sinter Claes denumeşte ceea ce în altă parte a globului ar fi numit de localnici Sfântul Nicolae. Prin urmare, Moş Crăciun este o americanizare a numelui episcopului, Nicolae de Izmir şi de fapt ei reprezintă una şi aceiaşi persoană. Mai mult, povestea Sfântului Nicolae se aseamănă izbitor cu vieţile unor personaje aparţinând religiilor păgâne din trecut ca: englezul Dark Helper (Ajutorul Întunecat) sau, în tradiţiile germane, Knecht Ruprechte (Servitorul Ruprechte) şi Pelz Nickel (Îmblănitul Nicolae). Aceste aspecte vor fi prezentate ulterior.

Povestea transformarii Sfântului Nicolae în Moş Nicolae

Sfântul Nicolae a trăit în secolul al IV-lea. Acesta a fost singurul copil al familiei, născut la o vârstă destul de înaintată a părinţilor (lucru ce a fost considerat ca un posibil miracol). A rămas orfan chiar din copilarie, părinţii săi murind de ciumă. A crescut la mănăstire, devenind episcop la vârsta de 17 ani. Povestea vieţii sale spune că acesta era recunoscut pentru mărinimia cu care dăruia din averea sa, rămasă de la părinţi. Varianta clasică, probabil şi cea mai des întâlnită, spune că acesta, aflând de necazul unui om care nu avea cu ce să îşi căsătorească fetele, s-a hotărât să le ajute pe acestea pe ascuns. Episcopul Nicolae s-a decis să dăruiască pentru fiecare fată câte o pungă de galbeni. Noaptea, el arunca câte o pungă de galbeni pe geamul casei. Când a ajuns însă la mezină, situaţia s-a complicat. Fiind iarnă şi geamul închis, acesta a trebuit să se lase în jos pe coşul casei pentru a lăsa darul. Coşul, care astăzi, în marea majoritate a ţărilor, este asociat cu Moş Crăciun, observăm că provine de fapt de la Moş Nicolae. Sfântul Nicolae a fost canonizat de biserica catolică devenind sfântul protector al copiilor, marinarilor şi al săracilor. Cu timpul, Sfântul Nicolae a devenit foarte popular. Catedrala vikingilor din Groenlanda i-a fost dedicată, la fel ca şi prima biserică din New York, în 1753. De asemenea, Columb, în prima sa călatorie, a numit un port din Haiti, Saint Nicholas. Spaniolii au numit ceea ce astazi este Jacksonville în Florida, Saint Nicholas Ferry. În 1804, a fost fondată The New York Historical Society, avându-l ca sfânt protector pe Nicolae. Membrii săi au preluat obiceiul olandez de a schimba cadouri. Biserica ortodoxă l-a considerat pe Sfantul Nicolae ca făcător de minuni. Astfel, una dintre cele mai vechi biserici din Rusia i-a fost închinată.

Povestea transformării Sfântului Nicolae în Moş Nicolae (în sec. al XVIII-lea) şi mai departe în Moş Crăciun începe odată cu colonizarea Americii de Nord. La acea dată, America dezvolta conceptul de sincretism („melting pot” – ideile şi tradiţiile diferitelor naţiuni erau toate asimilate). În cele din urmă, Sinter Claes, aparţinând coloniştilor olandezi, a sfârşit prin a fi anglicizat ca Santa Claus. Aceştia l-au adus pe Sinter Claus în 1626 în Nieuw Amsterdam(astăzi New York) ca patron al oraşului nou înfiinţat. Trebuie menţionat că Sf. Nicolae este şi patronul oraşului Amsterdam din Olanda. Acesta devine oficial protectorul statului New York după Războiul de Independenţă, simbolizând independenţa faţă de Anglia, al cărui protector este Sf. Gheorghe. Pe atunci, toasturi erau închinate Olandei pentru ajutorul dat în lupta împotriva britanicilor şi câştigarea independenţei de către primele state americane.

Santa Claus şi renii săi

Pentru prima dată cuvântul anglicizat Santa Claus apare scris pe data de 23 Decembrie 1773 în ziarul Rivington’s Gazetteer din New York: „Lunea trecută, aniversarea St. Nicolae, cunoscut şi ca Santa Claus, a fost sărbătorită la Centrul Protestant al Dl. Waldron”. Numele nu a fost larg mediatizat, până în 1809 când Washington Irving publică lucrarea History of New York, în fapt o satiră la adresa olandezilor din acest oraş. După această perioadă, poveştile şi poemele despre Moş Crăciun încep să crească în popularite. Aceste poeme, poveşti şi ilustrate americane sunt cele ce îl vor amprenta definitiv şi îl vor desanctifica pe Sfântul Nicolae, transformându-l în “Moş” Nicolae şi apoi definitiv în Moş Crăciun. În poemul clasic american A Visit from St. Nicholas, de Clement C. Moore (profesor la Seminarul teologic din New York), scris în 1822 şi publicat pe 23 decembrie 1823 în Troy Sentinle, Moş Crăciun este descris cu râsete şi saluturi proprii, făcând cu ochiul. Observăm că Moore face referire la Sfântul Nicolae ca fiind un elf (fiinţa fabuloasă aparţinand mitologiei nordice). Acesta se deplasează într-o sanie trasă de 8 reni: Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder şi Blitzen. Renii au fost menţionaţi pentru prima dată ca mijloc de transport în 1821, înrevista, The Children’s Friend, într-o poezie anonimă. Deşi oficial se spune că sania este trasă de 8 reni, un al 9-lea, Rudolf, cel cu nasul roşu, era înhămat la sanie doar când era ceaţă. Raţiunile comerciale însă au făcut din acest ren „de rezervă” un adevarat brand, mai ales începând cu 1939, prin publicarea operei Rudolph’s Story – Rudolph the Red-Nosed Reindeer, de Robert L. May – în Montgomery Ward Complimentary Booklet. Trebuie menţionat că May s-a gândit iniţial şi la alte nume pentru acest ren, respectiv Rolo şi Reninald. În 1949, Jonny Marks a scris o piesă muzicală “Rudolph the Red-Nosed Reindeer”, prin care îl plasează pe Rudolf la Polul Nord, de unde fusese iniţial respins de ceilalţi reni din cauza nasului său roşu. Piesa a fost înregistrată de Gene Autry şi a devenit un hit (2,5 milioane de copii vândute doar în anul apariţiei). Ştiinţific argumentând, nasul roşu la ren nu poate apărea decât în urma unei infecţii. Cu siguranţă, acest detaliu neobişnuit, ce apare în poeziile pentru copii, a fost special conceput să îi amuze pe aceştia. Renul face parte din familia Cervidae, fiind înrudit cu cerbul. La reni, distincţia dintre femelă şi mascul nu se poate face doar prin posesia coarnelor. Poate surprinzător, dar femela ren are coarne pe care în anotimpul geros le foloseşte mai mult decât masculul pentru apărarea puilor şi căutarea hranei în zăpadă. Masculul, conform studiilor, este obosit după un sezon în care şi-a apărat femelele de alţi masculi, nu are forţa necesară pentru a trage o sanie şi adesea are coarnele ciuntite sau chiar lipsă. Pe baza acestor considerente, putem presupune că renii de la sania lui Moş Crăciun sunt femele şi în acest sens, numele lor comerciale sunt nepotrivite sexului. Putem reflecta la sania şi la renii lui Moş Crăciun ca la o formă actualizată a carului zburator al lui Odin şi al calului cu 8 picioare.

