***

 Bobotează 

       

Ieri un popă rumen mi-a venit în casă

(Lege nu-i pe lume să şi-l vrea proroc),

Şi din căldăruşe mi-a uitat pe masă

Un sfios şi galben fir de busuioc…

Busuioc cucernic, busuioc de-acasă,

Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti,

Floare de la ţară, floare cuvioasă,

Cum să-ţi spun eu ţie cât de drag îmi eşti?

Mi-ai adus cu tine farmecul livezii,

Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal,

Taina ce-nfioară noaptea bobotezii,

În întunecimea bietului Ardeal…

Îmi răsar acuma cântece uitate.

Şi-ntr-o pribegie fără de noroc,

Eu te simt că tu eşti singurul meu frate,

Rătăcit şi galben fir de busuioc…

În străinul chiot care strig-afară,

Lângă mine-alături mi te iroseşti,

Floare cuvioasă, floare de la ţară,

Ce cătarăm, oare, noi la Bucureşti?…

Octavian Goga

***

 "Te-ai trezit? Ce sfântă șansă! Spală-te de întuneric,

Suie ochii pân' la Ceruri și rostește-un Mulțumesc,

Râde zilei ce ți-i dată și cu bine o cuvântă,

Mulți ce ieri gustau apusul, astăzi nu îl mai primesc!

Fă un inventar prin suflet, șterge, spală, mai cârpește,

Scutură-te de păcate, zvârle ce e inutil,

Iartă-te de neiertare însă și pe alții iartă,

Ia exemplu la candoarea unui suflet de copil!

Nu te alia mulțimii în direcția greșită,

Ziua asta ți-a fost dată ca să urci, nu să cobori;

Cântărește, vezi, măsoară, tot ce e suspect evită,

Darul ce se cheamă viață nu-l primești de două ori!

Fii atât cât e posibil solidar cu solitarii,

Dac-ai smuls cuiva un zâmbet, ai făcut un pas spre Rai!

Iar de nu mai ai resurse, fă un împrumut la Ceruri,

Vei primi cu prisosință fără ca dobânzi să dai!

Bucură-te și de soare însă nu urî nici norii,

Curcubeul nu-nflorește dacă timpul e frumos,

Și încrede-te în tine chiar de șchiopătezi adesea,

Pentru Creatorul vieții orice om e prețios!"

Licuța Pântia

***

 Nichita Stănescu 

DEX ( 37 de definiții)

"ADUNARE - "Știm că unu plus unu fac doi, dar eu și cu tine,

nu știm, vai, nu știm cât facem."

ABSURD - “Absurdul este o formă a ratării sublimului.“

BĂRBAT - "Nu naște, ci visează, – nu doarme,

ci ține în mână arma!"

BOGĂŢIE – “Singura bogăţie a unui om este spiritul. “

CEASURI - "Ceasurile sunt bisericile noastre

De mână sau de buzunar,

De perete…

Ne rugăm luând cunoștință

De bătaia lor înscrisă pe cadrane…"

CINSTEA - “Cinstea nu este o vocație, cinstea este o opțiune.”

COPAC – “Copacii ne văd pe noi, iar nu noi pe ei.”

CUVÂNT – “Cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei.”

EXISTENȚĂ - "Cel mai miraculos fapt al existenței

este faptul că este."

FRICA – “Frica este forma nerealizată a curiozității!”

 

FRUMUSEȚE- "Ea era frumoasă ca umbra unui gând,

între ape numai ea era pământ."

GEOMETRIE - "Geometria e liniștea întâmplării!"

INIMĂ - “Inimă, inimă, planetă misterioasă pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor”

INTIMITATE - "Suntem doi si singuri, si-n loc de inimă 

ne bate luna."

IUBIRE - "Atât de mult eu o iubeam pe ea,

că însuși cerul se curba albastru."

ÎMBRĂȚIȘARE - "Aș fi vrut să te păstrez în brațe

așa cum țin trupul copilăriei, în trecut,

cu morțile-i nerepetate

și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut."

LITERĂ - "Scriere este totul.

Peștele e literă

În alfabetul mării.