Cartea lui Harding prezintă o poveste pe cât de ciudată, pe atât de bine cercetată. Având în vedere credinţa comună conform căreia domiciliul Moşului Crăciun se găseşte în Laponia, s-a observat că în această zonă particulară a globului, amanita muscaria (o ciupercă halucinogenă, colorată în alb şi roşu) este tradiţional consumată de localnici. Efectul principal constă în faptul că, persoana care a consumat, nu mai are senzaţia greutăţii propriului corp şi, mai mult, trăieşte cu iluzia de plutire în aer. În consecinţă, putem argumenta in extenso că acesta este unul dintre motivele pentru care consumatorii de aminita muscaria au senzaţia că sania, cel mai comun mijloc de transport în Laponia, zboară, aşa cum şi sania lui Moş Crăciun zboară. Laponia a fost pentru prima dată menţionată ca loc de reşedinţă a lui Moş Crăciun în 1925 în ziare. Markus Ratius sau “Unkle Markus”, gazdă a faimoasei emisiuni “Children’s Hour”, difuzată de Compania finlandeză de radiodifuziune, a dezvăluit secretul reşedintei în 1927. Astfel, s-a patentat ideea conform căreia Moş Crăciun trăieşte în Kurvatunturi, la graniţa de est a Laponiei (regiune ce se întinde pe teritoriul Norvegiei, Finlandei, Suediei şi Rusiei). Din anii ’50, locul de reşedinţă s-a schimbat devenind Napapiiri, lângă Rovaniemi, oraş din sudul Finlandei, foarte aproape de cercul arctic.

„Reinventarea” Crăciunului

Un alt eveniment important în promovarea lui Moş Crăciun a fost reacţia publicaţiei New York Sun la o scrisoare venită de la o fetiţă pe nume Virginia O’Hanlon, care întreba dacă există sau nu Moş Crăciun. Titlul editorialului de Francis P. Church, a fost “Yes, Virginia, there is a Santa Claus”. Ziarul s-a vândut în foarte multe exemplare, povestea Moşului începând să devină mai populară. De asemenea, nu putem omite o menţiune despre nuvela scrisă de binecunoscutul scriitor englez Charles Dickens, Colindă de Crăciun (în engleză A Christmas Carol, titlul original fiind A Christmas Carol in Prose, Being a Ghost Story of Christmas). Cartea a fost publicată prima oară la 19 decembrie 1843 cu ilustraţii de John Leech şi a fost un punct de plecare pentru reinventarea sărbătorii Crăciunului (atât în America, cât şi în Anglia) ca o sărbătoare a veseliei şi nu ca sărbătoare solemnă şi sobră, cum era considerată anterior.

Revenind la continentul american şi la promovarea imaginii lui Moş Crăciun, observăm că ilustratele au influenţat cultura populară a lui Moş Crăciun mai mult decât au făcut-o poeziile. Unul dintre cei mai importanţi promotori ai imaginii lui Moş Crăciun a fost celebrul caricaturist Thomas Nast de la Harper’s Illustrated Weekly, ce l-a portretizat pe Moş Crăciun din 1863 până în 1886. Acesta i-a completat imaginea făcând menţiune la atelierul de lucru de la Polul Nord, a introdus lista cu copiii buni şi răi din lume etc. În timpul Războiului Civil din America, mai exact în 1863, într-o ilustrată a lui Nest, Moş Crăciun apare îmbrăcat după moda americană cu o jachetă cu stele pe ea şi pantaloni dungaţi, imitând steagul american. Tot în 1863, la cererea lui Abraham Lincoln, Moş Crăciun este portretizat alături de trupele unioniştilor. Armata confederală a fost puternic demoralizată din cauza apariţiei acestei caricaturi. Din timpul lui Abraham Lincoln până la 1941, americanii au sărbătorit Crăciunul la sfârşitul lunii Noiembrie, cu excepţia unor state ca Alabama care din 1836 au sărbătorit Crăciunul pe 25 Decembrie. Astfel, din cauza anotimpului, în multe ilustrate, costumaţia Moşului era una mai sumară. În 1866, George P. Walker a colorat câteva caricaturi aparţinând lui Nast şi le-a ataşat cărţii pentru copii Santa Claus and His Works (1870). Ideea cărţii urmăreşte acelaşi fir ca poezia lui Moore, A Visit from St. Nicholas. Aici, Moş Crăciun este portretizat ca un individ, gras, jovial, îmbracat cu o haină de blană roşie şi fumând o pipă. O imagine asemănătoare fusese creată şi de graficianul William Boys în 1848. Pipa, ca accesoriu al lui Moş Crăciun a fost interzisă în 1964 când U.S. Surgeon General’s Special Advisory Committee şi-a publicat raportul prin care concluzionează că fumatul este asociat cancerului la plămâni.

Moş Crăciun –întruchiparea unor figuri păgâne?

Stephen Nissenbaum, în cartea The Battle for Christmas (1997) analizează aceste prime ilustrate ale lui Moş Crăciun ca fiind făcute special fără haine bisericeşti ca să îl portretizeze într-o manieră seculară şi umană. Biograful lui Thomas Nast, Albert Bigelow Paine, în cartea Th. Nast. His Period and His Pictures, este de altă părere. Imaginea creionată de Nast pentru Moş Crăciun este inspirată de Pelz Nickel (Îmblănitul Nicolae) şi nu de episcopul Nicolae din Izmir. Aceeaşi explicaţie o are şi Siefker Phyllis, în cartea Santa Claus, Last of the Wild Men: The Origins and Evolution of Saint Nicholas. Moş Nicolae/Moş Crăciun cel modern, nu numai că nu are legătură cu episcopul Nicolae, ci este o întruchipare a unor figuri păgâne. Dacă uităm pentru o clipă povestea americană a lui Santa Claus şi ne concentram doar pe legendele, poeziile şi ilustratele europene, argumentul lui Siefker îşi găseşte justificarea. În tradiţiile din Belgia, Ungaria, Austria, Germania, Regatul Unit, Moş Nicolae are cu el un ajutor. Istoric, acest ajutor, provine de la Odin. Numele şi rolul servitorului diferă de la ţară la ţară, dar el este întotdeauna prezent. În unele culturi este numit Swarthy, în altele Krampus(z), în altele Knecht Ruprechte (Servitorul Ruprechete), Dark Helper (Ajutorul Întunecat), Zwarte Piet (Petre cel Negru). Trebuie menţionat că nu este vorba mereu de acelaşi persoană. Astfel, în Europa, Moş Nicolae nu este neapărat un alter ego al lui Moş Crăciun, aşa cum este în America. Prin urmare, se poate observă că Moşul american şi Moşul european până la un anumit punct din istorie au evoluat separat. Tony van Renterghem în When Santa Was a Shaman dă explicaţii lămuritoare despre existenţa bestiei Krampus(z). În timpul ritualurilor şamanice, o bestie neagră era luată prizonieră. De asemenea, în timpul festivalului Yule, Moş Crăciun/Yule Father se deplasa pe o capră neagră cu coarne mari. Astfel avem o explicaţie de unde a apărut Krampus(z), o fiară cu coarne. În miturile europene din sec. al XIX-lea, rolul lui Krampus(z) era să îi pedepsească pe copiii neascultători sau care nu cunoşteau pe dinafară Sfânta Scriptură şi să îi ducă în Iad timp de un an, până la următoarea sărbatoare a Sfântului Nicolae. Pedepsele aplicate de alţi servitori (de data aceasta, umani) ca Knecht Ruprechte sau Zwarte Piet, se rezumă la o simpla bătaie cu băţul. Siefker Phyllis, observă că, deşi iniţial aceste ajutoare erau distincte de cel ce aduce cadouri, astăzi, aceste ajutoare se identifică cu imaginea şi rolul lui Moş Nicolae, şi în unele ţări, nu se mai ştie nimic despre ele. Mai mult, în olandeză, germană şi engleză, Nick, Nikken este un alt nume pentru a-l defini pe diavol. Astfel, explicaţia conform căreia Krampusz este o întruchipare a diavolului, ce s-a contopit în imaginea lui Moş Nicolae, este una ce are sens. Astăzi, Moş Nicolae/Crăciun este şi cel ce aduce cadouri, dar şi cel ce aduce o nuia copiil

***

 ORIGINEA EXPRESIEI „MĂRUL DISCORDIEI”

Expresia „mărul discordiei” este una dintre cele mai puternice metafore folosite pentru a descrie originea unui conflict sau a unui dezacord profund între persoane sau grupuri. Rădăcinile acestei expresii se găsesc în mitologia greacă, unde o poveste fascinantă vorbește despre un măr care, printr-un gest aparent banal, a declanșat evenimentele ce au condus la faimosul Război Troian, marcând istoria mitologică drept un exemplu al modului în care rivalitatea și ambiția pot escalada.

Originea mitologică a „Mărului discordiei”

Legenda „mărului discordiei” își are rădăcinile în mitologia greacă, fiind legată de nunta zeiței Thetis (zeița mării) cu muritorul Peleus, părinții eroului Ahile. Toți zeii și zeițele Olimpului au fost invitați la această nuntă grandioasă, cu o excepție notabilă: Eris, zeița discordiei și a conflictului. Fiind exclusă, Eris a decis să se răzbune.

În mijlocul festivităților, Eris a aruncat un măr de aur, pe care era inscripționat „Celei mai frumoase” („Kallisti” în greacă). Acest gest aparent simplu a creat imediat tensiuni, deoarece trei zeițe puternice au revendicat mărul: Hera (zeița căsătoriei și regina zeilor), Atena (zeița înțelepciunii și a strategiei de război) și Afrodita (zeița iubirii și a frumuseții).

Judecata lui Paris

Pentru a rezolva disputa, Zeus a refuzat să decidă el însuși și a desemnat ca arbitru un muritor, tânărul Paris din Troia. Cele trei zeițe au încercat să-l convingă pe Paris oferindu-i daruri extraordinare:

- Hera i-a promis puterea supremă și conducerea asupra tuturor regatelor lumii.

- Atena i-a oferit înțelepciune nemărginită și abilitatea de a câștiga orice bătălie.

- Afrodita i-a promis iubirea celei mai frumoase femei din lume, Elena din Sparta.

Paris a ales mărul de aur pentru Afrodita, ceea ce a stârnit mânia celorlalte două zeițe. Această alegere a avut consecințe dezastruoase, deoarece Elena, deja căsătorită cu Menelau, regele Spartei, a fost răpită de Paris și dusă la Troia. Acest act a declanșat Războiul Troian, care a durat zece ani și a fost descris în celebra epopee „Iliada” de Homer.

Semnificația expresiei „Mărul discordiei”

Expresia „mărul discordiei” a devenit un simbol al conflictului cauzat de o problemă aparent minoră, dar care are consecințe majore. În cazul mitologic, mărul de aur nu era doar un simplu obiect, ci o metaforă pentru mândrie, gelozie și rivalitate, scrie.

În timp, expresia a fost preluată în limbajul comun pentru a desemna:

- O cauză de neînțelegeri între persoane sau grupuri.

- Un motiv aparent banal care duce la conflicte semnificative.

- O problemă sau un subiect care divide opiniile și creează tensiuni.

***

 LEGENDA LUI NASTRATIN HOGEA

Născut cel mai probabil în provincia Eskișehir din Anatolia, Nastratin Hogea, care se numea în realitate Nasr-El-Din Hogea, a rămas în istorie ca cel mai simpatic personaj din vremea de glorie a Imperiului Otoman și a devenit cunoscut în România mai ales datorită lui Anton Pann.

De mic, spun legendele despre această figură extraordinară a lumii orientale, dădea dovadă de multă inteligență și prezență de spirit. Părinții săi trebuie să fi fost oameni săraci și de aceea probabil nu a putut să ajungă decât hoge (dascăl), mâncându-și amarul cu fiii credincioșilor, învățându-i să scrie și să citească turcește. Deprins cu sărăcia și cu necazurile, Nastratin Hogea a luat viața în glumă, a păcălit-o cât a putut și a râs mult de semenii lui, de firea lor și mai ales de prostia lor.

Cel dintâi popularizator pe teritoriile românești al ghidușiilor făcute de Nasr-El-Din Hogea a fost dascălul de muzichie Anton Pann, care, cunoscând limba turcă, a preluat legendele și le-a publicat în versuri sub titlul „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea“. Probabil din acest volum s-a inspirat și Petre Dulfu, care ne-a oferit acea frescă minunată a țăranului român născut păcălici și denumit atât de firesc Păcală. Însă Păcală este o creatie originală a lui Dulfu, pe când Nasr-El-din Hogea a fost un om în carne si oase. Presupusul lui mormânt aflat în orașul Akşehir, unde a trăit cea mai mare parte a vieții. este împodobit cu un turban imens și este loc de pelerinaj pentru musulmani. De această construcție se leagă şi o anecdotă. Iat-o, așa cum a fost redată de Ignaz Kunos, directorulAcademiei Orientale din Budapesta, care a făcut cercetări în Turcia asiatică şi a vizitat şi regiunea în care și-a dus viața Nastratin:

„Odată Nastratin a cerut de la Timur Lenk zece galbeni, pentru ca să-şi clădească un fel de monument. Şahul, plin de curiozitate, îi dădu banii. Din aceşti zece galbeni, Nastratin îşi clădi un mormânt care pe trei părţi era liber, şi numai dintr-o parte era protejat printr-un zid. În acest zid Nastratin dispuse să se facă o uşă pe care o prevăzu cu un lacăt. Întrebat de ce a făcut aceasta, Nastratin a răspuns: La vederea zidurilor enorme de piatră ale lui Timur, oamenii peste sute de ani vor plânge numai, pe când mormântul lui Nastratin va face pe mii și mii de oameni să zâmbească“.

O versiune a poveștii este redată în „Charakteristische Züge aus der Geschichte der Türken“ de către Friedrich Seybold (1828) sub o altă formă. Aici Nastratin îi cere lui Timur zece galbeni spre a construi o clădire a cărei faimă să rămână veșnică. Şahul i-a dat banii, dar Nastratin a clădit în mijlocul cîmpului o poartă de piatră, prevăzută cu zăvoare şi lacăte mari. Întrebat de ce a ridicat o poartă, când nu are nimic de păzit, hogea i-a răspuns: „Faima acestei porţi va trece la posteritate tot atât de sigur ca şi aceea a faptelor lui Timur şi, când lumea va plânge de victoriile sângeroase ale acestuia, ea va râde de glumele lui Nasr-El-Din”.

Despre viața simpaticului personaj și legăturile lui cu literatura română Ștefan Cazimir a scris un studiu publicat în România literară.

„În anul 1402, în bătălia de la Ankara, „furtunosul Baiazid“ era învins de Timur Lenk şi cădea prins în mâinile acestuia. Cu puţină vreme înainte, hanul victorios cunoscuse şi el gustul înfrângerii… în faţa cetăţii Ienişeir din Anatolia îi ieşise în întâmpinare un înţelept al locului, care numai prin forţa cuvântului său izbutise să-i reteze avântul războinic şi să-i smulgă cruţarea aşezării: era vestitul Nastratin Hogea.

În ceea ce-l priveşte pe Baiazid, cu opt ani mai devreme el fusese învins de către Mircea în Bătălia de la Rovine. Baiazid şi Timur Lenk şi-au schimbat aşadar traiectoriile şi au ajuns la o ciocnire distrugătoare prin acţiunea altor doi factori, care acţionau în neştiinţă unul de celălalt, dar într-un netăgăduit şi admirabil consens.

Nastratin repurtează asupra hanului o izbândă spirituală, şi din aceleaşi izvoare se hrăneşte, în ultimă analiză, şi victoria pe care Mircea o cucereşte la Rovine asupra forţelor covârşitoare ale sultanului, tăria neclătinată a domnitorului Ţării Româneşti fiind, cu precădere, o tărie de ordin moral.