O frază sunt păsările în zbor."

MEMORIA – “Memoria este act semnificând șirul unor despărțiri la timp, nimic din ceea ce continuă nu ținem minte!” 

MURDĂRIE - "Sinceritatea poate fi o mizerie,

Iar adevărul pus în gura unui dihor, o murdărie!"

NAŞTERE - “A te naşte este o condamnare la moarte. După felul păcatului şi pedeapsa: unii oameni, alţii păsări, alţii pietre.” 

 

NEMURIRE - "Moartea e starea de dinainte

de a te naște."

OAMENI - "Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,

Cu aripile crescute înlăuntru,

Care bat, plutind, planând,

într-un aer mai curat – care e gândul."

OM –”Omul este natura naturii.“

POET - “Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie.”

POEZIE - "Poezia nu este lacrimă,

ea este însuși plânsul."

PRADĂ - "Singura mea pradă e viața mea.

Tot ce pot pierde e viața mea."

PRIETEN - "A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger."

SÂNGE - "Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește."

SCRIITOR – “Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori."

SECUNDA – ”Secunda este fixă ca o perlă”

SETE – “Mă vor bea cândva, zeii

şi vor simţi în mine gustul tău”

TIMP – “Timpul este un lup devorator.”

TRISTEȚE - "Tristețea mea aude nenăscuții câini

Pe nenăscuții oameni cum îi latră."

VÂRSTĂ - "Adolescența e-o frânghie de aur

Pe care n-o poți tăia dacă vrei, cu cuțitul

Adolescența e-o frânghie de aur

Legând nadirul și zenitul."

VERDE – “Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal maiastru.”

VIAŢA – “Câteodată viaţa este surprinzătoare, punându-te la încercare prin propriile tale alegeri. “

ZESTRE - "Nu pot să am decât ceea ce au toți,

Acel ceva pe care l-ar avea toți

Absolut toți –

…stelele când devin însumi,

copacii când sunt însumi; 

restul

e o mașinărie de ceas."

***

 Ruine

de Petre Poștașu'

Pe zidurile mele prăfuite

A început să crească iarbă rea.

Cu ghearele adânc în mine-nfipte,

Un șoim țipă sinistru, jalea sa.

Amurgu-mi face turnul, o nălucă,

Care pierdută, cere milă-n cer.

Ș-un dor nebun de tine mă apucă

Când cărămida-mi cade din crenel.

Iar râul, care-mi curge pe sub ziduri,

Îmi sapă-n temelie șanț adânc

Și nu știu cât voi mai răzbate singur,

Prin vremuri negre doar cu tine-n gând!

Că tu m-ai zugrăvit cu pasiune,

Mi-ai dat culori de care nu știam,

La mine, ca într-o procesiune

Veneau în șiruri, pelerini la geam.

Că mi-ai pus flamuri roșii la intrare

Și mi-ai vândut al buzelor păcat;

Nu mai era ca mine, alt nebun sub soare!

De-atunci, de rostul meu m-am lepădat.

Și când, ca-ntotdeauna, norii vieții

S-au născocit pe cerul meu senin,

Cu ce să lupt când oastea tinereții,

Mi-a înrobit-o sufletu-ți hain?

Eu te-am strigat cuprins de disperare,

Când fulgere țâşneau asupra mea

Dar tu găsiseși alt tărâm sub soare,

Un alt castel gândeai a sfărâma.

Haină, stăpânită de capricii,

Tu m-ai lăsat să putrezesc prin ploi,

Călcat de amatorii de vestigii

Și-apoi abandonat ca un gunoi.

Și-acum mă regăsesc într-o ruină

Și parcă mor în fiecare zi,

Plătind din plin o dragoste puțină

Și încă așteptându-te să vii.

***

 GERUL BOBOTEZEI....

Pe vreme aceea, frigul era frig, gerul era ger, omătul era omăt, rușinea era rușine, omenia era omenie, rugăciunea era rugăciune, iar omul era om.