Faţă de contemporanul şi de „aliatul“ necunoscut al lui Mircea, românii au manifestat de-a lungul veacurilor o atenţie şi simpatie specială. În „Istoria Imperiului Otoman”, consemnând întâlnirea dintre Nastratin şi Timur-Lenk, Dimitrie Cantemir îl numeşte cel dintâi „Esop al turcilor“ şi îi acordă spaţiul unei largi digresiuni. E de observat că “Istoria Imperiului Otoman” (apărută în 1734 – 1735, în traducere engleză, în 1743 – în franceză, iar în 1745, în germană) oferea Europei occidentale primele date biografice în legătură cu Nastratin Hogea, după ce unele pilde ale lui fuseseră difuzate, cu patru decenii mai înainte, prin culegerea lui Antoine Galland (L’aides remarquables et maximes des Orientaux, Paris, 1694).

În secolul al XIX-lea, traducerile lui J. A. Decourdemanche (Les Plaisanteries de Nasr-Eddin-Hodjia, Paris, 1876) vor apărea, în schimb, cu peste două decenii după prima tălmăcire românească: “Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, culese și versificate de Anton Pann” (Bucureşti, 1853).

Dar snoavele despre Nastratin pătrunseseră la noi pe cale orală cu mult înainte de traducerea lui Pann, iar numele bătrânului înţelept intrase chiar în locuţiunile familiare. O parte a acestui interes s-ar putea să se datoreze sporitei complexităţi a personajului.

În comparaţie cu unii „omologi“ ai săi de felul lui Păcală, Buhoglindă, Caragiale (care se va inspira din ciclul nastratinesc în două naraţiuni ale sale, “Pastrama trufanda” şi “Pradă de război”) relevă în el „un tip de naivitate şi de şiretenie, de spirit şi de nerozie, de logică şi de absurditate, de păcăliri şi păcălit, după împrejurări“. Și, într-adevăr, ceea ce remarcă oricine citând păţaniile lui Nastratin este că iscusitul hoge nu întotdeauna izbuteşte a-i amăgi pe alţii, ci uneori el însuşi se pomeneşte tras pe sfoară. Simpla contaminare a unor cicluri narative distincte ni se pare, în acest caz, o ipoteză prea comodă şi care ar sărăci vizibil semnificaţia personajului. Căci Nastratin Hogea nu pare menit să întruchipeze o inteligenţă mereu triumfătoare şi întotdeauna sigură de sine, ci una confruntată cu propriile ei limite şi trăgând învăţăminte din propriile ei erori.

Figura bonomă a înţeleptului se învăluie astfel într-un uşor abur de taină şi atracţia pe care ea a exercitat-o asupra unora dintre marii noştri scriitori pare a-şi găsi o explicaţie. Ion Barbu, după cum se ştie, a făcut din Nastratin Hogea un simbol de o tulburătoare ambiguitate, o întrebare deschisă celor mai variate răspunsuri, orientate deopotrivă în direcţia morală şi estetică, iar Mihail Sadoveanu ne-a înfăţişat în avatarul dobrogean al lui Nastratin – neuitatul Mehmet Caimacam – pe eroul unei idei morale, aceea că un proces nu poate fi revizuit, că nedreptatea rămâne, prin definiţie, ireparabilă…”, scria despre legendarul personaj Ștefan Cazimir în aprilie 1983.

***

 MARIA AMARGHIOALEI ALIAS NAARGHITA

Naarghita, pe numele său real Maria Amarghioalei, s-a născut pe 14 ianuarie 1939 în Pufești, un sat din județul Vrancea. A avut o copilărie grea, marcată de despărțirea părinților ei când avea doar trei ani. A fost crescută de bunicii materni până la vârsta de nouă ani, când s-a mutat la București alături de mama ei. Aici a început să studieze dansul la Palatul Pionierilor și să ia lecții de canto clasic.

În anul 1956, a intrat în corpul de balet al teatrului de revistă „Constantin Tănase”, unde a avut o revelație artistică. A văzut filmul indian „Vagabondul”, regizat de Raj Kapoor, și a fost fascinată de muzica și dansurile din peliculă. Acesta a fost momentul care a determinat-o pe tânăra Maria să învețe cântecele din film, pe care le-a înregistrat cu un magnetofon și le-a studiat cu atenție. Astfel, a învățat și limba hindi prin corespondență, cu ajutorul unui profesor de la Universitatea București.

În anul 1957, Maria Amarghioalei a debutat ca solistă în revista „O seară la estradă”, unde a interpretat aria „Ciand” („Luna”) din filmul „Vagabondul”. Publicul a fost încântat de vocea și de prezența ei scenică. A fost atunci când și-a ales numele de scenă, Naarghita, care înseamnă „cântul spiritului etern” sau „cântecul tulpinii de lotus” în hindi.

Naarghita, ambasadoarea culturii indiene în România

Naarghita a devenit rapid o vedetă a muzicii și a dansului indian în România. A început să poarte sari (piesă de îmbrăcăminte specifică pentru indience), să se machieze și să se coafeze în stil indian. Aceasta a fost perioada în care a înregistrat numeroase cântece pe discuri de vinil, la casa de discuri Electrecord.

Naarghita a apărut în emisiuni de radio și de televiziune, unde a cântat și a dansat live. A urmat o perioadă în care a susținut concerte în țară și în străinătate, unde a fost aplaudată de publicul larg, dar și de personalități ale culturii și politicii.

Un moment de vârf al carierei sale a fost în anul 1967, când a fost invitată în India de către prim-ministrul Indira Gandhi, care o văzuse la televizor în timpul unei vizite în România. Naarghita a petrecut șase luni în India, unde a avut ocazia să cunoască mari actori și regizori de la Bollywood. Românca a fost primită călduros în New Delhi, vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian.

Cu această ocazie, Naarghita a făcut cunoștință cu idolul ei, actorul și regizorul Raj Kapoor, iar cei doi au devenit prieteni apropiați. Se pare că artistul indian a ajuns până în punctul în care să se îndrăgostească de Naarghita. Cu toate acestea, cei doi nu ar fi fost întocmai pe aceeași lungime de undă, artista din România preferând să-și continue cariera, nu neaparat să se căsătorească, cu toate că se bănuiește că i-ar fi împărtășit sentimentele lui Raj Kapoor.

În această perioadă, a participat la festivaluri de muzică și de film, a dat interviuri și a fost primită cu simpatie și respect de către indieni.

Naarghita a continuat să promoveze cultura indiană în România și în Europa, până în anii ’80, când regimul comunist i-a interzis să mai călătorească în străinătate. Acesta a fost momentul în care artista a fost marginalizată și uitată de autorități și de public, care nu mai erau interesați de muzica și de dansul indian. De atunci, Naarghita a trăit o viaţă simplă în singurătate, fără să mai aibă acces la resursele artistice care o inspirau.

Naarghita, o legendă a scenei românești

Naarghita a murit pe 26 februarie 2013, la vârsta de 74 de ani, în București.

Conform unor surse, cântăreaţa ar fi trăit cu o pensie de 40 de lei pe lună, iar finalul i-ar fi fost unul nedemn. Nepoata acesteia ar fi sunat-o pentru ultima oară pentru a o invita la supermarket, însă artista ar fi refuzat invitația, preferând să rămână acasă pentru a găti.

„Sâmbătă era foarte fericită. Nu a dorit să meargă cu mine într-un supermarket, a zis că rămâne acasă să-şi facă ceva de mâncare, o mămăliguţă. A rămas să o sun luni dimineaţa, numai că atunci când i-am telefonat nu mi-a răspuns. Nici luni seara nu ne-a răspuns nici la telefon, nici la uşă. Marţi soţul meu a spart uşa şi am găsit-o în pat, cu televizorul funcţionând. Mămăliga era dată la o parte de pe ochiul de aragaz, ea era în pat şi televizorul mergea.”, a povestit nepoata Naarghitei.

Celebra cântăreaţă a lăsat în urmă o operă artistică impresionantă, care cuprinde peste 200 de cântece înregistrate, zeci de apariții în spectacole și emisiuni, și o pasiune neîntrecută pentru India.

Maria Amarghioalei, devenită celebra Naarghita, a fost una dintre cele mai originale și mai talentate artiste române, care a reușit să îmbine muzica și dansul indian cu sensibilitatea și expresivitatea românească. A fost o pionieră a dialogului intercultural și o ambasadoare a frumuseții și a diversității.

Naarghita este supranumită „Cenușăreasa din Vrancea”, pentru că a avut o viață plină de contraste, de la sărăcie la succes, de la lumină la întuneric. A fost o femeie curajoasă și determinată, care și-a urmat visul și vocația, în ciuda tuturor obstacolelor. De asemenea, a fost o sursă de inspirație și de admirație pentru mulți români, care au iubit-o și au respectat-o pentru ceea ce a fost: Naarghita, românca cu suflet indian.

***

 MOȘ CRĂCIUN ÎNTRE TRADIȚIE ȘI REALITATE

Istoria începe să nu mai fie despre trecut, ci despre prezent. Prin aceasta, dorim să spunem că oamenii proiectează imaginea prezentului asupra trecutului din ce în ce mai mult. Obiceiurile şi tradiţiile nu mai sunt chestionate. Globalizarea şi construcţiile unificatoare au consecinţa de a simplifica bagajul cultural, preferând paradigme simple şi comprehensibile. Această uniformizare a obiceiurilor reprezintă o formă de dezrădăcinare a tradiţiilor. Istoria, în special istoria ideilor, poate arăta pe mai multe planuri evoluţia omogenizării tradiţiilor şi obiceiurilor în lumea contemporană. Vechile tradiţii, ce ţin de moştenirea naţională, sunt multiple, variază de la ţară la ţară şi reprezintă în fapt o istorie pentru fiecare. Clement Miles descoperă că aceste tradiţii au în principal trei surse: barbare, clasice (romane şi greceşti) şi ecleziastice. Tradiţiile sunt mai bine conservate în mentalitatea populară decât istoria.  Tradiţiile, aşa cum se poate înţelege chiar din etimologia cuvântului (din latina traditio – a da mai departe, a transmite), arată istoria aşa cum e înţeleasă ea de omul de rând, aşa cum a fost propagată din generaţie în generaţie. Articolul de faţă, are în vedere cercetarea la nivel istoric a acestor tradiţii şi urmăreşte să descopere la nivel de istorie intelectuală, „cum a fost”.

„Istoria” lui Moş Crăciun

În acest sens, v-aţi întrebat vreodată despre istoria, nu despre tradiţia, lui Moş Crăciun? Sau de unde vine ideea de Moş Crăciun? De ce Moş Crăciun este îmbrăcat în alb şi roşu? Oricât de banal pare subiectul, Moş Crăciun poate fi tema unui bun studiu de istorie. Istoria este considerată de unii intelectuali drept o ţară străină unde oameni fac lucrurile altfel decât le facem noi astăzi. Moş Crăciun nu numai că vine dintr-o ţară străină, dar Moş Crăciun, cel istoric, este un străin, pentru noi cei de astăzi. Prin aceasta, dorim să argumentăm că, oricât de comun, autentic şi universal ar părea Moş Crăciun astăzi, iniţial el avea alt rol şi alt status.

Originile sale, cele mai vechi şi cele mai nebănuite sunt cercetate în cartea When Santa was a Shaman, de Tony van Renterghem. Aşa cum sugerează şi titlul cărţii, figura pe care o ştim astăzi pentru că aduce daruri, era mai debrabă un mediator între comunitate şi zei. „Darurile” pe care acesta le aducea oamenilor erau sănatate, succese în războaie şi la vânătoare, fertilitate etc., toate acestea în urma sacrificiilor aduse zeilor. Cartea The magic of Christmas. Facts behind the myths and magic of Christmas, de Dr. Patrick Harding, atestă şi ea, că în urmă cu 12 000 de ani Moş Crăciun era şaman. Dar cum credinţele dispar şi apar altele în locul lor, găsim alte reprezentări asemănătoare cu cele ale şamanilor, cu 6 000 de ani în urmă, la eroi de legendă şi zei precum Odin (zeul suprem din mitologia pre-creştină scandinavă şi islandeză, asociat cu venirea iernii), Wotan (nume al lui Odin în limbile germanice), Allfather (zeul păgân al cerului în mitologia nordică), the Old Man of Winter (în mitologia scandinavă), Yule Father (personaj prezent în timpul festivalurilor păgâne de iarnă din zonele germanice şi nordice) etc. Aceştia se aseamănă destul de mult cu forma actuală a lui Moş Crăciun. De exemplu, zeul nordic Odin este adesea ilustrat cu o barbă albă şi lungă zburând spre cer într-un car tras de un cal cu opt picioare, pe numele lui, Sleipner. Moş Crăciun, ca şi Moş Nicolae de altfel, văd ce face fiecare copil şi ştiu dacă a fost cuminte sau nu, aşa cum şi Odin vedea tot ce se întâmplă în lume. Odin aducea, de asemenea, daruri. Copiii îşi lăsau ghetele pline cu morcovi şi fân în afara casei sau lângă vatră pentru Sleipner şi, în schimb, primeau mici daruri de la Odin. În unele ţări, copii încă mai lasă hrană (prăjituri şi lapte) în schimbul darurilor. De asemenea, Odin călătorea cu ajutoare, asemenea spiriduşilor Moşului. În timp însă, rolul lui Odin a fost preluat de alţi zei, ca de exemplu, Saturn. Festivalul roman (preluat de la babilonieni, care celebrează “zeul-soare”) închinat lui Saturn (Saturnaliile), era o sărbătoare a abundenţei şi veseliei şi se aseamănă întrucâtva cu Crăciunul actual. Oferirea de cadouri era un obicei practicat şi în timpul Saturnaliilor.

Moş Crăciun – divinitatea din ochii copiilor

Vorbind despre asemănări, putem continua cu o corelare a ideii de Moş Crăciun cu cea de divinitate. Copiii tind să atribuie aceleaşi puteri lui Moş Crăciun şi lui Dumnezeu sau zeilor (omniscienţă, omniprezenţă, bunătate, generozitate). Putem extrapola, spunând că Moş Crăciun este un fel zeitate special construită pentru ei. În mintea lor, credinţa în mituri şi cea în precepte religioase se întrepătrund. Studiile psihologice concluzionează că de la vârsta de 6-7 ani, copiii încep să îşi piardă credinţa în personaje precum Moş Crăciun sau Iepuraşul de Paşti. Fiind prima întâlnire a copiilor cu religia, acest mit joacă un rol important în integrarea socială ulterioară a copiilor. Aşa cum, prin unele jocuri, copiii învaţă rolurile sociale, tot în acelaşi fel, copiii sunt pregătiţi prin intermediul lui Moş Crăciun de relaţia viitoare cu divinitatea. În acest context, perpetuarea tradiţiei lui Moş Crăciun este o profanare a naşterii cristice şi a ideii de religie în general. În susţinerea acestui argument, observăm că Moş Crăciun a fost preluat şi de ţări ne-creştine precum India (numai 2,3% din populaţie este creştină), Pakistan (1,6%), Coreea de Sud etc. Crăciunul, sărbătoarea cu prilejul căreia vine acest “Moş”, nu mai este doar o tradiţie religioasă, s-a secularizat, devenind o practică culturală, bazată pe un set de valori puternice, uşor împărtăşite în cadrul societăţii: bucurie, familie, caritate.