 Nu se amestecau lucrurile. Așa era pe atunci. În ajunul BOBOTEZEI, tata se scula cu noaptea-n cap, făcea cărările către drumul țării, către poiată, către privată, către cătreț: „Să nu să umple de omăt înjerii pă pticioare”, glumea dumnealui. Noi, pruncii, nu ne vedeam din cărări, nu pentru că eram mici de stat, ci pentru că pe atunci DUMNEZEU îi iubea pe oameni, le dădea iarna omăt, iar vara căldură și ploi. Chiar și nopțile de BOBOTEAZĂ erau altfel pe atunci. Stelele tremurau de frig și se ridicau mai sus pe cer, la loc mai călduț, de rămânea singură LUNA, să se plimbe, clară, rotundă și mare, pe cerul gol de nori și asprit de ger.

 Strălucitoare cum era, părea un lompaș agățat de un cui din cer, încât noaptea devenea un fel de zi un pic mai întunecată, de puteai merge de la o casă la alta, de la un vecin la alt vecin, fără lompaș: „Iară ne-o aprins DUMNEZO alduitu lompașuʼ pă cer”, ziceau oamenii când se întâlneau seara pe drumul țării. Dar, oricât de rece era gerul BOBOTEZEI, nouă, pruncilor, tot afară ne plăcea să stăm și să ne dăm cu sania. Mai înainte de a ieși din casă, măicuța DIECȚIA îmi zicea să iau din cămară un blid cu aituri, pe care îmi presăra tipărușă usturoaie: „No, de-amu să prinde răceala de tine cum să prinde apa de rață” – o auzeam pe măicuța zicând din ușa tinzii, în timp ce eu trăgeam deja sania după mine. 

Iernii îi stătea bine cu omăt, cum îi stă bine omului cu șapcă de oaie în cap. Așa umbla și popa cu IORDANUL și cu CRUCEA, prin sat. Casele îl așteptau curate, cu un blid de apă pe masă. Părintele începea botezul din SUSENI, de la badea IONAȘ din ȘES, spre JOSENI, până la BOANDI, „după cum cură apa pe vale”. Vocea bunicului DIACU o știa tot satuʼ: „În IORDAN botezându-Te Tu, DOAMNE, închinarea TREIMII s-a arătat; că glasul PĂRINTELUI a mărturisit ȚIE, FIU iubit pe TINE numindu-Te; și DUHUL în chip de porumbel a adeverit închinarea CUVÂNTULUI. Cel ce Te-ai arătat, HRISTOASE DUMNEZEULE, și lumea ai luminat, slavă ȚIE ”. Sfătuʼ ducea în mâna dreaptă o videră albă cu flori roșii pe ea, plină cu apă sfințită, din care părintele boteza cu un șomoștoc de busuioc, boteza pruncii și oamenii casei, apoi tinda, casa dinainte, icoanele, curtea, poiata cu animalele, cătrețuʼ găinilor, boteza totul cu apă sfințită, îndepărtând orice sămânță de rău, oricât de mică ar fi ea. Satul aștepta cu emoție mare pe părintele cu CRUCEA; muierile ieșeau la porți și se uitau în susul drumului, să vadă unde-i CRUCEA. Fără astâmpăr, fugeam în calea părintelui și aduceam repede vestea acasă: „S-o băgat la DOBÂRLEAN, de acolo trece la REȚEA, la TIPER, la MARCU, apoi la BOJA, la IULIUȚ și numa apoi la noi”. Pe prunci, părintele ne stropea cu apă de două ori, nu că am fi avut noi mai multe păcate decât oamenii mari, dar părintelui, ca oricărui părinte, îi erau tare dragi pruncii. Părintele ducea IORDANUL din casă în casă, în lungul drumului țării, apoi pe ulițele laterale, pe la ZISCHIRI, spre TEȘTELICE, pe PĂRĂUʼ CÂNELUI, pe părău către STINI, pe la PECUȚA și peste vale la BERLI, la MOCANU pe DOS, la MOARĂ, să nu rămână nicio casă și niciun om nebotezați. Că satul era mare pe atunci, cu prunci și oameni mulți. BOTEZUL dura două zile. De atâta drum și cântat, de atâta frig, ostenește omul, ostenește și popa, că și el e om. Câte o muiere mai îndrăzneață li se adresa:

 –Diece, cu dumneata îndrăznesc: am fasole zolită, și de post, și de dulce. Știu că părintele mâncă de post. Dumneata de care vrei?