Abia recent, Moş Crăciun a fost adoptat şi în lumea creştină. La nivel lingvistic, se poate observa că etimologia cuvintelor Santa Claus (versiunea în engleză a lui Moş Crăciun) provine din olandezul Sinter Claes (varianta de folclor a lui Saint Niklaas). Termenul franţuzesc Noel (atestat pentru prima dată în 1112) provine de la Yule, care în islandeză se citeste YOO-el sau Yol. O altă teorie susţine originea latină a cuvântului (din natalis), ce are legătură fie cu naşterea lui Isus, fie cu Dies Natalis Solis Invicti, ca aluzie la solstiţiu. S-a dovedit că termenul de Sinter Claes denumeşte ceea ce în altă parte a globului ar fi numit de localnici Sfântul Nicolae. Prin urmare, Moş Crăciun este o americanizare a numelui episcopului,  Nicolae de Izmir şi de fapt ei reprezintă una şi aceiaşi persoană. Mai mult, povestea Sfântului Nicolae se aseamănă izbitor cu vieţile unor personaje aparţinând religiilor păgâne din trecut ca: englezul Dark Helper (Ajutorul Întunecat) sau, în tradiţiile germane, Knecht Ruprechte  (Servitorul Ruprechte) şi Pelz Nickel (Îmblănitul Nicolae). Aceste aspecte vor fi prezentate ulterior.

Povestea transformarii Sfântului Nicolae în Moş Nicolae

Sfântul Nicolae a trăit în secolul al IV-lea. Acesta a fost singurul copil al familiei, născut la o vârstă destul de înaintată a părinţilor (lucru ce a fost considerat ca un posibil miracol). A rămas orfan chiar din copilarie, părinţii săi murind de ciumă. A crescut la mănăstire, devenind episcop la vârsta de 17 ani. Povestea vieţii sale spune că acesta era recunoscut pentru mărinimia cu care dăruia din averea sa, rămasă de la părinţi. Varianta clasică, probabil şi cea mai des întâlnită, spune că acesta, aflând de necazul unui om care nu avea cu ce să îşi căsătorească fetele, s-a hotărât să le ajute pe acestea pe ascuns. Episcopul Nicolae s-a decis să dăruiască pentru fiecare fată câte o pungă de galbeni. Noaptea, el arunca câte o pungă de galbeni pe geamul casei. Când a ajuns însă la mezină, situaţia s-a complicat. Fiind iarnă şi geamul închis, acesta a trebuit să se lase în jos pe coşul casei pentru a lăsa darul. Coşul, care astăzi, în marea majoritate a ţărilor, este asociat cu Moş Crăciun, observăm că provine de fapt de la Moş Nicolae. Sfântul Nicolae a fost canonizat de biserica catolică devenind sfântul protector al copiilor, marinarilor şi al săracilor. Cu timpul, Sfântul Nicolae a devenit foarte popular. Catedrala vikingilor din Groenlanda i-a fost dedicată, la fel ca şi prima biserică din New York, în 1753. De asemenea, Columb, în prima sa călatorie, a numit un port din Haiti, Saint Nicholas. Spaniolii au numit ceea ce astazi este Jacksonville în Florida, Saint Nicholas Ferry. În 1804, a fost fondată The New York Historical Society, avându-l ca sfânt protector pe Nicolae. Membrii săi au preluat obiceiul olandez de a schimba cadouri. Biserica ortodoxă l-a considerat pe Sfantul Nicolae ca făcător de minuni. Astfel, una dintre cele mai vechi biserici din Rusia i-a fost închinată.

Povestea transformării Sfântului Nicolae în Moş Nicolae (în sec. al XVIII-lea) şi mai departe în Moş Crăciun începe odată cu colonizarea Americii de Nord. La acea dată, America dezvolta conceptul de sincretism („melting pot” – ideile şi tradiţiile diferitelor naţiuni erau toate asimilate). În cele din urmă, Sinter Claes, aparţinând coloniştilor olandezi, a sfârşit prin a fi anglicizat ca Santa Claus. Aceştia l-au adus pe Sinter Claus în 1626 în Nieuw Amsterdam(astăzi New York) ca patron al oraşului nou înfiinţat. Trebuie menţionat că Sf. Nicolae este şi patronul oraşului Amsterdam din Olanda. Acesta devine oficial protectorul statului New York după Războiul de Independenţă, simbolizând independenţa faţă de Anglia, al cărui protector este Sf. Gheorghe. Pe atunci, toasturi erau închinate Olandei pentru ajutorul dat în lupta împotriva britanicilor şi câştigarea independenţei de către primele state americane.

Santa Claus şi renii săi

Pentru prima dată cuvântul anglicizat Santa Claus apare scris pe data de 23 Decembrie 1773 în ziarul Rivington’s Gazetteer din  New York: „Lunea trecută, aniversarea St. Nicolae, cunoscut şi ca Santa Claus, a fost sărbătorită la Centrul Protestant al Dl. Waldron”. Numele nu a fost larg mediatizat, până în 1809 când Washington Irving publică lucrarea History of New York, în fapt o satiră la adresa olandezilor din acest oraş. După această perioadă, poveştile şi poemele despre Moş Crăciun încep să crească în popularite. Aceste poeme, poveşti şi ilustrate americane sunt cele ce îl vor amprenta definitiv şi îl vor desanctifica pe Sfântul Nicolae, transformându-l în “Moş” Nicolae şi  apoi definitiv în Moş Crăciun. În poemul clasic american A Visit from St. Nicholas, de Clement C. Moore (profesor la  Seminarul teologic din New York), scris în 1822 şi publicat pe 23 decembrie 1823 în Troy Sentinle,  Moş Crăciun este descris cu râsete şi saluturi proprii, făcând cu ochiul. Observăm că Moore face referire la Sfântul Nicolae ca fiind un elf (fiinţa fabuloasă aparţinand mitologiei nordice). Acesta se deplasează într-o sanie trasă de 8 reni: Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder şi Blitzen. Renii au fost menţionaţi pentru prima dată ca mijloc de transport în 1821, înrevista, The Children’s Friend, într-o poezie anonimă.  Deşi oficial se spune că sania este trasă de 8 reni, un al 9-lea, Rudolf,  cel cu nasul roşu, era înhămat la sanie doar când era ceaţă. Raţiunile comerciale însă au făcut din acest ren „de rezervă” un adevarat brand, mai ales începând cu 1939, prin publicarea operei Rudolph’s Story – Rudolph the Red-Nosed Reindeer, de Robert L. May – în Montgomery Ward Complimentary Booklet. Trebuie menţionat că May s-a gândit iniţial şi la alte nume pentru acest ren, respectiv Rolo şi Reninald. În 1949, Jonny Marks a scris o piesă muzicală “Rudolph the Red-Nosed Reindeer”, prin care îl plasează pe Rudolf la Polul Nord, de unde fusese iniţial respins de ceilalţi reni din cauza nasului său roşu. Piesa a fost înregistrată de Gene Autry şi a devenit un hit (2,5 milioane de copii vândute doar în anul apariţiei). Ştiinţific argumentând, nasul roşu la ren nu poate apărea decât în urma unei infecţii. Cu siguranţă, acest detaliu neobişnuit, ce apare în poeziile pentru copii, a fost special conceput să îi amuze pe aceştia. Renul face parte din familia Cervidae, fiind înrudit cu cerbul. La reni, distincţia dintre femelă şi mascul nu se poate face doar prin posesia coarnelor. Poate surprinzător, dar femela ren are coarne pe care în anotimpul geros le foloseşte mai mult decât masculul pentru apărarea puilor şi căutarea hranei în zăpadă. Masculul, conform studiilor, este obosit după un sezon în care şi-a apărat femelele de alţi masculi, nu are forţa necesară pentru a trage o sanie şi adesea are coarnele ciuntite sau chiar lipsă. Pe baza acestor considerente, putem presupune că renii de la sania lui Moş Crăciun sunt femele şi în acest sens, numele lor comerciale sunt nepotrivite sexului. Putem reflecta la sania şi la renii lui Moş Crăciun ca la o formă actualizată a carului zburator al lui Odin şi al calului cu 8 picioare.

Cartea lui Harding prezintă o poveste pe cât de ciudată, pe atât de bine cercetată. Având în vedere credinţa comună conform căreia domiciliul Moşului Crăciun se găseşte în Laponia, s-a observat că în această zonă particulară a globului, amanita muscaria (o ciupercă halucinogenă, colorată în alb şi roşu) este tradiţional consumată de localnici. Efectul principal constă în faptul că, persoana care a consumat, nu mai are senzaţia greutăţii propriului corp şi, mai mult, trăieşte cu iluzia de plutire în aer. În consecinţă, putem argumenta in extenso că acesta este unul dintre motivele pentru care consumatorii de aminita muscaria au senzaţia că sania, cel mai comun mijloc de transport în Laponia, zboară, aşa cum şi sania lui Moş Crăciun zboară. Laponia a fost pentru prima dată menţionată ca loc de reşedinţă a lui Moş Crăciun  în 1925 în ziare. Markus Ratius  sau “Unkle Markus”, gazdă a faimoasei emisiuni “Children’s Hour”, difuzată de Compania finlandeză de radiodifuziune, a dezvăluit secretul reşedintei în 1927. Astfel, s-a patentat ideea conform căreia Moş Crăciun trăieşte în Kurvatunturi, la graniţa de est a Laponiei (regiune ce se întinde pe teritoriul Norvegiei, Finlandei, Suediei şi Rusiei). Din anii ’50, locul de reşedinţă s-a schimbat devenind  Napapiiri, lângă Rovaniemi, oraş din sudul Finlandei, foarte aproape de cercul arctic.

„Reinventarea” Crăciunului

Un alt eveniment important în promovarea lui Moş Crăciun a fost reacţia publicaţiei New York Sun la o scrisoare venită de la o fetiţă pe nume Virginia O’Hanlon, care întreba dacă există sau nu Moş Crăciun. Titlul editorialului de Francis P. Church, a fost “Yes, Virginia, there is a Santa Claus”. Ziarul s-a vândut în foarte multe exemplare, povestea Moşului începând să devină mai populară. De asemenea, nu putem omite o menţiune despre nuvela scrisă de binecunoscutul scriitor englez Charles Dickens, Colindă de Crăciun (în engleză A Christmas Carol, titlul original fiind A Christmas Carol in Prose, Being a Ghost Story of Christmas). Cartea a fost publicată prima oară la 19 decembrie 1843 cu ilustraţii de John Leech şi a fost un punct de plecare pentru reinventarea sărbătorii Crăciunului  (atât în America, cât şi în Anglia) ca o sărbătoare a veseliei şi nu ca sărbătoare solemnă şi sobră, cum era considerată anterior.

Revenind la continentul american şi la promovarea imaginii lui Moş Crăciun, observăm că  ilustratele au influenţat cultura populară a lui Moş Crăciun mai mult decât au făcut-o poeziile. Unul dintre cei mai importanţi promotori ai imaginii lui Moş Crăciun a fost celebrul caricaturist Thomas Nast de la Harper’s Illustrated Weekly, ce l-a portretizat pe Moş Crăciun din 1863 până în 1886. Acesta i-a completat imaginea făcând menţiune la atelierul de lucru de la Polul Nord, a introdus lista cu copiii buni şi răi din lume etc. În timpul Războiului Civil din America, mai exact în 1863, într-o ilustrată a lui Nest, Moş Crăciun apare îmbrăcat după moda americană cu o jachetă cu stele pe ea şi pantaloni dungaţi, imitând steagul american. Tot în 1863, la cererea lui Abraham Lincoln, Moş Crăciun este portretizat alături de trupele unioniştilor. Armata confederală a fost puternic demoralizată din cauza apariţiei acestei caricaturi. Din timpul lui Abraham Lincoln până la 1941, americanii au sărbătorit Crăciunul la sfârşitul lunii Noiembrie, cu excepţia unor state ca Alabama care din 1836 au sărbătorit Crăciunul pe 25 Decembrie. Astfel, din cauza anotimpului, în multe ilustrate, costumaţia Moşului era una mai sumară. În 1866, George P. Walker a colorat câteva caricaturi aparţinând lui Nast şi le-a ataşat cărţii pentru copii Santa Claus and His Works (1870). Ideea cărţii urmăreşte acelaşi fir ca poezia lui Moore, A Visit from St. Nicholas. Aici, Moş Crăciun este portretizat ca un individ, gras, jovial, îmbracat cu o haină de blană roşie şi fumând o pipă. O imagine asemănătoare fusese creată şi de graficianul William Boys în 1848. Pipa, ca accesoriu al lui Moş Crăciun a fost interzisă în 1964 când U.S. Surgeon General’s Special Advisory Committee şi-a publicat raportul prin care concluzionează că fumatul este asociat cancerului la plămâni.

Moş Crăciun –întruchiparea unor figuri păgâne?

Stephen Nissenbaum, în cartea The Battle for Christmas (1997) analizează aceste prime ilustrate ale lui Moş Crăciun ca fiind făcute special fără haine bisericeşti ca să îl portretizeze într-o manieră seculară şi umană. Biograful lui Thomas Nast, Albert Bigelow Paine, în cartea Th. Nast. His Period and His Pictures, este de altă părere. Imaginea creionată de Nast pentru Moş Crăciun este inspirată de Pelz Nickel (Îmblănitul Nicolae) şi nu de episcopul Nicolae din Izmir. Aceeaşi explicaţie o are şi Siefker Phyllis, în cartea Santa Claus, Last of the Wild Men: The Origins and Evolution of Saint Nicholas. Moş Nicolae/Moş Crăciun cel modern, nu numai că nu are legătură cu episcopul Nicolae, ci este o întruchipare a unor figuri păgâne. Dacă uităm pentru o clipă povestea americană a lui Santa Claus şi ne concentram doar pe legendele, poeziile şi ilustratele europene, argumentul lui Siefker îşi găseşte justificarea. În tradiţiile din Belgia, Ungaria, Austria, Germania, Regatul Unit, Moş Nicolae are cu el un ajutor. Istoric, acest ajutor, provine de la Odin. Numele şi rolul servitorului diferă de la ţară la ţară, dar el este întotdeauna prezent. În unele culturi este numit Swarthy, în altele Krampus(z), în altele Knecht Ruprechte (Servitorul Ruprechete), Dark Helper (Ajutorul Întunecat), Zwarte Piet (Petre cel Negru). Trebuie menţionat că nu este vorba mereu de acelaşi persoană. Astfel, în Europa, Moş Nicolae nu este neapărat un alter ego al lui Moş Crăciun, aşa cum este în America. Prin urmare, se poate observă că Moşul american şi Moşul european până la un anumit punct din istorie au evoluat separat. Tony van Renterghem în When Santa Was a Shaman dă explicaţii lămuritoare despre existenţa bestiei Krampus(z). În timpul ritualurilor şamanice, o bestie neagră era luată prizonieră. De asemenea, în timpul festivalului Yule, Moş Crăciun/Yule Father se deplasa pe o capră neagră cu coarne mari. Astfel avem o explicaţie de unde a apărut Krampus(z), o fiară cu coarne. În miturile europene din sec. al XIX-lea, rolul lui Krampus(z) era să îi pedepsească pe copiii neascultători sau care nu cunoşteau pe dinafară Sfânta Scriptură şi să îi ducă în Iad timp de un an, până la următoarea sărbatoare a Sfântului Nicolae. Pedepsele aplicate de alţi servitori (de data aceasta, umani) ca Knecht Ruprechte sau Zwarte Piet, se rezumă la o simpla bătaie cu băţul. Siefker Phyllis, observă că, deşi iniţial aceste ajutoare erau distincte de cel ce aduce cadouri, astăzi, aceste ajutoare se identifică cu imaginea şi rolul lui Moş Nicolae, şi în unele ţări, nu se mai ştie nimic despre ele. Mai mult, în olandeză, germană şi engleză, Nick, Nikken este un alt nume pentru a-l defini pe diavol. Astfel, explicaţia conform căreia Krampusz este o întruchipare a diavolului, ce s-a contopit în imaginea lui Moş Nicolae, este una ce are sens. Astăzi, Moş Nicolae/Crăciun este şi cel ce aduce cadouri, dar şi cel ce aduce o nuia copiilor neascultători sau îi bagă în sac şi îi ia cu el. De asemenea, în olandeza medievală, un pseudonim pentru diavol era Petre cel Negru. Zwarte Piet, ca imagine a unui servitor uman de culoare, a apărut în 1845, odată cu cartea lui Jan Skenkman, Sint Nikolaas.  Astfel, avem şi o explicatie de ce Moş Craciun exclamă  Ho! Ho! Ho!. Diavolul, când îşi face apariţia în scenă, are o exclamaţie asemanatoare, doar pronunţată sinistru, nu jovial. Desigur, explicaţiile lui Phyllis pot fi forţate. Ajutoarele păgâne, nu sunt neapărat diavoleşti. Petre cel Negru, poate fi negru pentru că se lasă pe horn în jos cu cadouri şi astfel se murdăreşte de fumingine. Se poate ca exclamaţia Ho! Ho! Ho! să fi fost preluată de la Robin Goodfellow, un personaj asemănator lui Robin Hood, ce aducea cadouri copiilor.  