 –Și io, ca părintele, numa bagă cârnațu suʼ fasole, să nu să vadă, că l-oi afla io! 

Ospătați cu fasole zolită, părintele, diacuʼ și sfătuʼ continuau să boteze casă după casă. De gerul BOBOTEZEI scârțâia omătul sub încălțările lor, cum scârțâie firezu într-un butuc de lemn înghețat.

sursa:Ion Onuc Nemeș

***

 CIFRUL FRATERN

Adrian Păunescu

Vântul depărtării bate 

Şi miroase a prăpăd, 

Mi-a fost dor de tine, frate, 

Şi-am venit să te revăd.

Morţii i se-aude piua, 

Pe întregul continent, 

Şi ţi-aş spune,, bună ziua", 

Dac-ar fi suficient.

Dar e multă-nstrăinare, 

Sârmele ghimpate cresc 

Şi e singur, fiecare, 

Pe pământul strămoşesc.

Vin consilii să ne spună

Ce mai este de făcut 

Şi nu suntem împreună 

Şi ne poticnim de Prut.

Dezunirea ne omoară, 

Nu suntem precum eram, 

Tu n-ai vrut să fim o ţară, 

Dar, oricum, rămânem neam.

Şi, dacă acestea toate 

Sunt cum sunt, de-atâţia ani, 

Regăseşte-ţi firea, frate, 

Cum să devenim duşmani?

Port un nume, porți alt nume, 

Ne privim înstrăinati, 

Totuşi, cel mai mult, pe lume, 

E să ai părinţi şi fraţi.

Mila dublelor catarge 

Ne îmbie cu infern, 

Nu-s oştiri, să poată sparge 

Taina cifrului fratern.

Depărtarea ta mă doare, 

Fără tine mi-e urât, 

Dar te rog s-avem răbdare, 

Să rămânem fraţi şi-atât.

Prin dihonii programate – 

Spic de moarte şi prăpăd, 

Am venit la tine, frate, 

Mi-a fost dor să te revăd.

Sfânta neamului amiază 

N-o să ne găsească trişti, 

Gardul curţii nu contează, 

Important e că exişti.

Eu, salutul meu, frăţescul, 

A-l rosti banal nu pot, 

Îți voi spune Eminescu 

Şi vei înţelege tot.

Morţii i se-aude piua, 

Dar o întrerup, zicând: 

Eminescu-i,,Bună ziua",

Eminescu-i ,,Pe curând"!

Eminescu este plânsul 

Regăsirii celei mari, 

Să ne regăsim într-însul, 

Restu-i treabă de notari.

12 iunie 1994, Vaslui, Huşi, Albita - Leuşeni

***

 Confuz 

Pășesc grăbit către o lume nouă

Către ceva necunoscut,

În urma mea rămân doar urme,

Cu stropi de rouă-n asfințit!

Sunt pași mărunți dar îndesați,

Sunt pași care se vor uitați,

Sunt umbre ale vieții grele,

Oare pășesc din nou pe ele?

O linie imaginară 

Între trecut dar și prezent

Unde pășesc eu oare iară?

E viitor sau e absent?

Nu pot să deslușesc nimic

Din tainele neînțelese…

Culeg ce am sădit demult

Pe urmele din suflet dense!

Sunt oare eu sau ce-am făcut?

Am șters de tot trecutul meu?

Am luat-o iar de la nceput?

Fără să știu cât e de greu?

Unde e viitorul 

Cel către care am pornit?

S-a îndepărtat din nou de mine

E vis, sau oare l -am găsit?

Pornesc în căutare iar,

Realitate sau coșmar?

Prezentul mă atinge fin

Trezește-te, îmi strigă lin!

 

Nu te grăbi să înțelegi

Ceea ce-i scris demult pe veci!

Destinul e necunoscut,

E viitor, prezent, trecut!

Tu oare cine esti?

Jurnalul unui ego

✍️ Cristina Fathali