Secolul XX şi separarea lui Moş Crăciun de Moş Nicolae

Cronologic vorbind, am ajuns în secolul al XX-lea. Acum, din ce în ce mai mult, apare o separare a lui Moş Crăciun de Moş Nicolae, dar şi o uniformizare a tradiţiilor referitoare la cei doi. Globalizarea şi tehnologia îşi pun din ce în ce mai mult amprenta asupra imaginii celor doi. Moş Crăciun american îl influenţează pe Moş Crăciun european şi vice-versa.  Este important de menţionat rolul unor firme precum Coca-Cola în imaginea pe care o are Moş Crăciun, cât şi în imaginea pe care o are Crăciunul însuşi. V-aţi întrebat vreodată de ce Moş Crăciun este îmbrăcat în roşu cu alb? Modul cel mai comun de a aborda acestă realitate este de a o relaţiona cu Coca-Cola, care începând cu reclamele din anii `30, l-a portretizat pe Moş Crăciun în culorile oficiale ale firmei. Între 1931 şi 1964, caricaturistul Haddon Sundblom a creat în fiecare an câte o reclamă cu Moş Crăciun, reclame ce au apărut în toata lumea pe coperta de pe spatele revistelor Post şi National Geographic. Înainte ca Moş Crăciun să facă reclamă la Coca-Cola, acesta făcea reclamă la apa minearală americană White Rock şi la ţigările Craven A.

Această abordare, în ciuda popularităţii de care se bucură în rândul publicului larg, este însă falsă, dar a contrubuit din plin la (de)formarea simbolului Crăciunului. Coca-Cola a preluat ideea de la un suedez, Haddon Sundblom, care într-o ilustrată de Crăciun a dat aceaste două culori Moşului. Idea nu a fost însă una originală. În 1920, designerul american Norman Rockwell l-a desenat în roşu pe Moş Crăciun, pentru ediţia de seară a ziarului Saturday Post. Costumaţia roşie nu era încă una unanim acceptată. Scriitorul J.R.R Tokien, în cartea de poveşti pentru copii The Father Christmass letters din 1936, l-a înfăţişat pe Moş Crăciun cu fes roşu, geacă roşie şi pantaloni verzi. Trebuie menţionat că alte vederi cu Moş Crăciun din aceeaşi perioadă, îl ilustrau pe acesta în verde sau albastru. Multe din ilustrate sunt în alb şi negru şi nu ne putem da seama de culorile vestimantaţiei. Versiunea oficială a culorilor costumaţiei lui Moş Crăciun şi Moş Nicolae este şi de natură religioasă. Sfântul Nicolae, pentru îndeplinirea slujbei episcopale, în zilele de sărbatoare, obişnuia să poarte o costumaţie monahică roşu cu alb. La această explicaţie, Harding mai adaugă şi existenţa ciupercii halucinogene amanita muscaria  colorată în alb şi roşu.

Moş Gerilă şi… Karl Marx

O altă explicaţie ar putea fi asocierea cu Moş Gerilă. Principele rus Vladimir, ce s-a creştinat în 988 la Constantinopol, l-a făcut pe Sf. Nicolae Patron al Rusiei. Unii istorici de alcov, văd costumaţia alb cu roşu al lui Moş Gerilă ca o combinaţie dintre zăpada Rusiei şi culoarea roşie pe fostul steag sovietic. Alţii au făcut chiar speculaţii pe asemănările fizice dintre Moş Gerilă şi Karl Marx, ambii corpolenţi şi cu barbă. Moş Gerilă sau Ded Moroz (în rusă) aparţine culturilor slave, rădacinile lui se află în vechile zeităţi păgâne (Pozvizd – zeul vântului şi al vremii, Zimnik – zeul iernii, Korochun – zeul subteran care domneşte peste tărâmurile îngheţate). Moş Gerilă era perceput initial ca un vrajitor rău şi crud care îngheţa oamenii. Se spunea de asemenea, că acesta fura copii şi îi transporta în sacul său gigantic. În tradiţiile din Europa centrală, aceasta era rolul lui Krampus(z). Pentru a-şi salva copiii, părinţii îi ofereau cadouri. Cu influenţa ortodoxismului, Moş Gerilă a fost reformat, devenind cel care oferă cadouri. În 1928, Moş Gerilă a fost declarat un aliat al preoţilor şi al Kulak-ului. Ulterior, în anii 1930, a fost redefinit ca un Moş Gerilă sovietic, prin intermediul regizorilor de film. Ded Moroz era portretizat ca fiind înalt, bine făcut, cu barbă lungă şi albă, îmbracat în albastru (la ordinul lui Stalin), dar acest ultim aspect s-a schimbat adesea (întâlnim costumaţii albastre, argintii, roşii etc.).

Putem concluziona spunând că tradiţia lui Moş Crăciun a evoluat şi a supravieţuit, spre deosebire de alte simboluri sau sărbători, chiar dacă în detrimentul serbării clasice a Crăciunului. În acest sens, Rachel Sharaby  argumentează că sărbătoarea Crăciunului este un exemplu de eveniment hibrid ce combină şi elemente de festival dar şi elemente de sărbătoare. De la „cutia milei” din timpul Saturnaliilor, la colectarea organizată de biserici în perioada Craciunului pentru ajutorarea săracilor, obicei transformat în epoca victoriană într-o formă de recompensă suplimentară sub formă de bani, haine şi alte cadouri oferite colaboratorilor, la felicitarile de Crăciun devenite populare tot în perioada victoriană, la ideea de Crăciun alb din scrierile lui Dickens, toate acestea au condus la legitimizarea personajului cheie: Moş Crăciun. Fiind o creaţie a mentalităţii colective, Moş Crăciun va domina în continuare istoria imaginarului, modificându-se şi evoluând odată cu societatea.

Dacă un cercetator doreşte să portretizeze imaginea unei societăţi, se foloseşte de istorie şi de alte ştiinţe interconectate precum antropologia, sociologia sau psihologia. În orice caz, istoria clasică trasează limitele de bază ale tabloului societal. Mitologia, credinţele şi mentalităţile ce caracterizează societatea analizată, îmbogaţesc acest tablou, oferindu-i detaliile ce îl desăvârşesc. Mentalitatea colectivă poate fi considerată în acest sens,  un înlocuitor al unei ideologii. Miturile nu sunt doar o serie de poveşti care fac viaţa copiilor mai frumoasă, ci sunt o parte integrantă a societaţii şi reprezintă modul în care aceasta se exprimă. Fară să realizăm, unele mituri ajung să influenţeze viaţa cotidiană. Acestea sunt transpuse dinspre sacru spre profan şi sunt încorporate în regulile pre-existente ale societăţii. Un astfel de exemplu am considerat că este şi mitul lui Moş Crăciun .

Sursa:

Răzvan Hoinaru şi Maria-Antoaneta Neag.